CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

NAȘTEREA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN

Harta_expansiunii_1

 

 

 

GENEZA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN 

 

 

  

Conflictul transnistrean s-a pliat perfect pe specificul istoric al acestei regiuni, cel al unei prezenţe aproape neîntrerupte a teritoriului din stânga Nistrului în componenţa Imperiului Rus şi a celui sovietic, ca urmare a anexării lui la Rusia, după războiul ruso-turc din anii 1787-1791 şi semnarea Tratatului de pace de la Iaşi de la 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792.

Procesele de deznaţionalizare şi asimilare a populaţiei din această regiune au înregistrat cote mai mari decât în Basarabia. În acest spaţiu, procesele demografice, ca urmare a unei politici de colonizare cu populaţie slavă – rusă şi ucraineană, mult mai ample şi de o durată mai mare, au condus la transformarea populaţiei româneşti din această regiune din una majoritară în una minoritară. Propaganda proimperială şi prosovietică s-a desfăşurat mai mult timp decât în dreapta Nistrului. Efectele cele mai nocive ale unor asemenea politici s-au remarcat în perioada interbelică, când Basarabia a făcut parte din componenţa Statului Român.

Relaţiile tensionate sovieto-române din acea perioadă, dar şi propaganda furibundă a Kominternului, care pregătea opinia publică pentru un export de revoluţie proletară în sud-estul Europei, România (căreia i s-a construit, cu multiple eforturi şi tenacitate, imaginea de duşman al muncitorilor şi ţăranilor din URSS şi RASSM) urmând a fi prima sa victimă, au condus la o demonizare a tot ce era românesc.

Aceste circumstanţe au fost exploatate abil de centrul imperial în perioada mişcărilor de emancipare naţională de la sfârşitul anilor 80 ai secolului al XX-lea. URSS, conform mai multor experţi, corespunde întru totul criteriilor definiţiei clasice a unui imperiu.

Vom invoca una dintre multiplele definiţii ale conceptului de imperiu care, în viziunea noastră, corespunde cel mai exact situaţiei din URSS: „imperiul întruchipează totalitatea întunecată a dominaţiei şi constrângerii nelimitate; în acelaşi timp, această noţiune se dovedeşte a fi un sinonim pentru neologismul incomod al «lumii-sistem» (worldsystem)… imperiul evocă şi un principiu unificator pentru un univers ordonat, înconjurat de elementele distructive ale haosului şi barbariei.

Imperiul este, în acelaşi timp, asociat fie cu splendoarea trecută a claselor superioare din metropole, fie cu exploatarea şi dominaţia exercitate de ele în colonii. Un imperiu este, simultan, un agresor şi un expansionist neobosit şi de neînvins, dar şi un colos care stă pe picioare de lut… Imperiul este o «închisoare a popoarelor», dar tot imperiul reprezintă garantul păstrării originalităţii şi diferenţelor locale în faţa proiectelor de standardizare (ale statelor naţionale)…”.

Ca şi toate imperiile, nici cel sovietic nu putea să dureze veşnic. O dată cu declanşarea proceselor de restructurare a acestuia, în baza unei politici numite perestroika, procesul de disoluţie a colosului „pe picioare de lut” a intrat într-o fază ireversibilă.

Eşecul lui M. Gorbaciov de a obţine efecte pozitive în domeniul reformei economice a accelerat procesul de descompunere a imperiului sovietic. Unul din exponenţii de vârf ai interesului conservării imperiului sovietic a fost A. Lukianov, ultimul preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, care a avut un rol covârşitor în instigarea tendinţelor separatiste şi secesioniste ale liderilor autoproclamaţi de la Tiraspol şi Comrat, sprijinind înfiinţarea celor două republici anticonstituţionale – Găgăuză şi Transnistreană.

La 12 aprilie 1991, A. Lukianov a aprobat demersul autorităţilor regimului anticonstituţional de la Tiraspol privind „lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi”. Astfel, documentul semnat de preşedintele Sovietului Suprem al URSS a constituit temeiul juridic justificativ al tuturor pretenţiilor regimului separatist şi secesionist din raioanele din stânga Nistrului, dar şi al acţiunilor acestuia de confruntare deschisă cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova, care au culminat cu declanşarea războiului moldo-rus.

O bună parte a nomenclaturii sovietice şi de partid din raioanele din stânga Nistrului, dar şi administraţia întreprinderilor de subordonare unională, ghidată din centrul imperial, au manifestat atitudini ostile chiar în debutul procesului de emancipare naţională a populaţiei titulare, în special, faţă de adoptarea legislaţiei privind limba de stat.

În acest sens s-a făcut remarcată administraţia întreprinderilor din cadrul complexului militar-industrial, care avea o subordonare foarte rigidă faţă de autorităţile ierarhic superioare de la Moscova şi care a reprezentat forţa de şoc în acţiunile ulterioare de nesubordonare faţă de autorităţile republicane, precum şi în cele de escaladare a conflictului transnistrean.

Anume la aceste întreprinderi au fost create primele detaşamente muncitoreşti înarmate, compuse din reprezentanţii etnicilor ruşi şi altor minorităţi rusificate. Aşa-numitul „conflict transnistrean” capătă un contur tot mai desluşit în vara lui 1989, în ajunul adoptării de către Chişinăul oficial a legislaţiei lingvistice şi ia amploare în toamna aceluiaşi an, culminând cu declanşarea grevelor împotriva politicii lingvistice promovate de autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova.

Aceste greve tindeau spre menţinerea imperiului, fapt care asigura „superioritatea lingvistică a ruşilor în viaţa socială, economică şi culturală”. Replica acestor forţe secesioniste şi antimoldoveneşti, dirijate din exterior, la procesul obiectiv de recuperare a valorilor culturale şi identitare ale populaţiei titulare a fost: sabotarea făţişă a tuturor deciziilor adoptate de Chişinăul oficial şi refuzul de a le implementa în raioanele din stânga Nistrului; cultivarea unui curent de opinie ostil autorităţilor legitime ale Republicii Moldova, inocularea sentimentului de frică unei categorii importante a populaţiei din regiunea de est, mai ales celei rusolingve, prin intermediul unui arsenal propagandistic sofisticat, care, la un moment dat, a atins cotele unei adevărate psihoze antimoldoveneşti şi antiromâneşti.

Presa periodică, posturile de radio şi de televiziune din raioanele din stânga Nistrului au fost subordonate în totalitate aparatului propagandistic al regimului separatist şi secesionist de la Tiraspol, aducând o contribuţie substanţială la tensionarea relaţiilor cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

Acest conflict alimentat în mod artificial de către forţele proimperiale de la centru, care avea la bază o serie de diferenţe culturale, s-a transformat dintr-un conflict intercultural, derivat din percepţia diferită asupra necesităţii obiective de recuperare a unor valori culturale de către populaţia titulară, într-un conflict politic.

Legislaţia cu privire la funcţionarea limbii de stat şi a limbilor grupurilor etnice din Republica Moldova este cea mai tolerantă în comparaţie cu alte republici ex-sovietice, mai ales, cu Ţările Baltice.

Cu toate acestea, în Republica Moldova conflictul intercultural a înregistrat o escaladare, care a condus la transformarea acestuia întrun conflict politic, teritorial, ajungându-se chiar la un război moldo-rus.

 

 

 

 

 

 

Razboi_Transnistria_41

 

 

 

 

Nesupunerea faţă de Chişinăul oficial a evoluat în acţiuni subversive, de anihilare a instituţiilor legale ale statului Republica Moldova în stânga Nistrului, inclusiv a organelor sale de drept. Forţele separatiste, ghidate din centrul imperial, proclamă la 19 august 1990, la Comrat, constituirea RSS Găgăuză, iar la 2 septembrie acelaşi an, la Tiraspol, crearea RSSM Transnistreană.

Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, sesizând o implicare directă în aceste evenimente a forţelor proimperiale de la Moscova, a solicitat autorităţilor centrale o atitudine clară şi univocă de susţinere „tranşantă, activă şi necondiţionată” a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM, anunţând, în semn de protest faţă de politica duplicitară a conducerii URSS, suspendarea provizorie a participării RSSM la elaborarea proiectului Tratatului Unional.

Respectiva Hotărâre a Sovietului Suprem a RSS Moldoveneşti era însoţită de o Declaraţie, în care, pentru prima oară, autorităţile sovietice de la Moscova erau învinuite direct de uneltiri contra suveranităţii şi integrităţii teritoriale a RSSM:

„URSS nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSSM, obligaţii prevăzute de art. 81 din Constituţia (Legea Fundamentală) URSS.

Mai mult ca atât, după cum demonstrează evenimentele din 25-26 octombrie curent, de la sudul republicii, inclusiv cele din oraşul Comrat, Uniunea RSS acordă forţelor separatiste sprijin, în special, militar, lucru confirmat prin introducerea de trupe în oraşul Comrat. Faptele expuse dovedesc că URSS, în persoana departamentului ei militar şi altor forţe conservatoare, mai rămâne în continuare pe poziţia de impunere prin dictat a voinţei sale republicilor suverane prin aplicarea forţei militare, a politicii de constrângere şi de neglijare a unui popor suveran”.

„Proceselor de democratizare şi, mai ales, de renaştere naţională le opun o rezistenţă aprigă forţele reacţionare şi distructive din republică şi cele din centru. Astăzi aceste forţe încalcă în mod brutal legislaţia în vigoare a RSS Moldova şi, realizându-şi ambiţiile lor separatiste şi izolaţioniste, pun în pericol suveranitatea, integritatea teritorială şi statală a RSSM, însăşi existenţa poporului Moldovei.

Ele au început deja crearea unor formaţiuni statale artificiale pe teritoriul statului nostru – Republica Sovietică Socialistă Găgăuză şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană în afara Moldovei. Aceste acţiuni dezlănţuite şi abil dirijate de forţele reacţionare, care sunt tolerate de Centru şi susţinute de Armata Sovietică, au adus Republica Moldova în pragul unei grave confruntări interetnice, ce poate avea consecinţe tragice”.

În Proclamaţia votată de cei circa 800.000 de participanţi la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, convocată la Chişinău, în ziua de 16 decembrie 1990, care contesta tentativele „conducerii imperiului” de a menţine „naţiunile captive ca simple părţi componente ale unui stat eminamente unitar şi totalitar”, a provocat o atitudine irascibilă a centrului imperial.

Drept urmare, forţele separatiste din sudul republicii şi din raioanele din stânga Nistrului erau instigate la noi acţiuni anticonstituţionale şi antimoldoveneşti. Mai mult decât atât, centrul imperial, la un moment dat, a recunoscut, într-un fel, că cele două entităţi separatiste din Republica Moldova erau opera sa: „Voi semnaţi Tratatul asupra Uniunii, iar noi vom lua decizia de a dizolva celelalte formaţiuni statale (anticonstituţionale – n.a.), adică republicile formate la voi”.

Măsurile întreprinse de autorităţile legitime ale Republicii Moldova pentru a restabili ordinea constituţională şi integritatea teritorială a statului au determinat centrul imperial să recurgă la aplicarea unor scenarii care au condus la declanşarea unui veritabil război la Nistru.

Escaladarea acestuia, prin intermediul unei ghidări rigide a forţelor secesioniste din centrul imperial, degenerează, în cele din urmă, într-un conflict de secesiune teritorială, cu intenţia dezmembrării unei republici unionale, pentru a o menţine în sfera de influenţă imperială, prin intermediul unei pârghii eficiente – regimul anticonstituţional autoproclamat din raioanele din stânga Nistrului.

Astfel, un conflict intercultural, adus la cote maxime de forţele proimperiale de la centru, a degenerat într-un conflict politic, cu valenţe teritoriale şi geopolitice.

Interesele geopolitice şi geostrategice ale forţelor politice proimperiale au constituit cauzele primordiale ale acestui conflict.

Scopurile urmărite de centrul imperial erau multiple. În condiţiile proceselor de dezagregare a imperiului sovietic şi avansării Occidentului, pentru forţele proimperiale era important să se pună stavilă unei atare avansări, la o distanţă cât mai mare de frontierele Federaţiei Ruse. În felul acesta, în condiţiile disoluţiei URSS şi pierderii statutului de supraputere, conservarea, cel puţin, a unor puncte strategice, a unor bastioane avansate pe direcţia confruntării cu Occidentul constituia un obiectiv de maximă importanţă pentru centrul imperial.

Transnistria constituia, în viziunea strategilor geopoliticii sovietice şi ruseşti, un asemenea bastion. Raioanele din stânga Nistrului puteau servi drept cap de pod pentru relansarea unei politici active a Rusiei pe direcţia sud-vestică.

Instituirea unui control economic, politic, militar asupra acestei regiuni permitea menţinerea Republicii Moldova în sfera de influenţă tradiţională imperială şi torpilarea unor eventuale procese de reîntregire a acestui teritoriu românesc cu România.

Prezenţa militară rusă în acest spaţiu constituia, de asemenea, o pârghie eficientă de exercitare a anumitor presiuni de ordin geopolitic asupra Ucrainei.

Conflictul transnistrean diferă în mod radical de celelalte conflicte din spaţiul ex-sovietic (Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Sud) prin faptul că el nu a avut nici pentru un moment conotaţia de conflict interetnic şi religios, fiind doar unul politic şi geopolitic.

Forţele proimperiale sovietice s-au implicat în escaladarea acestui conflict cu intenţia, inclusiv, de a anihila mişcările centrifuge de la periferia imperiului, care constituiau un real pericol pentru existenţa URSS.

După disoluţia Uniunii Sovietice, aceste interese au fost cultivate de noile autorităţi ale Federaţiei Ruse, care nu doreau să admită ieşirea Republicii Moldova din sfera imperială tradiţională de influenţă a Moscovei. Centrul imperial a desemnat în fruntea acestor forţe secesioniste, deloc întâmplător, etnici ruşi, desantaţi în această regiune cu ceva timp în urmă.

Igor Smirnov şi Dmitri Kogut au fost transferaţi la Tiraspol cu numai câţiva ani înainte de declanşarea conflictului din raioanele din stânga Nistrului. Proclamarea independenţei Republicii Moldova şi recunoaşterea acesteia pe plan internaţional a avut drept consecinţă escaladarea conflictului transnistrean.

La 2 martie 1992, acesta, alimentat şi dirijat din centrul imperial, degenerează într-un veritabil război moldo-rus, deloc întâmplător, tocmai în momentul admiterii Republicii Moldova în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Efectivele Armatei a 14-a, dislocată în stânga Nistrului, cu întregul ei corp ofiţeresc, educat în spirit imperial sovietic, au rămas devotate centrului imperial de la Moscova, fiind antrenate în pregătirea şi declanşarea ostilităţilor din primăvara şi vara anului 1992.

Aceleaşi forţe imperiale au reuşit, prin intermediul unei acerbe propagande antimoldoveneşti şi antiromâneşti, să antreneze în acest conflict şi alte forţe străine din afara Republicii Moldova.

Este vorba, în primul rând, de grupuri de cazaci, cetăţeni ai Federaţiei Ruse, care erau convinşi că au venit la Nistru să apere interesele ruseşti şi pe etnicii ruşi, „discriminaţi” de autorităţile legitime ale Republicii Moldova.

În afară de aceste grupări străine, în conflictul transnistrean, de partea forţelor proimperiale au luptat şi grupuri de naţionalişti ucraineni, care au descins în regiune pentru a-i „apăra” pe etnicii ucraineni de politicile „discriminatorii”, promovate de autorităţile moldoveneşti.

Constituirea unor unităţi paramilitare compuse din locuitorii regiunii din stânga Nistrului, la baza cărora au stat foşti militari din cadrul Armatei a 14-a, trecuţi în rezervă, înarmarea acestor unităţi cu tehnică de război, muniţii din depozitele respectivei armate au adus Republica Moldova în pragul declanşării unor operaţiuni militare, care, de la 19 mai 1992, o dată cu intrarea în acţiune a unităţilor militare ale Armatei a 14-a, au degenerat într-un război moldo-rus.

La ora actuală, mai mulţi experţi califică diferendul transnistrean drept „un focar de conflict local cu posibilităţi de extindere” din cadrul Republicii Moldova. În viziunea acestor experţi, regimul separatist optează pentru recunoaşterea independenţei sale şi o eventuală unire cu Federaţia Rusă sau Ucraina.

În acelaşi timp, consideră cercetătorii, „elemente militare ruse din Armata a 14-a se menţin în Transnistria ca «forţe de pace», cu toate că angajamentele internaţionale (agreate de Rusia din 1999) prevăd retragerea trupelor ruse.

Moscova pledează pentru o soluţionare a crizei sub patronajul său (menţinerea integrităţii Republicii Moldova în cadrul CSI), în timp ce UE şi SUA consideră necesară o examinare cu adevărat internaţională a crizei”.

 

 

Sursa: : Ion VARTA – http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/795-geneza-conflictului-transnistrean  

 

 

 

22/10/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Moscova a adus R.Moldova la un pas de aplicarea „Planului Kozak”

 

 

 

 Planul Kozak, o catastrofă planificată de Rusia pentru R.Moldova

 

Ideea de federalizare a Republicii Moldova a fost pusă în discuţie în timpul guvernării comuniste de la Chişinău, în 2002, la propunerea OSCE.

Era considerată atunci unica soluţie pentru rezolvarea diferendului transnistrean. În aprilie 2012, Igor Dodon, pe atunci lider al Partidului Socialiştilor, a declarat că pledează pentru federalizarea Republicii Moldova. 

„Unica cale posibilă de reintegrare a Republicii Moldova este şi va fi crearea federaţiei cu participarea ambelor părţi de pe malurile Nistrului. Această abordare este unica posibilă care va permite reintegrarea teritorială a Republicii Moldova”, a menţionat Igor Dodon.

În anul 2002, conceptul de federalizare a Republicii Moldova presupunea crearea unor formaţiuni teritorial-statale cu propriile constituții şi legislaţiei. Ele ar fi fost: Moldova, Transnistria, Găgăuzia şi regiunea din sudul Moldovei, unde locuiesc etnicii bulgari. Regiunile ar fi deţinut un număr egal de locuri în Parlament.

Mai mulţi politicieni au considerat planul catastrofal pentru Moldova. Exista pericolul ca orice iniţiativă a Chişinăului să fie mai uşor respinsă printr-un consens al celor de la Tiraspol, Comrat şi Taraclia.

În 2003, Dmitri Kozak propune un alt plan de soluționare al diferendului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova şi menţinerea trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei până în anul 2020.

Printre prevederi mai erau reprezentarea în Parlament a regiunii din stânga Nistrului şi dreptul de veto pentru Tiraspol în anumite probleme legate, în special, de politica externă. Moscova a propus documentul direct Chişinăului, fără acordul OSCE.

După ce a fost publicat, memorandumul a provocat critici din partea partidelor de opoziţie şi a societăţii civile, care au organizat ample acţiuni de protest.

La insistenţa Occidentului, preşedintele de atunci, Vladimir Voronin, a respins documentul cu puţin timp înainte de semnare.

Acesta urma să fie acceptat în prezenţa liderului de la Kremlin, Vladimir Putin, a cărui vizită a fost anulată în ultimul moment. Într-o conferinţă de presă din 2005, Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak a fost respins pentru că era în contradicţie cu prevederile Constituţiei, care stipulează neutralitatea Moldovei şi nu permite staţionarea trupelor străine pe teritoriul ţării.

Anterior, mai mulţi experţii au declarat că Moldova ar fi dispărut ca stat dacă în 2003 autorităţile ar fi semnat așa-numitul „plan Kozak”.

 

 

Putin și Merkel pregătesc un Kozak 2 pentru Republica Moldova ?

 

 

Președintele Igor Dodon s-a lăudat ieri pe pagina sa de FB că a vorbit la telefon cu Preşedintele Federal al Germaniei, Frank-Walter Steinmeier.

Potrivit lui Dodon acesta ar fi sugerat că problema transnistreană nu va putea fi reglementat fără Rusia. 
Potrivit lui Igor Dodon:

„În ceea ce privește perspectivele reglementării politice durabile a conflictului transnistrean, Frank-Walter Steinmeier a menționat că, fără restabilirea bunelor relații cu Federația Rusă, acest obiectiv strategic va fi imposibil de atins.
Pregătește Germania un Kozak 2 pentru Republica Moldova?

Amintim că Frank-Walter Steinmeier a vizitat pentru prima data Republica Moldova la 26 iulie 2016 în perioada când era Ministrul de externe german, în calitate de președinte în exercițiu al OSCE, organizație care mediază soluționarea conflictului transnistrean.

Steinmeier susținea la acea vreme că negocierile în formatul 5+2, relansate cu ajutorul Germaniei, în luna iunie, la Berlin, trebuie să se axeze mai departe pe măsuri de întărire a încrederii între Chișinău și Tiraspol, insistând asupra a două chestiuni: recunoașterea de către Chișinău a diplomelor de studii și a plăcuțelor de înmatriculare auto transnistrene.

În opinia oficialului german, asemenea pași pot crea o bază pentru reglementarea politică a conflictului.

 

 

Mai mulți experți în soluționarea conflictelor înghețate susțineau că de fapt intenția domnului Steinmeier la acea vreme nu era de a soluționa conflictul dintre Moldova și Rusia de pe teritoriul Republicii Moldova, ci de a legaliza separarea de facto a Transnistriei cu păstrarea prezenței în continuare a trupelor rusești pe teritoriul Republicii Moldova.

Analistul politic Vladimir Socor declara la acea vreme:

„…Domnul Steinmeier presează pentru ca Republica Moldova să treacă la elaborarea unui statut special pentru Transnistria. Despre acest statut special se discută de mulți ani. Republicii Moldova i-a fost, practic, impus un fel de angajament ca, la un moment dat, să adopte un statut special.

Noțiunea de „statut special” este una specifică spațiului post-sovietic, spațiului hegemonic rusesc, ea nu este o noțiune europeană. Nicăieri în Europa nu veți găsi chestiunea „statutului special”. Este o invenție a Rusiei care datează încă din anii ʾ90, de aproape 20 de ani.” …

„Problema care ne preocupă acum este aceea a statutului special pentru care Rusia, cu sprijinul domnului Steinmeier, și al guvernului francez, nu al cancelarei Merkel, fac presiuni asupra Ucrainei să adopte un statut special pentru regiunile ocupate de Rusia pe teritoriul Ucrainei.

Dacă Republica Moldova cedează și trece la elaborarea unui statut special, se vor intensifica și presiunile asupra Ucrainei, se va crea un precedent, pentru ca Ucraina să facă aceleași cedări, cărora președintele ucrainean și majoritatea parlamentului ucrainean li se opun.”

Aminitm că Frank-Walter Steinmeier a efectual in 2016 o vizită la Tiraspol pentru câteva ore. Vladimir Socor explica prezența lui Steinmeier la Tiraspol în felul următot:

„ Politica Rusiei este în Transnistria, ca şi în Donbas, să vâre îndărăt regiunea controlată de ruşi, să o vâre îndărăt în cadrul sistemului politic şi instituţional al Republicii Moldova, respectiv, al Ucrainei.

Pentru ca în acest mod Rusia să exercite o influenţă suplimentară în sistemele politice şi instituţionale de la Chişinău, respectiv, de la Kiev. Deci, Rusia nu are o politică secesionistă sau separatistă, Rusia doreşte reintegrarea Donbasului, respectiv, a Transnistriei în termenii şi pe baza unor acorduri impuse de către Rusia, care să asigure influenţa Rusiei în cadrul sistemelor respective.”

 



 

În 2015 publicația The New York Times, scria că Vladimir Putin i-a propus cancelarului Germaniei, Angela Merkel, și președintelui Franței, Francois Hollande, o foaie de parcurs privind crearea în Ucraina a „noii Transnistrii”.

„Nu e un plan de pace, a declarat un diplomat, citat de publicația americană. Este o foaie de parcurs privind crearea noii Transnistrii sau Abhazii în Ucraina”.

Sursele citate de publicația americană susțineau că planul menționat „a fost prea cinic și, în esență, propunea pur și simplu înghețarea conflictului”.

 

 

 

Planul de federalizare a regiunii, eșuat în mai multe rânduri de jure, de-a lungul timpului promovat mai ales la insistența Rusiei, revine în 2016 pe agenda internațională.

Dacă anterior federalizarea Republicii Moldova era sprijinită unilateral doar de Moscova, în 2016 au apărut primele semnale că anumite cancelarii occidentale ar fi gată să discute un asemenea scenariu.

In 2016 ex-ambasadorul SUA la Chișinău J. Pettit. SUA – a sugerat ideea unui ”statut special” votat de Parlamentul R. Moldova pentru stânga Nistrului, ai apoi acest lucru fiind cerut de către Frank-Walter Steinmeier.

În luna iulie a.c., Premierul Republicii Moldova, Maia Sandu, a declarat, în Parlamentul European, în cadrul Comisiei pentru afaceri externe că guvernul său nu va accepta federalizarea ca soluţie la conflictul transnistrean şi va continua să insiste asupra retragerii trupelor ruse de pe teritoriul suveran al Republicii Moldova.

Republica Moldova un protectorat antiromânesc ruso-german.

În postarea sa pe FB, președintele Dodon a punctat o chestiune care merită atenția:

Președintele federal al Germaniei a specificat că modul în care a fost constituită actuala majoritate parlamentară la Chișinău vine să demonstreze existența unui consens internațional în cazul Republicii Moldova, atins între marile puteri internaționale. El a opinat că acest fapt inspiră optimism și în ceea ce privește perspectivele atingerii unui consens similar și în cazul reglementării finale a diferendului transnistrean.”

 

 

 

 

 

 

Mesajul președintelui german de fapt vine să confirme faptul că actuala putere de la Chișinău nu este rezultatul unui proces politic intern ci a unui consens geopolitic ruso-german, ce are ca scop „eliminarea” României ca actor geopolitic din această zonă și menținerea influenței Rusiei în Republicii Moldova. 

În ceea ce privește „consensul internațional similar în cazul reglementării finale a diferendului transnistrean”, este destul de probabil că Republicii Moldova îi va fi impusă din exterior o nouă agendă, la care puterea de la Chișinăul, dominată de PSRM și Igor Dodon, va activa „butonul geopolitic” atunci și în așa mod cum o va cere Rusia.

 

Surse:

https://www.timpul.md/articol/ce-prevede-aa-numitul-plan-kozak 

 https://www.timpul.md/

 

 

Ultima oră

 

Guvernul de la Chișinău respinge Planul Kozak de federalizare a Moldovei, propus din nou de Rusia, scrie  www.g4media.ro/ 

 

 

 



Foto: Primul ministru al guvernului R.Moldova, Maia Sandu

 

Guvernul Republicii Moldova a respins marți propunerea Moscovei de adoptare a Planului Kozak, care presupune federalizarea țării și blocarea de facto a oricărei încercări de aderare în viitor la UE și NATO.

„Republica Moldova și-a exprimat poziția privind proiectul documentului la care v-ați referit, la perioada istorică respectivă, acum 16 ani. Astăzi, mai mult ca niciodată, țara noastră este fermă pe poziția că subiectul Planului Kozak nu este relevant în contextul procesului de reglementare transnistreană”, a spus Alexandru Roitman, purtătorul de cuvânt al Ministerului moldovean de Externe, citat de Radio Chișinău.

Reacția oficialului moldovean vine la o zi după ce ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a anunțat că Moscova pledează pentru revenirea la principiile din Memorandumul Kozak.

El a spus că Rusia pledează pentru soluţionarea conflictului Nistru şi revenirea Transnistriei în componenţa Republicii Moldova, cu condiția ca Moldova să-și păstreze suveranitatea și neutralitatea.

Serghei Lavrov a făcut această declarație în cadrul unui forum de tineret, citat de pe site-ul PolitNavigator.

Președintele pro-rus al Moldovei, Igor Dodon, nu a avut încă nici o poziționare publică față de declarația lui Lavrov.

„Qui vivra verra”!

 

20/08/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Perspectivele influenţei Rusiei în Republica Moldova.The outlook for Russian influence in Moldova

Perspectivele influenţei Rusiei în Republica Moldova

11 October 2010

Quantcast

Acum,când  alegerile parlamentare din Moldova se apropie în noiembrie,această  ţară mică, dar strategic semnificativă  care a aparținut  fostei Uniuni Sovietice a devenit un câmp de luptă între elementele cheie pro-rusești şi cele pro-occidentale şi susţinătorii lor din Moscova şi din  Occident.

 Dar adevarata intrebare – dincolo de alegeri – este dacă Rusia va putea să influenţeze tânăra generaţie, care nu se mai identifică  cu Moscova așa um se întâmpla cu  generaţia mai în vârstă. Aceste alegeri  vor servi ca un test important pentru menținerea Rusiei pe teritoriul Moldovei in viitor.

Moldova atrage atenţia puterilor din afara , datorită poziției sale strategice, între munţii Carpaţi şi Marea Neagră. Această regiune a fost în trecut un câmp de luptă între Rusia şi puterile din sud-estul Europei, care astăzi înseamnă România şi prin extensie,,în sens mai larg ,Uniunea Europeană .

România are legături profunde culturale şi tradiţionale cu Moldova și și-aşi-a îmbunătăţit relaţiile politice şi de securitate cu această țară, în timp ce Rusia are trupe staţionate pe teritoriul Republicii Moldova  în Transnistria separatistă . Germania privește Transnistria ca pe o problemă-cheie pentru negocierile în curs privind pachetul de securitate Uniunea Europeană-Rusia, care este un element cheie în discuțiile  din Comitetul Politic şi de SecuritateUE-Rusia.

 Germania a cerut Rusiei să îşi retragă trupele din Transnistria ca o condiţie prealabilă pentru acest format de securitate, şi într-un  sens mai larg privește răspunsul Rusiei ca un test pentru reușita noului  forum.

Source: KyivPost

The outlook for Russian influence in Moldova

With Moldova’s parliamentary elections approaching in November, the tiny but strategically significant former Soviet country has become a key battleground between pro-Russian and pro-Western elements and their respective backers in Moscow and the West.

Russia has maintained the upper hand in this struggle for influence by strengthening its own allies in the country and dividing the pro-European bloc. But the real question — beyond the elections — is whether Russia will be able to influence the younger generation, which does not identify itself nearly as much with Moscow as does the older generation. This will serve as an important test for Russia’s hold over Moldova in the future.

Moldova draws the attention of outside powers due to its strategic location between the Carpathian Mountains and the Black Sea. This region has historically been a battleground between Russia and powers in southeastern Europe, which today means Romania and by extension the wider European Union.

Romania has deep cultural and traditional links to Moldova and has enhanced its political and security relationship, while Russia has troops stationed in Moldova’s breakaway territory of Transdniestria. Germany has weighed in, isolating Transdniestria as a key issue for the ongoing negotiations on the European Union-Russia security pack, which is an element of the nascent EU-Russia Political and Security Committee. Germany called for Russia to remove its troops from Transdniestria as a prerequisite for this security format, and more broadly as a test for whether the new forum would succeed.

The larger geopolitical questions about Moldova’s future follow 18 months of internal political paralysis. A series of elections in 2009 failed to produce a large-enough majority (61 seats out of 100) in the parliament for either of the two major parties/blocs — the pro-Russian Communists and the four pro-European parties that make up the Alliance for European Integration — to name a president.

Because of this, Moldova has been without a true head of state throughout this 18-month stalemate. Since the Alliance for European Integration gained more seats in the elections than the Communists in absolute terms, the prime ministry was given to the head of the Alliance for European Integration, Vlad Filat, and the acting presidency was assumed by another pro-European, Mihai Ghimpu. But without the majority and its associated political legitimacy, the pro-European bloc has had a very weak mandate to rule the country.

With the political situation in Chisinau stalemated, the struggle for influence in the country is heating up. In just the past few months, Moldova’s pro-Western leadership has publicly called for Russia to remove its troops from Transdniestria, while Ghimpu made a controversial decree establishing June 28 as “Soviet Occupation Day” in the country (a move which has since been reversed by Moldova’s Constitutional Court).

For its part, Russia temporarily banned Moldovan wine and mineral water exports and enlisted its newly regained partner, Ukraine, to assist in pressuring Moldova. The pro-Western Moldovan leadership responded by further reaching out to Romania. The Alliance for European Integration then sponsored a referendum that called for the direct election of the president in order to break the deadlock in the parliament, but this referendum failed due to low voter turnout, undoubtedly influenced by Russian and Communist party calls to boycott the vote.
Following the failed referendum, Moscow has gone even further with its strategy to consolidate influence in Moldova by dividing the pro-European coalition and making sure it has sway with every major coalition player. It has helped Russia that this coalition is fractured to begin with, as several of the leaders, including Filat, are more concerned with advancing their own personal and party interests ahead of those of the coalition. Russia also signed a party with another coalition leader, Marian Lupu, a former Communist leader who switched sides to the European coalition for political gains but never got the desired results — thus essentially becoming a free agent willing to work for the highest bidder.

According to STRATFOR sources, Russia has asked former president and Communist leader Vladimir Voronin to throw his weight either behind Lupu or to build a coalition with Filat after the elections, which could deliver a fatal blow to the pro-European coalition. Either way, the loser in all of this will likely be the country’s acting and ardently pro-Western (specifically pro-Romanian) president, Ghimpu, whose popularity has been in decline.

But while Russia is setting the stage to resurge in Moldova, the truth is that on the ground, Russian influence never left. Though the Alliance for European Integration has governed the country for the past 18 months, it has been a weak interim government and has had relatively little success. The government’s primary backer, Romania, has not set up a grassroots movement capable of significantly boosting its position on the ground in Moldova. According to STRATFOR sources, the United States asked Romania to set up nongovernmental organizations, media outlets and investment funds in the country, but Romania has not been successful in its pursuits in large part because of an ongoing economic and political crisis within its own borders.

Germany, which as the most important player in the European Union ostensibly shares the aims of the pro-European coalition, had previously said Russia must remove its troops from Transdniestria in order for the prospective EU-Russian Political and Security Committee to proceed.

However, because of Berlin’s growing ties with Moscow in other fields, this is proving not to be the redline it had appeared to be. STRATFOR sources report that Germany’s representative on the issue, Patricia Flor, told Russia that if Moscow could get a resolution between Transdniestria and Moldova started then Germany would be more acquiescent to Russia’s renewed influence in the country. Germany also said that if Russia could get such a resolution started then the rest of the European Union would see it as a positive step in security assurances to Europe, strengthening the EU-Russian Political and Security Committee and potentially allowing Berlin to get more support from fellow EU member states on the Russian proposal for a new European Security Treaty. And the United States simply has not shown any direct interest in the country, distracted by its involvement in the Middle East.

That Russia will continue to be the dominant external power in Moldova is all but a given. But while Russia has deep ties with the older Moldovan generation who lived through the Soviet era, the important question is whether Russia can start to influence the new generation, which considers itself much more pro-Western or actually tied to Romanian identity (in terms of culture, rather than the Romanian state). This younger generation does not identify with the Soviet past. Concentrated though not exclusively based in the capital, this group is also tech-savvy, (as demonstrated by the “Twitter revolution” in Chisinau last year following elections).

Russia has tried to influence this younger population, as can be seen by Moscow expanding its ties with non-Communist parties, but this is an area where Russia has only recently begun its efforts. Ultimately, the degree to which Moscow will focus its resurgence on winning over this generation will determine its influence in Moldova well beyond the upcoming elections.

11/10/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: