CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DEZVALUIRI:TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU.

Fişier:Eminescu.jpg

Foto:Mihai Eminescu

Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde

aşa numita patrie este deasupra naţionalităţii.

Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi,

este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca

acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui.

Voimşi sperămnu o întoarcere la un sistem

feudal, ce nici n-a existat cândva înţara noastră, ci o

mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o

mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat

şi de naţionalitate.

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,

„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”

. „Rasa istorică formatoare a acestei ţări este „acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-leaşi al XIV-lea,şi care, prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestorţări, de la [anul] 1200şi până la [anul] 1700”.

 „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealuluişi aŢării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinărişi aptitudini” de „om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău– dacă e rău – fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismuluişi a espedientelor…Toate figurile acelea făţarniceşi rele, viclene, fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul naţiunii române.

Poate, aşadar, că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staţionare, pentru ca, prin încrucişare, să mai poţi scoate ceva bun din ele”.,

„Există multe indicii, atât în numirile localităţilorşi râurilor, precumşi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românescpreex is te n tă formaţiunii(preexisten tăformă riin .n.) statelor noastre.

În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş.

 Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare.

Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachor um; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc.

Şi aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la care eiţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei?

El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni, n-a găsit de cuviinţă să-l codifice.

În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că,şi în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpăta o singurăformă scrisă.

 Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo.

O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau traciceşi latine sau latineşi ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martinşi Comenţiol e compusă din oameni care vorbesc româneşte.

 Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este lingvistic.

Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneştişi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, excepţie făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria.

E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deşi a avut epoci de bogăţieşi de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.

Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei.

 În sfârşit Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului,şi cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noştri deazi”.,

Mai mult, „Miron Costin, în suta aşaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioaseşi de viaţă familială. El descrie curăţeniaşi frumuseţea limbei vorbite în Maramureşşi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şiŢării Româneşti, constată identitatea de origineşi limbă a poporului.

În acelaşi timp, cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, înŢara Românească, opresc procesul de diversificareşi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte, prin cărţi, o normă unitară în rostireşi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătoriişi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi într-o parte a Ardealului, întrucât la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci.

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţeleşi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii(garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora.

 Industria trebuie să fie a naţiunii aceleiaşi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaşşi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni.

Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminareaşi înaintarea omenirii; arteleşi literatura frumoasă(beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”

„Peste noapteşi prin surprindere”7, „am admis legiuiri străine”, „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindeneaşi pururea, în locul noţiunilor naţie,ţară, român, noţiuneaom, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”

… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveauşi careştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care(din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale.

Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţeneşi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau(şi nu sepotrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor instinct de adevăr, poate c-a fost chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta.

Alături cu limba există, ca element de unitate, literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinţa de-a se răspândi la toţi românii”.

„E într-adevăr ciudat(simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostruşi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar seninşi într-o singură noapte, erige teoria de omşi om teorie absolută de statşi face din banul internaţionalşi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului.

Nici [nu] e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăierişi s-a apucat de plug înainte de abia [cu] cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţieşi instituţii pe careţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada înţara noastră…

Înzecitu-s-auşi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii marişiţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtieşi aspiră a deveni deputaţişi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege”12şi nu-l va înţelege niciodată.

„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”

 „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”

 Bibliografie:

(Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crişan,
SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la ameninţările prezentului
şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 287-312)

01/06/2010 Posted by | LECTURI NECESARE, ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: