Bizarul război pentru independenţă al Ucrainei de la începutul secolului trecut. VIDEO

Harta republicii ucrainene în timpul războiului pentru independenţă

 

 

 

Războiul de independenţă al Ucrainei a fost, de fapt, o înşiruire de mai multe conflicte, de obicei incluse, istoric vorbind, în războiul civil din Rusia de după revoluţia bolşevică şi a durat trei ani, din 1917 până în 1921, ducând la înfiinţarea unui vremelnic stat ucrainean independent care, ulterior, a devenit parte a Uniunii Sovietice – URSS, cu numele de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

După ce bolşevicii ucraineni preiau puterea în urma revoluţiei din Kiev, învingând trupele ţariste din Districtul Militar Kiev, se declară independenţa Ucrainei faţă de Rusia, dar organul reprezentativ, Rada, devine dominat de naţionalişti, iar bolşevicii creează un stat ucrainean „concurent” la Harkiv/Harkov – Republica Populară Ucraineană, cu sprijin rusesc.

Între cele două entităţi are loc un conflict, dar comuniştii, mult mai dotaţi cu tehnică şi superiori numeric, ocupă oraşe importante, înfiinţând republici sovietice la Odessa şi Doneţk-Krivoi-Rog.

În paralel, armata condusă de Nestor Mahno formează în sudul Ucrainei un aşa-numit „Teritoriu Liber”, cu un regim anarhist. Ulterior, acesta se aliază cu bolşevicii.

La 9 februarie 1918, Gărzile Roşii – armata bolşevică ocupă Kievul. Naţionaliştii din Rada se evacuează la Jitomir şi cer sprijin militar Germaniei Imperiale. Este momentul în care România readuce în teritoriul ei Basarabia şi Bucovina.

Puterile Centrale, respectiv Germania şi Austro-Ungaria, vin în sprijinul naţionaliştilor ucraineeni şi îi alungă pe bolşevici, ocupând Kievul la 1 martie 1918.

Două zile mai târziu este semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care încetează ostilităţile pe Frontul de Est, iar Ucraina rămâne sub influenţă germană.

Ostilităţile continuă în estul Ucrainei, unde bolşevicii, împreună cu formaţiuni paramilitare ţărăneşti numite „Armatele Verzi” şi cu anarhiştii din Armata Revoluţionară Insurecţională refuză să se supună germanilor.

Pe 29 aprilie are loc o lovitură de stat condusă de generalul Pavlo Skoropadsky proclamă Hatmanatul Ucrainei, o entitate conservatoare, care anulează toate iniţiativele ideologice socialiste.

Hatmanatul îşi păstrează o oarecare neutralitate, deşi sub influenţa Berlinului, nedeclarând război Aliaţilor.

Ucraina devine şi un loc de refugiu pentru cei care fugeau din calea bolşevicilor din Rusia. În noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale sunt declarate înfrânte în Primul Război Mondial, germanii se retrag din Ucraina, iar Skoropadsky părăseşte Kievul, refugiindu-se la Berlin. Puterea în Ucraina este preluată de un Directorat de orientare socialistă.

Imediat după înfrângerea Germaniei, sovieticii anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, armatele lor invadând Ucraina.

În paralel, ucrainenii din Galiţia, ocupată de Austro-Ungari, proclamă Republica Populară a Ucrainei de Vest, militând pentru unirea cu Republica Populară Ucraineană, în vreme ce polonezii din aceeaşi regiune, concentraţi în zona Lwov-ului, doresc unirea cu proaspăta Republică Polonă.

 

 

Pe 22 ianuarie 1919, Ucraina de Vest se uneşte cu Ucraina, dar Galiţia de Est este cucerită de polonezi în octombrie, acelaşi an.

România, confruntată la rândul ei cu naţionalismul ucrainean şi revolutia bolsevică, a trebuit sa intervină în mai multe “zone fierbinţi” pentru a stabiliza situaţia în teritoriile situate la graniţele sale :

• Bucovina, unde a trebuit sa intervina in sprijinul populatiei romanesti si impotriva incercarilor deputatilor ucraineni la Viena (vara lui 1917) de a include Bucovina, Galitia si Rusia Subcarpatica într-o provincie autonomă în cadrul unui stat federal şi ulterior intenţiilor nou formatului stat ucrainean (19 octombrie 1918) de a anexa aceste regiuni.

• In urma proclamarii Unirii, la 27 octombrie (consfinţită la Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie), guvernul roman a hotarat sa trimită divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi.

  Naţionaliştii ucraineni au încercat în mai multe rânduri să alipeasca Bucovina unor formaţiuni statale ucrainene. Astfel, în noiembrie 1918, a fost  proclamata o republică ucraineană cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, care urma sa fie alipită Ucrainei, proiect impiedicat de intrarea trupelor române în Bucovina.  

• Pocuţia (partea de sud a actualei regiuni Ivano-Francovsk din Ucraina). In ianuarie 1919 comandamentul aliat şi Polonia cer Romaniei sa ocupe Galitia Orientala si sa o mentina pana la sfarsitul negocierilor de pace de la Paris, iar intre 20 mai şi 24 august vor intra sub ocupatia trupelor romane (Divizia 7 infanterie condusa de generalul Iacob Zadik) orasele Kolomyja (Colomeea), Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow, lucru care a provocat o reactie dezaprobatoare din partea ucrainenilor (“1919: Ocuparea Pocutiei de catre Armata Româna “ .

Armata română, sub comanda generalului Prezan, a avut si un puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocutia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române sa rămână în Pocuţia”), însă România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei, preferand sa o cedeze in final Poloniei, prin semnarea la Riga in martie 1921 a tratatului care stabileste granita Poloniei incluzand Pocuţia şi Lvovul.

Aflaţi mai multe în articolul “Totul despre românii din Pocuţia” : http://www.mdn.md/index.php?day=1405 .

O alta încercare a fost formarea unui stat ucrainean condus de arhiducele Wilhelm de Habsburg,  în Galiţia, cu capitala la Lvov si care ar fi inglobat si Bucovina.

Însă şi de această dată, intervenţia rapidă si conjugată a armatelor române şi poloneze în Pocuţia în vara lui 1919, a dus la arestarea arhiducelui de către militarii români.

La mijlocul lui decembrie 1918, o forţă multinaţională aflată sub comandă franceză debarcă la Odessa şi la Sevastopol, apoi la Kerson şi Nikolaev.

Campania este confuză, nereuşindu-se să se facă mai nimic din cauza lipsei de unitate şi comportamentului faţă de populaţie al forţelor anti-bolşevice.

Francezii nu au sprijin clar nici din partea ucrainenilor naţionalişti, care îi consideră doar „forţe străine”, nici chiar din partea Parisului, ei fiind înfrânţi de trupele „roşii” şi fiind obligaţi să se retragă din Crimeea.

 

La începutul lui 1919, bolşevicii lansează o ofenisvă puternică împotriva centrului şi estului Ucrainei aflate sun directoratul lui Simon Petliura, reinstaurându-se guvernul sovietic urcainean, pe 15 martie instaurându-se Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Dar ofensiva „albilor” (trupe pro-ţariste) din sudul Rusiei şi Urali, care ameninţa existenţa noului stat comunist sovietic face ca estul Ucrainei să fie ocupat, în primăvara şi vara lui 1919, de trupele anti-bolşevice ale Armatei de Voluntari a lui  Anton Denikin şi ale Armatei de Don.

• La 16 august 1919, in acord cu maresalul Jozef Pilisudski si cu Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat oficialilor romaniprima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele romane si polone. Se avea in vedere o gestionare polono-roman a Ucrainei, administratia romaneasca fiind propusa pentru un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara o limita nordica clara, variata cea mai probabil fiind delimitarea de administratia polona pe paralela orasului Lvov. Interesul Romaniei si Poloniei era evitarea bolsevizarii Ucrainei prin asigurarea  „stabilitatii la frontierele rasaritene”. Exista si varianta efortului minim, propusa de partea polona :”teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite ulterior ca „zone tampon”.

• la 20 septembrie 1919, Skrzynski, devenit ministru plenipotentiar al Poloniei la Bucuresti, a revenit cu un nou proiect de colaborare: stabilirea in Ucraina a unui protectorat sub egida Societatii Natiunilor, dupa ocuparea ei de catre alianta polono-romana. Desi era deja in conflict militar cu Sovietele si diplomatic cu Lituania, Polonia a incercat sa atraga Romania intr-o alianta creand impresia ca avea aprobarea Aliatilor, asa cum facuse Romania in luptele cu Ungaria bolsevica.  

• Insă raspunsul primului ministru roman, Ionel C.Bratianu, a fost respingerea oficiala a acestui plan si continuarea negocierilor pentru o alianta politica si militara romano-polona, mai ales ca semnalele ministrului roman la Varsovia, Alexandru Florescu, calificau oferta polona de „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.

• În octombrie 1919, România transmite Poloniei ca nu doreste anexarea Ucrainei ci sa sprijine o Ucraina independenta, prin “raporturi directe” cu Directoratul de la Kiev, lucru ce a starnit ingrijorarea Poloniei si acuze la adresa României de abandon al “politicii rasaritene comune”.

• De asemenea, Polonia a atras atentia României ca ocuparea si administrarea la comun a Ucrainei este cheia unei alianţe “de neclintit” intre cele 2 ţări, sporind pacea si securitatea regionala si contribuind la sporirea prestigiului celor doi viitori “lideri regionali”. Reacţia este analizata si catalogata intr-un amplu raport, datat 7 noiembrie 1919, realizat de generalul Florescu: : „Polonia nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

• Dupa semnarea tratatului din 1920, care transforma statul ucrainean intr-o posesiune polona, Pilsudski a retras, in favoarea sa, initiativa in relatiile cu Semion Petliura; seful statului polonez considera indispensabila participarea Bucurestiului la solutionarea problemei ucrainene, dorind sa creeze un condominiu romano-polonez, economic si politic. Asfel se planifica  constituirea unuiProtectorat Polono-Roman asupra Ucrainei, sub egida Societatii Natiunilor, si pentru a salva vecinul comun de la est de pericolul bolsevic, Ucraina constituindu-se astfel in zona-tampon.

• In urma ocuparii Kievului de catre polonezi, generalul Tadeusz Rozwadowski propunea in timpul vizitei sale la Bucuresti dinmai 1920 o granita care avantaja Romania, conform planului francez prezentat mai sus, oferta fata de care Regele Ferdinand si-a declarat intentia de a o accepta intervenind cu armata romana in sprijinul celei polone. Insa liderii politici, in special ai Partidului National Liberal, au manifestat prudenta, refuzand oferta, sprijinind insa interesele polone pe plan international si tranzitand prin porturile de la Marea Neagra armamentul aliat destinat Poloniei.

Victoria forţelor antibolşevice este vremelnică, din iarnă până la începutul anului 1920 Urcaina fiind reocupată de bolşevici.

În aprilie 1920, ceea ce a mai rămas din Directoratul lui Petliura şi bucata sa de teritoriu caută şi găseşte alianţa Poloniei. În schimbul ajutorului dat împotriva sovieticilor, Petliura recunoaşte anexarea Galiţiei.

Ofensiva polono-ucraineană face ca centrul şi sudul statului să fie recuperat de la bolşevici, ocupându-se inclusiv Kievul, la 7 mai 1920.

Trupele sovietice organizează o contraofenisvă în zona Jitomir, aruncându-i efectiv pe polonezi afară din Ucraina, cu excepţia Lwov-ului.

• Infrangerile armatei poloneze în centrul Ucrainei, retragerea din fata bolsevicilor si  replierea in fata Varsoviei in august 1920, au amânat discuţiile pentru incheierea unui tratat româno-polonez.

În paralel, bolşevicii sunt înfrânţi de polonezi la porţile Varşoviei. De această situaţie profită trupele „albe” conduse de generalul Vranghel,care, reocupă sudul Ucrainei.

La 12 octombrie 1921, se semnează armistiţiul sovieto-polon. În paralel, forţele ucrainene ale lui Petliura plănuiesc o contraofensivă în centrul Ucrainei, dar sunt atacaţi de bolşevici. Pacea semnată între URSS şi Polonia, la 18 martie 1921, încheie efectiv relaţia dintre poloni şi Petliura.

Sovieticii recunosc controlul Poloniei asupra Galiţiei şi Volâniei de Vest, în schimbul cedării către Ucraina Sovietică a teritoriilor centrale estice şi sudice.

Având asigurată pacea pe frontul vestic, bolşevicii pornesc o campanie pentru lichidarea rămăşiţelor armatelor „albe”.

Directoratul lui Petliura continuă să controleze o parte din forţele armate, lansând acţiuni de gherilă.

La 17 noiembrie 1921 trupele sale sunt încercuite şi distruse.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/14/dupa-primul-razboi-mondial-romania-a-refuzat-sa-ocupe-ucraina/

https://www.google.ro/search?q=1919+razboiul+de+independenta+al+ucrainei+photos 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.tribuna.ro/stiri/descopera-lumea/razboaiele-mai-putin-cunoscute-ale-europei-iv-125815.html

http://www.rumaniamilitary.ro/viitorul-ucrainei-in-contextul-parteneriatului-romano-polonez-o-re-editare-a-situatiei-din-1919

Publicitate

Cât din ROMÂNIA a mai rămas în stăpânirea românilor ?

 

 

Nu mai stăpânim nici 10% din ROMÂNIA!

Institutul Naţional de Statistica (INS) ne aduce la cunoştinţă că, în economia naţională (a Romaniei) funcţionează 44.575 „grupuri de întreprinderi”.

Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi, de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital.

INS ne spune că, din cele 44.575 grupuri de întreprinderi, 5.308, sau 12% din total, sunt rezidente sau controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale din exterior, ne spune Constantin Cojocaru.

Desigur, raporturile numerice de mai sus nu se suprapun 100% peste cele valorice referitoare la ponderea capitalului deţinut de străini în totalul capitalului utilizat în economia românească, în acest moment. Oricum, ordinea de mărime se păstrează.

Tot INS ne spune că, în ultimii 25 de ani, în România, au fost făcute investiţii în valoare de 500 de miliarde de euro, din care 5 miliarde din capital străin. Deci, străinii au investit 1%, dar stăpânesc 88% din capitalul ţării. Curată afacere!

Iată, deci, că INS confirmă estimările făcute de mine în ultimii ani prin care am atras atenţia asupra faptului că cea mai mare parte a capitalului românesc, peste 80%, a fost acaparată de corporaţiile transnaţionale, prin escrocheriile financiare numite „privatizări”, „retrocedări”, „restituiri” etc.

Problema este că, deţinând capitalul, străinii ne-au cumpărat şi statul, pe care îl folosesc ca să-şi apere capitalul şi să ne ţină în jug.

Problema este că, deţinând capitalul, străinii îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o producem, prin munca noastră, şi o transferă în afara ţării, lăsându-ne salarii şi pensii de mizerie, din care nu mai putem economisi nimic, nu mai putem investi, nu ne mai putem redresa, nu mai putem scăpa din jug.

 

Ce facem?

 

Constantin Cojocaru

ziarulfapta.ro/nu-mai-stapanim romania

 

 

 

 

O ISTORIE MAI PUTIN CUNOSCUTA : DUPA PRIMUL RAZBOI MONDIAL ROMANIA A REFUZAT SA OCUPE UCRAINA.

 1 decembrie (18 noiembrie s.v)- Intrarea in Piata Palatului  din Bucuresti a familiei regale si a generalului Berthelot pe sub un arc de triumf construit langa hotelul Athenee Palace (foto:art-historia.blogspot.com).

Dupa redobândirea independentei (11 noiembrie 1918), Polonia a promovat o politica de recâstigare a întregului „spatiu al polonitatii”, adica a tuturor teritoriilor pierdute începând cu anul 1772 prin cele trei împartiri succesive ale tarii între Rusia, Prusia si Austria.

Elitele politice si intelectuale polone aveau în vedere realizarea unei formatiuni statale cuprinse între Marea Baltica, Muntii Carpati, Nipru si Dvina, înglobând însa – pe lânga teritoriile polone – si parti însemnate din Lituania, Bielorusia si Ucraina.

La începutul anului 1919, guvernul din Varsovia nu avea înca o armata regulata, nu detinea un buget, nu înfiintase structuri administrative locale si centrale reprezentative si nici macar nu stia peste ce anume teritorii îsi putea extinde efectiv autoritatea.

Lituania refuza cu obstinatie orice sugestie de a participa la o uniune cu Polonia, iar presiunile acesteia în vederea integrarii prin orice mijloace a Lituaniei sau macar a orasului Vilnius au obligat guvernul baltic sa gaseasca refugiu într-un tratat de alianta cu Rusia Sovietica.

El a fost încheiat în iulie 1920 si garanta apartenenta Vilniusului la statul lituanian independent. Dupa izbuc-nirea razboiului po-lono-sovietic (25 aprilie 1920), un corp de oaste polon a ocupat Vilniusul în octombrie si a proclamat uni-lateral Republica (po-lona) a Lituaniei Mijlocii. Ea nu a fost recunoscuta de nici un stat. In ianuarie 1922, Polonia a anexat-o.

Situatia din Bielorusia – a carei anexare integrala o doreau polonezii – era la fel de complicata. Incapacitatea militara si politica a Varsoviei, ca si opozitia violenta a Rusiei Sovietice au condus tot spre o solutie de compromis: orasul Minsk si Bielorusia rasariteana au format R.S.S. Bielorusa, în vreme ce Grodno si teritoriile bieloruse occidentale au intrat direct în componenta Poloniei, conform prevederilor tratatului de pace sovieto-polon semnat la Riga în 18 martie 1921.

Cât priveste Ucraina, guvernul polon a stabilit de la bun început anexarea Galitiei (cu orasul Lvov) si a zonelor de pe malul Niprului. Cum, pentru 1919 cel putin, nimeni nu parea a detine initiativa actiunilor politice si militare în spatiul ucrainean, Polonia a cautat sa convinga guvernul român sa accepte o actiune militara comuna în Ucraina, pentru a împarti si administra un teritoriu cât mai întins.

Care era însa realitatea din Ucraina?

Dupa abdicarea tarului Nicolae II, în martie 1917, la Kiev s-a constituit Rada Centrala (autonoma) a Ucrainei, sub conducerea nationalistului Mihailo Hrusevski. In iulie 1917, Rada Centrala i-a încredintat lui Vladimir Vinnicenko sarcina de a forma un guvern national, cu Semion Petliura ca ministru pentru probleme militare.

Cucerirea puterii de catre bolsevici, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, si presiunile germane asupra factorilor politici de la Kiev de a se desprinde de Rusia au determinat Rada Centrala sa proclame, la 25 decembrie 1917, independenta Republicii Populare Ucrainene.

Inca la sfârsitul anului 1917, în cadrul conducerii Republicii Populare Ucrainene s-au accentuat disputele dintre liderii traditionalisti ai Radei Centrale, înclinati mai mult spre o autonomie, si cei din jurul hatmanului Pavel Skoropadski, sprijinit direct de germani. Hatmanul, devenit lider al Ucrainei în perioada martie-noiembrie 1918, urmarea sa asigure independenta deplina fata de Rusia si sa reconstituie „patrimoniul teritorial istoric” al Kievului.

In paralel, cu putin timp înainte de semnarea pacii separate de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietica si Puterile Centrale (3 martie 1918), armata rosie a impus la Harkov un „guvern sovietic ucrainean” si a proclamat Republica Sovietica Socialista Ucraineana, iar trupele acesteia au trecut la ofensiva, la sfârsitul lunii februarie 1918 reusind sa ocupe Kievul.

 Prin tratatul semnat la Brest-Litovsk, Puterile Centrale au impus Rusiei Sovietice recunoasterea independentei R.P. Ucrainene si retragerea trupelor bolsevice de pe teritoriile acesteia.

O propunere surprinzatoare

Prabusirea militara a Puterilor Centrale, dezmembrarea Austro-Ungariei si retragerea trupelor germane din Ucraina au atras si teritoriile administrate pâna atunci de Austro-Ungaria în conflictul de interese. In noiembrie 1918, nationalistii ucraineni proclamasera o „republica ucraineana” cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, si cerusera integrarea în Ucraina.

 Proiectul a fost zadarnicit prin intrarea trupelor române în Bucovina. Un alt proiect viza proclamarea unui stat ucrainean în Galitia, cu capitala la Lvov si care includea si Bucovina; în fruntea lui ar fi trebuit sa vina arhiducele Wilhelm de Habsburg, varul ultimului împarat austro-ungar. Interventia rapida a trupelor române si polone în Pocutia în mai-august 1919 (Magazin istoric, nr. 1/1995) a pus capat acestei încercari, iar arhiducele Wilhelm a fost arestat de români.

Dupa retragerea trupelor germane din Ucraina, hatmanul Skoropadski nu s-a mai putut mentine la putere si la sfârsitul lunii noiembrie 1918 conducerea a fost preluata la Kiev de un Directorat în frunte cu Semion Petliura, adept convins al independentei tarii sale, dar incapabil sa propuna un program coerent de organizare interna a statului.

Profitând de slabiciunile noului regim de la Kiev, la sfârsitul anului 1918, armata rosie a declansat o ofensiva generala. Directoratul R.P. Ucrainene a declarat oficial razboi Rusiei Sovietice, la 16 ianuarie 1919, mizând pe ajutorul trupelor aliate (în special franceze) – debarcate în Crimeea pentru a-l sprijini pe generalul alb-gardist Denikin – si chiar pe concursul Poloniei.

 Lipsiti de sprijin, nationalistii n-au putut rezista si, la 5 februarie 1919, armata rosie a ocupat din nou Kievul, instaurând un Consiliu al Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene, condus de Cristian Rakovski. La sfârsitul lui aprilie 1919, bolsevicii au ocupat si Odessa.

Acestea au fost împrejurarile în care guvernul polon a propus României o solutie surprinzatoare: împartirea si administrarea Ucrainei!

 

 

Primele referiri la o actiune comuna româno-polona în spatiul ucrainean dateaza din decembrie 1918: câteva mesaje trimise, prin Paris, catre generalul Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General al armatei române, de catre liderii Comitetului National Polon din Franta si Marea Britanie.

 Putin mai târziu, în primavara lui 1919, organizatorul Ministerului de Externe polon, contele Aleksander Skrzynski, i-a adresat premierului român I.I.C. Bratianu alte mesaje referitoare la aceeasi problema.

In aprilie 1919, delegatiei române la Conferinta de pace de la Paris i-a fost remis, prin intermediul aceluiasi Skrzynski, un document din partea primului ministru si ministru de Externe polon Ignacy Paderewski, în care erau prezentate principalele obiective ale diplomatiei poloneze în Rasarit. Potrivit textului respectiv, Polonia era interesata sa reintegreze teritoriile care îi apartinusera înainte de 1772 si avea nevoie de ajutor în „efortul coplesitor” de a pune bazele unui stat ucrainean puternic, capabil sa reziste ofensivei militare si propagandistice a Rusiei Sovietice.

 Paderewski facea apel la întelegerea deplina si participarea României la acest „proces” – singurul care ar fi garantat apartenenta definitiva a provinciilor recent unite cu teritoriile lor nationale: Galitia Orientala (Polonia) si Basarabia (România).

Incurajari nemotivate

Bazându-se pe acceptul neconditionat al partii române de a participa la actiunea militara din Pocutia (mai-august 1919), dar care, pentru partea româna, izvorâse din cu totul alte ratiuni, guvernul polon, prin acelasi Skrzynski, a reluat propunerea privind o mai buna administrare a teritoriilor ucrainene amenintate de invazia bolsevica; sugestia a fost lansata pe diferite canale atât lui Ionel Bratianu, cât si regelui Ferdinand.

Nu avem însa nici o dovada documentara privind raspunsul partii române, daca acesta a existat. Putem afirma însa ca la Bucuresti nu se putea vorbi despre o atitudine categorica, iar partea polona a interpretat tacerea drept o încuviintare.

Astfel, la 16 august 1919, cu stiinta maresalului Jozef Pilisudski si a lui Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat partii române prima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele române si polone.

Partea polona preconiza instalarea unei administratii dualiste, statul român putând primi în administrare proprie un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara a se face si o delimitare nordica, dar ea nu ar fi depasit o linie imaginara, pornind din dreptul orasului Lvov.

Acest proiect – explica oficialul polon – urmarea sa „organizeze serios” viitorul stat ucrainean, în conditiile în care Directoratul din Kiev se dovedise incapabil sa reziste în fata ofensivei armatei rosii. România si Polonia erau interesate sa actioneze în Ucraina pentru a evita o „invazie bolsevica” si sa asigure „stabilitatea la frontierele rasaritene”.

Daca „efortul civilizator” ar parea costisitor pentru români, partea polona avansa ideea ca „teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite, în viitor, ca „zone de tampon”.

Stim cu siguranta ca propunerea polona a fost cunoscuta factorilor politici si militari din Bucuresti. Marele Stat Major român si unii lideri politici, precum generalul Averescu si Take Ionescu, au optat însa pentru neutralitatea cea mai adânca, în vreme ce regele Ferdinand si unii fruntasi liberali pareau sa încline spre o interventie militara. Cert este ca nu a existat un raspuns oficial din partea României. De aceea, probabil, Varsovia s-a considerat încurajata în demersurile sale.

Intre timp, contele Skrzynski a fost numit ministru plenipotentiar al tarii sale la Bucuresti. Tot la initiativa maresalului Pilsudski, la 20 septembrie 1919, Skrzynski i-a oferit sefului guvernului român un proiect de colaborare care prevedea: Ucraina sa fie ocupata militar de catre cele doua tari, dupa care România si Polonia sa stabileasca acolo un protectorat sub egida Societatii Natiunilor. La acea data, Polonia era deja angajata în conflicte militare cu Rusia Sovietica si în disputa diplomatica cu Lituania pentru Vilnius.

 Constienta ca nu va putea atrage România de partea sa în astfel de conditii periculoase, Varsovia s-a straduit sa dea impresia Bucurestilor ca ar fi obtinut asentimentul prealabil al Aliatilor, asa cum se întâmplase în cazul actiunii armatei române împotriva revolutiei bolsevice din Ungaria.

Nici pâna azi însa nu exista o dovada documentara ca ar fi existat un asemenea asentiment din partea Frantei sau a Marii Britanii.

De data aceasta, primul ministru Ionel Bratianu a respins oficial o astfel de colaborare si a încercat sa-l lamureasca pe ministrul polon ca „România nu doreste aventura”, ca o solutie mai buna ar fi intensificarea negocierilor pentru stabilirea termenilor unei aliante politico-militare româno-polone.

In paralel, Ionel Bratianu a cerut ministrului român la Varsovia, Alexandru Florescu, sa sondeze terenul spre a da lamuririle necesare cu privire la proiectele polone. Dupa discutii cu maresalul Pilsudski si alti lideri politici poloni, ministrul Florescu a ajuns la concluzia ca toti dovedeau „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.

 In octombrie, Bucurestii transmiteau, prin „canalul” Skrzynski, ca România nu dorea teritorii ucrainene si ca o interventie militara în Rasarit nu era de dorit atâta vreme cât Polonia se afla angajata în mai multe conflicte cu vecinii sai. Mai mult (si acest lucru a deranjat cercurile politice din Varsovia), guvernul român dorea sa sprijine o Ucraina independenta prin stabilirea de „raporturi directe” cu Directoratul din Kiev.

La aflarea acestui raspuns, maresalul Pilsudski l-a chemat pe ministrul Florescu, împartasindu-i îngrijorarea Poloniei fata de intentia României de a „abandona o politica rasariteana comuna”.

Partea româna ar trebui sa înteleaga ca ocuparea si administrarea în comun a Ucrainei ar fi solutia cea mai potrivita pentru a se ajunge la o alianta româno-polona „de neclintit”, ar aduce „pacea si securitatea” în zona si ar spori prestigiul celor doua tari în fata altor „pretendente” la rolul de „lideri regionali” (maresalul nominalizase în mod explicit Cehoslovacia).

Amplul raport expediat în 7 noiembrie 1919 la Bucuresti de catre ministrul Florescu este însa deosebit de limpede: „Polonia – aprecia el – nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat.Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

Refuz categoric. Primavara anului 1920 a adus evolutii spectaculoase. In spiritul „ideii federaliste”, dar si ca o masura de aparare în fata tot mai deselor provocari politice si militare bolsevice, maresalul Pilsudski a ordonat declansarea ofensivei generale contra armatei rosii. In paralel, Varsovia a demarat negocieri cu Directoratul din Kiev, sprijinindu-l pe Petliura, cu conditia ca acesta sa accepte un control aproape total al polonezilor asupra problemelor administrative, economice, politice si militare din Ucraina.

In aprilie 1920 s-a încheiat un tratat de alianta între cele doua tari, în baza caruia multe din atributele suveranitatii ucrainene (concesionarea porturilor maritime si a transporturilor, controlul direct asupra armatei si al unor ministere etc.) fusesera cedate Varsoviei.

Mai mult, trupele polone au ocupat, la 7 mai 1920, orasul Kiev.La sfârsitul lunii aprilie 1920, într-un mesaj trimis premierului român Al. Averescu, maresalul Pilsudski revenise cu propunerea de a „pregati” o „alianta” cu România, pentru a „ocupa, împarti si controla” teritoriile ucrainene, pentru ca „nimeni nu mai stie ce este acolo�. Pilsudski îi acuza pe Aliati ca, la Versailles, nu asigurasera de jure frontierele rasaritene ale Poloniei si acelasi lucru îl facusera, dupa parerea lui, si în problema Basarabiei.

„Daca Aliatii nu au politica în rasaritul Europei – transmitea el guvernului din Bucuresti – s-ar cuveni ca România si Polonia sa aiba o politica si sa o impuna.”Dupa aceasta discutie, pe care maresalul Pilsudski a avut-o cu ministrul român la Varsovia exact în momentele în care trupele polone ocupasera Kievul, partea polona a facut o ultima propunere de împartire a Ucrainei; oferta avea în vedere de asta data doar o mica portiune din litoralul Marii Negre, cu portul Odessa, si regiunea dintre Nistru si Bug, ca o zona tampon împotriva atacurilor bolsevice.

Inainte de a transmite refuzul sau categoric de a participa la orice proiecte de acest fel, guvernul român a informat diplomatia franceza.

 Ministrul francez la Praga a fost înstiintat de ministrul român de Externe Take Ionescu si, desi Parisul nu a dat nici un semn ca s-ar fi opus planurilor poloneze, pozitia generalului Averescu a ramas ferma: respingerea oricaror planuri de participare a României la conflictele din rasarit si stoparea negocierilor româno-polone în vederea încheierii aliantei bilaterale, pâna la rezolvarea deplina a disputelor militare polono-sovietice.

 

Foto: Generalul Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele din jud.Ismail,in sudul Basarabiei , astazi in Ucraina – d.3 octombrie 1938, Bucuresti) ,comandantul Armatei Române în timpul Primului Razboi Mondial.

Pe 14 iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică de mareșal. A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost membru de onoare al Academiei Romane și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

Cum a pierdut Romania Odessa in 1920.

 

Polonezii au încercat să convingă guvernul român să accepte acţiunea militară comună în Ucraina.

Lituania s-a dovedit o nucă tare pentru poloni si au ajuns ca soluție extremă la anexarea ei 1922, după izbucnirea războiului polono-sovietic.

Anexarea completă a Bielorusiei nu a putu fi atinsă, ajungându-se la soluția de compromis ce presupunea ca Grodno și teritoriile bieloruse occidentale să intre direct în componența Poloniei. Varșovia era în incapacitate politică și militară în 1918, nu avea buget și nu înființase structuri administrative locale și centrale reprezentative.

În ceea ce privește Ucraina, polonii au căutat în 1919 să convingă România să participe la o acțiune militară comună împotriva Kievului, pentru a împărți și administra un teritoriu cât mai întins.

Ucraina reușise să impună Uniunii Sovietice în 1918 recunoașterea independenței R. P Ucraina și retragerea armatei roșii de pe teritoriul acesteia.

La cinci februarie în 1919 sovieticii au ocupat însă din nou Kievul, instaurând un Consiliu al Comisarilor Poporului al R.S.S. În condițiile acestea guvernul polon a propus României împărțirea și administrarea Ucrainei.

În 1918 și 1919 oficiali ai Poloniei au trimis României mai multe mesaje în acest sens. Prima propunere concretă a fost făcută pe 16 august 1919, atunci când contele A. Skyrzynski a prezentat părții române prima propunere concretă privind ocuparea militară imediată a Ucrainei de către trupele române și polone.

Autoritățile române au respins însă propunerea Poloniei, ministrul român la Varșovia, Alexandru Florescu, concluzionând după discuții cu lideri politici polonezi că planurile lor dovedeau ”o imprecizie și o fantezie pe care socotesc că se cuvine a nu le lua în seamă decât sub beneficiu de inventar”.

După ce trupele polone au ocupat, la 7 mai 1920 orașul Kiev, propunerea acțiunii militare comune cu România a fost retrimisă guvernului de la București. Oferta Varșoviei presupunea de data aceasta ca României să-i revină o porțiune din litoralul Mării Negre, cu portul Odessa și regiunea dintre Nistru și Bug,ca o zonă tampon împotriva atacurilor bolșevice.

Diplomații români au ales să informeze Parisul în legătură cu acest subiect, iar Franța nu a dat semne că s-ar opune planurilor poloneze. Poziția României însă, prin generalul Alexandru Averescu, a hotărât să respingă orice planuri de participare a României la conflictele din răsărit și stoparea negocierilor româno-polone în vederea încheierii alianței bilaterale, până la rezolvarea deplină a conflictului militar polono-sovietic.

Surse:  Ionuţ Iordăchescu – DeCeNews si Florin Anghel – Magazin istoric