CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI. 1919 – O surprinzătoare ofertă maghiară înaintată liderilor români!

  Moment istoric puțin cunoscut: Surprinzătoarea ofertă maghiară către liderii români! „Numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara […]

Foto: 1919 – Armata Română a eliberat Budapesta de comunişti

 

Ungurii le-au mulțumit românilor că i-au scăpat de comunism ocupând în 1919 Budapesta.

Un moment istoric puțin cunoscut: O surprinzătoare ofertă maghiară către liderii români!

Numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” „Intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (…) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…” 

Prof. Timotei Ursu, membru al Academiei Oamenilor de Știință din Româniaa făcut o Comunicare la simpozionul din  Iunie 2019, de la New York

„ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…”

 

Subiectul acestei comunicări – pe care acum, în imposibilitate de a o prezenta personal, o încredințez spre lectură criticului și istoricului literar Mircea Nicolae Rusu – l-am mai oferit istoriografiei românești (în premieră absolută) tratat în revista „FOAIA” din Long Island, New York, acum două decenii.  

Fie datorită circulației restrânse a revistei, fie superficialității cu care unii priveau revistele „din diaspora românească”, se pare că prea puțini au accesat și reținut datele – de acută actualitate – culese de mine în Spania, în 1986, din cartea – (publicată în 1957 în colecția „DESTIN” de la Madrid și inexistentă în România) – scrisă de  N. P. Comnen, fost atașat cultural în Elveția și mai  apoi ministru de externe al României.

N. P. Comnen a fost unul din importantele „personaje din culisele vremii”, în subsolul acțiunilor care au premers semnarea Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului („de la Trianon”), 1919-1920.

Datele oferite de „atașatul” N. P. Comnen ne fac să ne întrebăm dacă actualele tensiuni relaționale cu vecina noastră de la West și cu o bună parte a minorității maghiare din România,  n-ar fi fost altfel ursite  cu un secol în urmă?!..

Pentru a pune în pagină memoriile autorului, rememorăm configurația istorică a momentului. Grație solidului front de opinie anti-austroungară din România și mulțumită unei surprinzătoare (pentru unii!) atitudini pro-Antanta a României Regelui Ferdinand I, după inițiale contacte cu membrii Antantei (coaliția militară opusă grupării Germano-Austroungare), ba chiar cu Rusia țaristă alături, primind asigurări ale unei opinii favorabile reunificării tuturor teritoriilor etnice românești, plus promisiuni ferme de ajutor militar, s-a convenit ca România  să intre în război împotriva Puterilor Centrale „la momentul necesar”. Momentul s-a dovedit a fi anul 1916.

Elevii învață, în școli, că Primul Război Mondial s-a întins între 1914-1918. Fals: adevăratul sfârșit al Războiului Mondial a fost marcat abia de Conferința de Pace de la Paris (1920!), deoarece războiul „militar”, între 1918 și 1920  se… mutase, de pe câmpul șrapnelelor și al tranșeelor – pe mesele diplomatice și, mai ales, în… culisele istoriei!

…Și nu numai: faptul că Armata Română a fost nevoită să lupte efectiv (respingând ofensiva naționalist-comunistă maghiară din Vestul Transilvaniei până la Tisa;  pentru ca, în 1919, să ajungă să ocupe Budapesta și să o „curețe” de unitățile comunistului Béla Kun, născut Béla Kohn) demonstrează  cu prisosință că distanța dintre masa diplomatică și tranșee e mai mare decât s-ar crede!….

După 1 Decembrie 1918 Guvernul României Mari  era condus de Ion Brătianu. (Chiar dacă ulterior, în timpul tratativelor finale ale Conferinței de la Paris, el a fost substituit  de Generalul Văitoianu, acela era coordonat „din culise” de același George Brătianu!).

În ce privește Transilvania șeful ”Comitetului Dirigent” era marea personalitate Iuliu Maniu, celebrul ardelean naționalist al cărui cuvânt – în orientarea hotărârilor Regatului României –  era de prim ordin.

„Problema Transilvană” nu s-a rezolvat, simplu, doar prin declararea intenției unirii cu Țara (la 1 Decembrie 1918), or prin „preluarea administrativă” a fostului teritoriu austro-ungar în Ardeal… Se prăbușea, chiar atunci, Coroana Austro-Ungară; și nu se prăbușea de pe o zi pe alta!  

În discuția „Mesei Diplomatice” de la Paris se aflau spinoasele date ale noilor granițe care trebuiau desenate pentru o Austro-Ungarie înfrântă, pentru o Românie reunită, ca și pentru  etniile care își obțineau acum libertatea (Sârbii, Croații, Cehii, Slovacii, etc.).

Se profila un  statut al minorităților, absolut necesar într-un mijloc de Europă faimos prin multietnicitate și enclavizare; ca să nu mai vorbim de noile aspecte istorice  apărute pe plan continental chiar la sfârșitul (teoretic) al Războiului.

În Ungaria, la 20 Martie 1919, contele Karoly (șeful guvernului) – într-o încercare disperată de a prezenta „o schimbare” (care să producă, în fapt, confuzie!)  ceda la Budapesta conducerea... cui?! „Proletariatului Mondial”!; – în fapt: fostului deținut de drept comun, evreul Béla Kun (nume avut la naștere: Béla Kohn) care – scăpat, refugiat și instruit  în noua Rusie Bolșevică –  se reîntorsese pentru a conduce… „Comunismul Maghiar”!

Acesta va institui „sovietele maghiare” (contând pe joncțiunea cu „Armata Roșie din Estul European”, aceasta avidă să înghită Basarabia, recent structurată prin proprie determinare ca parte a Regatului României!…)

La 15 Aprilie 1919 trupele lui Béla Kun atacă posturile Armatei Române de la marginea vestică a Transilvaniei.

Românii vor reacționa deosebit de viguros respingând inamicul până la Tisa (1 Mai 1919).  

La 20 Iulie „trupele comuniste” ale lui Béla Kun  fac o breșă peste Tisa, spre Est – o breșă de peste 120 kilometri! – contând pe o „joncțiune” cu detașamentele bolșevice din  Basarabia și din Nordul României, pentru a „prinde în clește” Armata Română pe frontul transivan.  

Contraofensiva românească nimicește cele nouă divizii comunist-maghiare, gonindu-le rămășițele, în derută, peste Tisa!..

Spre surpriza „arbitrilor de la Paris” (care vedeau în România doar o „aliată de gradul doi”!), la CEREREA PATRIOȚILOR MAGHIARI – (și insistăm asupra acestui aspect care face obiectul multor pagini, cu detalii  în cartea lui N.P. Comnen,  nu întâmplător intitulată „O PRIMĂ EXPERIENȚĂ COMUNISTĂ ÎN UNGARIA” !) – la 3-4 August Armata Română ocupă Budapesta punând, practic, capăt „Comunismului Maghiar”!…

Statutul intern al Ungariei are în acest moment o configurație aparte: o puternică reacție anti-comunistă, nu numai din partea tradiționalelor „cercuri înalte” (vizate cu osârdie de Béla Kun), dar și din partea democraților, care reprezentau interesele clasei de mijloc formată din negustori, mici industriași, mici proprietari de terenuri agricole, intelectuali, burghezi ai orașelor. 

 În 1919, când inteligenția maghiară a înțeles că războiul a fărâmat definitiv Coroana aurtro-ungară, N. P. Comnen conducea în Elveția un „Centru de presă” menit să contrabalanseze propaganda vrăjmașă intereselor românești.

El este brusc contactat de un ziarist neutru (polonezul Wilensky) cu interesantul mesaj că „..importante personalități maghiare doresc un CONTACT NEOFICIAL, pentru un „schimb de vederi” deoarece… ”..atât pentru Ungaria cât și pentru  România, ba chiar și pentru Polonia, o apropiere între Români și Unguri este o necesitate vitală” (pg.19).

În consecință, va avea loc  la 10 iulie  o întâlnire „preparatorie” într-un hotel din Lucerna, cu prințul (maghiar) Windisgraetz,  cu fostul ministru maghiar  Waszonyi  și consilierul guvernamental Moldovany, care fac surprinzătoarea propunere ca – utilizând avantajul strategic de la finalul războiului – „.. România să sprijine formarea unui guvern maghiar provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor care au acaparat Budapesta”, … pentru a salva, literalmente, ruina Ungariei.

A Ungariei prinsă între dezagregarea internă  și enorma presiune externă!..

Printre susținătorii maghiari ai acestei propuneri se aflau, spuneau partenerii de dialog, „..conții Stefan Bethlen, Palavicini, Smercziany și alte numeroase personalități, printre care și numeroși democrați” (pg.32).

În cadrul acestui prim-contact, neoficial ( dar aprobat de autoritățile de la București prin ambasadorul român în Elveția, Mihai Pâcleanu), partenerii maghiari de discuție pretindeau că opinia generală ar fi ca trupele române  să nu urmeze recomandarea  Consiliului Suprem de la Paris – aceea de a se retrage de pe Tisa – ci, dimpotrivă, să avanseze până inclusiv la ocuparea Budapestei! –pentru că …„numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” (pg.23).

„..Spun drept că la orice mă așteptam ..” –  va scrie N. P. Comnen  – „..dar să aud pe un mare  senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur, în prezența Consilierului guvernamental Moldovany și a ardeleanului Prof. Pop, că ne cere să… ocupăm Budapesta,  – la asta nu mă așteptam!”

Contactele au continuat, în acelaș sens, cu  Windisgraetz, Waszonyi și – demn de remrcat – cu una din marile personalități maghiare ale momentului, Contele Andrassy, de asemenea fost ministru.

Cum ofensiva peste Tisa a lui Béla Kún precipita evenimentele, contele Andrassy și prințul Windisgraetz au semnat o scrisoare oficială, în care cereau avansarea discuțiilor la o întâlnire cu  „un reprezentant oficial al României” ( scrisoare  raportată de Ambasada Română din Elveția  Ministerului de Externe Român și Delegației  române la tratativele de la Paris, prin telegramele 2925 și – respectiv – 2639 din 2019).

De remarcat:  câțiva  mai ani târziu, încercând „să șteargă urmele”, Prințul Windischgraetz  a încercat să nege aceste acțiuni, ignorând propriul interviu acordat  Biroului Român de Presă de la Berna, și reprodus de îndată  de importante ziare de largă circulație  (precum Le Temps, Le Journal de Débats, etc). Un interviu din care Comnen citează elocvent: 

 „Aș fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aș fi preferat, de asemenea, să văd trupele MAGHIARE intrând în Budapesta pentru a-i goni pe inamici. Acest lucru, din nenorocire, nu a fost posibil. Aș fiind, mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Béla Kún și pe complicii lui, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere politic cât și material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un seerviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (..) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…” (pg.42)

Opinia exprimată în acest interviu nu face decât să valideze sensul exact al faptelor pe care, în condițiile particulare ale acelui complicat an 1919, lucrarea lui P. N. Comnen ni le aduce la cunoștință  și care au evoluat  de la solicitarea ajutorului militar și politic până la propunerea (aproape incredibilă pentru urechile ardelene),  aceea a unei  „UNIUNI PERSONALE ROMÂNO-MAGHIARE SUB COROANA REGELUI  FERDINAND” !

Îndată după ocuparea Budapestei de către trupele române – care au realizat astfel neutralizarea lui Béla Kun –  N. P. Comnen primește însărcinarea oficială de a pleca în capitala Ungariei.

Acolo el a fost contactat de îndată de gruparea care cuprindea importanți oameni politici maghiari ( între aceștia conții Nicolae Banfy, Stefan Bethlen, Julius Andrassy, Paul de Telekyi, dar și reprezentanți ai burgheziei democratice: Lovassy, Hegedus, Variassy, Nagyatady, etc). În ce- l privește pe  reapectatul politician maghiar  care era contele Banfy, acesta opina nu numai pentru o soluție de moment ci pentru o  viziune strategică: formarea în Centrul și Estul Europei a unei „alte Eleveții”, în viziunea sa aceasta cuprinzându-i pe Români, pe Maghiari, pe Sârbi, pe Bulgari – un stat complex, multinațional, de garantată neutralitate și care să joace  în această parte a Europei  un rol de autentică stabilitate.

În cadrul întâlnirilor cu Banfy și cu fostul ministru Vaszonyi, lui N. P. Comnen i s-a cerut să contacteze autoritățile de la București  pentru o imediată întâlnire între o delegație a grupării anticomuniste maghiare, din care să facă parte conții Andrassy, Bethlen, Csaky, Banfy și reprezentanți de prim ordin ai României ( cel vizat în primul rând fiind Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent Român ).

Întâlnirea se propune să aibă loc într-un castel de lângă Arad, cu alte cuvinte „la jumătatea drumului dintre Budapesta și Sibiul lui Iuliu Maniu”.

Urgența deosebită a acestei întâlniri oficiale întru o înțelegere româno-maghiară și  având ca principal obiectiv propunerea unei „Uniuni Personale sub coroana Regelui Ferdinand al României” era dedterminată atât de nevoia de a pune pe masa Conferinței de la Paris, în timp util, a unui document care să demonstreze ajungerea la o pozitivă rezolvare „în zonă”, cât și de ultimatimul dat trupelor române de către aceeași Conferință de la Paris de a… părăsi capitala maghiară și a se retrage dincolo de Tisa!

Evident, prin canalele diplomatice, propunerea fost comunicată de îndată în România. Benzile de telegraf au păstrat răspunsul surprinzător al lui Iuliu Maniu adresat lui Comnen, cel care se străduia la Budapesta pentru organizarea acestei întâlniri:  

Sunt silit, cu adânc regret, să vă încunoștințez că  mi-e absolut cu neputință să merg mâine la Arad. Întru cât  Domnii sus numiți doresc a vorbi cu mine, nu rămâne decât să vină D-lor la Sibiu. Observând însă că Sâmbătă  și Duminică sunt absent, aș dori mult ca înainte de a-i întâlni pe Dânșii, să vobesc mai înainte cu Dvs. Eșirea trupelor noastre din Budapesta s-a amânat cu câteva zile…”

Contrariat și nereușind să înțeleagă – nici măcar peste ani, când a fost scrisă cartea – cauzele exacte ale acestei vizibile tergiversări a unei propuneri de extremă urgență, pusă de el pe seama celebrei prudențe a lui Maniu, or pe tendința de a „nu agrava” tensiunile de la Paris, Comnen comentează cu amărăciune:  „…Și, în fine, poate satisfacția pe care el, Valahul disprețuit mai odinioară ar fi avut-o de a-i vedea pe trufașii GROFI de la Budapesta venind „a la Canossa”, să-i ceară sprijinul pentru a-și salva patria și pentru a discuta la el acasă …„împărțirea  Ungariei milenare”!? … Poate să mă înșel? E numai o părere… ” (p.89).

Cert e că, în pofida dificultăților de transport din acel ultim an al Războiului, N. P. Comnen pleacă imediat în țară, tot sperând că încă poate fi salvată soarta acestei delicate dar mai ales importante acțiuni diplomatice.

Îmi apărea ca o mare greșeală de a scăpa acest prișej, poate unic, care ar fi putut crea o platformă de înțelegere între noi și Unguri,  comportâmd mari dezvoltări în viitor” (pg.90).

Întîlnindu-l pe Iuliu Maniu la Sibiu, acesta i se explică parțial, motivându-și indecizia prin teama că în ochii opiniei europene –  după ce și-a anexat propriile teritorii etnice românești – angajându-se într-o  înțelegere cu maghiarii în chiar focul  luptelor diăplomatice de la Paris, România s-ar posta într-o poziție defavorabilă: 

 „Printr-o atare acțiune cu magnații maghiari, s-ar putea crede că eu, ca Președinte al Comitetului Dirigent, dau impresia că nutresc și eu anumite planuri imperialiste…”(pg.95) Iar în privința propunerii maghiare întru o „uniune personală”, răspunsul lui Maniu a fost, potrivit relatării lui Comnen: 

 „..O asemenea uniune, dragule, pentru noi este absolut inacceptabilă! Ea ar însemna dictatura Ungurilor asupra noastră. Dacă au ajuns ei să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne închipuim ce s-ar întâmpla la noi,  care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria!… Noi, cei din Ardeal, îi cunoaștem mai bine pe Unguri decât dumneavoastră; și știm să ne ferim de ei.

Punctul de vedere al celeilalte mari personalități politice a vremii, Ion Brătianu – și care ar fi acceptat ideia de principiu a unor  convorbiri cu maghiarii pentru „celelalte chestiuni” –  nu diferă însă  prea mult de cea a lui Maniu în ceea ce  privea ideia „unirii personale”: 

 „..S-ar putea vorbi într-o zi, mult mai târziu,  despre un astfel de proiect. Azi e prea devreme. Noi trebuie în primul rând să ne consolidăm poziția de  stat național unitar!”

În ce-l privește pe Regele Ferdinand, acesta înclina – ca de obicei – spre opinia lui Btătianu; dar mai ales se arăta îngrijorat că  „..un refuz brutal ar… jigni pe cei de la Budapesta, care ar inerpreta purtarea noastră ca o dovadă de dispreț al onoarei ce mi se face prin propunerea lor!”( pg. 101).  ( Cu alte cuvinte: …refuzați, băieți, refuzați; dar atenție la… limbaj!)

…Și astfel – considerăm noi astăzi – datorită zestrei ardelene de neîncredere și datorită condițiilor extrem de tensionate în care se developa Conferința de Pace de la Paris, iar pe de altă parte prin… neintuirea „factorului timp” în rapiditatea unei posibile decizii cardinale pentru relațiile noastre internaționale, în numai câteva zile avea să se scufunde în uitare unul din foarte sensibilele și  foarte ofertantele rezultate ale  „luptei din culise”, atunci pe cale de a fi integral câștigată de diplomația românească!..

Chiar dacă a ne întreba astăzi „CE AR FI FOST, DACĂ…?” este doar un exercițiu imaginar, superfluu, și care n-ar rezolva deloc fondul problematic al momentului interbelic, ne îngăduim să credem că ulterioara „invazie estică” a fascismului german ar fi întâmpinat  un alt fel de rezistență decât cea a unor țări, mai mici sau mai mari, dar care își datorau vulnerabilitatea tocmai unei individualități excesive și unei duioase încrederi oarbe în capacitatea Ligii Națiunilor în a face minuni. 

 Mă întreb apoi, consecutio temporem, dacă teribilele suferințe încercate de românii din „Ardealul de Nord”  – anexat abuziv și încredințat sălbăticiei hortiste  –  n-ar fi luat cu totul un alt curs?…

Ma aproape: iată, tocmai a venit ACUM,  în mijlocul României, Papa Francisc, fiind salutat pe pământ românesc (!)  de… Președintele Ungariei și de steagurile maghiare și secuiești;  în vreme ce Președintele României, Prima ministră și Patriarhul României, în loc să fie de față și să-i ureze Papei „bun venit” – subliniez: acolo, și la trecerea graniței în România, au preferat să-l… aștepte, bățoși, și falnici, în …„davele” lor  de pe Dâmbovița și Prut; de parcă ne-am mai fi aflat în…  1860!?… Or – mai știi?!….

Uneori Istoria –  chiar și cea pitită în culise, sau… tocmai ea(?)  – are darul de a ne pune, uneori,  pe gânduri!…

                                                                                     Prof. Timotei  URSU, Florida, 9 iunie 2019.

 

Imagini pentru prof. Timotei URSU,photos

TIMOTEI URSU s-a născut pe 22.01.1939 la Timișoara ca fiu al muzicologului Nicolae Ursu. A absolvit Facultatea de Filologie și de Istorie la „Universitatea Babeș-Bolyai” din Cluj în 1962 și Regia de Film la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografica I. L. Cargiale” din București în 1969.

Între 1965-85 a fost angajat la „Televiziunea Română”, unde a turnat mai multe filme documentare, precum „Brazii” (1974), răspunzând d. ex. si pt. imaginea filmului „Anotimpurile și Delta” (regia Athanasie Toma, 1970).

A turnat mai multe filme de lung metraj: „Decolarea” 1971, „Nunta însângerată” (o adaptare dupa drama lui Federico Garcia Lorca pt. Tv, 1976), „Septembrie” 1978, „Al patrulea Stol” (1978), „Nopți de Sânziene”…, la care a scris și scenariile, precum și scenariile pt. filmele: „Cursa” (regia Mircea Daneliuc, 1975) și „Bună seara, Irina!” (regia Tudor Mărăscu, 1980).

Având o voce frumoasă a fost în paralel și crainic la TV și la Radio, făcând de exemplu lectura la filmul „Cu pluta pe Marea Neagra” (regia Aradits Laszlo, 1981) și apărând în rolul pictorului Nicolae Grigorescu, în serialul TV „Războiul Independenței” (regia Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis, Sergiu Nicolaescu, 1977), redusă atunci – din cauza cenzurii – de la 8 la doar 6 episoade.

Între 1986-2007 a trăit în exil la New York ca jurnalist, fiind corespondent la „BBC” și la „NY Magazine”, înființând revista săptămânală „Foaia” și ca director la ziarul „Lumea Liberă Românească”, unde a publicat peste 120 de articole politice, pe care le-a adunat apoi în volumul „Și nu ne duce pre noi în Ispită…”, apărut la editura „H & H Promotions” din New York, în 2008.

Timotei Ursu, autor a peste 100 de reportaje și anchete, este consilier stiintific al societății „Dacia Revival International”, membru al „Uniunii Scriitorilor din Romania” si al „Academiei Oamenilor de Știință din Romania”. Pe langa toate acestea scrie și poezie și se angajează foarte mult în cercetarea originii dacice a poporului român. (CineMagia.ro)

Preluat din 

 

11/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Republica Sovietică Bavareză

 

 

 

 

 

   “Din zilele lui Weishaupt, Karl Marx, Trotki, Bela Kuhn, Rosa Luxemburg si Ema Goldman, conspiratia acestei lumi a luat amploare. Aceasta conspiratie a jucat un rol recunoscut în Revolutia Franceza.

A fost izvorul fiecarei miscari subversive în secolul 19. Si acum, în sfârsit, aceasta banda de personalitati extraordinare din lumea interlopa a marilor orase din Europa si America i-a tras de par pe rusi si au devenit conducatorii acelui enorm imperiu.“

 

 Winston Churchill, Illustrated Sunday Herald, 8 februarie 1920

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rusia Sovietica, devenita URSS, a luat nastere in urma victoriei revolutiei bolsevice din 25 octombrie 1917 (dupa calendarul iulian inca in uz la acea vreme in Rusia, sau 7 noiembrie conform calendarului gregorian).

Nu a fost singura republica sovietica, pentru ca in Ungaria – intre 21 martie si 6 august 1919, sub conducerea comunistului evreu Bela Kun – a existat un alt stat comunist, Republica Sfaturilor,  care si-a gasit sfarsitul sub loviturile armatei romane, care au ocupat Budapesta.

După protestele din 7 noiembrie 1918 și abolirea monarhiei, frâiele Bavariei au ajuns în mâinile maselor, incitate la revolta de forte de stanga.

Kurt Eisner, membru al Partidului Socialist Independent și omul din spatele protestelor, a fost numit președinte.

Ajuns însă într-un un moment de impas, Eisner se pregătește să demisioneze, dar este împușcat mortal, la 21 februarie 1919, de un simpatizant monarhist.

Partidul Socialist Independent se folosește de panica produsă pentru a obține puterea absolută și proclamă Bavaria stat independent.

Republica Sovietică Bavareză ia naștere la 6 aprilie 1919. În eforturile de a restabili ordinea, se alătură guvernului și Partidul Comunist German.

La 3 mai 1919, însă, forțele loiale ale Armatei Germane înving nou-creata Armată Roșie și reunifică Bavaria cu Germania.

 

 

 Republica Sovietica Bavaria 

 

 Liga Spartacus  a fost o miscare revolutionara marxista, care si-a desfasurat activitatea pe teritoriul Germaniei.

Fondata de evreii Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg, Clara Zetkin, a fost ulterior redenumita Partidul Comunist German, alaturandu-se Cominternului in 1919.

A fost motorul Revolutiei Germane din 1918 – 1919.

Dupa abdicarea Kaiserului in  noiembrie 1918, Karl Liebknecht declara  Germania, Republica Socialista.

În aceeași noapte insa, Philipp Scheidemann proclama de la balconul Reichstagului, Republica de la Weimar, spulberand visele bolsevicilor .

La Berlin bolsevicii n-au reusit mai mult, Rosa Luxemburg si Karl Liebknecht fiind arestati, iar mai apoi ucisi.

 

 

 

  Republica Sovietica Bavaria, cunoscuta si sub denumirea de Republica Sovietica Munchen, a fost un rezultat al Revolutiei Germane.

Independenta de Republica de la Weimar, isi avea capitala la Munchen, de unde si a doua denumire a sa.

Primul ei presedinte ministru a fost evreul Kurt Eisner, asasinat mai apoi la 21 februarie 1919.

Republica a fost mai apoi condusa de evreii Gustav Landauer, Ernst Toller, Erich Mühsam, si altii.

Toller o denumea „Republica Bavareza de Iubirii”

Pe 12 aprilie 1919 vine la putere evreul Eugen Leviné si impune reforme mai radicale: formarea armatei rosii, disparitia banilor cash, exproprieri, schimbari in sistemul de educatie.

N-a mai avut insa timp sa le si implementeze. A ucis mai multi membri ai vechii elite conducatoare.

Pe 3 mai 1919 germanii  recuceresc Bavaria, comunistii scpa cu fuga,  iar Levine este executat.

Iata mai jos cateva detalii despre principalii protagonisti ai  acestei creatii comuniste, numita Republica Sovietica Bavaria:

 

 

   Alexander Berkman

 

   Alexander Berkman (1870 – 1936), a trait in Rusia si SUA, scriitor evreu, lider al miscarilor anarhiste de la sfarsitul sec. 19 si inceputul sec. 20.

A fost iubitul  Emmei Goldman, iar intre 1908 si 1915 a contribuit la ziarul ei: Mother Earth.

Intre 1916 si 1917 publica propriul jurnal anarhist The Blast. Amandoi au fost suporteri ai revolutiei bolsevice.

 

 

 

Kurt Eisner

 

 

Kurt Eisner (1867 – 1919),  politician evreu german si jurnalist. In 1917 se alatura Partidului social-democrat independent din Germania, iar in 1918 este inchis pentru 9 luni datorita rolului pe care l-a jucat in incitarea lucratorilor din armament la greva.

A organizat revolutia socialista  in Germania distrusa dupa primul razboi mondial, declarand Bavaria republica independenta, el devenind in 1918 premier al ei.

In 1919 este asasinat.

 

 

 

   Emma Goldman

   Emma Goldman (1869 – 1940), activista anarhista evreica, oratoare, o avocata a revolutiilor prin crima si violente.

A fost de cateva ori inchisa pentru distribuire ilegala de informatii despre avort. In 1906 fondeaza jurnalul anarhist Mother Earth.

A promovat ateismul, iubirea libera (a fost o critica acerba a casatoriei pe care o vedea ca pe o forma de sclavie), homosexualitatea, controlul nasterilor.

L-a inspirat pe Roger Baldwin, unul din fondatorii American Civil Liberties Union,devenit  mai tarziu, in anii 1970,un idol  al miscarilor feministe.

Iubita lui Alexander Berkman, a fost o sustinatoare infocata a revolutiei bolsevice si a participat la razboiul civil din Spania .

Tot ea a fost prietena cu Margaret Sanger.

 

 

   Moses Hess

 

 

   Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875), filosof evreu, unul din fondatorii socialismului si un precursor al Sionism-ului.

A promovat o integrare a tuturor evreilor intr-o miscare socialista universala. Prieten si colaborator cu Karl Marx  si Friedrich Engels, l-a convertit pe ultimul la comunism si l-a pregatit pe primul in problemele sociale si economice.

Este de fapt creatorul materialismului dialectic marxist si a multor sloganuri si idei atribuite mai apoi lui Marx.

Hess interpreta istoria ca pe o ciclicitate a raselor si a conflictelor sociale.

 

 

   Leo Jogiches

 

 

   Leo(n) Jogiches (1867 – 1919),  cunoscut si sub numele de Leon Tyszka, revolutionar evreu marxist activ in Lituania, Polonia, Germania.

A fost unul din fondatorii Ligii Spartacus (alaturi de Roza Luxemburg si Karl Liebknecht. Denumirea ligii venea de la porecla lui Adam Weishaupt, fondatorul Ordinului Illuminati, activa in Germania inca de la inceputul primului razboi mondial si care a condus la revolutia comunista .

Dupa infrangerea revolutiei Luxemburg si Liebknecht sunt asasinati . Jogiches este omorat si el in timp ce incerca sa investigheze uciderea celor doi.

Liga, initial o organizatie a Partidului Social-Democrat din Germania, devine in 1919 Partidul Comunist din Germania. 

   Gustav Landauer

   Gustav Landauer (1870 – 1919),  unul din cei mai importanti teoreticieni evrei ai anarhismlui din Germania sfarsitului secolului 19 si inceputul secolului 20.

A fost un avocat al anarhismului comunist si un auto declarat pacifist, care ataca crestinismul, iudaismul si islamismul, declarandu-se in favoarea buddhismului.

 

 

   Paul Levi

 

 

   Paul Levi (1883 – 1930), politician comunist evreu german. In 1906 se alatura Partidului Social Democrat din Germania (SPD) de partea lui Rosa Luxemburg si Karl Liebknecht. A fost avocatul celei dintai.

In 1916, a avut  legaturi apropiate cu Karl Radek si Vladimir Lenin, si a devenit in 1918 unul din liderii Ligii Spartacus care curand a devenit Partidul Comunist din Germania (KPD).

A condus delegatia germana la al doilea congres al  Cominternului de la Moscova in 1920.

In 1921 dupa ce a criticat partidul, este expulzat si in 1922 se alatura Partidului Social Democrat Independent din Germania (USPD). Mai tarziu se realatura Partidului Social Democrat.

Moare in circumstante neclare, in anul 1930, cazand de la fereastra locuintei sale.

 

 

   Eugen Levine

   Eugen Leviné (1883 – 1919), revolutionar comunist evreu  si  lider in Republica Sovietica Bavareza 

La sfarsitul razboiului se alatura Partidului Comunist din Germania. Dupa asasinarea lui Kurt Eisner , devine lider al Partidului Social Democrat Independent din Germania  (USPD).

Sub comanda sa garzile rosii au persecutat pe cei considerati ostili regimului. Cand presedintele Germaniei Friedrich Ebert a ordonat anihilarea  republicii sovietice instaurate in partea bavareza a teritoriului german, garzile rosii au executat in cel mai pur stil terorist  opt ostatici .

 

 

Karl Liebknecht

Karl Liebknecht (1871 – 1919), socialist german evreu, cofondator al Ligii Spartacus si al Partidului Comunist din Germania.

La finele anului 1914 , impreuna cu Rosa Luxemburg, Leo Jogiches, Paul Levi, Ernest Meyer, Franz Mehring si  Clara Zetkin fondeaza Liga Spoartacus .

Scot publicatia Spartakusbriefe (Scrisoarea Spartacus) care va fi curand declarata ilegala. Este arestat si trimis sa lupte pe frontul de est, unde se imbolnaveste si se intoarce in Germania in 1915.

In 1918 publica ziarul partidului Rote Fahne (steagul rosu). Participa la revolta din Berlin (31 decembrie 1918 – 1 ianuarie 1919) impreuna cu Luxemburg, Leo Jogiches si Clara Zetkin. Este ucis dupa arestare  de militarii care il escortau .

 

 

   Rosa Luxemburg

   Rosa Luxemburg (1870 – 1919),  evreica nascuta in Polonia, activa in Germania, teoreticiana marxista, filozoafa socialista, revolutionara , a activat in Germania, Polonia si Lituania.

In 1914 co fondeaza impreuna cu Karl Liebknecht, Spartakusbund (Liga Spartacus), care la 1 ianuarie va deveni  Partidul  Comunist  din Germania. In 1918, in timpul revolutiei din Germania,  fondeaza publicatia „Steagul Rosu”, un ziar central revolutionar de stanga. Dupa revolta din 1919, ea  este arestata de militari si ucisa cu un glonte in cap, in timp ce era transportata spre inchisoare.

   Erich Mühsam

 

 

   Erich Mühsam (1878 – 1934),  anarhist evreu german, scriitor, poet, dramaturg. Unul din liderii agitatori pentru crearea Republicii Sovietice Bavareze. In timpul Republicii de la Weimar  (1919-1933), era foarte cunoscut pentru satirele la adresa lui Adolf Hitler si condamnarea nazismului.

 

 

   Karl Radek

   Karl Berngardovich Radek (1885 – 1939),  activist evreu in miscarile socialiste din Polonia si Germania inainte de primul razboi mondial. Lider comunist dupa revolutia rusa.

 

   Ernst Toller

   Ernst Toller (1893 – 1939), evreu, dramaturg, expresionist, presedinte al Republicii Sovietice Bavaria. Dupa reocuparea germana a fost inchis 5 ani.

In 1933 nazistii il exileaza si traieste in SUA si Canada. In 1939 se sinucide.

 

 

   August Thalheimer

   August Thalheimer (1884–1948), evreu, activist si teoretician.

A editat Volksfreund, iar din 1916 a lucrat la Spartakusbriefe, oficios al partidului.

Unul din fondatorii Partidului Comunist German.

A editat de asemenea Rote Fahne si manuscrisul lui Franz Mehring ramas nepublicat dupa moartea sa.

Ajunge la Moscova in 1924 unde lucreaza pentru Comintern si Institutul Marx-Engels.

A lucrat cu Bukharin la programul Cominternului.

Suporter al colectivizarii fortate si al stahanovismului

In 1932 ajunge la Paris.

Incepand cu 1935 scrie pentru Workers Age, oficiosul Partidului Comunist din SUA condus de Jay Lovestone, pe numele sau real Jacob Liebstein, fiu de rabin

 

 Bertha Thalheimer

 Bertha Thalheimer (1883 – 1959), evreica, sora lui August Thalheimer. Impreuna cu fratele ei a colaborat intens cu Clara Zetkin, Franz Mehring si Rosa Luxemburg.A colaborat  de asemenea fratele ei in ziaristica.

A fost membru fondator al partidului Comunist German.

Datele de mai sus sunt cat se poate de reale.

 

 

 

Iata insa ce putem citi in articolul A fost Hitler bolsevic?:

In tinerete, Hitler a fost reprezentantul consiliului de razboi al Guvernului, in timpul „Republicii Sovietice Munchen”.

In primavara lui 1919, capitala Bavariei, Munchen, a fost pentru putine zile „republica sovietica”. Guvernarea centrala, social-democrata, a pus repede capat acestei incercari comuniste de acaparare a Bavariei.
In legatura cu ceea ce afirmam la inceput despre Hitler, istoricii nu se pot pune de acord asupra ideii ca acesta a impartasit idealurile bolsevice.

O poza din 26 februarie 1919 a surprins un moment din timpul funeraliilor din Munchen, tinute in memoria celui ce fusese ucis cu cateva zile in urma, prim-ministrul bavarez Kurt Eisner, noteaza Deutsche Welle.
In grupul ofiterilor in uniforma se poate distinge lesne chipul unui om care, cativa ani mai tarziu, va cunoaste faima mondiala, Adolf Hitler. Aceasta fotografie sta marturie a participarii viitorului Fuhrer de extrema dreapta la inmormantarea unui om, inflacarat sustinator al ideilor de stanga, asa cum era Eisner.

 

 

Surse: saccsiv weblog; wikipedia.ro;  http://www.bloguluibalan.ro

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/03/o-istorie-mai-putin-cunoscuta-la-3-august-1919-armata-romana-a-ocupat-budapesta-si-a-lichidat-republica-sovietica-ungara-foto-si-video/

 

13/04/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Trianon. Actiuni iredentiste şi revizioniste ungare

In interiorul palatului de la Trianon

Tratatul de pace de la Trianon – 4 iunie 1920

În 1920, în Parlamentul de la Budapesta, atât deputaţii cât şi senatorii, s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele:„Nu, nu, niciodată !”

Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.
Acest moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă”, formate din tineri unguri înrolaţi benevol.

Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă, a primit numele Sfântului Ştefan.

Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte:

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica.”[1]

Vă întrebaţi desigur, ce a condus la o asemenea manifestare ?

Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. Iar această atitudine adoptată de parlamentarii unguri, pe care tocmai am descris-o, a avut loc în ziua în care tratatul a fost ratificat.

Ce s-a întâmplat însă la Trianon, de a determinat o asemenea reacţie ?

Ei bine, la 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii.

Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar.

Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional.

Ungaria a declarat că a semnat tratatul, fiind silită de împrejurări, însă nerecunoscându-l.

Trebuie specificat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei.

Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie.

De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.

Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători.

Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile.

De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor. Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole.

Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine.

Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci.

De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu

– „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Iar acest fapt a fost demonstrat din plin, de revizioniştii unguri, odată cu încheierea primului război mondial.

dezintegrarea Austro-Ungariei

Granita cu Romania

Granita de vest a Romaniei cu Ungaria

După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari”, a făcut tot ce i-a stat în putere şi în viclenie în acest sens, până în martie 1919.

Iar când nu a mai putând să continue ca guvern burghez, el a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria.

Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”[2].

Bela Kun

Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României”[3].

Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră. Ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Deoarece, nou proclamata Republică Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad. Situaţia a devenit astfel tot mai tensionată.

Cererile, privind apărarea şi conservarea integrităţii statului maghiar creat de regele Ştefan I, erau tot mai intransigente.

Iar drumul de la teorie la practică a fost extrem de scurt. Fiindcă la 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa.

În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române.

Forţele române s-au constituit în două grupări :

– „Gruparea de Nord” (cea mai puternică), aflată sub conducerea generalului Moşoiu,
– „Gruparea de Sud”, aflată sub conducerea delegatului Marelui Cartier general Român, locotenent-colonel Ion Antonescu.
Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria.

Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului”[4].

Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste.

Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost, cum pe drept i s-a spus, şi o campanie pentru „liniştea Europei”, ameninţată atunci de extinderea bolşevismului.

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic.

Iar actul unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe.

Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria.

Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.

Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria.

Nimeni însă, din Cei Patru Mari de la Conferinţa de Pace de la Paris, nu şi-a recunoscut vreodată vina.

Iar în final, în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită.

Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), au fixat la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului.

Asta în timp ce „Campanie din Ungaria” a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate.

Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari”.

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, în frunte cu contele Albert Apponyi, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului.

Albert Apponyi

Albert Apponyi

Ca urmare, „Contele negru” (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale.

I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent:

„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace.

Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară.

Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan.”[5]

Referitor la delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, am putea adăuga, că ea a fost extrem de numeroasă.

Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori.

Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane.

Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi.

În prefaţa lucrării, se spunea:

„Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor.

Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”[6]

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si ca din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.

„Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea.”[7] – a afirmat în luna iunie 2001, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon” din localitatea Zebegeny.

Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez:

„Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară.

Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege.

Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare. Sarcina statutului special este să trateze această situaţie.”[8]

Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt.

Anume, că „Legea statutului”, dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană.

Se ignorau astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa”, privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune că, după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» sau «Ungaria Milenară».

Ungaria inainte si dupa Trianon

Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare.”[9]

Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria prietenei:

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.”

Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”[10]

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat.

Şi a găsit sprijinul, după cum se ştie, în Adolf Hitler şi Mussolini.

Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei.

Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată ajută forţele malefice ale dominaţiei planetare, forţe care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară.

Şi toate acestea, se întâmplă – după cum bine remarca într-un articol, Octavian Paler – „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict…”[11]

Încheiem aici „povestea” Tratatului de Pace de la Trianon: 4 iunie 1920. Dar înainte, aş dori să atrag atenţia asupra unei realităţi.

Anume, că fiecare stat suveran, ar trebui să ţină seama, în relaţiile internaţionale, de drepturile suverane ale celorlalte state. Să respecte obligaţiile ce-i revin din dreptul internaţional şi din tratatele internaţionale la care participă. De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste.

Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

[1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13.
[2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27.
[3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26.
[4] Op. cit., pg. 29.
[5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812.
[6] Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57.
[7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1.
[8] Idem.
[9] Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254.
[10] Op. cit., pg. 272 – 273.
[11] Ziarul „Cotidianul”, nr. 144 (3.002)/22 iunie 2001, pg. 1.

Gabriela Vasilescu   

art-emis.ro/istorie

Istoriepescurt.ro

10/06/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: