CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Loviturile de stat din istoria României moderne

 

 

 

Lovitură de stat, sau puci, se numeste o răsturnare bruscă si neconstitutionala a puterii legitime a unui stat, impusă de o minoritate, de obicei militară, folosind forta.

O formă de lovitură de stat este și „lovitura de palat”, care se realizează de obicei departe de ochii și urechile mulțimii, aparține de regulă unei facțiuni aflate la putere, un partid dominant sau o „tabără” politică, apropiată grupului conducător, uneori chiar din cadrul grupului, și se bazează pe relații hegemonice și influență a unor comandanți ai armatei sau serviciilor secrete câștigați de grupul complotist activ.Istoria modernă a României consemnează  circa 14 (în funcție de diverse interpretări) asemenea lovituri de stat…

 

Lovitura de stat de la 2 mai 1864 din Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei, a dus la schimbarea puterii în stat prin dizolvarea Adunării Legiuitoare.

Este prima lovitură de stat dintr-o serie de circa 14 (în funcție de diverse interpretări) din istoria României moderne.

Imediat dupa venirea sa pe tron, Alexandru Ioan Cuza a actionat  să îmbunătățească situația din țară .

El a încercat secularizarea terenurilor monahale și, de două ori, să anuleze iobăgia și să reducă terenurile marilor proprietari, insa majoritatea parlamentară era formată din boieri care se opuneau, reformele din agricultura tarii fiind respinse de Adunarea Legiuitoare (Națională).

În această situație, Alexandru Cuza a dizolvat cu forta Adunarea electivă in data de  2 mai 1864  şi ordona armatei evacuarea forţată a membrilor acesteia.

A urmat apoi promulgarea de  către Cuza a Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858, în fapt o Constituţie românească în limitele statutului internaţional al ţării, dar care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală care sporea considerabil numărul alegătorilor, fiind acordat dreptul de a vota unei părți considerabile a țărănimii, muncitorilor și întreprinzătorilor, clase sociale care deveneau parte a jocului politic.

La alegerile pentru a 2-a convocare a Adunării Naționale au învins sprijinitorii domnitorului.

Astfel, cu sprijinul noului Parlament au fost posibile reformele preconizate de Cuza.

 

 

 

 
  11 februarie 1866: detronarea domnitorului Alexandru Ioan  Cuza

 

   Un grup de complotisti din de armată, sprijiniti de o coaliţie  formată din conservatori şi liberali radicali, a pătruns noaptea  în dormitorul lui Cuza, pe care l-au găsit în pat cu amanta sa Maria Obrenovici. 

Ofiţerii complotisti au prezentat domnului actul de abdicare şi pentru ca lucrurile să meargă mai repede, căpitanul Pilat, unul dintre complotisti, a întors spatele pe care s-a pus hârtia şi Cuza a semnat-o.Imediat domnul si familia sa, inclusiv sotia, copii si amanta, au fost evacuati din palat si putin mai tarziu au luat calea exilului prin Transilvania.Pe data de 10 februarie, în jurul orelor 19, un individ se prezentase  la Palat, încercând să vorbească cu domnitorul.

Când l-a întâlnit pe Cuza, acesta i-a comunicat că revoluţia va izbucni în acea seară. Fără a-l lăsa să termine Cuza, obişnuit cu asemenea denunţuri, s-a  oferit să-i dăruiască străinul o liră. Răspunsul acestui personaj  a fost prompt: nu doreşte pomană, iar vizita sa a avut ca unic scop să anunţe că la miezul nopţii, 4.000 de oameni sunt pregătiţi să sune clopotele de la toate bisericile, să se năpustească asupra cazarmei Malmaison pentru a se înarma, ca ulterior să vină la Palat şi să-l silească pe Cuza să abdice.

 Domnul fusese avertizat si din alte surse, dar n-a luat măsuri. După unii, complotiştii îşi mascaseră intenţia, organizând acasă la unul din ei un chef de proporţii, cu muzică şi dans. Logica spune că nu faci zaiafet, când te pregăteşti să dai lovitura.

8 august 1870: Lovitura nereuşită a lui Candiano Popescu. Republica de la Ploiesti

 

 

La cativa ani dupa venirea la tron a principelui Carol I, in tara  se închegase o mişcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei.

În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.

Scopul principal al miscarii era detronarea Principelui Carol şi numirea unei regenţe, care ar fi trebuit să pregătească chemarea în ţară a unui văr al lui Napoleon al III-lea.

Momentul ales a fost determinat de informaţiile (eronate şi pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forţelor militare franceze în faţa prusacilor, la Gravelotte.

Izbucnirea războiului franco-prusac, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.

Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească simultan mişcarea, care fusese gândită la Bucureşti de un Comitet ce-l includea şi pe Ion C. Bratianu, alături de deja pomenitul Eugeniu Carada.

Centrele revoltei erau Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni.

Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada- colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.

„Eminenţa cenuşie”, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care îşi va proba aceste calităţi 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale

Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiştilor, în timp ce Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare”.

 

 

 

 

 

 

De acţiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic şi exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane şi care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autorităţile, fiind arestat de câteva ori.

Faptele sunt cunoscute: în acea zi, colonelul Candiano Popescu, întocmind documente false, a declarat detronarea domnitorului Carol I şi demararea, la Ploieşti, a unui proces revoluţionar, care să instaureze republica.
Iniţiativa nu numai că nu a reuşit, dar regele s-a dovedit de o nobleţe  extrema, abţinându-se de la eventualele represalii. Colonelul Popescu a rămas în armată, unde şi-a continuat o carieră strălucită, primind printre altele si functia de aghiotant al regelui.

 

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/republica-de-la-ploiesti/

 

 

 

8 iunie 1930: regele Carol al II-lea

 

 

 

Este una dintre cele mai bizare lovituri de stat din istorie. Prinţul Carol, tatăl regelui minor Mihai I, aterizează în ţară la 6 iunie 1930 ca simplă persoană particulară, iar după două zile, îşi detronează fiul şi se proclamă rege.

 

 

 

Foto: Carol al II- lea

 

A fost sprijinit o vreme de Partidul Naţional Ţărănesc, care ulterior regretă gestul.

 

 

10 februarie 1938: tot Carol al II- lea

După modelul Italiei şi al Germaniei, regele Carol II a încercat instituirea unei dictaturi proprii.

La 10 februarie 1938, a desfiinţat partidele politice, asigurându-şi puterea supremă în stat.

N-a găsit sprijin, iar reformele sale nu s-au bucurat de popularitate.

 

6 septembrie 1940: Generalul Ion Antonescu

Opinia publică îl făcea responsabil pe rege pentru cedarea unor importante teritorii: Basarabia, Nordul Bucovinei si Tinutul Herţa, Nordul Ardealului, Cadrilaterul.

 

 

 

 

 

Carol al II- lea  a fost nevoit să abdice în favoarea fiului său Mihai I, care prelua pentru a doua oară tronul, strict formal, fără prerogative, pe care Ion Antonescu i le-a pretins regelui Carol, odată cu rangul de „conducător”.

23 august 1944: Regele Mihai I

 

 

 

 

 

 

În momente grele pentru ţară, regele Mihai I reintră în drepturile legitime, deposedându-l pe Ion Antonescu de prerogativele ce nu i se cuveneau.

El ordona reţinerea maresalului Antonescu(care ceva mai tarziu va fi predat sovieticilor) si înlocuieşte întreg guvernul, conducerea Armatei, a serviciilor de siguranţa a statului şi hotărăşte întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste si a aliatilor ei.

Presa internaţională comenta, la timpul său, că gestul regelui a scurtat durata războiului cu 6 luni.

 

6 martie 1945: I.A. Visinschi

Poate parea  ciudat, dar in 6 martie 1945 a fost dictată o lovitura de stat in România de trimisul lui Stalin, A.I. Visinschi, care l-a obligat pe rege să schimbe guvernul, în pofida Constituţiei, înscăunând un guvern prosovietic, condus de dr. Petru Groza.

 

 

 

 

 

Consecinţa: aservirea integrală a României către URSS.

 

 

 

30 decembrie 1947: Petru Groza şi Gheorghiu Dej

 

 

 

 

Foto: Gh.Gheorghiu – Dej si Petru Groza

Acţionând în afara Constituţiei şi în afara oricăror legi, cei doi  îl silesc pe regele Mihai să semneze un act de abdicare, după care proclamă Republica.

 

  La  22 decembrie 1989, ora 10.07, in Romania inca ceausista, noul ministru al Apărării, generalul Victor  Atanase Stănculescu, declanşează un proces de îndepărtare a lui Nicolae Ceauşescu de la putere, proces care se încadrează în categoria istorică „lovitură de stat militară“ (puci).

 

 

 

Incepând cu ora 10.00, prin ordine succesive date în întreg sistemul Ministerului de Interne, generalul Iulian Vlad, seful Securitatii statului, isi retrage si el sprijinul acordat lui Nicolae Ceauşescu.

 

 

 

Foto:Victor Stanculescu               Ion Iliescu

 

Transferul de putere a avut loc in ziua de 22 decembrie 1989, în intervalul orar 12.00–17.30.
Partidul Comunist Român, pana atunci declarat „forta conducatoare”a societatii, s-a destrămat rapid, singura putere în stat, ramanand  Armata; generalul Stănculescu dă un ordin de preluare a pazei şi controlului asupra sediilor Consiliilor Judeţene de Partid şi asupra Televiziunii.

Aproximativ la ora 13.40, generalul Stănculescu este contactat de Ion Iliescu,un fost activist de frunte al PCR, care se pusese in fruntea unui asa zis „Front al Salvarii Nationale”, iar acesta îi oferă puterea in Stat si sprijin neconditionat.

24/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Republica” de la Ploiesti

 

 

 

 

Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală.

În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziţie puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac şi al luptelor intestinale dintre liberalii „roşii” din opoziţie şi conservatorii de la putere.

 

 

carol

 

 

Foto: Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern -Sigmaringen (n. 20 aprilie 1839), domn al Principatelor Romane  si apoi rege al  României din  1866, pana la data decesului sau, in 10 octombrie 1914.

 

 

„De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului şi părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide” (Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998).

Exista îngrijorarea că Franţa nu priveşte cu ochi buni, în noul context politic, un prinţ german pe tronul României (deşi Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol).

Temerea nu era cu totul neîntemeiată.

În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneţia şi nou constituitul stat dunărean.

În aceste condiţii, nu este de mirare că în interior se închegase o mişcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei.

Potrivit nepotului şi biografului lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, în fruntea conspiraţiei se afla chiar  viitorul artizan al sistemului modern bancar românesc.

Scopul principal al miscarii era detronarea Principelui Carol şi numirea unei regenţe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în ţară a unui văr al lui Napoleon al III-lea.

Momentul ales a fost determinat de informaţiile (eronate şi pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forţelor militare franceze în faţa prusacilor, la Gravelotte.

Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, unele dintre acestea neputându-se menţine nici măcar şase luni.

În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.

Izbucnirea războiului franco-prusc, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.

Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească simultan mişcarea, care fusese gândită la Bucureşti de un Comitet ce-l includea şi pe Ion C. Bratianu, alături de deja pomenitul Eugeniu Carada.

Centrele revoltei erau Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada- colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.

Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiştilor, în timp ce Theodorian-Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare”.

De acţiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic şi exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane şi care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autorităţile, fiind arestat de câteva ori.

Aceasta este însă una dintre faţete, ce conturează profilul unui om al veacului său.

De cealaltă parte se află un patriot autentic ce şi-a probat curajul nebunesc în luarea Griviţei din timpul Războiului Independenţei, act pentru care va fi răsplătit cu funcţia de aghiotant al celui împotriva căruia se ridicase la 1870, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani.

„Eminenţa cenuşie”, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care îşi va proba aceste calităţi 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale.

Candiano-Popescu îi face un portret convingător: „Ziarist meşter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluţionar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit şi cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), şcoală bizantină, el e solul trimes de comitetul din Bucureşti ca să ridicăm steagul revoltei.Mai târziu ridică Banca Naţională şi fuse, şeful ocultei”.

Planul de acţiune  a fost  definitivat de Candiano-Popescu, împreună cu fruntaşii liberali din Prahova, la locuinţa lui Radu Stanian, viitor deputat şi primar al Ploieştiului, caracter „vesel, iubind lăutarii şi petrecerile, avocat, nu învăţat, dar cu mare talent, popular, prietenos, om de curaj şi de jertfă, liberal convins, patriot, simpatic”.

Între „revoluţionarii” ploieşteni se detaşează figura lui Stan Popescu, „vechi garibaldian, temperament revoluţionar. Om cu mare curaj şi avânt. Luptător aprig, cu moravuri uşoare şi fără scrupul în privinţa mijloacelor, dar patriot în stare a se jertfi”. Va fi portretizat de Caragiale în nuvela Boborul, apărută 25 de ani mai târziu.

De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu:

„Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental”.

Acţiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofiţerii de la Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre Franţa  şi Prusia.

 Alexandru  Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare si avea să explice că a procedat astfel din două motive:

1) Primul, de ordin intern, fiind hotărât să dea „o lecţie de protestare energică” contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia „să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“;

2) Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.

Pornind de la casa lui Radu Stanian în dimineaţa zilei de 8 august, complotiştii se deplasează spre piaţa centrală a Ploieştiului, pe acordurile imnului „Libertăţii”, intonate de Fanfara Gărzii Civice.

În fruntea mulţimii se află Candiano-Popescu, care duce steagul roşu al Revoluţiei. Mai multe feţe bisericeşti, între care Nicolae Ioachimescu în odăjdii şi cu crucea în mână, însoţesc alaiul revoluţionar.

Primul pas este ocuparea telegrafului de către Guţă Antonescu, zis „Grădinarul”. Din pricina unei imprudenţe comise de acesta, la Bucureşti ajunge o telegramă care anunţă evenimentele.

În acest moment, autorităţile decid să-l aresteze pe Brătianu, care era atunci la Piteşti şi care va fi transportat la închisoarea de la Câmpulung.

Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841 d.25 iunie 1901) , avocat,ziarist și general al armatei române.

 

Fără să cunoască întorsătura neaşteptată a evenimentelor, Alexandru Candiano-Popescu, autoproclamat prefect de Prahova al guvernului revoluţionar, citeşte mulţimii adunate în piaţă (câteva sute de ploieşteni), o aşa-zisă telegramă de la Brătianu, prin care este anunţată victoria complotiştilor:

Aici, în faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica:

Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte“, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu. Totodată, Candiano Popescu a anunţat că el a fost numit prefectul judeţului Prahova.

Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ“.

Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni ” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor“.

Candiano Popescu i-a prezenat si maiorului Polizu, comandantul unităţii miliare, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut:

„Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern.

Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată“.

Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma.

Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.

Caricatură antidinastică publicată în „Ghimpele”, în 1872. În stânga: Al. I Cuza trădat de Ion Brătianu.  În dreapta: Carol I sprijinit de Bismark și Brătianu, având la bază influența germană și având împotrivă „vocea țării”.

 

 

 În această atmosferă înflăcărată, pompierii şi călăreţii fraternizează cu revoluţionarii.

Se începe preluarea puterii locale. Candiano-Popescu împarte în dreapta şi în stânga funcţii publice în sala mare a Primăriei, unde portretul Principelui Carol este dat jos.

De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:

„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.

Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.

Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.

Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.

Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, “prefectul” a expediat  ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:

Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă.

În Ploieşti mare entuziasm“.

Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat  guvernul de la Bucureşti.

 De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu: „Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental”.

Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu.

Pentru conspiraţioniştii realişti de la Bucureşti, şi mai puţin pentru Candiano-Popescu, era clar că mişcarea eşuase o dată cu arestarea lui Ion C. Bratianu.

În acest scop este trimis la Ploieşti Eugeniu Carada, cu misiunea de a opri acţiunile revoluţionarilor.

Decizia îi este comunicată lui Candiano-Popescu pe la orele 16.00, moment în care acesta renunţă, sesizând că orice opoziţie ar fi fost inutilă, şi se îndreaptă spre Buzău unde se pune la dispoziţia prefectului.

La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare“.

În Proclamaţia Consiliului de Miniştri către cetăţenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti“, iar „criminalii vor da seamă justiţiei de faptele lor”.

Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte.

Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.

 8 august 1870 a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia fragedei şi încă neconsolidatei monarhii române. Unul dintre liderii conspiraţiei, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memoriile sale:

„La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deşteaptă.

Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când juraţii de la Târgovişte achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluţiei la Ploieşti.

Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluţionarii ieşeau din temniţă ca biruitori, Domnul voia să iasă din ţară ca biruit. Pe băncile şcoalei lui 8 August a învăţat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe”.

Avocatul Nicolae Fleva declara:

„Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! 

Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor“.

El a amintit că tot „revoluţiune” s-a numit şi actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.

Majoritatea revoluţionarilor sunt arestaţi, represiunea fiind condusă de acelaşi maior Polizu.

Procesul se va ţine la Târgovişte, fief conservator, procurorul desemnat cu instrumentarea cazului fiind chiar fratele lui Alexandru N. Lahovari, ministrul de Justiţie în funcţie.

La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa  Puterilor Garante.

Acţiunea din august 1870 a fost numită în derâdere „Republica de la Ploieşti“, fiind obiectul multor umorişti, şi mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi nici un document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.

Singura gazetă care a caracterizat acţiunea de la Ploieşti ca fiind republicană a fost „Trompeta Carpaţilor”.Ea rămâne o expresie a voinţei de a se asigura un regim democratic în România, de a bara eventualele tendinţe autocratice a domnitorului  Carol I.

 cat despre Alexandru Candiano-Popescu, acesta  îşi va răscumpăra cu prisosinţă gesturile năvalnice ale tinereţii pe redutele de la Griviţa şi va fi numit aghiotantul Regelui.

Ion C. Brătianu va deveni cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independenţa, iar România e proclamată Regat.

Eugeniu Carada  a fost  principalul artizan al Băncii Naţionale Române, pe care o va conduce din funcţia de director (a refuzat-o pe cea de guvernator), timp de 30 de ani.

Carol I a intrat  în istoria românilor ca suveranul cu cea mai lungă domnie, în timpul căruia România s-a schimbat, în mod categoric, la faţă.

 

 

Pentru aducerea aminte a acestui eveniment, din iniţiativa lui Dimitrie Brătianu a fost ridicată în Ploieşti Statuia Libertăţii.

Prof.dr.Ioan Scurtu si Historia.ro

08/07/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: