CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

INTRAREA ROMÂNIEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL EVOCATĂ ÎN MEMORIILE UNUI DIPLOMAT RUS

Imagini pentru harta europei 1914

 

 

 

 

Motto:

 

Când totul a luat sfârșit, Brătianu și cu Poklevski, cu lacrimi în ochi, s-au îmbrățișat; ne-am strâns cu toții mâna,
arătându-ne speranța că actul care se iscălise va fi spre fericirea neamului românesc.

4/17 august 1916
I.G. Duca, Amintiri politice

 

 

 

Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei a fost unul dintre cele mai importante evenimente politico-militare ale anului 1916 și cu implicații aparte în desfășurare a Marelui Război. În clipa în care Kaizerul Wilhelm al II-lea a aflat de intrarea României în război, în timp ce juca scat, „și-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul” și a declarat că războiul este „categoric pierdut”.

Înaltul Comandament German (OHL) a fost la fel de surprins ca și Kaizerul, însă, totuși, generalul Erich von Falkenhayn, șeful OHL, nu ignorase o astfel de perspectivă și se pregătise pentru ea.

România încerca să profite de conjunctura momentului pentru a-și făuri unitatea națională, prin întregirea cu Transilvania, Bucovina, Banatul întreg până la Tisa, ceea ce îl îndreptățea pe Ion I. C. Brătianu să declare:

„Se impune să ieşim din neutralitate, dar, pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci nu se ştie dacă în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliaţi şi în contra Puterilor Centrale.” 

 

Eforturile beligeranților în Primul Război Mondial de-a atrage România în luptă, într-o tabără sau alta, i-au permis lui Ion I. C. Brătianu aplicarea unei strategii diplomatice care avea să se concretizeze, pentru început, într-o neutralitate binevoitoare sau „expectativă armată”.

Eforturile diplomatice ale Rusiei țariste se vor concretiza în Acordul bilateral Brătianu – Sazonov din 18 septembrie 1914 prin care se menționa faptul că „Rusia se angajează să se opună la orice atingere a statului quo teritorial al României în fruntariile actuale” .

Totodată, Rusia recunoștea dreptul României asupra Transilvaniei, precum și posibilitatea de-a participa la împărțirea Bucovinei, alături de Rusia, în baza principiului naționalităților care va servi drept bază în delimitarea teritoriului.

 „România poate ocupa teritoriile mai sus menționate (Transilvania și Bucovina – n. n.) când va judeca mai bine. Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele din Londra și din Paris instrucțiile de mai sus” , se menționa în Acordul româno-rus din 18 septembrie 1914.

 În anii ce vor urma până la intrarea României în război, primul-ministru al României, Ion I. C. Brătianu, va insista asupra faptului că pentru pacea viitoare a Europei, pentru stabilirea unei noi ordini este necesar ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene interesate, în speță și pentru România.

Într-un interviu apărut, la data de 1 iunie 1915, în Jurnal de Geneve, premierul României menționa faptul că România nu cere, de fapt, decât restitutio, în condițiile în care noua ordine politico-teritorială, care urma să succeadă războiului, nu se putea instaura fără victoria principiului naţionalităţilor.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Stanisław Koziełł Poklewski photos

 

 

 

 

Foto: Stanisław Koziełł Poklewski  (n. 1868 – d. 1939), diplomat rus de origine poloneză, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Imperiului Rus în România pe perioada Primului Război Mondial. A servit în misiunile diplomatice în Japonia și Persia.

În anii 1901-1906  a fost primul secretar, iar între 1906 și 1909 – consilier al Ambasadei Imperiale ruse la Londra, prieten apropiat și mâna dreaptă a ambasadorului rus în Marea Britanie, contele Alexander Benkendorf. În timp ce lucra la Londra, el a devenit, de asemenea,un apropiat al  reprezentanților înaltei aristocrații engleze, jucând  un rol semnificativ în primele etape ale pregătirii acordului anglo-rus, semnat în august 1907.   Contele Witte, în memoriile sale, a scris despre el ca fiind „favoritul regelui Edward și al celui mai apropiat prieten al lui, Izvolsky și familia lui”.  

În 1913-1915 a fost trimis în București în Regatul României, în decembrie 1915 a fost înlocuit de N. Shebeko și  din  nou a fost numit în acest post de către guvernul provizoriu condus de Kerenski, după Revoluția din februarie din Rusia.

A avut merite deosebite în negocierea acordului românesc de intrare în război din 1916 și  a dobândit o bună reputație în România.

În 1918, după Revoluția bolșevică din octombrie, a refuzat să lucreze pentru bolșevici și a rămas să trăiască în România. În perioada 1920-1930 a fost reprezentant al Înaltului Comisariat pentru Refugiați din cadrul Societății Națiunilor (Comitetul Nansen) din regat, fiind implicat în acordarea de asistență emigranților ruși în România.

 

 

 

În data de 01.05.1915, diplomatul rus scria în memoriile sale :

Brătianu a fost personal la mine astăzi și mi-a comunicat următoarele: Chiar de la începutul războiului european, el nu numai că s-a hotărât definitiv să nu ridice armele contra Antantei, dar, din contra, a căutat, prin toate mijloacele posibile diplomației române, să creeze o situație care ar accelera posibilitatea unei acțiuni active a României de partea noastră.

Clarificarea definitivă a intențiilor Italiei permit și Guvernului român să participe la război în viitorul cel mai apropiat, dar Consiliul de Miniștri ar fi dorit să stabilească precis, în prealabil, prin tratative cu Guvernul Imperial, frontierele viitoarelor cuceriri ale României, cum și să încheie cu noi o convenție militară, care, între altele, ar prevedea și chestiunea continuării aprovizionării Armatei Române cu materiale de război.

În ceea ce privește viitoarele frontiere, dorința Guvernului român este următoarea: la Sud frontiera va trece pe Dunăre până la confluența Tisei și apoi de-a lungul acestui afluent până la 15 km de orașul Seghedin, iar de aici, excluzând Debreținul, se va îndrepta spre confluența Someșului în Tisa, continuând pe linia de despărțire a apelor până la frontiera Galiției, pe care o va urma și pe frontiera acesteia până la Prut, pe care Guvernul român ar dori să-l aibă ca frontieră definitivă între Rusia și România.

Eu i-am spus lui Brătianu că o astfel de frontieră ar încălca principiul naționalităților în trei locuri, și anume în Bucovina, în Banat și în Rusia Transcarpatică. Brătianu a răspuns că el este gata să cedeze în ceea ce privește Rusia Transcarpatică, dar că Guvernul român acordă o importanță prioritară frontierei pe Prut și Tisa în Banat și că, în cazul când noi refuzăm României linia acestor râuri, el personal nu-și ia răspunderea că România va participa la război și va prefera să-și păstreze neutralitatea până la sfârșitul lui. 

Referitor la momentul intrării României în război, Brătianu a expus părerea lui personală că acesta trebuie să fie fixat prin convenția militară și că, în cazul când tratativele în curs se vor finaliza rapid, el ar putea să coincidă, aproximativ, cu data condiționată de Italia.

În convorbirea de lungă durată se înțelege că eu n-am evitat să-i spun lui Brătianu părerea mea personală că pretențiile României sunt exagerate și că este necesar a se fixa precis data intrării active a României în război.  Oricare ar fi răspunsul nostru la propunerile românilor, aș considera că este de dorit ca el să aibă un caracter împăciuitor și să fiu informat cât mai repede posibil asupra celor hotărâte, pentru a accelera intrarea României în război.

Un astfel de răspuns ne-ar da posibilitatea și de aici înainte să influențăm asupra lui Brătianu prin opinia publică de aici, care va fi extrem de impresionată de hotărârea Italiei. Un alt caracter al acestui răspuns poate fi folosit cu succes de Brătianu cu scopul de a diminua curentul opiniei publice de aici, care este pentru intrarea imediată a României în război.

 

 

 

 

 

Surse: 

http://www.academia.edu/9149838/A_Russian_Diplomat_in_Bucharest_S.A._Poklevskii-Koziell_and_the_Bessarabian_Cause_1919-1920_Engl_

http://www.acum100.ro/node/489

https://www.aesgs.ro/relatiile-politico-militare-si-diplomatice-romano-ruse-in-primul-razboi-mondial-1914-1918/

Publicitate

03/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Generalul rus Anton Ivanovici Denikin, Romania și lupta impotriva bolșevismului

 Generalul rus Anton Ivanovici Denikin (16 decembrie 1872 – 8 august 1947) a fost, în timpul primu­lui război mondial, comandantul trupelor ţariste  trimise  în anul 1916  în România, in spri­jinul trupelor româneşti  aflate în luptă cu trupele ger­mane, aus­tro-ungare şi bulgare.

El a fost unul dintre liderii Contra­revoluţiei ruse şi a condus tru­pele rămase fidele Casei Impe­riale Romanov, în  sângerosul război civil declansat  in Rusia odată  cu Revoluţia Bolşe­vică şi care s-a încheiat abia în anul 1922, când trupele ţariste, reunite în aşa-numita Armată Albă, s-au refugiat din Crimeea, la Constan­ti­nopol.

Istoriografia oficială sovietica s-a ocupat in principal de sprijinul dat Armatei Albe de trupele Antan­tei, adică de Franţa, Statele Unite ale Americii ori Marea Britanie, neglijand sau marginalizand contribuţia Româ­niei la naşterea acestei armate.

Este un fapt incontestabil insa,ca generalul   Denikin a reuşit să organizeze principala forţă care lupta împotriva Armatei Roşii, cu sprijinul discret al României si al Casei Regale a României.

 

Remarcat în războiul cu japonezii

 

Anton Ivanovici Denikin s-a născut în Polonia ocupată de Rusia, în anul 1872. A urmat cursurile Şcolii Militare din Kiev şi apoi, pe cele ale Academiei de Stat Major.

Şi-a început cariera de ofiţer activ în timpul răz- boiului ruso-japonez din 1905, când armata niponă a îngenuncheat armata ţaristă, care era considerată de către generalii ruşi drept cea mai importantă forţă militară din lume, după înfrân- gerea lui Napoleon Bonaparte.

Denikin a fost unul dintre tinerii ofiţeri remarcaţi în luptele împotriva japonezilor si drept urmare, a fost promovat general şi comandant militar al Kievului.

După izbucnirea primului război mondial, în anul 1914, el a fost numit adjunct al şefului de stat major al Armatei a 8-a şi a participat la luptele din Galiţia, împotriva austro-ungarilor şi germanilor.

În anul 1916, Denikin a fost numit la comanda unui corp de circa 40.000 de militari ruşi, tri- mişi în ajutorul Armatei Regale Române.

 În această calitate, generalul  a condus  în partea de sud a frontului, ultima ofensivă importantă a armatei ruse din timpul primului război mondial, asa numita „Ofensiva Brusilov”, care avea ca scop uşurarea presiunii germane asupra frontului francez de la Verdun.

Victoriile de pe câmpul de luptă au fost subminate insa de răspândirea morbului comunismului in randurile armatei.

Influenţaţi de propaganda bolşevică, de pe frontul din Galiţia au dezertat 58.000 de soldaţi, astfel incat armata rusă a fost nevoită să se retragă pe vechile sale poziţii.

Comunismul a contaminat şi armata rusă din România, trupele generalului Denikin nemaiavand posibilitatea să ofere tot ajutorul aşteptat de aliaţii români.

Drept urmare, armata română şi corpul VIII de armată ţaristă, comandat de Denikin,  înfrânte de armatele Puterilor Centrale, s-au retras în Moldova, unde au reuşit să stabilizeze frontul pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz.

 Soldaţii ruşi au continuat să dezerteze, iar armata română a rămas practic singură împotri- va armatelor Puterilor Centrale.

Arestat, după o lovitură de stat nereuşită

Generalul Denikin a plecat la Sankt Petersburg, capitala imperială, unde ţarul Nicolae al II-lea fusese înlăturat în urma Revoluţiei din Februarie, care a adus la putere guvernul condus de Kerenski.

Generalii Mihail Alekseev, Alexei Brusilov, Lavr Kornilov şi Anton Denikin au încercat să dea o lovitură de stat în septembrie 1917 şi să înlocuiască guvernul Kerenski cu un guvern condus de militari.

Lovitura de stat a eşuat, iar Denikin, împreună cu ceilalţi generali, a fost arestat.

În zilele tulburi ale Revoluţiei Socialiste din Octombrie, în urma căreia bolşevicii conduşi de Lenin au pus mâna pe putere, Denikin a reuşit să evadeze şi să fugă în Rusia de Sud, la Novocerkassk.

Aici, ofiţerii ramasi credinciosi ţarului au format Armata Voluntarilor, destinată luptei împotriva bolşevicilor.

De ce l-a sprijinit România pe Denikin ?

Un amănunt puţin cunoscut, este faptul că Armata Voluntarilor a beneficiat de sprijinul material al Casei Regale a României. Sprijinul a constat în faptul că România le-a permis soldaţilor şi ofiţerilor ruşi care se aflau în Moldova, să se alăture Armatei Voluntarilor, împreună cu tot echipamentul de luptă şi cu muniţia aferenta.

 De asemenea, Armata Voluntarilor a fost sprijinită cu hrană.

Sprijinul acordat Armatei Voluntarilor era justificat de atitudinea tot mai ostilă a noului guvern bolşevic faţă de România.

Dupa ce guvernul bolşevic a semnat pacea de Brest-Litovsk, prin care a cedat Germaniei Ucraina, România a rămas singură pe Frontul de Est.

În aceste condiţii, România a fost nevoită să ceară armistiţiu cu Puterile Centrale şi să nego- cieze  pacea dezas­truoasă de la Buftea – Bucureşti, care  însă  nu a fost ratificată nicio- dată de Regele Ferdinand I.

Bolşevicii provocau tulburări armate în Basarabia, iar în România au încercat să îi atraga pe soldaţii români să se alăture Revoluţiei comuniste.

În urma acestor acte, Sfatul Ţării de la Chişinău,  a cerut în martie 1918, ajutorul Armatei Regale Române, care i-a izgonit pe bolşevici, dupa care Basarabia s-a unit cu România.

Bolşevicii nu au recunoscut acest act şi au încercat să atace în continuare Armata Română. Aşa că, de facto, Armata Regală Română şi Armata Albă s-au vazut  aliate în lupta împotriva Armatei Roşii si a bolsevismului.

Sprijinul pentru Denikin a venit din partea Casei Regale pe căi discrete, deoarece Guvernul României, aflat în refugiu la Iaşi, se angajase în faţa Puterilor Centrale să se abţină de la orice activitate militară.

 În 1918, Denikin a preluat conducerea Armatei Voluntarilor, pe care a botezat-o Armata Albă, în opoziţie cu Armata Roşie a comuniştilor şi cu Armata Verde a naţionaliştilor ucraineni.

Aceasta armata a fost reorganizata dupa care a încercat să recucerească Moscova.

Însă ofensiva Armatei Albe s-a împotmolit la Orel, la 400 de kilometri depărtare de Moscova. După bătălia de la Orel, a urmat o retragere continuă, astfel incat in martie 1920, Denikin mai controla doar Crimeea.

În aprilie, el a demisionat cedand comanda  baronului Piotr Wranghel, apoi a plecat  la Constantinopol, dupa care  a locuit în mai multe ţări, inclusiv Ungaria, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, unde a murit  în anul 1947.

El a rămas unul dintre liderii emigraţiei ruse până la stingerea sa din viaţă şi a continuat să militeze pentru răsturnarea comunismului în Rusia.

Diabolizat în timpul regimului sovietic, generalul Denikin a fost reabilitat în ultimii ani.

În anul 2005, rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate din SUA la Mănăstirea Donskoi din Moscova.

Autor:  Claudiu Padurean / romanialibera.ro

23/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A fost reluat, prima data dupa 5 ani, dialogul politic romano-rus legat de problema transnistreana.

Restartarea dialogului politic româno-rus: Transnistria pe agendă

 

Restartarea dialogului politic româno-rus: Transnistria pe agendă

Foto: mae.ro

 

O premieră în relațiile româno-ruse din ultimii cinci ani. Ministrul Afacerilor Externe al României, Teodor Baconschi, l-a primit marți, 18 octombrie, pe reprezentantul special al Rusiei pentru conflictul transnistrean, Serghei Gubarev.

Ultimul a venit la București pentru a avea consultări în problema transnistreană cu secretarul de stat pentru afaceri europene, Bogdan Aurescu.

 

Serghei Gubarev a anunțat despre o „restartare a dialogului politic” româno-rus și a reiterat interesul Moscovei pentru a menține acest dialog politic inclusiv în privința dosarului transnistrean.

 

La rândul sau, ministrul Baconschi a arătat ca România sprijină identificarea cât mai rapidă a unei soluții durabile a conflictului, care să asigure stabilitatea și prosperitatea regiunii, pe baza respectării principiilor suveranității și integrității teritoriale ale Republicii Moldova în granițele sale internațional recunoscute.

Secretarul de stat român, Bogdan Aurescu, a salutat, în acest context, decizia din 22 septembrie de la Moscova de reluare a dialogului oficial formal în cadrul formatului de negociere 5+2, exprimând aprecierea pentru eforturile depuse de Federația Rusa în acest scop.

Oficialii au convenit continuarea dialogului pe problematica transnistreana intre București si Moscova.
Trebuie de menționat că, este pentru prima dată în ultimii cinci ani când un reprezentant al diplomației ruse care se ocupă în mod special de Transnistria vine la București pentru consultări. Gubarev a fost numit în aceasta funcție în mai anul trecut, iar anterior, de dosarul transnistrean s-a ocupat timp de șase ani ambasadorul cu misiuni speciale Valeri Nesterușkin.

În vara anului trecut relatiile dintre Romania si Rusia au fost zguduite de un scandal de spionaj, soldat cu expulzarea reciproca a cate unui diplomat.

Sursa: UNIMEDIA

19/10/2011 Posted by | PRESA ROMÂNEASCĂ | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: