MESAJUL MAREȘALULUI ANTONESCU adresat poporului român cu opt decenii în urmă, la cumpăna dintre ani

Neamului Românesc

„În loc ca reformele sociale să însemne începutul unei ere a renaşterii naţionale, ele au fost folosite de guverne şi partide numai pentru a crea o pătură superioară artificială. Patriotul, omul elitei şi al cinstei, a fost înlocuit în viaţa publică prin demagogi superficiali şi înşelători.

Ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fratricide pentru ideologii, în desbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase.

De aceea, ştiu că tu, sătean trudit n-ai plug şi n-ai haine; că fierul plugului e scump pentru punga ta goală şi bumbacul nu-ţi ajunge ca să-ţi îmbraci copiii, că pământul ţi-a rodit puţin şi gurile casei tale sunt multe.

Ştiu că tu, meşteşugar chinuit, nu-ţi poţi îndestula nevoile cu greul muncii tale; că râvneşti să nu-ţi mai vezi copiii ofiliţi şi să-ţi vezi fruntea despovărată de griji şi sărăcie.

Ştiu că tu, bogatule, eşti turburat fiindcă ai voi pace şi linişte, pentru ca să ai siguranţa bunurilor tale şi mulţumirea averii pentru urmaşii tăi. Căci, să ştii bogatule că averea ta ne e scumpă – dacă este curată – fiindcă e a ţării; că lucrurile casei tale, pe care alţii nu le au, ne încredinţează că din propria ta conştiinţă şi înţelegere ne vei ajuta să facem din bucuria ta, bucuria altora.

Şi tu, cărturarule, care ai tăcut ieri şi taci şi astăzi, ştiu că aştepţi ceasul când Ţara să-ţi cinstească mintea, Neamul să-ţi preţuiască sufletul şi Statul să-şi întemeieze soarta pe rostul tău de cârmaci al cugetelor şi să nu te umilească izgonindu-te de la luptă sau trudindu-ţi vieaţa în umilirea sărăciei. Greutăţile în care se sbate neamul sunt mari şi încurcate.

Neamul Românesc – popor de muncă şi nu parazitar – vrea înnoire, vrea libertate şi vrea să-şi trăiască adevăratul naţionalism, prăvălind pe toţi cei care – conştient sau inconştient – îi împiedică drumul viitorului.

Puterea unui Neam faţă de el însuşi şi prezenţa unui Neam în lume şi în Istorie se dovedeşte prin unitatea cu care, în ceasurile de încercare ştie să-şi afirme cugetul şi voinţa nestrămutată.

În România trebuie să trăiască şi să fie puşi în valoare mai întâi Românii; ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei.

Împotriva tuturor piedicilor şi intrigilor duşmane, a clevetirilor şi ameninţărilor nemernice, trebuie să ducem Ţara în matca viitorului, în val de veac, ca să-i asigurăm drepturile nepieritoare.

Revoluţiile naţionale nu sunt acte de violenţă, revolte, ci idei în marş. Toate adevăratele revoluţii naţionale s-au întemeiat prin zidiri şi nu prin prăbuşiri.

Ele au folosit toate rezervele naţiunii şi au întrebuinţat toate generaţiile, respectând instituţiile fundamentale ale vieţii şi ale scopurilor omului.

De aceea, vă chem pe toţi, din toate generaţiile şi din toate clasele, ca să înfăptuim marea chemare a istoriei noastre”.
LA MULŢI ANI, ROMÂNI!

Publicitate

Savantul Constantin Rădulescu-Motru despre mareşalul Ion Antonescu

 

„Omul chemat să salveze România de la pieirea ce-o aştepta în urma dezastrelor din cursul anului 1940 a fost Mareşalul Ion Antonescu”. Cu această frază, în mod obişnuit, vor începe istoricii din viitor povestirea anilor din a doua domnie a lui Mihai. Iar filosofii şi publiciştii care trag învăţăminte din experienţa trecutului vor considera cazul Mareşalului Ion Antonescu drept un exemplu clasic pentru a ilustra rolul hotărâtor al oamenilor excepţionali în explicarea destinului unui popor.

În afară de Mareşalul Ion Atonescu, nimeni altul nu putea să oprească prăbuşirea determinată de cedarea unei treimi din teritoriul patriei şi nenorocirile care urmează: evacuarea funcţionarilor şi a multor familii gonite din căminele lor; desorganizarea economiei agricole şi industriale a Ţării; împovărarea bugetului peste măsură, şi pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească din rândurile armatei, care se văzuse umilită prin ordinul de retragere necondiţionată de pe hotarul Nistrului şi haosul din sufletul tineretului, care-şi vedea viitorul lăsat la voia întâmplării. Niciodată atâta urgie adunată pe capul unui popor.

Acel chemat să înlăture această urgie nu putea fi un om politic, ori câtă capacitate şi popularitate ar fi avut, fiindcă omul politic ar fi trebuit să tolereze mai departe o viaţă politică împărţită pe partide, ceea ce ar fi însemnat înteţirea nenorocirilor, iar nu înlăturarea lor. Partidele ca să trăiască aveau nevoie de încriminări şi îndemnuri la ură, adică la întreţinerea unei atmosfere înveninate, pe când ţara avea nevoie de linişte şi încredere în viitor.

Apoi omului politic i-ar fi fost cu neputinţă să se despartă de statul-major al partidului său, în mijlocul căruia, după obiceiul pământului urma să troneze clica oamenilor de casă- ceea ce ar fi fost compromiterea oricărei activităţi desinteresate şi prevăzătoare.

Omul chemat trebuia să fie un militar; dar un militar excepţional. Trebuia un militar cunoscut şi de întreaga Ţară apreciat, drept un comandant destoinic în război, având în acelaşi timp un caracter rigid, leal şi cu înalt simţ al răspunderii.

Condiţiile acestea nu le putea satisface decât Mareşalul Ion Antonescu. El a fost omul, pe care geniul tutelar al neamului nostru l-a păstrat ca supremă rezervă, pentru înlăturarea piedicilor din calea desvoltării Statului român, la începutul domniei a doua a Regelui Mihai I.

Primii paşi în săvârşirea chemării sale i-a făcut Mareşalul, cu un curaj cumpătat, dar hotărît. După câteva luni de guvernare, încrederea poporului era câştigată.

Plebiscitul din primăvara anului 1941 a dovedit că era o încredere neţărmurită. Increderea poporului trebuia însă întărită de încrederea Conducătorului Imperiului german, care era singurul în măsură să mijlocească repararea nedreptăţii suferită de România, şi această încredere nu era uşor de câştigat. In numele României vorbiseră până aici bărbaţi cu un simţ de răspundere scăzut; ceva mai mult: bărbaţi, care în schimbul măgulirii ambiţiilor personale angajaseră Ţara în combinaţii riscante.

Cuvântul României nu mai era crezut. Cel mai talentat diplomat nu i-ar fi putut reda autoritatea cuvenită. Nu i-ar fi putut reda autoritatea aceasta nici cea mai solemnă promisiune din partea statului. Românii erau socotiţi ca un popor care merge după steaua norocului. Puţin lipsea, până să se acrediteze chiar legenda, pusă în circulaţie de duşmanii lui, că existenţa Statului român e o elaborare artificială, datorită rivalităţii dintre imperiile învecinate.

Aceea nu se putea obţine prin talente diplomatice şi prin promisoiuni solemne, s’a obţinut de Mareşalul Ion Antonescu, mulţumită însuşirilor sale de caracter. In ochii, în cuvântul, în faptele acestuia, sentimentele cinstite ale poporului român au reuşit să exprime sincer, şi să obţină încrederea Conducătorului german.

La 22 Iunie, anul 1941, când Imperiul german a pornit uriaşa ofensivă împotriva Republicilor sovietice ruse, în scopul de a elibera Europa, de sub ameninţarea păgânismului bolşevic, şi de a asigura Germaniei un hotar sigur dinspre Răsărit, armata română se găsea alături de armatele puternicului Imperiu german, iar Mareşalul Ion Antonescu avea cinstea, ca în sectorul care interesa recucerirea Basarabiei, să aibă comanda supremă. România primea astfel, din partea Conducătorului german, asigurarea încrederii sub forma frăţiei de arme, care pentru popoarele cu tradiţii răsboinice, aşa cum sunt Germanii şi Românii, este forma cea mai solemnă.

Mareşalul Ion Antonescu este astăzi pe front, şi mulţumită energiei şi competenţii lui, România a fost reîntregită în hotarele sale, dinspre Răsărit. In Basarabia şi Bucovina organele Statului român au fost reintegrate, şi acum ele funcţionează în mod regulat. Cu această reîntregire de hotare, rolul istoric al Mareşalului Ion Antonescu nu este însă sfârşit. Reîntregirea de hotare trebuie să fie urmată de consolidarea lor pe viitor, şi aceasta nu se poate avea decât prin o sănătoasă reorganizare a Statului român însăşi.

Vremea fericitei organizaţii a Romei antice, când un comandant victorios în război se înapoia după sfârşitul războiului, la coarnele plugului, aşa cum a făcut vestitul dictator Fabius Maximus Rullianus, asemenea vreme a trecut şi ea nu se mai repetă. Mareşalul Ion Antonescu va trebui să-şi ducă mai departe misiunea, pe planul pacific, cum a dus-o pe plan războinic.

Dar Mareşalul Ion Antonescu este şi un simbol. Este simbolul unei noi orietări în înţelegerea destinului românesc. El simbolizează intrarea naţiunii române într’o comunitate de destin cu naţiunea germană.

Până acum câţiva ani în urmă, destinul românesc era înţeles ca un vlăstar ieşit din destinul gintei latine. Pe temeiul limbii sale, în care se oglindeşte spiritul latin, poporul român se considera ca legat pe veci de popoarele neolatine. El avea pe lume rostul unei sentinele îndepărtate, dar veşnic credincioasă gintei latine.

Exemplul poporului italian care, deşi de origine latină, şi-a legat destinul de destinul poporului german, noi l-am urmat mai de vreme, lăsând să treacă ocaziuni favorabile; îl urmăm abia de un an. Gestul decisiv l-am făcut, rămâne ca de aici înainte să-i fim consecvenţi; întru cât întârzierea am plătit-o destul de scump.

In primul rând să ne revizuim conştiinţa în ceea ce priveşte rostul existenţei noastre în structura geografică şi politică a Europei. In structura antropologică ne ştim rostul, sau mai bine zis credem că-l ştim, căci în vederea acestui rost ne-am orientat până acum. Suntem, prin rasă, înrudiţi popoarelor geto-dacice, autohtone între largile hotare ale Daciei vechi, iar prin limbă suntem înrudiţi cu popoarele ce aparţin latinităţii. Genealogia ne-o cunoaştem.

Dar genealogia nu hotărăşte ea singură destinul, Ea dă numai o parte din posibilităţile acestuia, Destinul unui popor se hotărăşte de întreaga reţea a posibilităţilor. El depinde de structura geografică şi de structura politică a popoarelor vecine, tot aşa de mult, dacă nu chiar mai mult, decât de structura rasială sau spirituală. Popoarele de aceeaşi rasă şi de aceeaşi limbă nu merg totdeauna împreună.

Precum şi contrar: popoarele de rasă deosebită şi de spiritualitate diferită nu sunt întotdeauna în vraşmăşie. Căile destinului sunt aşa de complicate, că ele nu pot fi recunoscute după datele genealogiei.

Intre interesele vitale ale naţiunii române şi interesele Statului german, încă de multă vreme, au fost găsite puncte comune, pe diferite puncte de activitate. Regele Carol I le-a folosit, cu mult tact, pentru a realiza o apreciere între vechiul regat român şi Imperiul german. Apropierea a fost şi realizată în parte; ea a luat chiar forma unei alianţe cu caracter politic, fiindcă utilitatea ei era evidentă.

Germania oferea României o şcoală de cultură; un debuşeu pentru producţia sa agricolă, şi în sfârşit o garanţie împotriva unui eventual atac din partea Imperiului rusesc.

Statul român urmărea unitatea naţională. Motivul era legitim; el va rămânea legitim şi de aici înainte, cât va dura neamul românesc. Legitimitatea motivului nu scuteşte însă datoria de a cumpăni mijloacele pentru realizarea lui şi mai ales mijloacele pentru menţinerea realizării lui. Căci, în politica unui bărbat de Stat, cuminţenia constă în a realiza cu şanse de durată perpetuă, iar nu a realiza cu orice preţ.

Unitatea naţională a Românilor, în urma războiului mondial dintre anii 1914-1918, a fost formal, nu însă definitiv realizată, fiindcă ea n’a fost cu prevedere consolidată pe structura geografică şi politică a Europei centrale şi răsăritene. Singura ei şansă de durată se sprijinea pe durata «Societăţii Naţiunilor», creată de Tratatul de la Versailles, dar care s’a dovedit a fi mai mult o instituţie născută-moartă.

Durata «Societăţii Naţiunilor» cine o putea prevede? Este adevărat că această durată nu se putea prevede. Au vină aceia care, după ce s’a dovedit că «Societatea Naţiunilor» nu are durată, au continuat să creadă în ea şi au neglijat să ia măsurile necesare pentru a asigura viitorul unităţii naţionale, obţinută cu atâtea sacrificii.

Curând după războiul mondial dintre 1914-1918, Europa continuând să aibă aceeaşi constituţie antropologică, şi-a schimbat complet raporturile de interdependenţă dintre naţiunile care o locuiau. Ea nu mai era continentul, în care respectul pentru suveranitatea Statelor reprezinta o realitate. Aceasta a fost şi cauza pentru care «Societatea Naţiunilor» a fost sortită să moară. Această instituţie, fundată principial pe suveranitatea naţiunilor, de fapt, lucra pentru stabilirea dominaţiei câtorva naţiuni asupra altor naţiuni.

Cu mult înaintea începerii noului război din 1939, Europa era împărţită în trei Europe; una de apus, a plutocraţiei engleze; una de răsărit, a partidului revoluţionar bolşevic; şi alta de mijloc, a popoarelor sărace, care urmau să fie, sau exploatate de plutocraţia engleză, stăpâna aurului şi a navigaţiei mondială, sau să servească drept câmpuri de experienţă pentru revoluţia bolşevică. Germania şi Italia, ţările cele mai importante din Europa de mijloc, au simţit numaidecât primejdia ce se pregătea.

Naţional-socialismul şi fascismul au fost mobilizări preventive, comandate în scopul, nu de a intimida, ci de atrăi conştiinţa poporului german şi a poporului italian, în primul rând; şi a celorlalte popoare, expuse la aceeaşi primejdie, în al doilea rând.

Bărbaţii politici care au avut un rol hotărîtor în conducerea Statului nostru au avut naivitatea să creadă, că aceea ce pentru Germania şi Italia era o primejdie, în vederea căreia trebuiau luate eroice măsuri de apărare militară şi economică, pentru România ar fi fost numai o sperietoare, ce se putea îndepărta la nesfârşit prin combinaţii diplomatice. Ei n’au reflectat asupra comunităţii de destin, care din cauza situaţiei geografice şi a propagandei revoluţionare bolşevice, leagă România de Europa de mijloc, şi în special de Germania.

Această miopie este marea lor vină; căci ei îi datorăm dezastrele din cursul anului 1940. Bărbaţii noştri politici au socotit că prin abilităţi se poate schimba cursul istoriei. Abilităţile lor însă n’au făcut decât să ne aducă nepregătiţi în faţa unor evenimente, de care putea să atârne existenţa noastră naţională însăşi.

Pentru comunitatea de destin cu poporul german, ce este în interesul Ţării să ne-o făurim de aici înainte, – nu este de ajuns proclamaţii solemne verbale, ci ea trebuie de pe acum pregătită prin reforme morale executate în fapt. Frăţia de arme să fie doară un început, căruia să-i urmeze practicarea tuturor celorlalte virtuţi, impuse de condiţii geo-politice popoarelor din Europa de mijloc, şi pe care poporul german le preactică de multă vreme.

Căci fără selectarea materialului uman în împlinirea funcţiunilor Statului şi a profesiunilor particulare; fără organizarea muncii naţionale, pe principii raţionale, iar nu pe improvizaţii, şi fără cultivarea simţului de răspundere faţă de bunul public, – nu există, pentru popoare sorţi de a-şi păstra independenţa pe viitor. Avem convingerea că acestea sunt prevăzute de Mareşalul Ion Antonescu.

 

 

 

 

 

 

Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie 1868, Mehedinţi, – d. 6 martie 1957, Bucureşti) personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului al XX-lea. Filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru, academician şi Preşedinte al Academiei Române.

 

S-au scurs 77 de ani de la apariţia textului pe care vi-l supunem atenţiei. Trecând peste aspectele conjuncturale ale anului 1941, cuvintele importantei personalităţi ale celui care a fost Constantin Rădulescu-Motru îşi dovedesc temeinicia gândirii în perspectivă, dar şi valabilitatea în contextul actual. Poporul român are nevoie de astfel de oameni pentru a scoate Ţara din marasmul în care au aruncat-o anii de după 1989. 

Textul prezentat este un fragment din Revista Fundaţiilor Regale, Basarabia şi Bucovina. Omagiu Mareşalului I. Antonescu, C. Rădulescu-Motru, Anul VIII, 1 August – 1 Septembrie 1941, nr 8-9, 472p, p.243-248 şi a fost reprodus în forma şi ortografia originală in revista ART-EMIS (http://www.art-emis.ro/istorie/5212-maresalul-ion-antonescu.html).

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/29/ziua-de-29-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (III). CRONOLOGIE. FOTO. VIDEO

Foto: Soldaţi ai Armatei Române în drum spre front

 

După retragerea  pe teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc reechiparea armatei române cu armament  modern, asemănător cu cel aflat in dotarea inamicului.

Misiunea militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de lupta primit din Franţa si Anglia au schimbat capacitatea combativă a armatei noastre.

 

 

 

 

 

 

Au fost organizate doua armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari.

Astfel, ofensiva românească de la Maraşti (la 11 iulie), condusa de generalul Alexandru Averescu, si cea a generalilor Constantin Cristescu si Eremia Grigorescu, de la Mărăşesti (1-24 iulie) a dejucat planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a întregului teritoriu al României, precum şi a marelui port rusesc la Marea Neagră – Odessa.

Oct.- nov.1917 –  Bolşevicii ajung la putere în Rusia 

Ian. 27 – Se incheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria si Ucraina.  

Febr.18 –  Se incheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania.

 

 

 

 

Situaţia României s-a deteriorat grav în 1918 ,odată cu Revoluţia bolşevică din Rusia şi ieşirea acestei ţări din război, după capitularea sa la Brest-Litovsk.

Mart.5 –  Se semnează la Buftea (in apropiere de Bucuresti) Tratatul preliminar de pace intre Romania si Puterile Centrale, pe baza caruia incep la Bucuresti, la 9 martie, tratativele in vederea incheierii pacii.

 

Apr. 24 – Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte si Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de alta parte.

 

 

 

 

România era forţată să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontiera în Carpaţi si să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru ea cu învingătorii.

Izolată în faţa unui inamic apreciabil mai puternic şi în faţa pericolulului comunist de la răsărit, România a trebuit să încheie pace cu  Puterile Centrale care aveau deja sub ocupaţie Muntenia şi Dobrogea, dar au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Mart. 26 – 28 – Are loc la Roma un Congres al nationalitatilor din monarhia austro-ungara, care voteaza o motiune cerand recunoasterea dreptului fiecarei natiuni de a se constitui in stat national independent sau de a se uni cu statul sau national daca acesta exista

Aug. 24 – Se creează la Paris Consiliul National al Unitatii Române, având în conducere pe Take Ionescu (presedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu si Ioan Th. Florescu.

Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian, ca exponent al intereselor poporului roman.

 

Sept.2 – Începe Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sarbilor, croatilor si rutenilor în timpul căruia este votată o motiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

Sept.12 – Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje si inainteaza spre Sofia. 

 

Sept. 16 – Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

 

Oct.4- Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

 

 

 

 

 

Foto: Regele Ferdinand şi regina Maria trec în revistă trupele române

România a declarat din nou război Germaniei pe 10 noiembrie.

A doua zi, abandonată de aliaţii săi, cu economia secătuită de război şi copleşită numeric de intrarea în luptă a trupelor americane pe frontul de vest, Germania a trebuit să ceară încheierea armistiţiului.

În mai puţin de o lună, pe 1 decembrie, Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia proclama unirea Transilvaniei cu România.

Ostilităţile însă nu se încheiaseră…

Mart.27 – Sfatul Ţării de la Chişinau (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

 

Sept.29 – Comitetul Executiv al Partidului National Roman, intrunit la Oradea adopta in unanimitate o declaratie redactata de Vasile Goldis prin care se dorea recunoasterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei.

Se constituie un „Comitet de Actiune”, cu sediul la Arad, avandu-l presedinte pe Vasile Goldis.

 

Oct.3 – Manifestul Imparatului Carol I de Habsburg – „Catre popoarele mele credincioase”- privind reorganizarea Austro-Ungariei intr-o Federatie de sase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez si ucrainean).

 

Oct.3 – Declaratia de raspuns a „Corpului voluntarilor transilvaneni si bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, in care, acestia proclama unirea teritoriilor lor cu Regatul Romaniei.

Intre timp, fapte similare se petrec in Bucovina, unde la 27 octombrie se creeaza un Consiliu National Roman, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formuleaza dorinţa Bucovinei de unire cu Romania, proclamată în fapt, necondiţionat si cu mare insufleţire la Cernauţi, la 28 noiembrie 1918.

 
Victoria Antantei, care începea sa se contureze in 1918 in Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani.

Armata lui Sarrail de la Salonic inainteaza in sfarsit si strapunge liniile bulgare.

Guvernul lui Marghiloman isi da demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

Îi urmeaza guvernul generalului Coandă, care a proclamat imediat mobilizarea generala şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintra în război.

Un război care a doua zi încetează  în urma armistitiului semnat la Compiegne, în Franţa.

Razboiul inceteaza in Europa occidentala, nu şi în cea de rasarit, unde, dupa armistitiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent in Ungaria.

Infrângerea militară aduce cu sine destramarea imperiilor centrale.

Primul care se prabuşeşte este, cum era de asteptat, cel austro-ungar.

La 18 octombrie împăratul Carol (Franz Joseph murise in 1916) anunţa printr-un manifest, transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal.

Era limpede însă, mult prea tîrziu.

O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia invingătorilor (mai cu seama de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu  au luat-o înaintea diplomatilor, decizând ele insele asupra destinului lor. La fel şi românii.

La 12 octombrie, Partidul National Roman din Transilvania adopta Declaratia de autodeterminare, redactata de Vasile Goldis, „în virtutea dreptului naţional al fiecarei naţiuni de a dispune de ea insăţi”.

Şase zile mai tărziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi români ardeleni  din armata austro-ungară, cu care s-a indreptat spre Transilvania.

Consiliul National Roman Central, infiintat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanti ai Partidului National Roman si ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitand si de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Guvernul ungar al lui Karolyi Mihaly, format la 31 octombrie la Budapesta, în care ministrul nationalitaţilor era democratul Jaszi Oszkar, a încercat fără succes să intre în negocieri cu Consiliul National Roman Central.

Discuţiile sunt purtate la Arad, intre 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. In acelaşi timp, guvernul maghiar semneaza la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixeaza o linie de demarcatie arbitrară între Ungaria si Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (incredinţat administraţiei sârbe), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune in gardă pe români. Consiliul National decide sa convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Nationala a Romanilor din Transilvania si Ungaria.

 

 

 

 

 

Pentru aceasta Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe baza de vot universal si 628 reprezentanti ai organizaţiilor şi societaţilor culturale.

Au participat la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Intr-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, au fost aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţii (în cadrul stabilit în 1910).

Principalele revendicari ale alegatorilor erau: Unirea cu Romania, reforma agrara, votul universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce in oraş circa 100.000 de oameni (dupa marturiile din epocă) le aşteptau hotărârile.

Erau reprezentate toate categoriile sociale si ambele biserici române. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice romaneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei si Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, precum şi egalitatea nationalităţilor şi a religiilor.

La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernauţi, la 28 noiembrie, a fost de fapt  un plebiscit în rândurile tuturor românilor din Austro-Ungaria.

Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunarii, se constituie Marele Consiliu National Roman, format din 200 de membri alesi si 50 de membri cooptati.

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

 

 

 

Foto: Consiliul Dirigent. Primul Guvern român al Transilvaniei şi Banatului, după decretarea Unirii.

 

 

Consiliul a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, va  înmâna regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sanctionare a unirii  Transilvaniei cu România(urmat de cel  al unirii Bucovinei şi Basarabiei).

Protestele guvernului Karolyi la Budapesta au fost, evident, inutile.

 

 

În 1919, armata română a invadat Ungaria, ca ripostă la încercarea regimului comunist instalat la Budapesta sub conducerea lui Bela Kun, de a împiedica cu forţa armată, pierderea teritoriilor deţinute anterior de Ungaria în Transilvania, Slovacia, Vojvodina şi Croaţia.

 

 

 

 

Foto: 1919 – Cavaleriştii români pe străzile Budapestei eliberate de comunism

 

Campania românească în Ungaria a fost scurtă şi încununată de succes şi s-a sfârşit după alungarea de la putere a regimului comunist condus de Kun Bela, un apropiat al lui Lenin.

 

 

 

 

Foto: Marcă poştală emisă la Debreţin de administraţia română din Ungaria la începutul anului 1919, având un supratipar cu inscripţia „ZONA DE OCUPAŢIE ROMÂNĂ”, aplicat peste mărci poştale ungureşti (clădirea din imagine este Parlamentul din Budapesta).

Aceste mărci au circulat preponderent în Câmpia Tisei şi în Pocuţia (regiune din vestul Ucrainei, ocupată de armata română în perioada mai-august 1919, pentru a facilita intervenţia aliatului polonez în războiul cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale).

 

Astfel, la 4 august 1919, armata română a fost prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism.

 

 

Foto: Harta dezintegrării Imperiului Austro – Ungar 

 

 

 

POPULAŢIA ROMÂNIEI MARI

 

Pentru perioada interbelica singurul recensamant complet al populaţiei Romaniei a fost făcut în 1930, restul referinţelor statistice anterioare acestei date fiind  estimative.

Conform acestuia, populaţia ţării era de 18.052.896 de persoane, mai mult cu 2,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920, imediat după Marea Unire.

Din punct de vedere al compozitiei etnice, românii  întruneau majoritatea absolută a populatiei, atât înainte de primul razboi mondial, cât şi dupa sfarşitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat şi circa 70% din totalul populaţiei României intregite, în 1920.

În razboi au murit circa 335.000 de soldaţi români, care impreună cu populatia civila ucisă în timpul ostilităţilor, reprezenta o zecime din populatia României.

 

În urma Marii Uniri un număr de 8,5 milioane  locuitori se adăugau la populaţia Vechiului Regat.

Astfel, populaţia României număra în anul 1920, 16.250.000 milioane de locuitori, dintre care  cca. 30% nu erau etnici români:

· Maghiari 19,3%,
· Evrei 5,3%
· Ucraineni 4,7%
· Germani 4,3%

Faţă de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului român a scăzut semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria.

Minoritaţile naţionale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mamă:

· maghiari: 29% din populaţia Transilvaniei şi 23% din cea a Crişanei si Maramureşului;

· germani: 24% din locuitorii Banatului şi 8% din cei ai Transilvaniei;

· evrei: 30% din populaţia urbană din Bucovina, 27% în Basarabia si 23% in Moldova.

Dupa 1918 au avut loc şi emigrari în străinatate, nesemnificative totuşi:

· 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;

· 42.000 de turci din Dobrogea in Turcia;

· 67.646 de emigranţi au plecat in S.U.A, in deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.

A avut loc şi o imigraţie către România: 22.000 de evrei din U. R. S. S. au trecut între anii 1918-1921 în Basarabia;

În anii ’20 aproximativ 20.000 de români, care emigrasera in S.U.A. înainte de razboi, au revenit in Transilvania si Bucovina.

Populaţia României trăia în marea ei majoritate în mediul rural, în 1920 ea reprezentând 77% din totalul populaţiei ţării.

 

 

 

SURSE:

 

 – Ion Bulei, Scurta istorie a romanilor, Editura Meronia, Bucuresti, 1996, pp. 104-107.

–  Keith Hitchins, Romania, 1866-1947, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

 

 

 

 

CITIŢI PARTEA A II- a DIN ARTICOL ACCESÂND: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/07/romania-in-primul-razboi-mondial-ii-cronologie-foto-video/