Dezideratul reunificării României şi formularea unui punct de vedere românesc privitor la geopolitica regiunii

FOTO:  Romulus Seișanu, op.cit, p.III. „Expansiunea geografică a elementului român [comunități istorice] în afara frontierelor României”

România face parte dintre popoarele unde ideea de stat este demotică, întemeiată pe ideea de neam, a unei națiuni construită vertical („«vertical» ethnic community”).

Așa cum arată limpede „Atlasul” lui Seișanu, neamul este singura întemeiere a conceptului de întindere, baza oricărei concepții politice-geopolitice și, implicit, a doctrinei de securitate. Noțiunea de dreptate – de „justiție” are sens în raport cu ideea de coeziune internă a unei anume societăți, adică a societății neamului românesc, pe scurt, a societății românești.

În plan extern, neamul reprezintă spațiul de interes al României și elementul de substrat al coeziunii regionale. Neamul înseamnă spațiu. Iar spațiul este componentă a securității.

Premise. Necesitatea unei doctrine românești. Interconectare și etnopolitică

Discuțiile privind reintegrarea Basarabiei în statul român și modul cum România trebuie să primească inițiativele Uniunii Europene de organizare a acestei regiuni (de pildă culoarele de transport), inițiativele altor state din regiune, Polonia cu Inițiativa Celor Trei mări (Trimarium), Rusia cu Centura Mării Negre, trebuie așezate pe un punct geopolitic de vedere coerent, punctul de vedere românesc asupra locului și rolului României.

Deci, orice discuție despre cum vom răspunde acestor chemări și inițiative trebuie să pornească de la formularea unui punct de vedere românesc asupra regiunii.

Uniunea Europeană nu are de unde să știe mai bine decât noi interesele noastre de comunicație din Moldova după cum unirea R. Moldovei nu ne va fi cerută de vreo putere regională.

Orice punct de vedere care își propune să coreleze geografia pe care este așezat un stat cu interesul de stat presupune trecerea prin factorul etnic, care este tocmai elementul de legătură dintre geografie și interesul de stat.

Cu alte cuvinte, un stat nu poate face politică externă, și cu atât mai puțin geopolitică, fără să operaționalizeze componenta etnopolitică, cea care îi asigură conținut și legitimitate intereselor sale de stat, care trimite la comunitatea care îl plătește și care se așteaptă să fie reprezentată.

România, spre deosebire de alte state, este înconjurată de o platformă demografică etnică românească.

În momentul în care înțelegem că este datorie de stat să ca politicile să se facă prin raportare la factorul etnic, acesta va trebui introdus și în politicile noastre regionale.

Până acum, factorul etnic a fost introdus ca factor de frânare a politicilor noastre externe.

Sub falsul comandament „să nu deranjăm/supărăm vecinii”, prin recunoașterea de către România a faptului că face politică pentru români, nu doar pentru scopuri abstracte, statul român a sacrificat inclusiv interese economice strategice și și-a slăbit poziția inclusiv din perspectiva multiculturalistă (nu poți fi multicultural ignorându-ți propria comunitate).

În plus, cum toate statele vecine au componenta etnopolitică în raportarea lor la România, locul lăsat liber de țara noastră în raportarea la ele a fost ocupat, evident, de politicile acestor state.

Resuscitarea dimensiunii etnopolitice în acțiunea de stat are trei implicații, care privesc:

1. apărarea, promovarea identității etnoculturale a comunităților în statele lor de reședință;

2. promovarea comunităților istorice și a diasporei ca platformă-punte între România și statele vecine, în toate politicile noastre transfrontaliere;

3. de dezvoltare al unui program de reunificare cu R. Moldova, afirmat și asumat public.

4. În cazul R. Moldova, avem situația unui stat în care se vorbește limba română, în care populația majoritară este de etnie română și, în care principala problemă este una de reprezentare colectivă asupra identității, în special în media și politică.

Orice discuție despre interconectări energetice, fluviale etc., pentru a servi cu eficiență interesul românesc, trebuie să aibă limpede care este acest interes românesc.

Comunitățile românești, atât societatea românească din interiorul frontierelor, cât și cele din afară, sunt cele care definesc acest interes, în raport cu care statul are funcția de a-l face cunoscut și implementa: este ceea ce înțelegem prin dimensiunea etnopolitică a politicii noastre externe.

Succint

• Unirea cu Basarabia este un imperativ natural al coincidenței dintre structura etnică și frontiera administrativă a țării și parte a complexului geopolitic numit de Mehedinți „istmulponto-baltic”.

• Remarcăm suprapunerile dintre perspectiva lui Mehedinți și Trimarium. Axele de integrare regională precum Istmul ponto-baltic/Intermarium/Trimarium includ, favorizează sau presupun logica integrării R. Moldova în statul român.

• Oportunitățile de fructificare ale axelor regionale precum Trimarium sau Centura Mării Negre trebuie privite ca extensii, zone de creștere tampon ale Uniunii Europene, nu structuri competitive cu aceasta.

• Pentru ca acest context favorizant să funcționeze este nevoie ca fondul comunional dintre cele două maluri ale Prutului să fie pus în lucrarecomună.

• Unificarea presupune convergența densităților dinamicedin cele două state și societăți. Densitatea dinamică se referă la calitatea și intensitatea interacțiunilor. Interacțiunea dintr-o societate înseamnă muncă și comunicații care să faciliteze întâlnirea dintre munci (diviziunea muncii). În raport cu convergența densităților dinamice, rezultă următoarele imperative:

• Unificarea pieței forței de muncă: basarabenii să nu mai fi considerați cetățeni străini și să aibă aceleași drepturi și obligații pe teritoriul României ca și cetățenii români. Libera circulație a forței de muncă între cele două țări. Unificarea pieței forței de muncă este parte a celuilalt imperativ: spațiul economic comun: circulația mărfurilor, a monedei, comunicații și infrastructură.

• Al doilea imperativ al unificării prin integrare într-un spațiu economic comun. Acest lucru se realizează prin:

• Transformarea Prutului în axă de comunicație Nord-Sud, care să deservească interesele economice prin transporturi, Prutul trebuind să redevină navigabil, nu doar pe relația cu Dunărea, ci și cu Ucraina, până la Marea Baltică, prin Polonia.

• Conectarea hub-ului comercial din Sudul Moldovei de la Giurgiulești cu Constanța, prin autostrada Mării Negre, porțiunea Odesa-Constanța-Varna, cele mai importante porturi ale Mării Negre.

• Pe cea de-a doua axă regională internațională, Est-Vest: legarea Chișinăului de restul României și de Vestul Europei prin Autostrada 8, a Moldova, sau a „Reîntregirii”.

• Înainte însă de punerea în lucrare a fondului comunional, Basarabia trebuie integrată în circuitul de securitate al spațiului românesc, mai exact în strategia națională de securitate națională. Aliații noștri ar fi încântați să afle, în sfârșit, că avem niște priorități palpabile, prin care să operaționalizăm „integrarea euroatlantică”.

• Așa de pildă, în Strategia națională de securitate 2015-2019 despre R. Moldovase discută dintr-o singură perspectivă, ca și când spațiul basarabean nu ar avea nicio legătură istorică și de sânge cu România: „susținerea parcursului european al Republicii Moldova” (p.10).

După aceea urmează celelalte:

• unificarea conștiințelor

• a spațiului media și a poștei (da, poșta e o problemă de conectare a conștiințelor, pentru că corespondența nu poate avea loc între oameni care nu se recunosc)

• unificarea infrastructurii critice – telecom, energetice, petrol și gaze, apă, și a tarifelor.

Cum trebuie să ne raportăm la Trimarium și la Centura Mării Negre?

Țările din estul Europei caută soluții pentru dezvoltarea și interconectarea infrastructurii lor de transport pentru a facilita comerțul dintre nord și sud, iar în cadrul acestor proiecte ambițioase este inclusă și România, informează Adevărul.
Un coridor nord-sud – Via Carpatia – din Lituania și până în Grecia, trecând prin România, o autostradă care înconjoară Marea Neagră, trecând prin țara noastră, o autostradă Ungaria-România și o nouă rută între Odessa și Varna, prin Dobrogea.  

Via Carpathia va integra sistemele de transport din Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria și Grecia (vezi harta). 

Drumul este destinat să se extindă în Ucraina, Belarus și Turcia, ajungând de la porturile din Marea Baltică (Tricity) până la Marea Neagră și Marea Egee scrie www.economiczoom.ro/stiri-economice- 

Desigur, ca oportunități economice și de întărire a relațiilor cu vecinii apropiați și îndepărtați, poate chiar de întărire a securității.

Dar, mai mult decât orice, să ne gândim la întărirea relațiilor cu românii din jurul frontierelor, care trebuie să fie parte a funcției geopolitice a statului român în Europa.

Dar pentru aceasta ministerele de resort trebuie să gândească și etnopolitic.

Reunificarea cu Basarabia apare, în acest fel, ca un demers firesc, de exercitare de către România a funcției sale ponto-baltice, în raport cu care Trimarium, de pildă,  este o oportunitate.

Simion Mehedinți – Românii și Istmul-Ponto-BalticRomânia are un punct de vedere consacrat deja privind amplasarea sa în lume.

Pus la punct de Simion Mehedinți la începutul secolului XX, și se referă la localizarea României ca margine a Europei pe axa Baltica-Marea Neagră.

Mehedinți, părintele geografiei românești și precursor al geopoliticii din țara noastră, arăta că: 

„Însă, de data aceasta, importanța geopolitică a noului hotar s-a făcut vădită mai mult ca oricând înainte.

În timp ce, la încheierea războiului mondial Statele Europei se organizau, pe temeiu geografic, etnografic și istoric, în spiritul unei justiții internaționale, – Republica, sub titulatura de «Sowjet», se situa într-o poziție de vădit conflict cu tot restul lumii: Cel mai mare stat continental păși la luptă, călcă în picioare dreptul internațional și declară războiu tuturor acelora cari nu se voiau comuniști. …

Zona istmului ponto-baltic este, pentru lumea statelor din Apus, de o mare importanță.

Din p. de v. geologic, morfologic, climatic, hidrografic, biogeografic, etnografic, antropogeografic, geopolitic, țările baltice cu Polonia și România laolaltă constituiesc hotarul Europei în fața «Marei-Siberii».

Mai ales Românii, cu originea, limba și cultura lor, care înspre Mediterana își au obârșia, mai ales ei – apar ca un popor de margine prin excelență, așa cum și Carpații sunt un bastion al Europei.” (în Conea, op.cit.)

Teza istmului ponto-baltic vine să clarifice ceea ce înțelegem prin „Europa” și să separe apele.

Este vorba de două geografii, două ecosisteme, două tipuri de practică internațională.

Traseul „Centurii Mării Negre” – o autostrada lunga de 7000 de km, va trece si prin Republica Moldova. O portiune din autostrada este deja construita la nord de Marea Neagră.

Lucrarile din alte state vor incepe cel tarziu in anul 2019 si vor avea ca parteneri: Turcia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Romania, Bulgaria, Serbia, Albania şi Grecia scrie ziaruldeiasi.ro/stiri/ 

Practic, teza Eurasiei, a unității naturale dintre Asia și Europa, teza favorită a geopoliticii rusești, este, iată, clarificată chiar în premisele sale de către gândirea românească geopolitică interbelică. Și nu doar aceasta.

Teza germană a scurtcircuitării Uniunii Europene pornind de la complementaritatea economiei germane cu cea rusă este și ea pusă sub semnul întrebării.

Pentru că este cunoscut faptul că spațiul este factor creator de civilizație, iar conviețuirea presupune mult mai mult decât interese, presupune compatibilități. Or, arată Simion Mehedinți, istmul ponto-baltic „desparte două lumi”.

Fiecare cu ale sale, spune Simion Mehedinți, noi cu ale noastre, până la istmul ponto-baltic.

Mai departe, este altceva. Globalizarea uniformizează nevoile de consum, practicile industriale și comerciale până la un punct, dincolo de care apar deosebirile culturale care ne fac să fim ceea ce suntem fiecare, ca popoare.

Popoarele europene, arată Mehedinți, au la margine … poporul român, și, mai la nord, pe polonezi și pe baltici, nu pe altcineva.

Un alt corolar al tezei mehedințiane a istmului ponto-baltic privește direcțiile de înaintare, de acțiune, al României.

Chiar dacă suntem popor de margine, România se află așezată pe mai multe axe, pe care suntem datori să le fructificăm.

Și cea mai importantă fructificare este Reîntregirea.

Aceste axe nu sunt simple culoare care se cer a fi fructificate, ci funcții pe care statul român este dator să le exercite. 

Contextul pieței unice europene, și acum, al inițiativei croato-poloneze fiind cadre favorabile în care România trebuie să se manifeste, să răspundă, să aibă un punct de vedere.

Dacă partenerii noștri își pot vectoriza interesele de securitate operaționalizându-le prin interconectare în transporturi, comunicații digitale, energie, așa cum am arătat noi mai avem un factor de care trebuie să ținem cont, ca o datorie: comunitățile românești.

Nu putem vorbi de Trimarium fără a ține cont de faptul că avem comunități românești la nord, până în Polonia și la Sud, până la Adriatica, care leagă direct tocmai cele trei mări. Desigur, avem nevoie de o politică externă suficient de imaginativă pentru a fructifica economic și în parteneriate cu statele de reședință acest atu:

„Prezența etnicilor români în profunzimea spațiilor balcanice conferă Statului român funcții balcanice, în convergență cu celelalte state balcanice și central europene, după cum prezența lor ca popor la Dunărea de jos și deopotrivă la Dunărea de mijloc conferă aceluiași Stat funcții central-europene, în vreme ce prezența lor ca popor unitar, în ciuda bistatalității actuale, în vecinătatea apropiată a Răsăritului ucraino-rus conferă aceluiași Stat funcții ponto-baltice.

În fine, prezența românilor în profunzimea spațiului ponto-caspic conferă, aceluiași Stat funcții într-un spaţiu care include zona pontică şi, într-o măsură, zona caucaziano-caspică.”

(I. Bădescu, „Romanitatea orientală”, mss., 2006, p.1) Unirea cu Basarabia nu este un moft istoric.

Este un demers firesc pentru o țară care vrea să se recupereze pe sine. Reprezintă reintegrarea României pe istmul ponto-baltic, frontiera sa naturală.

Totodată, reintegrarea Basarabiei odată cu fructificarea unor proiecte interne (A8) și regionale (Trimarium) este convergentă cu apariția componentei etnopolitice a politicii noastre externe.

În felul acesta comunitățile istorice din jurul frontierelor și mult dincolo de ele vor fi ceea ce pot fi: punte între țările istmului ponto-baltic.

Vocația geopolitică a României depinde de asumarea comunităților românești din afara frontierelor

 Care este ideea spațială a identității naționale? În cazul României, ideea  nu poate fi decât aceea de punte între vectorii mari de forță.

România va realiza această funcție cu precădere prin două instrumente: cultura și comunitățile istorice.

Cultura română este prin excelență o cultură-punte, așa cum demonstra Vulcănescu în „Dimensiunea românească a existenței” (1943) sau, mai târziu, Noica în „Devenirea întru ființă” (1981).

Înțelegem de aici că puterea societății românești și, implicit a statului român, constă în bună măsură în asumarea caracterului de cultură-punte prin comunitățile istorice.

Orice politică de securitate este obligată să ia în seamă cultura și vectorul demografic al acesteia – poporul român cu vocația sa de placă turnantă europeană în Sud-Estul Europei.

Românii sunt cel mai numeros popor european care trăiește în afara frontierelor. O bună parte dintre românii din statele vecine nu sunt nici măcar recenzați ca atare, fiind lipsiți de drepturi identitare elementare. Dacă în 1930 unu din șase români trăiau în afara frontierelor (3 milioane din 17), astăzi  raportul este de unu din trei (10 milioane din 22 milioane).

„Prezența etnicilor români în profunzimea spațiilor balcanice conferă Statului român funcții balcanice, în convergență cu celelalte state balcanice și central europene, după cum prezența lor ca popor la Dunărea de jos și deopotrivă la Dunărea de mijloc conferă aceluiași Stat funcții central-europene, în vreme ce prezența lor ca popor unitar, în ciuda bistatalității actuale, în vecinătatea apropiată a Răsăritului ucraino-rus conferă aceluiași Stat funcții ponto-baltice.

În fine, prezența românilor în profunzimea spațiului ponto-caspic conferă, aceluiași Stat funcții într-un spaţiu care include zona pontică şi, într-o măsură, zona caucaziano-caspică.” (I. Bădescu, „Romanitatea orientală”, mss., 2006, p.1).

Surse:

https://radubaltasiu.blogspot.com/

https://www.activenews.ro/stiri/Profesorul-Radu-Baltasiu-analizeaza-Strategia-nationala-de-Aparare

Referințe Unire

„Conferințele Congresului Reîntregirii Neamului”, 

http://www.unire2018.ro/iasi 

Liviu Mureșan, Alexandru Georgescu, „A Romanian Perspective on the Three Seas Initiative”, în The Market for Ideas,No, 7-8, sept-dec. 2017,  http://www.themarketforideas.com/a-romanian-perspective-on-the-three-seas-initiative- 

Publicitate

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (III). CRONOLOGIE. FOTO. VIDEO

Foto: Soldaţi ai Armatei Române în drum spre front

 

După retragerea  pe teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc reechiparea armatei române cu armament  modern, asemănător cu cel aflat in dotarea inamicului.

Misiunea militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de lupta primit din Franţa si Anglia au schimbat capacitatea combativă a armatei noastre.

 

 

 

 

 

 

Au fost organizate doua armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari.

Astfel, ofensiva românească de la Maraşti (la 11 iulie), condusa de generalul Alexandru Averescu, si cea a generalilor Constantin Cristescu si Eremia Grigorescu, de la Mărăşesti (1-24 iulie) a dejucat planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a întregului teritoriu al României, precum şi a marelui port rusesc la Marea Neagră – Odessa.

Oct.- nov.1917 –  Bolşevicii ajung la putere în Rusia 

Ian. 27 – Se incheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria si Ucraina.  

Febr.18 –  Se incheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietica si Germania.

 

 

 

 

Situaţia României s-a deteriorat grav în 1918 ,odată cu Revoluţia bolşevică din Rusia şi ieşirea acestei ţări din război, după capitularea sa la Brest-Litovsk.

Mart.5 –  Se semnează la Buftea (in apropiere de Bucuresti) Tratatul preliminar de pace intre Romania si Puterile Centrale, pe baza caruia incep la Bucuresti, la 9 martie, tratativele in vederea incheierii pacii.

 

Apr. 24 – Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte si Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de alta parte.

 

 

 

 

România era forţată să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontiera în Carpaţi si să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru ea cu învingătorii.

Izolată în faţa unui inamic apreciabil mai puternic şi în faţa pericolulului comunist de la răsărit, România a trebuit să încheie pace cu  Puterile Centrale care aveau deja sub ocupaţie Muntenia şi Dobrogea, dar au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Mart. 26 – 28 – Are loc la Roma un Congres al nationalitatilor din monarhia austro-ungara, care voteaza o motiune cerand recunoasterea dreptului fiecarei natiuni de a se constitui in stat national independent sau de a se uni cu statul sau national daca acesta exista

Aug. 24 – Se creează la Paris Consiliul National al Unitatii Române, având în conducere pe Take Ionescu (presedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu si Ioan Th. Florescu.

Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian, ca exponent al intereselor poporului roman.

 

Sept.2 – Începe Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sarbilor, croatilor si rutenilor în timpul căruia este votată o motiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

Sept.12 – Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje si inainteaza spre Sofia. 

 

Sept. 16 – Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

 

Oct.4- Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

 

 

 

 

 

Foto: Regele Ferdinand şi regina Maria trec în revistă trupele române

România a declarat din nou război Germaniei pe 10 noiembrie.

A doua zi, abandonată de aliaţii săi, cu economia secătuită de război şi copleşită numeric de intrarea în luptă a trupelor americane pe frontul de vest, Germania a trebuit să ceară încheierea armistiţiului.

În mai puţin de o lună, pe 1 decembrie, Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia proclama unirea Transilvaniei cu România.

Ostilităţile însă nu se încheiaseră…

Mart.27 – Sfatul Ţării de la Chişinau (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

 

Sept.29 – Comitetul Executiv al Partidului National Roman, intrunit la Oradea adopta in unanimitate o declaratie redactata de Vasile Goldis prin care se dorea recunoasterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei.

Se constituie un „Comitet de Actiune”, cu sediul la Arad, avandu-l presedinte pe Vasile Goldis.

 

Oct.3 – Manifestul Imparatului Carol I de Habsburg – „Catre popoarele mele credincioase”- privind reorganizarea Austro-Ungariei intr-o Federatie de sase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez si ucrainean).

 

Oct.3 – Declaratia de raspuns a „Corpului voluntarilor transilvaneni si bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, in care, acestia proclama unirea teritoriilor lor cu Regatul Romaniei.

Intre timp, fapte similare se petrec in Bucovina, unde la 27 octombrie se creeaza un Consiliu National Roman, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formuleaza dorinţa Bucovinei de unire cu Romania, proclamată în fapt, necondiţionat si cu mare insufleţire la Cernauţi, la 28 noiembrie 1918.

 
Victoria Antantei, care începea sa se contureze in 1918 in Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani.

Armata lui Sarrail de la Salonic inainteaza in sfarsit si strapunge liniile bulgare.

Guvernul lui Marghiloman isi da demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

Îi urmeaza guvernul generalului Coandă, care a proclamat imediat mobilizarea generala şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintra în război.

Un război care a doua zi încetează  în urma armistitiului semnat la Compiegne, în Franţa.

Razboiul inceteaza in Europa occidentala, nu şi în cea de rasarit, unde, dupa armistitiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent in Ungaria.

Infrângerea militară aduce cu sine destramarea imperiilor centrale.

Primul care se prabuşeşte este, cum era de asteptat, cel austro-ungar.

La 18 octombrie împăratul Carol (Franz Joseph murise in 1916) anunţa printr-un manifest, transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal.

Era limpede însă, mult prea tîrziu.

O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia invingătorilor (mai cu seama de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu  au luat-o înaintea diplomatilor, decizând ele insele asupra destinului lor. La fel şi românii.

La 12 octombrie, Partidul National Roman din Transilvania adopta Declaratia de autodeterminare, redactata de Vasile Goldis, „în virtutea dreptului naţional al fiecarei naţiuni de a dispune de ea insăţi”.

Şase zile mai tărziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi români ardeleni  din armata austro-ungară, cu care s-a indreptat spre Transilvania.

Consiliul National Roman Central, infiintat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanti ai Partidului National Roman si ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitand si de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Guvernul ungar al lui Karolyi Mihaly, format la 31 octombrie la Budapesta, în care ministrul nationalitaţilor era democratul Jaszi Oszkar, a încercat fără succes să intre în negocieri cu Consiliul National Roman Central.

Discuţiile sunt purtate la Arad, intre 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. In acelaşi timp, guvernul maghiar semneaza la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixeaza o linie de demarcatie arbitrară între Ungaria si Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (incredinţat administraţiei sârbe), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune in gardă pe români. Consiliul National decide sa convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Nationala a Romanilor din Transilvania si Ungaria.

 

 

 

 

 

Pentru aceasta Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe baza de vot universal si 628 reprezentanti ai organizaţiilor şi societaţilor culturale.

Au participat la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Intr-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, au fost aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţii (în cadrul stabilit în 1910).

Principalele revendicari ale alegatorilor erau: Unirea cu Romania, reforma agrara, votul universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce in oraş circa 100.000 de oameni (dupa marturiile din epocă) le aşteptau hotărârile.

Erau reprezentate toate categoriile sociale si ambele biserici române. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice romaneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei si Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, precum şi egalitatea nationalităţilor şi a religiilor.

La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernauţi, la 28 noiembrie, a fost de fapt  un plebiscit în rândurile tuturor românilor din Austro-Ungaria.

Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunarii, se constituie Marele Consiliu National Roman, format din 200 de membri alesi si 50 de membri cooptati.

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

 

 

 

Foto: Consiliul Dirigent. Primul Guvern român al Transilvaniei şi Banatului, după decretarea Unirii.

 

 

Consiliul a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, va  înmâna regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sanctionare a unirii  Transilvaniei cu România(urmat de cel  al unirii Bucovinei şi Basarabiei).

Protestele guvernului Karolyi la Budapesta au fost, evident, inutile.

 

 

În 1919, armata română a invadat Ungaria, ca ripostă la încercarea regimului comunist instalat la Budapesta sub conducerea lui Bela Kun, de a împiedica cu forţa armată, pierderea teritoriilor deţinute anterior de Ungaria în Transilvania, Slovacia, Vojvodina şi Croaţia.

 

 

 

 

Foto: 1919 – Cavaleriştii români pe străzile Budapestei eliberate de comunism

 

Campania românească în Ungaria a fost scurtă şi încununată de succes şi s-a sfârşit după alungarea de la putere a regimului comunist condus de Kun Bela, un apropiat al lui Lenin.

 

 

 

 

Foto: Marcă poştală emisă la Debreţin de administraţia română din Ungaria la începutul anului 1919, având un supratipar cu inscripţia „ZONA DE OCUPAŢIE ROMÂNĂ”, aplicat peste mărci poştale ungureşti (clădirea din imagine este Parlamentul din Budapesta).

Aceste mărci au circulat preponderent în Câmpia Tisei şi în Pocuţia (regiune din vestul Ucrainei, ocupată de armata română în perioada mai-august 1919, pentru a facilita intervenţia aliatului polonez în războiul cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale).

 

Astfel, la 4 august 1919, armata română a fost prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism.

 

 

Foto: Harta dezintegrării Imperiului Austro – Ungar 

 

 

 

POPULAŢIA ROMÂNIEI MARI

 

Pentru perioada interbelica singurul recensamant complet al populaţiei Romaniei a fost făcut în 1930, restul referinţelor statistice anterioare acestei date fiind  estimative.

Conform acestuia, populaţia ţării era de 18.052.896 de persoane, mai mult cu 2,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920, imediat după Marea Unire.

Din punct de vedere al compozitiei etnice, românii  întruneau majoritatea absolută a populatiei, atât înainte de primul razboi mondial, cât şi dupa sfarşitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat şi circa 70% din totalul populaţiei României intregite, în 1920.

În razboi au murit circa 335.000 de soldaţi români, care impreună cu populatia civila ucisă în timpul ostilităţilor, reprezenta o zecime din populatia României.

 

În urma Marii Uniri un număr de 8,5 milioane  locuitori se adăugau la populaţia Vechiului Regat.

Astfel, populaţia României număra în anul 1920, 16.250.000 milioane de locuitori, dintre care  cca. 30% nu erau etnici români:

· Maghiari 19,3%,
· Evrei 5,3%
· Ucraineni 4,7%
· Germani 4,3%

Faţă de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului român a scăzut semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria.

Minoritaţile naţionale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mamă:

· maghiari: 29% din populaţia Transilvaniei şi 23% din cea a Crişanei si Maramureşului;

· germani: 24% din locuitorii Banatului şi 8% din cei ai Transilvaniei;

· evrei: 30% din populaţia urbană din Bucovina, 27% în Basarabia si 23% in Moldova.

Dupa 1918 au avut loc şi emigrari în străinatate, nesemnificative totuşi:

· 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;

· 42.000 de turci din Dobrogea in Turcia;

· 67.646 de emigranţi au plecat in S.U.A, in deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.

A avut loc şi o imigraţie către România: 22.000 de evrei din U. R. S. S. au trecut între anii 1918-1921 în Basarabia;

În anii ’20 aproximativ 20.000 de români, care emigrasera in S.U.A. înainte de razboi, au revenit in Transilvania si Bucovina.

Populaţia României trăia în marea ei majoritate în mediul rural, în 1920 ea reprezentând 77% din totalul populaţiei ţării.

 

 

 

SURSE:

 

 – Ion Bulei, Scurta istorie a romanilor, Editura Meronia, Bucuresti, 1996, pp. 104-107.

–  Keith Hitchins, Romania, 1866-1947, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.

 

 

 

 

CITIŢI PARTEA A II- a DIN ARTICOL ACCESÂND: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/07/romania-in-primul-razboi-mondial-ii-cronologie-foto-video/

 

 

 

 

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (II). CRONOLOGIE. FOTO. VIDEO

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea  acţiunilor de ordin politic, diplomatic şi militar desfăşurate de statul român, singur sau împreună cu aliaţii, între 28 iulie 1914 şi 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al participării la război – realizarea statului naţional unitar român.

Din punct de vedere al statutului de beligeranţă, România a fost pe rând: ţară neutră în perioada 28 iulie 1914 – 27 august 1916, ţară beligerantă de partea Antantei în perioada 27 august 1916 – 27 noiembrie 1917, în stare de armistiţiu în perioada 27 noiembrie 1917 – 7 mai 1918, ţară necombatantă în perioada 7 mai 1918 – 9 noiembrie 1918, ţară beligerantă de partea Antantei în perioada 9 noiembrie 1918 – 11 noiembrie 1918.

Aşa cum am văzut în prima parte a articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/02/romania-in-primul-razboi-mondial-cronologie-foto-video/, după o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forţe austro-ungare copleşite din punct de vedere numeric, armata română a suferit în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forţa autorităţile statului să se refugieze în Moldova, permiţând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul naţional, inclusiv capitala Bucureşti.

Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forţe germane şi austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerinţele politice majore în actul conducerii militare, incompetenţa, impostura şi laşitatea unei părţi semnificative a eşalonului militar de conducere, precum şi lipsa de adecvare a pregătirii şi dotării trupelor pentru tipul de război purtat.

În iarna lui 1916 şi primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) şi cu sprijinul substanţial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată şi instruită pe baze moderne adaptate cerinţelor războiului.

 

 

 

20 noiembrie/3 decembrie 1916

 

 

 

 

 

Guvernul prezidat de Ionel I.C. Brătianu a părăsit capitala Bucureşti şi s-a stabilit la Iaşi.

 

16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916

 

 

 

 

 

 

S-a desfăşurat bătălia de la Neajlov şi Argeş („Bătălia pentru Bucureşti“), cea mai amplă operaţiune militară de pe frontul românesc în 1916, ultima încercare a armatei române, comandată de generalul Constantin Prezan , de a apăra Bucureştiul.

Cele mai violente confruntări s-au desfăşurat la Călugăreni în 16/29 – 17/30 noiembrie 1916.

După succesul iniţial, armata română, depăşită numeric şi tehnic, de Grupurile armate Kraft, Kühne şi Kösch, s-a retras spre estul ţării.

 

 

 

24 noiembrie/7 decembrie 1916

 

 

 

Grupul „Cerna“, care executase un marş de 2 săptămâni în spatele frontului inamic (200 km.), a capitulat pe râul Olt pe care încercat în zadar să-l traverseze. 25 noiembrie/8 decembrie – 28 noiembrie/11 decembrie 1916 – trupele române au desfăşurat acţiuni de luptă pe linia Cricov-Ialomiţa, pentru a câştiga timpul necesar atât concentrării trupelor ruse, cât şi pregătirii unei alte linii de rezistenţă, pe un nou aliniament, respectiv Râmnicu Sărat-Viziru-fluviul Dunărea.

 

 

29 noiembrie/12 decembrie 1916

 

 

 

 

 

A apărut primul număr al ziarului oficial al autorităţilor de ocupaţie „Bukarester Tageblatt“ („Gazeta Bucureştilor“) în limba română şi în limba germană.

 

 

 

1 Decembrie, 1916

 

S-a constituit la Darniţa, lângă Kiev, o tabără unde au fost aduşi 250 ofiţeri şi 1200 de gradaţi dintre prizonieri români din Rusia.

Aceştia au constituit nucleul organizării corpului de voluntari români care urma să lupte alături de armata română (la acea dată se aflau în lagăre ruseşti cca. 120.000 de români bucovineni şi transilvăneni înrolaţi în armata austro-ungară).

 Ostaşii români din armata austro-ungară, prizonieri în Rusia aflaţi la Darniţa (Kiev), au semnat un angajament în care se specifica:

„Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România“.

În data de  3/16 aprilie 1917 , guvernul Rusiei a  aprobat unui număr de 30.000 de prizonieri de origine română din armata austro-ungară să se constituie într-un corp de voluntari pentru a lupta alături de armata română.

 

 

 

1/14 decembrie 1916

 

 

 

9/22 decembrie – 14/27 decembrie 1916

 

 

 

 

S-a desfăşurat lupta de la Râmnicu Sărat. După lupte grele purtate de Grupul Râmnic, comandat de generalul Văitoianu, Grupul Vrancea-Oituz, comandat de generalul Cristescu şi Divizia 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, împotriva a 15 divizii de infanterie inamice, trupele ruso-române s-au retras spre Focşani şi Siretul inferior.

S-a desfăşurat confruntarea de la Caşin. Noua ofensivă germano-austro-ungară a fost oprită pe văile Caşinului, Şuşiţei şi Putnei, poziţii de mare importanţă strategică şi care completau spre Carpaţi linia de apărare Focşani-Nămoloasa.

După luptele de apărare de pe Cricov, trupele Armatei I române şi cele de sub comanda generalului Istrati, au fost retrase de pe front şi trimise în nordul Moldovei pentru refacere, cu excepţia unor unităţi, trecute Armatei a II-a, care rămâne în front, încadrată de Armatele a IX-a, a V-a şi a VI-a ruse.

 

 

1/14 decembrie 1917

 

 

 

 

1/14 decembrie 1916 – administraţia militară germană („Militär Verwaltung in Rumänien“) s-a instalat la Bucureşti şi a supus populaţia din teritoriul ocupat (Dobrogea, Oltenia şi Muntenia) rechiziţiilor şi prestaţiilor cerute de autorităţile militare.

 

 

11/24 decembrie 1916

 

 

În urma înfrângerilor militare din toamna anului 1916 s-a constituit la Iaşi, un guvern de concentrare naţională Ionel I.C. Brătianu – Take Ionescu (foto), considerat „Guvernul refacerii armatei şi al rezistenţei victorioase din 1917“.

 

 

 

22 decembrie 1916/4 ianuarie 1917 – 27 decembrie 1916/9 ianuarie 1917

 

 

 

A avut loc un puternic atac germano-austro-ungar asupra liniei Milcovului, Putnei şi Siretului.

Trupele inamice au ocupat Brăila şi au atins apoi linia Siretului, unde linia frontului s-a stabilizat. 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 – trupele germano-austro-ungare au ocupat oraşul Focşani.

Astfel, aproape trei sferturi din România se afla sub ocupaţia inamică (Dobrogea, Oltenia şi Muntenia).

O parte a populaţiei s-a refugiat în Moldova.

 

 

25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917

 

 

 

S-a înfiinţat Ordinul militar „Mihai Viteazul”, cu trei clase, reprezentând o cruce albastră şi panglică violetă cu dungi albastre.

 

 

1916/13 ianuarie 1917 – 5/18 ianuarie 1917

 

 

 

 

S-a desfăşurat confruntarea de la Pralea. Armata română reuşit să ţină sub control Valea Şuşiţei. În urma campaniei militare a anului 1916, pierderile armatei române s-au ridicat la aproximativ 250.000 oameni, din care peste 100.000 de morţi sau dispăruţi, cca. 50.000 răniţi, iar restul prizonieri de război sau rămaşi în teritoriul ocupat, la care s-a adăugat pierderea unei însemnate cantităţi de material de război, între care 250 de mitraliere şi 450 de tunuri.

 

 

 

Ianuarie – iunie 1917

 

 

 

 

Armata română a intrat într-un proces de refacere, fiind organizată în Armata I şi Armata a II-a (aflată pe front în zona Vrancei, intercalată între unităţile ruseşti, care ocupau vestul frontul român) şi care cuprindeau 15 divizii de infanterie, două de cavalerie, 15 regimente de artilerie de câmp, 4 regimente de artilerie grea şi 12 escadrile de aviaţie.

Numărul forţelor combatante ale armatei române ajungea la 400.000 oameni din totalul de aproximativ 700.000 de oameni al armatei române.

A fost reorganizat Comandamentul frontului românesc (din Bucovina la Marea Neagră), condus de regele Ferdinand (foto), ajutat de şeful Marelui Stat Major, generalul Constantin Prezan care avea în subordine pe generalii C. Cristescu şi apoi pe Al. Lupescu, precum şi pe generalii ruşi Zaharov, Leciţki şi Scerbacev.

La reorganizarea armatei române a contribuit misiunea militară franceză, coordonată de generalul Henri Mathias Berthelot şi care cuprindea 277 ofiţeri de infanterie, cavalerie, artilerie şi de stat major, 37 piloţi şi observatori, 88 medici, farmacişti şi veterinari, 4 ofiţeri de marină şi 8 ofiţeri de intendenţă şi administraţie, 1150 grade inferioare şi soldaţi, specialişti.

Unii ofiţeri francezi au participat la operaţiunile militare, pierzându-şi viaţa pe front. Medici şi personal auxiliar s-au jertfit alături de cei români în combaterea epidemiilor, cazurile colonelului Dubois şi a medicului savant, profesor doctor Clunet fiind demne de evocat. 

 

 

7/20 ianuarie 1917

 

 

S-a constituit la Iaşi „Comitetul naţional al românilor emigranţi din Austro-Ungaria“, format din 12 persoane, printre care şi dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga (foto), dr. Ion Nistor, Sever Bocu şi care au semnat Declaraţia de război împotriva monarhiei austro-ungare.

 

 

 

 

19 ianuarie/1 februarie – 7/20 februarie 1917

 

 

 

 

 

La Petrograd s-a desfăşurat o conferinţă interaliată cu scopul încheierii unui acord în probleme militare, politice şi financiare între puterile occidentale ale Antantei şi Rusia.

A fost prezent în capitala Rusiei şi premierul Ionel Brătianu (foto) care a avut întrevederi particulare cu principalii delegaţi ai Marilor Puteri şi a discutat situaţia militară a României după campania din anul 1916.

A primit asigurări că Aliaţii îşi vor respecta angajamentele cu privire la furnizarea de armament României.

 

 

 

SURSE: 

Wikipedia.ro; http://www.marelerazboi.ro/cronologie

 

 

CITIŢI ŞI  PRIMA PARTE :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/06/02/romania-in-primul-razboi-mondial-cronologie-foto-video/

 

 

VA URMA