CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum s-a înarmat Germania nazistă cu arme produse în secret pe teritoriul URSS pentru a ocoli interdicțiile din Tratatul de pace de la Versailles

După semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Germania înfrântă în Primul Război Mondial fusese obligată să accepte demobilizarea, dezarmarea armatei și demilitarizarea țării.

La rândul său, Rusia care ieșise din război în 1917, inainte de incheierea acestui tratat, ca urmare a izbucnirii revolutiei bolsevice,era izolată din punct de vedere politic, economic și diplomatic, după ce schimbarea regimului său politic a avut ca efect ruperea majoritatii legăturilor cu foștii aliați occidentali.

Exponenţii democraţiei germane din perioada interbelică, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au au încheiat în secret la 16 aprilie 1922 cu Rusia, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret care îi va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles, scrie https://timpul.md.

Era primul pas făcut de Germania spre remilitarizare, care se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său iar Germania trimitea ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii.

Hitler a conntinuat și a extins reînarmarea Germaniei pe teritoriul URSS, începută în 1922.

URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze prevederile Tratatului de la Versailles şi să constituie pe teritoriul URSS acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Zeci de documente ultrasecrete din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său, și totodată să ne revizuim radical perspectiva istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Această alianţă secretă cimentată de dictatorii Stalin şi Hitler, ne face să înțelegem cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop care avea la bază antecedentele mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, a fost în fapt, episodul ultim al acestei cooperări de amploare dintre Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Așa se face că, deși la nivelul discursului public Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ, timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară.

În perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună gaze toxice şi bombe incendiare, în timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat după 1933, un proces care era deja în plină desfăşurare.

Așadar, departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Acum este limpede că fără URSS, Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

La prima vedere, Germania părea a fi partea mai avantajată de acest acord, însă și Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament.

Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați în perioada colaborării cu specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său aliat german.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici.

Frăţia de arme sovieto- germană

Germaniei i se interziceau prin Tratatul de la Versailles activitățile legate de reînarmare, iar capacitatea sa militară era sever restricţionată, in vreme ce Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice necesare pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional.

În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia, scrie istoricul George Damian.

Documentul a fost semnat de catre ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin si omologul sau german, Walther Rathenau.

Dacă tratatul dintre Germania şi URSS era în aparență doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete ulterioare au stabilit exact un cadru de cooperare militară menit să accelereze reînarmarea, ocolind restricțiile tratatelor internaționale.

Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.

Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice, precum și principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, urmând să ofere de asemenea şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară.

În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.

Această colaborare secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926.

În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine.

În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete.

Pe 2 decembrie 1926, ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică.

Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.

Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor.

Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici.

Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci.

Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.

Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.

Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles.

În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice.

În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente.

Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926.

În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm.

Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici.

Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian.

În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne.

În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei.

Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână.

La şcoala de aviaţie de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente.

În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene.

Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk.

Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926.

Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Ei erau extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) aparent mărunte dar care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

20/04/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acțiunile României în politica internațională interbelică

 

 

 

Imagini pentru romania mare map

România în politica internaţională interbelică

 

 

 

  1. Sistemul Versaillez şi consecinţele sale

 

După încheierea primului război mondial harta Europei va suferi modificări foarte importante prin înfrângerea Germaniei şi dezmembrarea Austro-Ungariei.

Dispariţia Imperiului Dualist a făcut posibilă apariţia unor noi state ca Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, reapare Polonia, iar România îşi desăvârşeşte unitatea naţională.

Toate aceste noi realităţi trebuiau confirmate juridic prin tratate de pace, fapt ce se va realiza prin Conferinţa de Pace de la Paris.

 

 

 

 

 

59307_3

Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) va reuni 32 de state, dar rolul principal îl vor juca „cei patru mari” (Franţa, Anglia, Italia şi S.U.A.) şi „martorul tăcut” –  Japonia. Pentru a exista un organism internaţional care să rezolve pe care paşnică diferendele dintre state, s-a creat Societatea Naţiunilor (Liga Naţiunilor), România fiind printre membrii săi fondatori.

Delegaţia română participantă la această conferinţă dorea să obţină pentru ţara sa recunoaşterea oficială a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, dreptul la despăgubiri de război şi acordarea statutului de cobeligeranţă cu Antanta.

            Încă de la începutul Conferinţei de Pace, România suferă o primă înfrângere, puterile aliate refuzând să-i acorde statutul de cobeligeranţă, deoarece încheiase pace separată cu Germania, considerându-se o încălcare a tratatului de alianţă cu Antanta din 4/17 august 1916.

Chiar dacă situaţia militară şi strategică a României la sfârşitul anului 1917 demonstra că o rezistenţă militară împotriva armatei germane însemna sinucidere curată, nu s-a ţinut cont de acest lucru şi ea a fost tratată ca un stat aliat cu interese secundare.

Tratatul cu Germania a fost semnat la Versailles la 28 iunie 1919 de o delegaţie, condusă de Ion. I. C. Brătianu şi prevedea anularea Tratatului de la Bucureşti şi despăgubiri de război pe care Germania trebuia să le plătească României.

Tratatul cu Austria a fost semnat la Saint Germain pe 10 decembrie 1919 de o delegaţie, condusă de Al. Vaida-Voievod. Semnarea acestui tratat s-a realizat cu dificultate, datorită intervenţiei marilor puteri, în special a Franţei, care cerea un statut special pentru naţionalităţile din fostul Imperiu Austro-Ungar.

Devenite minorităţi naţionale în cadrul României, aceste naţionalităţi urmau a fi puse sub protecţie internaţională, încălcându-se astfel suveranitatea statului român.

De asemenea, România trebuia să plătească despăgubiri Austriei pentru bunurile şi proprietăţile acesteia rămase statului român după unire, şi timp de 5 ani trebuia să permită tranzitul liber al mărfurilor pe teritoriul său.

Această ultimă prevedere ar fi adus mari daune economiei. Deoarece minorităţile, care locuiau în vastul Imperiu Britanic nu erau supuse aceluiaşi regim special de protecţie internaţională, Ion I. C. Brătianu părăseşte conferinţa şi îşi dă demisia din fruntea guvernului român. Alexandru Vaida-Voievod va semna acest tratat după ce i se aduc o serie de modificări.

Tratatul de la Saint Germain a recunoscut unirea Bucovinei cu România.

Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly tot pe 10 decembrie 1919, graniţa dintre cele două ţări rămânând cea fixată în 1913. Semnarea acestui tratat a fost condiţionată de tratatul cu Austria.

Tratatul cu Ungaria a fost semnat la Trianon la 4 iunie 1920 şi recunoştea dreptul României asupra Transilvaniei, graniţa dintre cele două ţări urmând a fi stabilită de o Comisie Interaliată. Acest tratat a fost semnat din partea română de de. I. Cantacuzino şi N. Titulescu.

Tratatul cu Turcia s-a semnat la Sevres pe 10 august 1920, Turcia recunoscând noile graniţe ale României. Din partea română au semnat Take Ionescu şi D. I. Ghica.

            La 28 octombrie 1920 se semnează la Paris între România şi reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei şi Japoniei tratatul prin care se recunoştea dreptul României asupra Basarabiei. Din păcate, ratificarea acestui ultim tratat s-a făcut cu mare greutate de marile puteri: Anglia (1922), Franţa (1924), Italia (1924), S.U.A. (1933), iar Japonia, care avea interese comune în privinţa pescuitului cu U.R.S.S., nu l-a mai ratificat niciodată, făcându-l astfel inoperant.

            Realizată de „facto”, încă din anul 1918 de către români, Marea Unire a fost recunoscută de „jure” la Conferinţa de Pace de la Paris, cu preţul unor concesii din parte României.

            După încheierea lucrărilor Conferinţei de la Paris, poziţia Franţei şi a Anglieifaţă de România se va schimba mult, cele două puteri având nevoie de un aliat în sud-estul european.

Încheierea Tratatului de la Rapallo din 1922, între o Germanie sufocată de pretenţiile franceze şi o U.R.S.S. izolată politic, a produs îngrijorare la Paris, dar şi la Bucureşti sau Varşovia.

Dacă în perioada 1918-1920 problema fundamentală a politicii externe româneşti a fost recunoaşterea desăvârşirii unităţii statale, după această perioadă eforturile s-au conjugat pentru păstrarea statu-quo-ului şi a sistemului de tratate încheiate la Paris („sistemul versaillez”).

În acest sens, România participă ca membru fondator la crearea Societăţii Naţiunilor, caută să încheie alianţe cu Franţa şi Anglia, dar se va baza şi pe un sistem de alianţe regionale pentru a opri revizionismul maghiar sau pe cel sovietic. Eusia Sovietică nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, iar Ungaria lansase proiectul „Confederaţiei danubiene”, cu refacerea vechiului regat al Ungariei milenare şi revenirea pe tron a ultimului împărat, Carol de Habsburg.

            În martie 1921 s-a semnat la Bucureşti Convenţia de alianţă defensivă şi Convenţia militară dintre România şi Polonia, prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc, încazul unui atac neprovocat la graniţa răsăriteană. Ulterior, cele două state înlocuiesc Convenţia cu un Tratat de garanţie, care extinde ajutorul reciproc, în cazul oricărei agresiuni externe.

            În anul 1921, la iniţiativa preşedintelui cehoslovac Eduard Beneş, s-a format Mica Înţelegere (Mica Antantă), prima alianţă regională din Europa după primul război mondial. Această alianţă a fost alcătuită din Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Ţările semnatare se obligau să respecte prevederile tratatului de la Trianon, iar în cazul unui atac din partea Ungariei trebuiau să-şi acorde ajutor. De asemenea, niciuna dintre părţi nu putea semna o alianţă cu o altă putere, fără avizul celorlalte.

Realizată prin încheierea a trei tratate bilaterale ceho-iugoslav, ceho-român şi româno-iugoslav, Mica Înţelegere, respecta sistemul de securitate, pe care încerca să-l impună Societatea Naţiunilor.

Încercările lui Take Ionescu de a extinde Mica Înţelegere, prin includerea Poloniei şi Greciei, au eşuat din cauza divergenţelor de frontiere pe care aceste state le aveau cu Cehoslovacia, respectiv cu Iugoslavia.

 

 

 

 

Mica_Antanta.svg

 

 

 

În septembrie  1921 se încheie, totuşi, o convenţie asemănătoare între Cehoslovacia şi Polonia, ambele state simţindu-se ameninţate fie de Germania, fie de U.R.S.S.

Politica externă românească din această perioadă este activă şi datorită lui Take Ionescu, om politic cu mare influenţă în multe din capitalele europene.

            Nu la fel de fructuoasă a fost politica externă în relaţiile cu unii vecini.  Dacă relaţiile cu Iugoslavia, Polonia şi Cehoslovacia au fost foarte bune, aceste ţări fiind aliate ale României, nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile cu Bulgaria, Ungaria sau U.R.S.S.

Imediat după încheierea tratatului de la Neuilly, relaţiile dintre România şi Bulgaria s-au reluat şi se părea că se vor normaliza , dar după instaurarea în ţara vecină a unui regim totalitar, România va exclude această ţară din sfera alianţelor sale, mai ales că naţionaliştii bulgari ridică problema graniţei dobrogene.

            Relaţiile cu Ungaria vor fi mereu tensionate, deoarece aceasta nu a recunoscut niciodată dreptul României asupra Transilvaniei. Ofensiva comunistă maghiară din iulie 1919 de pe Tisa a determinat  contraofensiva armatei române, terminată la 4 august cu ocuparea Budapestei şi eliminarea regimului comunist al lui Bela Kun.

După venirea la puterea a lui Horthy, relaţiile dintre România şi vecina sa din vest vor fi şi mai tensionate, Ungaria cerând revizuirea tratatului de la Trianon.

            Relaţiile cu U.R.S.S. erau extrem de încordate încă înainte de încheierea primului război mondial întrucât după încheierea păcii separate ruso-germane, unele unităţi militare ruseşti din Moldova au fost dezarmate şi trimise dincolo de Prut.

După intervenţia armatei române în Basarabia şi unirea acesteia cu România, Lenin şi guvernul comunist de la Moscova rup relaţiile diplomatice cu Bucureştiul şi nu vor recunoaşte apartenenţa Basarabiei la vecinul de peste Prut.

În 1920 guvernul român nu a trimis împotriva statului sovietic, aşa cum ceruse statele Antantei, considerând că unirea Basarabiei cu România a sugerat litigiile cu Rusia.

În perioada războiului sovieto-polon din 1920-1921 guvernul sovietic părea mai dispus să recunoască dreptul României asupra Basarabiei şi să înapoieze tezaurul, dar încheierea alianţei româno-polone a făcut ca poziţia Rusiei sovietice să fie cea din 1918.

            În martie 1924 se desfăşoară Conferinţa româno-sovietică de la Viena, în vederea reluării relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, dar tratativele se întrerup.

În acelaşi an sovieticii vor organiza declanşarea unei „revoluţii comuniste” în sudul Basarabiei, la Tatar Bunar, având şi sprijinul P.C.R., dar această acţiune va fi înfrântă de armata română, iar P.C.R. va fi scos în afara legii.

Drept represalii, sovieticii vor organiza în Transnistria Republica Autonomă Sovietică Moldovenească, subordonată R.S.S. Ucraina. În perioada anilor 1930, N. Titulescu (ministru de externe în toate guvernele dintre 1927-1936), personalitate marcantă a Societăţii Naţiunilor, al cărei preşedinte a fost ales de două ori consecutiv, a purtat discuţii cu Maxim Litvinov, comisarul afacerilor externe al U.R.S.S..

Discuţiile sunt continuate în cadrul unei noi conferinţe româno-sovietice de la Riga (1932), Titulescu obţinând de la Litnilov promisiuni, fără să ştie că diplomaţia sovietică nu-şi respecta niciodată angajamentele, chiar dacă erau şi scrise.

După remilitarizarea în 1936 a Renaniei, devenise clar că Franţa nu putea da garanţii reale aliaţilor săi din estul şi sud-estul european, pentru că, prin acest act al lui Hitler nu-şi garanta propriile graniţe.

Din acest moment Carol al II-lea, putea să se dispenseze de serviciile lui Titulescu, care va fi înlocuit din fruntea ministerului român de externe , mai ales că de multe ori deranjase prin atitudinea sa independentă.

Remilitarizarea Renaniei a însemnat şi eşecul politicii externe a influentului ministru de externe român, care spera la menţinerea statu-quo-ului şi a „sistemului versaillez”, prin sistemul de alianţe regionale, alianţele cu Franţa şi Anglia şi apropierea  de U.R.S.S., pentru a menţine izolate Germania şi Ungaria.

Cu toate eforturile diplomaţiei româneşti, în anii următori România va simţi presiunea puternică a celor două state revizioniste vecine, U.R.S.S. ş Ungaria.

 2. România şi Societatea Naţiunilor

După recunoaşterea României Mari şi formarea Societăţii Naţiunilor, România va participa la foarte multe dintre conferinţele internaţionale, care doreau menţinerea status-quo-ului teritorial şi se opuneau revizionismului, care putea fi oprit numai printr-o politică de securitate colectivă, Titulescu fiind omul care credea cu tărie în acest sistem.

            În 1926 România semnează cu Franţa un tratat de amiciţie, prin care i se dădeau garanţii, în cazul unui război. În acelaşi an a încheiat un tratat cu Italia, prin care cele două state se obligau să-şi acorde ajutor reciproc.

Acest tratat devine ineficient întrucât, în anul următor, Italia a semnat un tratat asemănător cu Ungaria, care cerea revizuirea graniţelor.

Ulterior acordul româno-italian a fost denunţat de Mussolini.

            În 1928 se semnează la Paris „Pactul Briand-Kellogg”, prin care statele semnatare condamnă războiul şi se angajează să rezolve diferendele dintre ele pe cale paşnică, iar un an mai târziu, în 1929, se încheie protocolul de la Moscova dintre România, U.R.S.S., Polonia, Estonia şi Letonia, pe care ţările semnatare se obligă să-l pună în aplicare.

            Venind la putere partidul nazist al lui Adolf Hitler din Germania (1933), se schimbă, din acest moment, datele politicii internaţionale, problema revizuirii graniţelor fiind pusă cu tot mai multă insistenţă de statele fasciste.

Părăsirea Societăţii Naţiunilor de către Japonia şi mai ales de Germania creează momente de încordare în relaţiile internaţionale. Deoarece Hitler se prezintă ca un anticomunist fanatic, U.R.S.S. se simte ameninţată şi în 1933 la Londra, din iniţiativa statului sovietic, se semnează Convenţia de definire a agresorului, de către U.R.S.S., România, Polonia, Estonia, Turcia, Persia, Afganistan şi apoi şi de Finlanda.

Tot în acest an la Geneva a fost reorganizată Mica Înţelegere, care a devenit o organizaţie politică stabilă, având un Consiliu permanent, un Secretariat şi un Consiliu economic.

            În februarie 1934 s-a semnat la Atena actul de constituire a Înţelegerii Balcanice, formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, prin care cele patru state îşi garantau reciproc graniţele şi se obligau să respecte „Pactul Briand-Kellogg” şi principiile Societăţii Naţiunilor.

 

 

 

intelegerea balcanica

 

 

 

 

 

Miniştrii de externe ai României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, întruniţi într-o conferinţă a Micii Înţelegeri din iunie, acelaşi an, hotărăsc reluarea relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S. Imediat România reia legăturile diplomatice cu statul sovietic (1934) susţinând în acelaşi timp, intrarea acestuia în Societatea Naţiunilor.

            Reînarmarea Germaniei în 1935 provoacă noi surse de îngrijorare în Europa. În acelaşi an, U.R.S.S. semnează un tratat de asistenţă mutuală cu Franţa şi cu Cehoslovacia, iar Italia invadează Etiopia. Societatea Naţiunilor condamnă acest act şi, la insistenţele lui Nicolae Titulescu, Italia este definit ca stat agresor şi împotriva ei se aplică sancţiuni economice.

            În martie 1936 Germania remilitarizează Renania, periclitând acum graniţa vestică a Franţei. Pasivitatea Franţei în faţa acestui act de forţă al lui Hitler a însemnat, de fapt, eşecul politicii securităţii colective şi de menţinere a status-quo-ului pe plan european, dar şi eşecul politicii externe a lui Nicolae Titulescu.

În iulie 1936 el a semnat cu Litvinov un protocol, urmând ca în toamnă să se semneze şi tratatul dintre România şi U.R.S.S.

Îndepărtarea de la conducerea ministerului de externe al lui N. Titulescu, în august acelaşi an, a făcut ca proiectatul tratat de asistenţă mutuală româno-sovietică să nu mai fie parafat, partea sovietică întrerupând discuţiile.

            La sfârşitul anului 1936 şi în anul 1937 se formează Axa Roma-Berlin-Tokyo, Germania, Italia şi Japonia hotărând să lupte împotriva comunismului reprezentat de U.R.S.S. şi să-şi împartă sferele de influenţă ale lumii.

La sfârşitul anului 1937, Italia se retrage din Societatea Naţiunilor.

            Amestecul Germaniei şi Italiei în războiul civil din Spania, de partea fasciştilor conduşi de generalul Franco şi politica de neintervenţie a Franţei, Angliei şi a Societăţii Naţiunilor, a arătat poziţia conciliantă a celor două puteri occidentale şi a însemnat, de fapt, falimentul Societăţii Naţiunilor, înfiinţată în 1920 pentru a rezolva conflictele şi deferendele dintre state pe cale paşnică.

            Anul 1938 va fi decisiv pentru evoluţia evenimentelor pe plan european. Alipirea Austriei de către Germania, în martie 1938, este condamnată de România, şi este privită cu pasivitate de Franţa şi Anglia, care considerau această ţară teritoriu german.

Anexarea regiunii sudete din Cehoslovacia în septembrie 1938, prin Dictatul de la Munchen, a arătat statelor din centrul şi din sud-estul Europei că au fost lăsate de cele două state occidentale la discreţia lui Hitler.

Pentru războiul pe care dorea să-l declanşeze conducătorul german avea nevoie de petrolul românesc, care reprezenta aproape 22% din totalul petrolului importat de Germania, iar în cazul începerii acestui război, ponderea petrolului românesc, devenea şi mai mare, fiind, de altfel, singura sursă sigură pentru germani.

Cu toate că aveau în mână un atu aşa important, Carol al II-lea şi colaboratorii săi nu au ştiut să-l folosească, România rămânând din ce în ce mai izolată.

            Vizita lui Carol al II-lea, în noiembrie 1938, în Belgia, Anglia şi Franţa nu a avut rezultatul scontat, deoarece România nu obţine sprijinul extern atât de necesar ei în acel moment.

Înainte de întoarcerea în ţară, regele poartă convorbiri cu Hitler, dar acesta condiţionează o eventuală apropriere de România, numai de aducerea lui Zelea Codreanu şi a legionarilor la putere.

Executarea lui Codreanu şi a capilor mişcării legionare din ordinul regelui, a îndepărtat şi mai mult ţara de Germania şi Italia.

            Luna martie a anului 1939 va fi bogată în evenimente. Mai întâi Germania va anexa întreaga Cehia, iar Slovacia, separată, va deveni protectorat german.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a creat nelinişte la Bucureşti, unde se credea că după Cehoslovacia va veni rândul României, care urma să fie împărţită, cu acordul Germaniei, între puterile revizioniste vecine.

            Ministrul român la Londra, Virgil Tilea, întreabă pe oficialii britanici ce poziţie va lua Anglia dacă România va fi atacată. Intervenţia diplomatului român a produs un şoc în acel moment, iar guvernul român şi Carol al II-lea s-au dezis de Tilea.

Pe 23 martie 1939 se semnează Tratatul economic dintre România şi Germania, prin care petrolul românesc este pus la dispoziţia maşinii de război germane.

Constatând că legăturile economice cu România sunt destul de slabe, Anglia şi Franţa încheie noi acorduri economice cu partea română, încercând astfel să contracareze acordul româno-german.

La 31 martie, cele două state occidentale dau garanţii Poloniei, urmate pe 13 aprilie de cele date Greciei şi României. Încercarea Angliei şi Franţei de a încheia o alianţă cu U.R.S.S. pentru a obliga Germania să lupte pe două fronturi a eşuat, întrucât statul sovietic dorea teritorii din România, Polonia, Finlanda şi de fapt Ţările Baltice, şi nicidecum apărarea acestor ţări.

            Prin Pactul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov) din 23 august 1939, Hitler îşi asigura neutralitatea sovieticilor, putând acum să atace Polonia, iar Stalin primea mână liberă în Finlanda, la Marea Baltică, în estul Poloniei şi în Peninsula Balcanică.

 

 

750px-Ribbentrop-Molotov_ro.svg

 

 

Începutul războiului găseşte România neutră, dar binevoitoare faţă de Polonia, al cărei guvern şi tezaur se refugiază prin ţara noastră. Ocuparea Belgiei şi a Olandei de arata germană a demonstrat nulitatea garanţiilor franco-engleze, la care România va renunţa pe 30 iunie 1940.

Apropierea României faţă de Germania a început încă de la începutul lunii mai a aceluiaşi an, dar Hitler nu garanta graniţele ei, cu toate că petrolul românesc reprezenta, la începutul războiului, peste 90% din cel folosit de armata germană.

Pe 11 iulie 1940 România părăsea Societatea Naţiunilor, după ce pierduse o parte din teritoriul său (Basarabia, Bucovina şi Herţa), iar viitorul ei părea sumbru, pentru că atât Ungaria,  cât şi Bulgaria, revendicau teritorii ce aparţineau statului român.

 

19/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: