La 8 iunie se împlinesc 180 de ani de când a fost inaugurată oficial, la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, prima bibliotecă publică naţională a românilor

 

 

La 8 iunie se împlinesc 180 de ani de când, în 1838, a fost inaugurată  oficial, la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, prima bibliotecă publică naţională.

Fondul de carte, care includea aproximativ 8.000 de volume, provenea din patrimoniul Bibliotecii Mitropoliei Bucureşti.

Organizarea şi catalogarea publicaţiilor erau făcute pe grupe lingvistice, iar în cadrul fiecăreia, pe domenii.  

• 1 iulie 1831, conform Constituţiei ţării, art. 63, pct. 13, supranumită Regulamentul Organic, se stabilește înființarea Bibliotecii Colegiului Sf. Sava, cu dublu rol: bibliotecă școlară și bibliotecă publică, indirect succesoare a Bibliotecii Mitropoliei Țării Românești. Anual se alocă suma de 350.000 lei pentru ţinerea şcolilor publice în Capitală şi în celelalte oraşe ale Principatului, a Tipografiei, a Bibliotecii. (Regulamentul Organic, Bucureşti, 1832, p. 25);

• 1833, se promulgă legea Regulamentul şcolilor, devenită anexa nr. IV a Constituţiei. În patru articole distincte sunt menţionate condiţiile speciale privitoare la înfiinţarea bibliotecilor publice:

Art. 246. Pentru a se întocmi pe nesimţite o bibliotecă în Colegiul din Sfântul Sava, şi alta în şcoala din Craiova, se va întrebuinţa o sumă de lei 5.000 pe an, pentru cumpărarea cărţilor, iar acum se vor aduna în Biblioteca din Bucureşti în Colegiul Național Sf. Sava cărţile manuscriselor ce se vor afla împărţite la felurite locuri publice, precum Mitropolia, Episcopiile, Mînăstirile şi altele;

Art. 247. Se va face încă o rînduială ca autorul sau editorul ce va publica vreo carte în Principatul Ţării Româneşti să fie dator să dea cinci exemplare pentru Biblioteca şcolii din Bucureşti şi trei exemplare pentru Biblioteca şcolii din Craiova;

Art. 248. Redactorii gazetelor şi altor lucrări periodice vor da numai câte un exemplar la fiecare din aceste biblioteci;

 

Conform Legeaart. 247, intră în vigoare aproape concomitent, în 1833, legea Regulamentul cenzurii. Această lege reprezintă prima reglementare românească în domeniul cenzurii şi, totodată, primul act normativ privitor la dezvoltarea colecţiilor în bibliotecile publice. (Buletin. Gazeta Administrativă, II, 1833, Supliment extraordinar, nr. 1, p. 21–23); Fondul de carte, aproximativ 8.000 de volume, provine din patrimoniul Bibliotecii Mitropoliei Bucureşti.

Regăsim, totodată, cărţi din Biblioteca Academiei Domneşti a Sf. Sava îmbogăţită de-a lungul timpului cu lucrări de către stolnicul Constantin Cantacuzino, patriarhul Hrisant al Ierusalimului, precum și de către Domnii țării Constantin Brîncoveanu, Nicolae şi Constantin Mavrocordat; Organizarea şi catalogarea publicaţiilor s-au făcut pe limbi, iar în cadrul fiecărei grupe lingvistice sistematic, pe domenii, folosind, în parte, clasificarea bibliografului francez Jacques Charles Brunet.

Drumul până la apariţia acestui prim lăcaş de cultură românească a parcurs mai multe etape:

• 5 octombrie 1836, Eforia Şcoalelor a elaborat şi a pus în aplicare primul Regulament de organizare şi funcţionare a unei biblioteci publice româneşti. Potrivit acestui act normativ, Biblioteca Sf. Sava urma să fie deschisă publicului 5 ore zilnic, iar custodele era însărcinat a şedea în sala de citit a bibliotecii nelipsit în toate aceste ceasuri, priveghind a păzi liniştea şi buna orânduială între cititori, a le da îndată cărţile, ce vor cere şi a le aşeza iarăşi la locul lor;

• 1836, sunt numiţi de către Eforia Şcoalelor, directorul bibliotecii, Gheorghe Ioanid, profesor de limba greacă la Colegiul Sf. Sava, şi custodele-bibliotecar Nicolae Nenovici, înlocuit ulterior în anul 1843, pentru că nu se îndeamnă a se acomoda cu regulile întocmite;

• 8 iunie 1838, se deschide  oficial  pentru cititori a Bibliotecii Colegiului Sîntul Sava. (România, I, 1838, p. 537);

Presa vremii, îndeosebi Muzeul Naţional din 5 august 1836, relatează că biblioteca care acum se aşază în Colegiul Sf. Sava  dobândeşte simţitoare daruri;

Primul catalog al bibliotecii a fost tipărit, în două volume, în anii 1846 şi 1847, prin îngrijirea profesorului – bibliotecar, Iosif Genilie.

Manuscrisele şi tipăriturile în limba română, aproximativ 600 de titluri, cuprinse în Catalog, conferă acestora şi valenţa de primă bibliografie naţională sistematică; Fondul de cărţi transferate s-a îmbogăţit prin mai multe donaţii.

Mai târziu a fost promovată prima lege românească specifică pentru biblioteci, Regulamentul bibliotecilor publice.

Primul catalog al bibliotecii a fost tipărit, în două volume, în anii 1846 şi 1847, prin îngrijirea profesorului bibliotecar Iosif Genilie.

În 11 iunie 1848, odată cu izbucnirea revoluţiei în Bucureşti, activitatea bibliotecii a fost întreruptă până în 1849.

În 1864, Regulamentul pentru bibliotecile publice stipula ca bibliotecile centrale să primească depozitele de cărţi, ziare, datorate de autori şi editori după Legea presei.

În 1850 a fost  promulgată Legea pentru bibliotecile publice, prin care se asigura gratuitatea serviciului de lectură publică.

În 1935, Primăria Municipiului Bucureşti a reînfiinţat Biblioteca Municipiului Bucureşti, instituţie care funcţionează şi în prezent.

 

ADDENDA:

Primele atestări ale colegiului Sf.Sava apar în 1679, când această școală și-a derulat activitatea în câteva încăperi din Mânăstirea “Sfântul Sava” situata în centrul capitalei, astăzi pe locul Universitatăţii din București.

La puțin timp dupa, domnitorul Constantin Brâncoveanu a înființat “Academia Domnească” în clădirile vechii Mânăstiri, ca prima instituție de învățământ superior din România.

Printre cursurile inițiale ale academiei, predate in limba greacă (simbol al civilizației bizantine), se regăsesc atât limba si literatura greacă, cât și cea latină, matematica, logica, retorica și teologia. În acea perioadă, învățământul era axat pe gândire meditativă și comparativă.

 

 

 

 

În anul 1818, Academia Domnească se desprinde de mânăstire și este transformată in Scoala Națională Sfântul Sava, avându-l drept director pe cărturarul Gheorghe Lazăr, personalitate ce a înrădăcinat în cadrul acestei instituții învătământul superior în limba romană.

Școala avea un ciclu complet de 12 ani, cuprinzând gimnaziu, liceu și “cursuri speciale” (învățamânt superior).

Prima bibliotecă națională a românilor a fost înființată în cadrul acestei școli, care găzduia și încă mai găzduiește între rafturile sale cărțile lăsate de stolnicul Constantin Cantacuzino și colecţia completă din clasici comandată de la Paris în anul 1840.

Tot în această perioadă, pictorul si profesorul Wallenstein înființează în sălile liceului Muzeul de Istorie al Colegiului Național “Sfântul Sava”.

 

 

CITIŢI ŞI: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/08/ziua-de-8-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/08/o-istorie-a-zilei-de-8-iunie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://www.bibmet.ro/istoric-bmb/

http://www.rador.ro/2018/06/08/calendarul-evenimentelor-8-iunie-selectiuni-4/

https://redactiasava.wordpress.com/2017/02/27/featured-content-2/

Un fals erou al românilor – generalul conte rus Pavel Dmitrievici Kiseliov

 

 

 

Eroul fals

 

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov, cunoscut mai bine sub numele în forma franceză, Kisseleff, s-a născut în 8 ianuarie 1788, la Moscova şi a decedat în 14 noiembrie 1872, la Paris.

În noiembrie 1829, după un război ruso-turc, in timpul ţarul Nicolae I al Rusiei, guvernatorul militar Pavel Kiseleff a fost instalat la putere în Principatele Române ocupate, fiind numit Preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti. 

La precedenta incursiune rusească, în 1812, prinţul Mihail Kutuzov, găzduit la Hanul lui Manuc, semnase cu turcii Pacea de la București.

Prin acest act, Moldova a pierdut Basarabia. Tot în 1812, contele Kiseleff  luptase sub comanda lui Kutuzov la Borodino, în celebra încleștare care a decis sorții campaniei lui Napoleon în Rusia.

Războiul ruso-turc era încă în toi, atunci când Principatele au fost invadate de funcționărimea țaristă.

Rechiziţionau, dădeau ordine, intrau în vistierii, pe scurt călcau în picioare şi interesele boierilor, şi trebuinţele oamenilor simpli.

 

 

 

Când a venit pe plaiurile valahe, contele Pavel Kiseleff era căsătorit cu Sofia Stanislavovna, fiica cea mai mare a contesei Potocka,  o nobilă rusă care n-a putut face copii si cu care a trait despartit toata viata.

În Moldova, Kisseleff a cunoscut-o pe Alexandra Alexeievna Balian (născută Prinţesa Bagration), soția banului Manolache Băleanu. 

Contele n-a divorțat niciodată de soția sa, intrucat  ţarul s-a opus… 

 

 

 

 

 

Fiică a unui prinț rus și a boieroaicei Zoe Văcărescu, Alexandra Bagration a divorțat și i-a dăruit lui Kiseleff șase copii din care numai patru au trecut de prima copilărie, doi băieţi şi două fete: Vladimir, Constantin, Alexandra şi Elena, care au fost adoptaţi de Iacovache Prejbeanu şi soţia sa, Safta Drugănescu, deoarece Kiseleff nu a putut să-i recunoască oficial.

Elena s-a măritat cu viitorul genealogist, Ştefan Greceanu, iar Alexandra s-a căsătorit cu scriitorul Alexandru Odobescu.

  Generalul – conte rus Pavel Dmitrievici Kiseliov a condus administraţia militară rusească a Ţării Româneşti din 1829, funcţie pe care a deţinut-o timp de cinci ani, până în 1834 si Preşedinte plenipotenţiar al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti în timpul administraţiei militare ruse.

În 1834, când mandatul lui Kiseleff s-a încheiat, conjuctura externă l-a făcut pe ţar să refuze propunerea lui Kiseleff ca Rusia să anexeze Principatele.
Kiseleff s-a opus, în mod consecvent, obţinerii independenţei naţionale de catre românii din cele doua principate, Moldova  şi  Muntenia .

Este cel care, în mod paradoxal, a dat numele celui mai important bulevard din capitala acestei ţări.

Deasupra căruia este aşezat Arcul de Triumf.

Falsului erou i se va ridică un monument. Chiar în Piaţa Victoriei.
Din mai multe puncte de vedere, informaţia care ne-a fost transmisă oficial, graţie Primăriei Generale a Capitalei şi Ministerului Culturii, este absolut revoltătoare.

În buricul Bucureştiului, în Piaţa Victoriei, pe o suprafaţă uriaşă şi cu costuri de măsură, va fi ridicat un impresionant monument destinat isprăvilor generalului conte Pavel Dmitrievici Kiseleff.
Accept ideea că opiniile în legătură cu acest personaj controversat sunt contradictorii.

Pe de o parte, îi avem pe luptătorii pentru independenţa statului român şi pentru modernizarea statului, care îl prezintă pe generalul conte Kiseleff că pe un personaj istoric malefic.
În definitiv, el a venit în Ţara Românească în fruntea unei armate de ocupaţie ruseşti şi a devenit guvernator. Prin forţa armelor. Un guvernator militar.

Care ne-a siluit. Care a condus sub formă de dictat. Şi care, sub presiunea unui Occident aflat în plină liberalizare, a contruibuit la întocmirea Regulamentelor Organice din Moldova şi Valahia, un simulacru de Constituţie.

O lege fundamentală concepută în stil rusesc. Căreia, deloc întâmplător, revoluţionarii din 1848 i-au dat foc în pieţele oraşelor României.

Iar după ce şi-a încheiat mandatul, tot conform documentelor istorice, acelaşi general conte Kiseleff, stabilit la Saint Petersburg, a întreţinut o vie corespondenţă, atât cu ţarul Rusiei, cât şi cu cele mai importante cancelarii occidentale, pledând întotdeauna, constant, împotriva recunoaşterii calităţii României de stat independent.
Dar există şi opinii contrare…

Ele vin, în special, din direcţia specialiştilor în arhitectură urbanistică. Aceştia îi recunosc generalului Kiseleff meritul de a fi sistematizat capitala. Trasând liniile principalelor bulevarde.

Din timpul lui datează primele preocupări edilitar-urbanistice atestate de istorici.

În 1830 a fost înfiinţată o „comisie pentru înfrumuseţarea oraşului”.

Pentru prima dată casele din Bucureşti au fost numerotate, străzilor li s-au dat nume proprii şi a fost introdus iluminatul public cu felinare.

Dacă aşezăm în cele două talere ale judecăţii istoriei ceea ce a făcut rău pentru România generalul Kiseleff şi ceea ce a făcut bun, vom constata că acesta este foarte departe de rolul pe care l-ar putea juca un eroul de prim rang al românilor.

Aflam ca in buricul Bucureştiului, în Piaţa Victoriei, pe o suprafaţă uriaşă şi cu costuri de măsură, ar urma fie ridicat un impresionant monument destinat isprăvilor generalului conte Pavel Dmitrievich Kiseleff.

A mai rămas foarte puţin timp până când vom sărbători 100 de ani de la Marea Unire din 1918.

Anul 2018 va fi un an de referinţă. Din multe puncte de vedere. Mari sculptori ai acestei ţări – slavă Domnului că îi avem – între care Mihai Buculei şi Ioan Bolborea, s-au pregătit în consecinţă.

Încă de acum câţiva ani.

Ei au propus autorităţilor române, de la nivel central, precum şi autorităţilor locale proiecte de monumente naţionale cu care această ţară s-ar putea mândri sute de ani de aici încolo. Mihai Buculei are un fantastic proiect dedicat Marii Uniri, al unui monument care ar trebui să fie ridicat la Alba Iulia.

Ioan Bolborea – cel care este şi autorul alegoriei din faţa Teatrului Naţional – la rândul său, a proiectat un monument care poate fi amplasat în oricare dintre marile pieţe ale Capitalei.
În loc să credităm şi să încurajăm asemenea proiecte cu un caracter naţional şi care nu vin, sub nicio formă, să jignească sentimentele acestui popor, iată, încep ziua de azi oripilat de perspectiva ca în Piaţa Victoriei să ne trezim cu un monument dedicat,  nu acestei naţiuni, nu idealurilor noastre, ci personalităţii controversate, malefice, a unui conte rus care, în calitate de general, ne-a ţinut sub ocupaţie.

Şi unde mai pui că asta se întâmplă chiar la capătul bulevardului care îi poartă, pe nedrept, numele, şi chiar în locul unde, de bine, de rău, românii mai pot protesta împotriva relei guvernări.
Chiar ne prostituăm într-un asemenea hal?

 

(Sorin Roșca Stănescu)

 

Surse: http://inpolitics.ro/eroul-fals; ro.wikipedia.org;  digi24.ro/Coroana+de+otel/PAVEL+KISELEFF+REGULAMENTELE+ORGANICE

20 decembrie 1842 : Alegerea domnitoruui Gheorghe Bibescu, un prim pas spre Statul Român modern

Pe data de 20 decembrie 1842, Gheorghe Bibescu  a devenit primul șef de stat al românilor ales prin vot, acest exercițiu democratic reprezentand o prima incercare de instituire a unui  stat de drept în spațiul românesc.

Alegerea sa ca domn de către  Adunarea Obştească Extraordinară a Tării Româneşti, s-a facut  în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului Organic, si  a constituit prima şi ultima alegere de acest gen.  Odată cu reprimarea revoluţiei de la 1848, prin intervenţia armatelor străine, sistemul propus de Regulamentele Organice fiind desfiinţat.

Momentul alegerii, din data de 20 decembrie 1842/1 ianuarie 1843, a rămas, ca atare, unic în istoria Principatelor Române.

Pentru prima dată domnul era ales de un organism care se voia cât de cât reprezentativ, iar competiţia dintre candidaţi anticipa un fenomen aparţinând viitorului; iniţial, numărul candidaţilor s-a ridicat la 50: unii dintre ei au fost eliminaţi ca neîndeplinind condiţiile legale stipulate de Regulamentul Organic, alţii s-au retras singuri, rămânând în cursă numai 21.

Unii dintre candidaţi au fost eliminaţi la intervenţia consulului general rus, Daşcov, precum Ion Câmpineanu şi Iancu Văcărescu.

Conform Regulamentului Organic (act cu valoare constituțională), domnitorul țării era ales de o Adunare Obștească Extraordinară. Dintre cei 190 de membri, unii erau de drept: mitropolit, episcopi, boieri mari sau mijlocii dar și aleși: 36 de deputați aleși, câte doi de județ plus 27 de reprezentanți ai corporațiilor orașelor.

Toți aceștia trebuiau să aibă minim 30 de ani. Pentru a fi eligibil la domnie, candidatul trebuia să aibă minim 40 de ani, să fie boier și să fi fost destoinic în funcții publice, dar la acel moment să nu le exercite. Se încerca astfel limitarea influenței pe care un anumit candidat ar fi putut-o avea.

Bibescu a fost contestat pentru vârstă neîmplinită, dar a adus o declarație a unor boieri care atestau că acesta s-a născut în 1802, deci avea exact vârsta minimă.

Inițial au fost 50 de candidați, dar o parte dintre ei au fost eliminați pentru ca nu îndeplineau condițiile legale, iar alții s-au retras din “propie inițiativă”.

Un mare rol în acest lucru l-a avut Rusia, care a făcut presiuni ca persoane cu viziuni prea înaintate pentru “duhul epocii”, să fie eliminate, exemple putând fi Ion Câmpineanu și Iancu Văcărescu

Preferaţii Rusiei au fost cei doi fraţi, Gh.Bibscu şi Barbu Ştirbei, sorţii victoriei au căzut asupra primului dintre ei cu 131 din 179 de votanţi.

 

Printul Gheorghe Bibescu

 

 

Născut în 1802, la Târgu-Jiu*, Gh.Bibescu era descendentul unei vechi familii boiereşti, fiul vornicului Dumitrache Bibescu,descendent direct al domnului Constantin Brancoveanu ; fratele său, Barbu, fusese botezat şi adoptat de un unchi din partea mamei, vornicul Barbu Ştirbei, de la care îşi primeşte noul nume.

Sub raportul carierei publice, viitorul domn se afirmase în răstimpul administraţiei lui Kiseleff; mai întâi, în 1831, era ales deputat al judeţului Dolj în Adunarea Obştească Extraordinară a ţării Româneşti, urmând să ocupe apoi importante funcţii, până la aceea de secretar al statului.

În mod deosebit s-a remarcat, în anii anteriori, ca şef al opoziţiei împotriva lui Al.Ghica.

Făcuse studii de drept la Paris, alegerea sa stârnind unele speranţe, la început, în rândurile tineretului studios; cum ştia publicistul francez H. Desprez, cu prilejul acestei alegeri, fusese sprijinit în Adunarea Obştească Extraordinară nu numai de majoritatea marilor boieri conservatori, dar şi de “tinerii” deputaţi cu vederi liberale, aceştia, preferându-l, în lipsa altui candidat din rândul marilor boieri, după ce candidatul lor preferat, I.Câmpineanu, fusese şters de pe listă.

Cum s-a desfășurat procesul electoral

La ora 7 dimineața clopotele bisercilor anunță marele eveniment. La 7.30, alegătorii se stâng la Mitropolie, iar la 8 începe liturghia. Alegătorii sunt chemați pe rând pentru a depune jurământ.

Mitropolitul Neofit a ținut  o cuvântare:

“Cunoașteți că este mai mult de un veac și jumătate de când o adunare obștească și mare ca aceasta nu s-a strâns în Țara Românească. Adunare mare, căci ea este chemată să săvârșească o lucrare prea slăvită, să-și aleagă, adică însăși din sânul ei pe viitorul domn oblăduitor al țerii. Și care lucrare deși au fost preacurmată într-un curs de ani așe îndelungat, din bunăvoința însă a amândurora Curți (rusă și turcă) prin tratat, înapoindu-se iarăș acest drept, potrivit cu orânduiala ce a avut țara, suntem datori pe de o parte a le fi recunoscători iar pe de alta prin înțeleapta noastră purtare și adevărata patrioticească alegere să ne silim a ne arăta vrednici acestei mari cinste”.

 

 

Apoi, alegătorii s-au  îndreaptat pentru vot spre casele Brâncovenești  iar  Mitropolitul vorbește din nou:

“Astăzi suntem chemați a hotărî asupra soartei patriei noastre. Hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa o chestiunea de viață și de moarte. Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii. Puține minute ne-au mai rămas pentru a-i veni în ajutor, mâine va fi prea târziu. Desbrăcați-vă de orice patimi și interes în parte și alegeți bărbat drept, cu știință, cu bărbăție, cu frica lui Dumnezeu și iubirea de patrie.”

Candidații au fost împărțiți la patru urne. De la vot au lipsit unii boieri astfel încât au fost 179 de alegători. S-a votat cu bile albe și negre, așa cum se procedează și în prezent în Parlament.

Fiecare alegător era chemat de Mitropolit și vota pentru fiecare candidat în parte. Procesul electoral a fost unul îndelungat, dar într-un final a ieșit câștigător Gheorghe Bibescu.

El a strâns cele mai multe voturi în dauna fratelui său, Barbu Știrbei, cu care nu avea același nume de familie doarece acesta fusese înfiat de boierul Știrbei la o vârstă fragedă. Ambii erau pe placul Rusiei, dar alegătorii se temeau că Știrbei ar fi fost mult prea obedient astfel încât și-au îndreptat voturile spre Bibescu.

Candidații au fost repartizați astfel încât Știrbei și Bibescu să nu aibă concurenți puternici în urne și astfel să ia multe voturi. Alții precum Iordache Filipescu sau Manoil Băleanu, creditați cu șanse mari la tron, au avut o urnă difcilă, echilibrată, pierzând astfel un număr important de sufragii.

 

 

 

 

Barbu Știrbei

 

 

Ca domn a luat unele măsuri bune: a mărit armata numeric, a pus ordine în finanțele țării, i-a ajutat pe sinistrații bucureșteni care și-au pierdut casele în urma unui incendiu în ziua de Paști a lui 1847. Domnia lui a suferit din cauza influenței covârșitoare a Rusiei.

Un aspect important al domniei sale l-a constituit amplificarea relaţiilor cu Moldova, momentul culminant al acestor relaţii constituindu-l desfiinţarea vămii dintre cele două Principate în anul 1847.

Desfiinţarea vămii a venit pe fondul celor câteva întâlniri personale între cei doi, cu suitele lor, la Focşani, la Brăila sau la Bucureşti (întâlnirile de la Focşani, din 1845, devenite adevărate sărbători populare, erau prilejuite de cea de a doua căsătorie a lui Gh. Bibescu, cu Maria Văcărescu, nuni ai perechii domneşti muntene fiind Doamna şi Domnul Moldovei).

Merite importante revin domnului şi în planul relaţiilor externe ale ţării Româneşti. Trebuie subliniat că de la început comportamentul domnului în această direcţie avea o altă bază decât aceea a predecesorilor săi imediaţi sau chiar a contemporanului său moldovean: alegerea sa ca domn de către Adunarea Obştească Extraordinară conferea puterii sale un grad în plus de legitimitate şi credibilitate, care s-au observat de la începutul domniei, cu prilejul călătoriei sale în toamna anului 1843 la Constantinopol, pentru investitură.

A fost primit aici de către sultan cu o ceremonie din care au lipsit gesturile umilitoare, obişnuite anterior în deplasări similare ; s-a bucurat de o atenţie sporită din partea autorităţilor turceşti, ca şi din partea diplomaţilor occidentali acreditaţi în capitala otomană. A abordat cu acest prilej probleme importante ale ţării, cu unele rezerve, în mod satisfăcător (chestiunea vămilor, problema mănăstirilor închinate ş.a.).

Iordache Filipescu

 

 

 

Cu prestigiul de care se bucura şi ţinuta sa demnă cu care înţelegea să se comporte, ca şef de stat, în vara anului 1846 el reuşea să impună guvernului francez rechemarea reprezentantului său de la Bucureşti, A. Billecocq (înlocuit cu Doré de Nion).

Păstrând strânse legături cu înalţi demnitari ruşi, dovedind prudenţă în sfera raporturilor cu Rusia şi Turcia, el a înţeles în acelaşi timp să valorifice, cât de cât, aura de prestigiu de care s-a bucurat, personal, pentru a încerca să rezolve, în interesul ţării, unele probleme majore, ca, de pildă, problema mănăstirilor închinate: succesiv, de-a lungul timpului, adresând Rusiei mai multe memorii asupra acestei chestiuni, în cele din urmă, în toamna anului 1847, în ajunul declanşării revoluţiei, ca rezultat al insistenţelor sale, Rusia acceptând ca mănăstirile închinate să plătească Principatelor, ca parte a veniturilor scoase din ţară, o sumă anuală de 1.500.000 lei, începând cu anul 1848, totodată, ca ele să accepte, începând din 1852, arendarea moşiilor sub controlul statului român (aranjament ulterior suspendat, o dată cu declanşarea revoluţiei).

 Se poate spune că, în mai multe privinţe, el a anticipat comportarea plină de demnitate a domnitorului Al.I.Cuza, ca şef de stat, în raport cu Poarta, după cum a anticipat şi rezolvarea pe calea reformelor a unor importante probleme: secularizarea avelor mănăstireşti şi reglementarea raporturilor stat-biserică, pe linia reducerii responsabilităţilor în viaţa publică a celei din urmă ş.a.

Trebuie subliniat că pe plan intern Gh.Bibescu a trebuit să depăşească un moment stresant în viaţa lui personală care a stârnit împotrivirea Bisericii, în persoana mitropolitului Neofit, şi care putea să stârnească faţă de el antipatia publică, anume, divorţul de o soţie bolnavă, pentru a avea liberă calea unei noi pasiuni şi, respectiv, a unei noi căsătorii.

Cu mitropolitul s-a confruntat deschis, fără menajamente, întorcând disputa în favoarea sa (respectiv a Statului în raport cu Biserica), cât priveşte antipatia publică, el a reuşit s-o disipeze, transformând momentul culminant al “crizei”, oficierea celei de-a doua căsătorii (nunta cu “Mariţica cea frumoasă”), într-un prilej de sărbători populare comune, între munteni şi moldoveni, Domnul şi Doamna Moldovei fiind nuni, iar Focşanii, cu cele două părţi ale sale, despărţite de Milcov, devenind, pentru câteva zile, un loc al “înfrăţirii” dintre cele două Principate şi locuitorii lor.

Aceste manifestări se conjugau cu o anumită impresie pe care Bibescu a ţinut s-o afişeze de la bun început, anume de a-şi înscrie comportamentul pe linia pe care i-o recomanda trecutul istoric şi, în primul rând, figura lui Mihai Viteazul; cu prilejul ceremoniei înscăunării, în februarie 1843, el îmbrăcase, simbolic, costumul lui Mihai Viteazul, iar cu prilejul amintitei călătorii prin ţară, din vara anului 1844, la mănăstirea Dealul, îngenunchea în faţa plăcii care ascundea capul eroului de la Călugăreni.

Erau gesturi învăluite în aura romantismului, care puteau să transfigureze imaginaţia populară într-un deceniu de viguroasă afirmare a spiritului naţional, ele puteau să stârnească vii speranţe în rândurile tineretului intelectual cu vederi liberale, şi să nu ne mirăm că la 1848, după declanşarea evenimentelor în ţara Românească, principala premisă a succesului care s-a conturat în mintea liderilor a fost atragerea lui Bibescu şi plasarea lui în fruntea mişcării.

Nu i-a fost dat lui Gh.Bibescu să-şi ducă la bun sfârşit programul de guvernare, declanşarea revoluţiei întrerupându-i domnia, iar el, în ciuda speranţelor pe care le stârnise, neavând curajul de a adopta calea luptei revoluţionare, pentru realizarea aspiraţilor de emancipare politică şi socială presupunând că revoluţia nu ar fi izbucnit, cu siguranţă că el ar fi mers mai departe pe calea reformelor treptate, înfăptuite pas cu pas, cu moderaţie şi înţelepciune, în limita condiţiilor date.

Ca şi predecesorul său, Gh. Bibescu a trebuit să facă faţă unei serioase mişcări de opoziţie în sânul Adunării Obşteşti, având în bună măsură – ca mişcarea din 1837, condusă de Ion Câmpineanu – o motivaţie de interes naţional; spre deosebire de Al. Ghica, el a precedat cu mai multă energie, fără a tolera amplificarea mişcării de opoziţie, în curs de doi ani conducând ţara în mod autoritar, ca un despot luminat, fără concursul unui corp legislativ. Având o mai mare experienţă politică, el a reuşit să domine un timp tendinţele anarhice şi lăcomia de funcţii a marii boierimi, sugerând chiar – aşa cum am arătat – unele speranţe tineretului cu aspiraţii naţionaliste şi liberale.

În orice caz, spre deosebire de predecesorul său, nu va fi în situaţia de a reprima mişcări conspirative, precum cele conduse de Ion Câmpineanu şi Mitică Filipescu.

În mod abil, inca  de la începutul domniei el ierta pe conspiratorii din 1840, după nici doi ani de închisoare. Dar spiritul revoluţionar nu murea odată cu sentinţa din februarie 1841 şi nici cu amnistia lui Bibescu peste doi ani.

A fost indecis, nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit-o, astfel încât este nevoit să abdice la 13/25 iunie 1848  și să părăsească țara plecând în Transilvania.

 

Putem comcluziona ca procesul electoral din 20 decembrie 1842 a fost un eveniment unic în istoria românilor.

Până la începutul veacului al XVIII-lea domnitorii erau aleși de boieri și confirmați de Poartă. Uneori, erau numiți chiar de turci, trecându-se peste dorința boierilor. Cu domniile fanariote, dreptul ca țara să își aleagă domnul fusese anulat, iar străinii impusi de turci au pus mâna pe administrație si au jefuit tara.

Alegerea lui Bibescu a însemnat o victorie importantă în desprinderea Principatului Valahiei de sub dominația otomană.

Adunarea Obștească Extraordinară deși era dominată de boieri, care se aflau acolo printr-un drept moștenit, cuprindea și membrii aleși, reprezentanți ai intereselor micilor boieri si a  orasenilor, cei care vor lupta pentru impunerea idealurilor  revoluției de la 1848.

 

 

 

Surse:  http://ebooks.unibuc.ro/istorie/isar/2.htm; http://www.istorie-pe-scurt.ro/20-decembrie-1842