O realitate tristă: Republica Moldova este un stat eşuat. Unde şi când s-a greşit ?

 

 

 

Cu ce-am greşit în relaţia cu Republica Moldova?

 

La 6 mai 1990 avea să se întâmple Primul Pod de Flori, moment simbolic de o valoare istorică excepţională, ocazia cu care, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, nu a mai fost nevoie de acte pentru a traversa frontierea româno-sovietică. 

Era o clipă de graţie într-o istorie făurită din atât de multe episoade tragice, era, pentru cei aproximativ 1.200.000 de români prezenţi de-alungul frotierei la Prut, un semn cert că Dumnezeu îşi întorsese în fine faţa spre ei şi că momentul unei mari împliniri istorice avea să fie de acum iminent.

“La Podul de Flori am văzut atâtea lacrimi de bucurie încât am înţeles că nici o sârmă ghimpată, nici un zid de beton, nici un fel de tancuri, nici un fel de Rusie nu ne vor despărţi niciodată! Lumea s-a întâlnit cu drag. A fost o zi de vis curat!” relata scriitorul Andrei Strâmbeanu.

Aşa şi a fost. Dar, după această zi de vis curat, jocul politic şi-a reintrat instantaneu în drepturi şi oamenii au început să aştepte ceea ce credeau ei că s-a prefigurat ca eveniment legic şi de neocolit.

De unde avea să vină soluţia? Cine urma s-o construiască? Cine avea să anunţe şi apoi să pună în operă o asemenea viziune?

Din acel moment şi până acum, la toate aceste întrebări, nu a existat nici un răspuns articulat în singurul mod şi pe singurul palier în care contează, cel politic. Marele subiect a devenit tabu.  

N-a existat niciodată nici puterea, nici curajul, nici ştiinţa dar nici până la capăt fervoarea mesianică necesară, pentru ca un lider politic din România să afirme deschis că ţinta sa supremă, cea pentru care este gata să lupte până la capăt, ar fi unirea ţării cu Republica Moldova.

Şi invers: niciunul nu a îndrăznit să declare public că subiectul nu-l interesează.  Nu am avut un lider de talie uriaşă, de tip Helmut Kohl, care să vadă o unitate a spaţiului românesc, cerând deschis Europei şi lumii să recunoască acest adevăr istorice.

Dar nici n-am avut unul care să spună celălalt adevăr: eram atunci, ca şi acum, prinşi în jocuri care ne depăşesc, nereuşind să ieşim din statutul nostru de ţară la margine de imperiu, atunci fiind parte din zona de contact între lumile despărţite odată de Cortina de Fier şi care se reaşezau rapid în noile mătci.

Drept care, lipsindu-ne toate acestea, am încercat să jucăm în ceea ce dintotdeauna a fost tradiţia diplomaţiei noastre: jocul supravieţuirii, cu fundul în cât mai multe luntri, încercând să nu supărăm pe nimeni până la capăt, bucurându-i puţin când pe unii, când pe alţii, în funcţie nu de interese ale unor mari alianţe, ci în raport cu negocierile zilnice ajutătoare la obţinerea unei linişti pe cât de fragile, pe atât de trecătoare.

Dacă proiectul politic fie că nu exista, fie că nu se putea vorbi deschis despre el, am preferat continuarea relaţiei sentimentale, bazându-ne pe ceea ce au făcut şi încă mai fac (din ce în ce mai puţin şi pe neştiutelea) zecile şi zecile de ONG-uri care au realizat cam tot ce se putea obţine pe bază de entuziasm şi resursele de care dispuneau, scrie adev.ro/pbgmne.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Republica Moldova – stat eşuat: unde şi când s-a greşit ?

 

 

 

 

Că Republica Moldova este un stat eşuat nu e un secret pentru nimeni şi acest lucru este cu atît mai evident cu cît, cu ocazia celor 25 de ani de independenţă, la această temă se fac diferite studii, bilanţuri, declaraţii etc., toate acestea scoţând în prim plan o realitate tristă.

Dar, totodată, dincolo de această constatare, prea puţini se întreabă: Cum de s-a ajuns în situaţia respectivă, unde şi cînd s-a greşit?

Prima mare greşeală a fost făcută imediat după declararea independenţei. Atunci, Republica Moldova nu a avut curajul Statelor Baltice, care şi-au stabilit clar priorităţile politicii externe.

În loc să pornească ferm spre Uniunea Europeană şi NATO, Republica Moldova a decis să mai cocheteze puţin cu fosta Uniune Sovietică, aderînd la Comunitatea Statelor Independente.

Aceasta a făcut Republica Moldova în continuare dependentă de piaţa estică, subminînd orice posibilitate de diversificare a pieţelor de desfacere. În rezultat, economia ţării a devenit extrem de vulnerabilă şi nu s-a putut dezvolta, aşa cum o cereau noile realităţi. Iar această vulnerabilitate a ieşit şi mai mult în evidenţă odată cu crizele financiar-economice din Rusia, embargourile impuse de Moscova etc.

A doua mare greşeală ţine de eşecul Republicii Moldova ca stat unitar. Astfel, Chişinăul nu s-a poziţionat corect în raport cu problema transnistreană nici în momentul apariţiei ei, nici ulterior.

Chiar dacă a semnat acordul de încetare a focului la Nistru cu Rusia, Chişinăul niciodată nu a avut curajul să recunoască că în Transnistria a luptat anume cu armata rusă, după cum nu a avut curajul să ceară schimbarea formatului de negocieri prin redefinirea statutului Rusiei din stat mediator şi garant în stat parte în conflict.

Iar premise pentru aceasta a avut de nenumărate ori, inclusiv atunci cînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului, examinând dosarul Ilaşcu şi alţii contra Moldovei, a spus clar ce rol a avut Moscova în apariţia şi menţinerea în toţi aceşti ani a regimului separatist de la Tiraspol. Mai mut ca atît, Chişinăul nu a ştiut nici măcar să joace abil pe conjunctura internaţională favorabilă şi să profite de decizia Summit-ului OSCE de la Istambul pentru a obţine retragerea trupelor şi armamentului rusesc din stînga Nistrului.

A treia mare greşeală Republica Moldova a comis-o atunci când şi-a permis să tragă pe sfoară Uniunea Europeană. Prinzând cu mare greu ultimul tren spre Uniunea Europeană (în 2009), Republica Moldova a avut o prestaţie de nivel doar pînă la un moment dat, reuşind să devină lider în Parteneriatul Estic, să obţină Acord de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acord de liberalizare a vizelor.

De cum şi-a văzut îndeplinite aceste obiective (importante şi din punct de vedere electoral pentru partidele aflate la guvernare), cei ce conduceau Republica Moldova s-au dedat unor abuzuri şi derapaje fără precedent, distrugînd în decurs de un an (2015) tot ce se construise în mai bine de 5 ani.

Astăzi, UE, chiar dacă nu declară deschis acest lucru, tratează Republica Moldova ca pe o mare problemă ce există la frontierele sale şi, mai ales în lumina ultimelor evenimente ce au marcat profund situaţia internă din UE, nici teoretic măcar nu admite posibilitatea aderării Republicii Moldova.

A patra mare greşeală a fost că Republica Moldova aşa şi nu a avut curajul să transpună în fapt reforma ce prevedea descentralizarea teritorială. Aceasta a distrus practic orice urmă de dezvoltare în teritorii, a majorat decalajul dintre centru şi periferii, a determinat multe teritorii să privească Chişinăul ca pe un duşman, ceea ce a sporit riscul unor eventuale noi sciziuni teritoriale.

A cincea mare greşeală este că în toţi anii de independenţă nu s-a făcut nimic pentru asigurarea de facto a securităţii Republicii Moldova – începând de la securitatea energetică (cea mai sensibilă) şi terminînd cu securitatea alimentară, ecologică, informaţională etc. – peste tot situaţia e sub orice critică. În rezultat avem un tablou dezolant – Republica Moldova un stat dependent din toate punctele de vedere, care aminteşte de departe de un colos cu picioare de lut ce se poate prăbuşi în orice moment.

A şasea marea greşeală ţine de faptul că în toţi cei 25 de ani de independenţă, Republica Moldova nu a tratat niciodată cu seriozitate reforma instituţiilor statului, astfel încît acestea să devină cu adevărat eficiente, să pună în capul mesei legea şi interesul cetăţeanului. Astăzi, majoritatea instituţiilor statului sînt măcinate de corupţie, birocraţie, servesc interesul unor persoane sau grupuri de persoane concrete, dat nicidecum al cetăţeanului, al ţării.

A şaptea mare greşeală este că Republica Moldova nu a avut şi nici nu are o viziune clară în raport cu diaspora. Potrivit unor informaţii, fiecare al treilea cetăţean apt de muncă se află peste hotare, fiind în mare parte rupt de realităţile din ţara lui.

În afară de faptul că aceşti cetăţeni trimit acasă bani rudelor şi apropiaţilor lor şi astfel contribuie la dezvoltarea economiei de consum, ei sînt lipsă în totalitate din viaţa ţării.

Ei nu contribuie la sistemul de protecţie socială, la sistemul de asigurare medicală, nu contribuie la bugetul de stat, iar aceasta creează mari probleme sistemelor respective şi pun în pericol capacitatea statului de a plăti pensii, salarii, indemnizaţii. Şi mai grav este că statul (poate cu excepţia programului PARE 1+1) niciodată nu s-a gîndit cum să-i aducă acasă pe aceşti oameni, să le creeze condiţii ca să-şi deschidă mici afaceri, să-i asigure cu locuri de muncă etc.

A opta mare greşeală este că, în cei 25 de ani de independenţă, Moldova niciodată nu a avut o clasă politică responsabilă, care să convină asupra unor priorităţi naţionale ce nu s-ar schimba odată la cîţiva ani, concomitent cu schimbarea puterii. Cei ce s-au perindat la putere în toţi aceşti ani (poate cu unele mici excepţii) au fost nişte profitori care au urmărit doar îmbogăţirea personală şi nu le-a păsat de loc de ţară, de viitorul ei.

Şirul acestor  greşeli poate continua la infinit, dar şi aşa e clar că Republica Moldova e un stat eşuat şi nu are nici o perspectivă de viitor.

În această situaţie este logic să ne întrebăm: Cine mai are nevoie de Republica Moldova ca stat independent?

Iar răspunsul e simplu: politicienii care tratează această ţară ca pe o vacă de muls şi care încă mai au ceva de stors din ea.

Posibil, de acest stat să mai aibă nevoie şi poliţiştii, vameşii, inspectorii fiscali, alţi funcţionăraşi corupţi, care stau oploşiţi prin birouri şi adună dijma cu sacul, trăind mai bine decît cei mai prosperi oameni de afaceri.

Nu cred că voi greşi dacă voi spune că cetăţenii simpli nu mai au nevoie de acest stat, care nu le oferă nimic în afară de o existenţă mizerabilă cu mult sub limita sărăciei.

Bieţii profesori, medici, ţărani etc., care abia de-şi duc traiul, nu pot să-şi dorească existenţa în continuare a unui stat care-i umileşte şi care-i îmbogăţeşte doar pe cei de la putere.

De aceea, dacă s-ar face un referendum privind statalitatea Republicii Moldova, mai mult ca sigur că aproape 100% din participanţi ar pleda pentru lichidarea lui. Este adevărat că unii şi-ar vedea viitorul împreună cu România, alţii – cu Rusia, alţii – în componenţa altor state, inclusiv a unora ce ar putea apărea ulterior, dar acestea sânt deja detalii…

Ceea ce contează este realitatea tristă că, după 25 de ani de independenţă, practic nimeni nu mai are nevoie de statul independent – Republica Moldova!

 

Dumitru Spătaru

http://curentul.md/politica/republica-moldova-stat-esuat-unde-si-cind-s-a-gresit.html

 

 

 

 

 

AGENȚI RUȘI ŞI OBIECTIVE STRATEGICE ȘI ECONOMICE DIN ROMÂNIA ŞI R.MOLDOVA PRELUATE DE COMPANII RUSEȘTI

 

 

Prin investiţii în România şi R. Moldova, Rusia urmărește să omoare concurența, să pătrundă pe piața UE, să formeze pârghii care, acționate, să răspundă intereselor ei, e concluzia unei investigaţii a Centrului Român pentru Jurnalism de Investigaţii.

„Încă din anii 90, Rusia a desfășurat în România o serie de afaceri bizare, toate conduse de foști ofițeri de informații. Majoritatea investițiilor rusești s-au materializat prin cumpărarea unor uzine și fabrici scoase la privatizare de guvernele de atunci.

Puține dintre acestea mai fncționează și azi”, scrie jurnalistul Sorin Ozon, de la Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţii (CRJI), care a realizat un serial de anchete jurnalistice vizând afacerile rusești de pe cele două maluri ale Prutului.

CRJI aminteşte de cele mai importante cazuri în care companii sau oameni de afaceri din Rusia au desfășurat afaceri În România:

„După mai multe scandaluri, în 2006, RAFO Onești ajunge în protofoliul companiei rusești  Petrochemical Holding – în prezent este falimentară și se încearcă revânzarea rafinăriei.

„Compania Mechel a început din 2003 să strangă în portofoliul ei combinatele Mechel – Câmpia Turzii (INSI), Mechel – Târgovişte (COS), Ductil Steel – Oţelu Roşu, Ductil Steel – Buzău, Laminorul  Brăila şi Mechel – Reparaţii Târgovişte. În anul 2010, Mechel avea în România aproximativ 7.000 de angajați.

După problemele pe care patronul companiei le-a avut cu Putin, în 2013, Mechel cedase deja activele sale din România unei firme de apartament, pentru 50 de euro.

Închiderea combinatelor a redus cu 15% producția de oțel a României, afectând puternic sectorul construcțiilor, având în vedere că, în mai 2010, compania asigura 80% din industria de oțel-beton a țării”, scrie CRJl, adăugând că interesele în România ale companiei Mechel sunt reprezentate și printr-un fost ofițer al trupelor speciale (Spetnatz) din cadrul GRU – fostul serviciu de spionaj al Armatei Roșii, pe nume Boris Golovin.

Acesta a încercat și o afacere cu autobuze rusești la UCM Reșița.

Un alt exemplu este cel al Marco Group (în 2007 își schimbă denumirea în Vimetco) care devine în 2002 acționar la Alro Slatina, cel mai mare consumator de energie din România.

În iunie 2018, acționarii ruși au anunțat că scot la vânzare Alro Slatina – în prezent cel mai mare producător de aluminiu din Europa continentală.

„Alor Oradea a fost o companie producătoare de alumină din România. Era singura fabrică de alumină care folosea bauxită autohtonă.

A fost cumpărată, la valoarea de lichidare, de Russki Aluminium, în 1998.

În anul 2001, rușii au închis fabrica, pe motiv că nu mai era profitabilă. Alor a fost singura fabrică de alumină tubulară din Europa”, mai scrie Sorin Ozon.

Centrul Român pentru Jurnalism de Investigații a realizat un serial de anchete jurnalistice vizând afacerile rusești de pe cele două maluri ale Prutului.

Concluzia grupului de jurnaliști la finalul investigațiilor este că :

„Prin investițiile ei în cele două state, Rusia urmărește simultan mai multe direcții: să omoare concurența (în 1989, România era una dintre cele mai industrializate țări comuniste), să pătrundă pe piața UE, să formeze pârghii care, acționate,  să răspundă intereselor ei”.

 REPUBLICA „GAZPROM”

SA „MoldovaGaz” controlează astăzi în totalitate industria (transportare, furnizare şi distribuţie) gazelor din Republica Moldova.

Urmare a unor abuzuri comise de anumiți demnitari moldoveni în perioada august 1995 – octombrie 1998, gigantul energetic rus „Gazprom” s-a pomenit cu 51% din pachetul de acțiuni al „MoldovaGaz”.

În perioada 1992- august 1995, aproape tot patrimoniul energetic se afla în proprietatea exclusivă a Republicii Moldova (doar o mică parte fiind controlată administrativ de forțele separatiste de la Tiraspol).

Trădare în doi pași (august 1995 – octombrie 1998)

Inițial, Guvernul Republicii Moldova a elaborat un proiect individual de reorganizare şi privatizare a subdiviziunilor Concernului de Stat „Moldova-Gaz”. Cu câteva luni înainte de aprobarea planului de reorganizare, Guvernul de la Chişinău a emis o hotărâre cu privire la crearea societăţii pe acţiuni mixte moldo-ruse de tip închis „Gazsnabtranzit” căreia i-au fost transmise în gestiune activele întreprinderii republicane a gazoductelor magistrale „Moldovatransgaz” şi ale Direcţiei regionale a gazoductelor magistrale „Tiraspoltransgaz”, capitalul statutar fiind distribuit între: „Gazprom” cu 50% + 1 acţiuni, Concernul de stat „Moldova-Gaz” – cu 27% acţiuni, „Moldovatransgaz” – cu 12% acţiuni şi „Tiraspoltransgaz” – 11% acţiuni.

În faza a două, în 1998, a fost creată societatea pe acțiuni moldo-rusă „MoldovaGaz”, acţionari fiind: „Gazprom” cu o cotă-parte de 50 la sută din acţiuni, Guvernul Republicii Moldova cu 35,33% la sută din acţiuni, „Tiraspoltransgaz” cu 13,44%. În 2007, Tiraspolul a transmis „Gazprom” dreptul de administrare a acţiunilor sale.

Restul 1,23% din acțiuni au fost repartizate unor persoane fizice ale căror nume nu au fost divulgate niciodată de autoritățile moldovene. Se știe doar că sunt foarte mulți – este vorba de peste 1700 de acționari mici.

Prin neglijarea procedurii legale de privatizare, prin acorduri de înstrăinare a proprietăţii în schimbul stingerii datoriilor în detrimentul intereselor statului și prin majorarea în mod artificial a datoriilor Moldovei pentru consumul de gaze (în perioada 1994 19-97) „Gazprom” a devenit proprietar aproape a tuturor activelor concernului de stat „Moldova-Gaz”.

Toate abaterile au fost consemnate în Hotărârea Curții de Conturi Nr.15 din 14.02.2002, dar nici o autoritate a statului nu a întreprins vreo măsură până în prezent.

Dependența Moldovei de Rusia este direct proporțională cu datoria Transnistrei pentru gaze.

De 12 ani, regiunea transnistreană nu achită „Gazpromului”nici un dolar pentru gazele consumate, chiar dacă populația de acolo își achită consumul în proporție de 92%.

Banii sunt cheltuiți de administrația separatistă pentru „consum curent” și înarmare, iar Rusia nu are nici o pretenție.

Datoria malului stâng al Nistrului pentru gazele rusești consumate va ajunge anul acesta la 7 miliarde de dolari – echivalentul a aproximativ 38 de bugete anuale ale autoproclamatei republici transnistrene. Oficial, Transnistria nu are nici o datorie.

Juridic, datoria este a Republicii Moldova, pentru că așa au semnat hârtiile cu „Gazprom” decidenții de la Chișinău atunci când au cedat magistrala de gaze concernului rus și au acceptat să bage Guvernul în combinația de la „MoldovaGaz”.

Cei care au făcut asta au pecetluit soarta Moldovei, au zidit-o cu tot cu cetățeni în „pușcăria” Gazpromului chiar dacă își achită integral, conștiincios, consumul de gaze.

Și chiar dacă autoritățile moldovene nu au recunoscut niciodată că achită datoria Transnistriei din banii cetățenilor de pe malul drept al Nistrului, „Gazprom” își recuperează banii prin instanță.

În februarie 2015, concernul rus s-a adresat Curţii de Arbitraj de la Stockholm pentru încasarea de la „Moldova-Gaz” a unei datorii de 830,7 milioane de dolari din datoria acumulată în 2012.

Este doar un exemplu. Anterior a mai procedat la fel în câteva rânduri.

Ultima dată, „Gazprom” a acționat în judecată Republica Moldova în luna mai 2018, pretinzând încasarea a jumătate de miliard de dolari prin intermediul Arbitrajului Comercial Internațional din Rusia.

Potrivit raportului trimestrial al „Gazprom” (care nu specifică faptul că este vorba de datoria Transnistriei), datoria ar fi pentru gazul livrat în 2015.

Suma este totuși cu aproape 300 de milioane dolari mai mică față de precedenta pretenție de aproximativ 770 de milioane de dolari, pentru gazele livrate în 2014.

În total, „Gazprom” a depus 13 astfel de pretenții în instanță împotriva Moldovei.

Prima dată, instanța comercială de argitraj de la Moscova a decis ca „MoldovaGaz” să achite „Gazpromului” o datorie de 42 de milioane de dolari pentru gazul consumat în primul trimestru al anului 2006 încă la 18 iulie 2008.

La 9 februarie 2017, la o întrevedere cu vicepreședintele Consiliului de Administrație al „Gazprom”, Valerii Golubev, premierul moldovean Pavel Filip a cerut să fie examinată posibilitatea transferării datoriilor acumulate de regiunea transnistreană către SRL „Tiraspoltransgaz”, iar ulterior către administraţia separatistă a regiunii.

În a 4-a zi, pe 13 februarie 2017, Golubev i-a răspuns de la Tiraspol, după o întrevedere avută cu șeful grupării separatiste, Vadim Krasnoselskii:

„Gazprom nu este de acord cu transferul datoriei Republicii Moldova către Transnistria” și „refuză schema de restructurare a datoriei de 6,5 miliarde de dolari propusă de autorităţile de la Chişinău”.

Finanțăm separatismul!

Potrivit unui raport al Institutului pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul”, numai în perioada 2007-2016, SA „MoldovaGaz” a subvenționat direct (cu gaze naturale) regimul separatist de la Tiraspol cu 1,3 miliarde de dolari.

Potrivit experților în energetică Sergiu Tofilat, Victor Parlicov și Tudor Șoitu, aceste resurse au fost convertite de către administrația de la Tiraspol în bani care au fost folosiți la întreținerea aparatului birocratic ilegal de la Tiraspol – Guvernul de la Chișinău fiind acționar minoritar în compania („MoldovaGaz”) care finanțează un regim separatist pe propriul teritoriu suveran.

În plus, Republica Moldova cumpără energie electrică produsă de centrala de la Cuciurgan, subordonată autorităților separatiste de la Tiraspol.

Centrala de la Cuciurgan vinde Chișinăului curent electric produs pe baza gazului natural livrat de „Gazprom” – gaz pentru care centrala nu achită – este somat să achite pentru acesta tot Chișinăul. Astfel, moldovenii plătesc de două ori gazul rusesc ars în Transnistria.

Economic este imposibil ca Moldova să scape de datoriile față de „Gazprom” și, implicit, de șantajul rusesc.

Însuși mecanismul a fost construit în așa fel încât să țină Republica Moldova în șah economic atât cât va dori Rusia.

Moldova nu mai are pârghii în raport cu monopolismul „Gazprom”.

Le-a cedat pe toate prin semnătura celor care au guvernat țara prin corupție.

FOTO: Violeta Colesnic

Acum, „Gazprom” dă de știre ori de câte ori Chișinăul prinde politic la curaj sau când Rusia vrea să mai obțină vreo cedare din partea Republicii Moldova în problema transnistreană sau în domeniul politicii externe. Ba cresc tarifele, ba vine o avertizare cu sistarea livrărilor de gaze în plină iarnă…

Din cauza presiunilor „Gazprom”, Moldova a amânat implementarea pachetului energetic 3 al UE.

Vor să deturneze Pachetul energetic III al UE în favoarea pro-rusului Dodon?

Republica Moldova s-a angajat, în octombrie 2011 să implementeze al Treilea Pachet Energetic al UE cel târziu în ianuarie 2015.

Ulterior, urmare a presiunilor Rusiei, Chișinăul a negociat cu UE o amânare până în anul 2020.

Acest pachet prevede separarea producerii de gaz de transportul, distribuția și stocarea acestuia.

Adică, distribuția să poată fi făcută de o companie independentă de cea producătoare. O lege în acest sens a fost deja aprobată.

Astfel, din cele 20 de companii controlate de „MoldovaGaz/Gazprom” ar urma să rămână doar trei: „MoldovaGaz”, care se va ocupa doar de importul gazelor din Rusia;  „MoldovatransGaz”, care va gestiona conductele magistrale și va presta servicii de transport și tranzit de gaze și, a treia – „Chișinău-Gaz” SRL care ar urma să coaguleze toate cele 12 SRL-uri care se ocupă acum de distribuția și furnizarea gazelor.

Nu este clar în acest moment ce se va întâmpla cu datoriile de miliarde de dolari după această reformă. Cert este că activele din Transnistria vor fi preluate de „Gazprom” în contul datoriilor regiunii – o sumă infimă în raport cu datoriile.

Momentan, „MoldovaGaz” deține 100% din acțiunile a 19 companii (12 de distribuție a gazelor), a întreprinderii „MoldovatransGaz” care gestionează rețeaua de transport a gazelor.

„MoldovaGaz” apare și ca fondatoare la întreprinderile de distribuție din regiunea separatistă transnistreană.

Actorii

Urmărind traseul „actorilor” implicați în mutările de pe piața gazelor din Moldova, se conturează o încrengătură cu puternice legături politice în PD și PSRM, care par să-și coordoneze pașii chiar dacă la nivel politic se declară oponenți.

La 9 februarie 2017, Vasile Botnari, considerat „mâna dreaptă” a liderului PD, Vlad Plahotniuc, a fost desemnat președinte al SA „MoldovaGaz” după o vizită a liderului de facto al PSRM, Igor Dodon, la Moscova.

Dintr-o coincidență stranie, tot atunci ambasadorul Moldovei la Moscova, Dumitru Braghiș, era retras subit, iar în locul lui a fost trimis, în calitate de ambasador, cu aprobarea Guvernului controlat de PD, deputatul PSRM Andrei Neguța.

La o lună distanță, la 9 martie 2017, deputatul socialist din Adunarea Populară a Autonomiei Găgăuze, Ruslan Garbalî, a fost numit de către Vasile Botnari administrator la „Chișinău-Gaz” – o companie cu o cifră de afaceri de peste 5 miliarde de lei moldovenești.

FOTO: Violeta Colesnic 

 

La 3 mai 2018, după o nouă vizită a lui Igor Dodon în Rusia, Vasile Botnari este mutat de la „MoldovaGaz” în funcția de director al Serviciului de Informații și Securitate.

Funcția de șef al SA „MoldovaGaz” a rămas vacantă.

Vasile Botnari este naşul de cununie al Danielei Guma şi al lui Anatolie Moruz, fiica şi, respectiv, ginerele ex-deputatului PDM, Valeriu Guma, condamnat în România pentru corupție.

La 25 mai, „MoldovaGaz” anunța despre o nouă componență a Consiliului de Observatori tot atunci fiind modificată și componența Comisiei de Cenzori. Numele persoanelor care au fost desemnate pentru funcțiile respective nu au fost făcute publice.

În 2018, SA „MoldovaGaz” a înregistrat cel mai mare profit din istoria sa – 1,93 miliarde de lei, în creștere cu 1,66 miliarde de lei față de anul 2016.

Compania deservește 705 mii de clienți. „MoldovaGaz” şi „Tiraspoltransgaz” asigură tranzitul a 18,5 miliarde de metri cubi de gaze din Rusia în Balcani.

În Republica Moldova sunt livrate 3 miliarde de metri cubi anual.

Surse: 

 

https://www.report.md/esential/Agenti-rusi-obiective-strategice-si-economice-in-Romania-si-Moldova-preluate-de-companii-rusesti-Republica-Gazprom-896

https://www.euractiv.ro/euractiv-moldova/agenti-rusi-obiective-strategice-si-economice-in-romania-si-moldova-preluate-de-companii-rusesti-11958