16 iunie 1989 – DECLARAŢIA DE LA BUDAPESTA în care se cerea unirea forţelor românilor şi ungurilor împotriva duşmanului comun – dictatura lui Ceauşescu

Începând cu primăvara lui ’89, cine ştia unde să se uite, putea să discearnă desfăşurarea unui spectacol cu adevărat fascinant.

În iunie 1989 la Budapesta, cu prilejul reînhumării lui Imre Nagy, mai mulţi emigranţi români au iscălit împreună cu intelectuali maghiari aşa numita „Declaraţie de la Budapesta” în care se cerea unirea forţelor românilor şi ungurilor împotriva duşmanului comun – dictatura Ceauşescu (mai jos este redat textul integral).

În decembrie 1989 la Timişoara frăţia între diferitele naţionalităţi în lupta împotriva dictaturii s-a putut remarca, exact în spiritul Declaraţiei de la Budapesta, deşi nu neapărat ca o urmare a acesteia.

La Declaraţia de la Budapesta au aderat nume cunoscute ale emigraţiei româneşti, precum Paul Goma, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, Mihnea Berindei, Neagu Djuvara.

La o lună de la apariţia ei, Declaraţia a fost aprobată şi de regele Mihai (foto).

În perioada respectivă, Serviciile de informaţii construiau variante, montau scenarii inclusiv de intervenţie, erau încercate diverse variante de putere, erau activate diverse personaje care, într-un fel dau altul, trebuiau să dea identitate şi relevanţă viitoarelor democraţii şi structurilor lor incipiente.

În definitiv, atunci, în 1989, se juca viitorul statelor în formula agreată de existenţă post-comunistă, erau aşezate într-o ordine de valoare şi acceptabilitate, erau îndemnate să prezinte ce-şi doreau ca elemente de identitate naţională.

Cred că este util să începem prin a reaminti Declaraţia de la Budapesta din 16 iunie 1989.

Se vorbeşte acolo despre destinul viitor al Transilvaniei şi doar al Transilvaniei ca „spaţiu de complementaritate”, fără a pomeni numele celeilalte entităţi, entitatea-mamă, „România”.

Textul respectiv a generat imediat o reacţie foarte dură, spre exemplu din partea lui Ion Raţiu, în acel moment cea mai cunoscută voce a exilului românesc, recunoscută şi omagiată ca atare pe plan mondial, scrie adev.ro/qt38xc.

Campaniei de falsificare a istoriei care are ca ţintă Revoluţia din decembrie 1989, i-a căzut victimă şi Declaraţia de la Budapesta, comentează pe blogul său luptătorul anticomunist de atunci https://mariusmioc.wordpress.com.

Hai să vedem totuşi ce conţinea faimoasa Declaraţie de la Budapesta (linc):

DECLARAŢIA DE LA BUDAPESTA

Astăzi, 16 iunie 1989, odată cu celebrarea funeraliilor victimelor represiunii revoluţiei maghiare din 1956, eveniment de o deosebită importanţă pentru popoarele Europei şi, în special, pentru cele care trăiesc încă sub dictaturi comuniste, a avut loc o întâlnire între membrii Forumului Democratic Maghiar şi Români, semnatari ai următoarei

DECLARAŢII

Noi, romani si unguri,

Consideram ca libertatea si propasirea celor doua popoare pot fi realizate si garantate numai intr-un cadru politic pluralist de respectare integrala a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. O actiune comuna a fortelor democratice maghiare si romane se impune pentru atingerea acestui scop. Regimurile comuniste si in special politica dusa de dictatura ceausista a creat o situatie de criza acuta care impiedica comunicarea dintre romani si maghiari.

Dialogul inceput astazi intre noi doreste sa invinga aceste piedici si sa stabileasca bazele unor relatii normale intre cele doua natiuni care s-au format in acelasi spatiu geografic.

Data fiind configuratia hartii etnice, solutionarea conflictelor nu poate veni in nici un caz din revizuirea frontierelor, ci din schimbarea rolului lor in sensul liberei circulatii a persoanelor, a informatiei si a ideilor, in conformitate cu acordurile de la Helsinki.

Situam deci imbunatatirea relatiilor romano-maghiare in perspectiva procesului de restructurare democratica general-europeana, care singur va fi in stare sa rezolve problemele acumulate de-a lungul istoriei intre popoarele continentului intr-un mod care sa satisfaca interesele legitime ale fiecaruia in parte.

Transilvania a fost si este un spatiu de complementaritate si trebuie sa devina un model de pluralism cultural si religios. Este in folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturala, religioasa si de traditii care a facut specificul Transilvaniei sa fie prezervata.

Dreptul la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni trebuie garantat. Realizarea sa implica, printre altele, asigurarea unei scolaritati de toate gradele in limba maghiara, inclusiv reinfiintarea universitatii maghiare din Cluj.

Principiile enuntate mai sus vor sta la baza tuturor actiunilor comune pe care semnatarii inteleg sa le duca in viitor.

Apelam la organizatiile democratice precum si la acele persoane care impartasesc aceste principii sa se alature acestei actiuni.

Budapesta, 16 iunie 1989

Semnatari:

Antal G. Laszlo, Antall Jozsef, Balogh Julia, Biro Gaspar, Csoori Sandor, Fur Lajos, Illzes Maria, Jeszensky Geza, Keszthelyi Gyula, Kodolanyi Gyula, Molnar Gusztav, Stelian Balanescu, din partea Cercului Roman din RFG, Mihnea Berindei, vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania (LDHR), Ariadna Combes, vicepresedinte al LDHR, Mihai Korne, director al revistei “Lupta”, Ion Vianu, reprezentant al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania din Elvetia, Dinu Zamfirescu, membru al Biroului LDHR, membru al Partidului National Liberal.

Ulterior si alte persoane si organizatii s-au alaturat acestei declaratii: Rockenbauer Zoltan si Vagvolgyi Andras, din partea Federatiei Tineretului Democrat (FIDESZ), Partidul Liber Democrat, Asociatia Maghiarilor din Transilvania, prin presedintele Kiss Bela si secretarul Spaller Arpad, intregul colectiv redactional al revistei “2000″, Bojtar Endre, seful sectiei pentru Europa rasariteana a Institutului de Istorie Literara, prof. Bela Kallman, Dan Alexe, Daniel Boc, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dimitrescu, Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alexandru Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismaneanu, Ileana Vrancea.

Declaratia a mai fost semnata, ulterior, si de: George Barbul, Doru Braia, Dina Bratianu-Missirliu, Alexandru Missirliu, Ileana Verzea.

La o luna dupa difuzare, intr-o “Marti, 4 iulie 1989, Majestatea Sa regele Mihai a primit la resedinta sa de langa Geneva o delegatie din grupul romanilor care au redactat la Budapesta o declaratie comuna impreuna cu Forumul Democratic Maghiar.

Aceasta delegație compusă din Dna Ariadna Combes, dr. Ion Vianu si Dinu Zamfirescu a înmânat Majestății sale textul declarației de la Budapesta.

Majestatea sa a aprobat întrutotul conținutul declarației, care exprima convingerile sale privind relațiile dintre popoarele român si maghiar”.

Pe internet, cine caută „Declaraţia de la Budapesta” găseşte în mare majoritate saituri în care această declaraţie este considerată o trădare, o ameninţare la adresa graniţelor României şi în cîteva locuri se spune că în această declaraţie se preconiza autonomia Transilvaniei (linc). Nimic din toate acestea nu e adevărat, după cum se vede din textul declaraţiei. În general, o declaraţie politică trebuie analizată pe baza textului ei, nu pe baza comentariilor despre acest text aparţinînd unor terţe persoane. Faptul că pe saiturile internet de limbă română declaraţia de la Budapesta este pomenită aproape exclusiv pentru a fi criticată, inclusiv prin afirmarea unor minciuni despre conţinutul acesteia, arată puterea propagandei securiste despre tot ceea ce ţine de anul 1989. Se urmăreşte de fapt aruncarea cu noroi asupra dizidenţilor români, de la Paul Goma la Doina Cornea (prin fiica ei Ariadna Combes), insinuîndu-se că aceştia sînt, dacă nu trădători de ţară atunci cel puţin nişte tîmpiţi care s-au lăsat manipulaţi de duşmanii României.

# # #

REACŢIA EXILULUI ROMANESC LA DECLARAŢIA DE LA BUDAPESTA

Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi – Ion Rațiu, Liciniu Faina, Alecsandru Miele, Ion Varlam, Coriolan Brad- 9 septembrie 1989 (integral, aici), în continuare am selectat, din motive de spaţiu, doar poziţia exprimată de Ion Raţiu: Uniunea Mondială a Românilor liberi a adoptat o poziţie ne-echivocă în problema relaţiilor româno-maghiare. „SĂ NE ÎNFRĂŢIM“, a fost apelul ce am lansat ungurilor, cu litere de o şchioapă în numărul nostru din iunie 1986. Să luptăm împreună împotriva comunismului. Pentru democraţie.

Am repetat aceeaşi idee în Declaraţia din 11 aprilie 1986, în care am cerut „solemn, fraţilor unguri, să înceteze calomnia că ungurii sunt supuşi etnocidului“ în Transilvania.

Aşa cum am declarat din nou la BBC şi la „Vocea Americii“, noi avem o reconciliere istorică cu ungurii şi depunem eforturi reale, verificabile, pentru a o realiza, mai ales ajutând pe toţi refugiaţii din România, astăzi în Ungaria, fără absolut nici o distincţie etnică.

Dar astăzi e rândul ungurilor să condamne şovinismul multora dintre ei – de care sunt pline ziarele şi programele de televiziune din lumea întreagă. Astăzi e rândul ungurilor să recunoască explicit că Transilvania e pământ românesc.

Dar ca să nu rămână nici o umbră de îndoială: ÎNTR-O ROMÂNIE DEMOCRATĂ, UNGURII ŞI CELELALTE MINORITĂŢI VOR AVEA EXACT ACELEAŞI DREPTURI CA ŞI ROMÂNII ÎN MIJLOCUL CĂRORA TRĂIESC. Ion Raţiu

De ce era importantă, esenţială, identitară chiar, discuţia de Transilvania şi despre relaţiile româno-maghiare?

De la Budapesta,pe 13 iulie 1989, pleca această telegramă către centrala CIA:

„Liderii pro-reformă din Ungaria găsesc că atitudinile regimurilor (comunist) ortodoxe din România şi Cehoslovacia amninţă din ce în ce mai atre şi ameninţă interesele naţionale de securitate ale Ungariei”.

Titlu de infarct care prefaţa ştirea propriu-zisă, în care se spunea că „Budapesta crede că Praga şi Bucureştiul au decis să-şi centreze activitatea serviciilor lor de securitate împotriva Ungariei.

Mai mult, oficialii români i-au avertizat pe unguri că nu sunt excluse confruntările armate în cazul în care Budapesta contionuă să facă presiuni împotiva Bucureştiului în ce priveşte modul în care tratează minoritatea maghiară din România. (sursa).

Cehoslovacia şi România au denunţat în modul strident reînhumarea lui Imre Naghy, liderul executat al Revoluţiei din 1958, acuzând Budapesta de tendinţe contrarevoluţionare.

Se spune că Ungaria a cerut Partidului social democrat din Germania de vest să introducă într-o rezoluţie bipartizană privind Ungaria din Bundestag o clauză împotriva destabilizării venite din străinătate”.

Era vorba, așadar, despre ştiri dramatice privind intenţiile mârşave ale securiştilor români care, împreună cu serviciile din Cehoslovacia, erau gata să treacă la acte de violenţă armată.

Foarte importantă este concluzia analistului CIA în telegrama din 27 noiembrie 1989 pe care o puteţi accesa aici, comentariu la realegerea lui Ceauşescu la Congresul PCR.   Comentariul este nemilos şi sună ca o sentinţă:

„Congresul a oferit o dovadă în plus a izolării internaţionale crescânde a lui Ceauşescu. Ambasadorii europeni şi cei din NATO (cu excepţia trimisului turc) au boicotat lucrările, aşa cum au făcut şi cel al Ungariei, Japoniei şi câţiva ambasadori din America Latină. Câteva partide comuniste vest-europene nu numai că nu au participat, dar au criticat cu tărie, în luări de poziţii publice, prestaţia românească în domeniul drepturilor omului.

În ciuda criticilor puternice, este puţin probabil ca Ceauşescu să schimbe în mod semnificativ sensul politicilor sale staliniste sau să facă mai mult în domeniul drepturilor omului.

În loc de asta, e probabil că va intensifica contactele cu alte regimuri dure, mai ales din Asia de est şi poate să caute noi metode – sunt posibile controale de frontieră mai severe şi mai multe restricţii împotriva ziariştilor străini – pentru a izola la şi mai mult România de ritmul schimbării„.

În fine, iată ultimul document din seria de azi, o telegramă din 19 decembrie 1989 a agentului CIA de la Budapesta care analizează implicaţiile condamnării oficiale de către Parlamentul Ungar a persecuţiilor la care era supus Tokes în România.

Se spune în acest document reprodus de  adev.ro/qt38xc că :

„în Ungaria, denigrarea României este un mijloc sigur de a câştiga voturi, iar deschiderea din ce în ce mai mare a politicilor din Ungaria poate să încurajeze competiţia partizană cerând sancţiuni la adresa României. Dacă demonstranţii vor crede zvonurile care vorbesc despre o mare baie de sânge, s-ar putea ca poliţiţiei ungare să-i fie greu să protejeze Ambasada României de atacuri. Moscova nu a comentat oficial în ce priveşte problema Tokes şi prezentarea în presă a demonstraţiilor a fost sumară.

Cu toate astea, ediţia de azi din Izvestia se referă la Tokes ca la un campion al cauzei drepturilor omului şi notează faptul că punerea sa sub arest la domiciliu a atras atenţia comunităţii internaţionale. Pare că Moscova va condamna violenţele, va reitera nevoia de reforme şi va oferi cel puţin un sprijin privat Ungariei în scopul de a ridica această problemă pe plan internaţional”.

  Desigur, ceea ce aţi văzut azi reprezintă o selecţie dintr-o masă impresionantă de documente. Sensul lor profund poate fi înţeles doar prin comparaţie cu rapoartele existente în arhivele KGB, acolo unde secţiunea România este deosebit de bine şi bogat alimentată.

Cu altă ocazie, cred că este esenţial să vedeţi cum, la Moscova, Ceauşescu era ultimul – şi de la un moment dat singurul lider comunist care nu dorea să înţeleagă nimic din lumea care se prăbuşea zgomotos în jurul său.

În 1989, marii actori politici deciseseră soarta jocurilor, dar la Bucureşti liderii politici ai momentului se închideau în propria lume, tăind astfel orice şansă de sincronizare cu restul ţărilor din jur. 

Publicitate

DEZVĂLUIRI – Comploturile politico-militare care au încercat să pună în dificultate regimul Ceaușescu și relația dintre KGB și Securitate. VIDEO

KGB vs DSS / Comploturile politico-militare, date istorice, dezvaluiri și controverse în conferința publică de la IRRD`89

În contextul aniversării a 30 de ani de la izbucnirea, desfășurarea și victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, IRRD 1989 a realizat o nouă conferință publică, în ziua de 21 februarie 2019, dedicată comploturilor politico-militare care au încercat să pună în dificultate regimul Ceaușescu, precum și relația dintre KGB și Securitate.

Modul în care serviciile de informații sovietice și occidentale au fost implicate în realizarea unora dintre aceste comploturi, participanții la aceste comploturi, biografiile lor profesionale și politice, rolul și locul fostului Departament al Securității Statului (DSS) în lichidarea acestor comploturi, relevanța lor în economia prăbușirii regimului Ceaușescu și nu numai, au fost subiectele abordate în cadrul acestei conferințe, consemnează DORIAN THEODOR CLENCIU, în https://romaniabreakingnews.ro/kgb-vs-dss

Au conferențiat istoricii dr. Florian BANU (Consilier CNSAS) și dr. Constantin CORNEANU (Director General-adjunct al IRRD 1989). Pe parcursul conferinței au intervenit Gelu Voican VOICULESCU (Director General al IRRD 1989), Petre ROMAN (membru în Colegiul Național al IRRD 1989), generalul de brigadă (r) Vasile MĂLUREANU (fost coordonator la nivel central al activității informative pe profilul antisubversiune – Direcția I Informații Interne din cadrul DSS, respectiv Diviziunea A – Apărarea Constituției din Serviciul Român de Informații), jurnaliști, istorici, revoluționari.

Referitor la această confruntare dintre KGB și Securitate, istoricii dr. Florian BANU (Consilier CNSAS) și dr. Constantin CORNEANU (Director General-adjunct al IRRD 1989) au menționat faptul că precursoarea UM 0110 (anti-KGB), viitoarea UM 0920/A din structura Direcției Generale de Informații Externe (DGIE) își are originea în ordinul primit de către generalul Nicolae Doicaru, la începutul anului 1963, din partea ministrului Alexandru Drăghici, de a se constitui o unitate specială care să apere ambasadele și agențiile economice românești din țările socialiste de atenția serviciilor in­for­mative și contrainformative ale aliaților din Tratatul de la Varșovia.

Șeful DGIE, Nicolae Doicaru, va interpreta într-un mod ciudat ordinul lui Alexandru Drăghici și va înfiin­ța un serviciu a cărui principală misiune era aceea de a recruta diplomați occidentali acreditați în diverse capitale din spațiul dominat de sovietici.

La sfârșitul anului 1965, colonelul Constantin Iosif, prieten cu generalul Nicolae Doicaru, a devenit șeful a ceea ce s-a numit la început Biroul Țări Socialiste din cadrul Direcției Generale de Informații și, mai apoi, locțiitor al serviciului de informații orientat spre țările socialiste.

În primăvara anului 1969, ca urmare a reorganizării activității și structurii DGIE, Biroul Țări Socialiste a primit și sarcini de natură contrainformativă, devenind o unitate inde­pen­dentă, sub comanda aceluiași colonel Constantin Iosif.

În 1973, după reorganizarea Di­recției a III-a Contraspionaj și debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la con­du­cerea acesteia, UM 0920 (DIE) a preluat și nucleul special din cadrul Direcției a III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din țările socialiste și verificarea loialității mem­brilor CC al PCR.

Contraspionajul descoperise trădările din DIE, faptul că o serie întreagă de ofițeri DIE aflați la post erau deconspirați, încă din plecare, iar unii dintre agenții din exterior ai Direcției a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a unei „indiscreții” venite de la DIE. Ordinul prin care Direcției a III-a i-au fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul „000235” (Strict-secret de importanță deosebită), adică numărul de la mașina de serviciu a lui Ion Mihai Pacepa.

Prin acest ordin spionajul românesc prelua în totalitate contraspionajul în sensul că au fost desființate rezidențele create, lichidate punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată obligația de a preda acestor organe orice informator de contraspionaj care pleca în străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată.

Noua unitate (UM 0920/A) se va afla, în continuare, sub comanda colonelului Constantin Iosif care va fi cooptat și în consiliul de conducere al DIE. În ancheta întreprinsă în 1978, după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, se va releva faptul că șeful UM 0920/A minimalizase pe orice cale pericolul pe care-l prezenta activitatea serviciilor de informații din țările socialiste pentru cadrele din DIE.

În 1977, UM 0920/A va trece sub coordonarea directă a ministrului de Interne, Teodor Coman, și a generalului Nicolae Pleșiță. Ofițerii DIE au mărturisit, în cursul an­chetei din 1978, faptul că au fost distruse, din ordinul colonelului Constantin Iosif, nu­me­roase documente referitoare la introducerea de tehnică operativă în domiciliile unor oa­meni pe care nu-i agreau, respectiv Mircea Malița, Nicolae Militaru precum și alți dem­ni­tari comuniști din epocă.

Colonelul Ion Păduraru (DIE) va raporta faptul că șeful UM 0920/A a distrus toate materialele cu privire la persoanele suspecte că ar lucra pentru un serviciu de informații din țările socialiste.

Ancheta internă efectuată în 1978 va releva faptul că UM 0920/A a instalat tehnică operativă și a desfășurat activități contrainformative fără aprobări legale de la organele în drept chiar și împotriva cadrelor de conducere din aparatul de stat și, totodată, au prelucrat cu mijloace TO și filajul de care dispunea UM 0920/A pe cine au dorit Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa, atât din Ministerul de Interne, cât și din alte instituții. UM 0920/A a fost folosită și de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei CC al PCR din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activiști ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceaușescu și cu a sa politică. Într-un interviu acordat postului de televiziune Duna TV, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa a declarat că Ion Iliescu a fost interceptat ani de zile cu microfoanele tip «UM 0920/A», încă din anul 1972.

Ofițerii UM 0920/A au participat la acțiuni de filaj și supra­veghere informativă și a membrilor marcanți ai Consiliului de Stat, prim-miniștrilor sau a secretarilor CC al PCR urmărindu-se verificarea loialității acestora față de PCR și față de Nicolae Ceaușescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), UM 0920/A va deveni UM 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-KGB”).

În decembrie 1989, UM 0110 avea în componența sa 304 persoane, dintre care 264 ofițeri, care lucrau în patru servicii informative.

Două dintre aceste servicii se ocupau de URSS, unul de Ungaria și Iugoslavia, celălalt de RDG și celelalte state socialiste. La comanda UM 0110 a rămas colonelul Constantin Iosif, devenit, mai apoi, general, până în 1986 când a fost înlocuit cu generalul-maior Victor Neculcioiu.

În preocupările ofițerilor UM 0110 se vor afla, cu precădere, toți cei care aveau studii militare/civile în URSS sau manifestau simpatii față de Uniunea Sovietică. Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de către MApN către senatorul Șerban Săndulescu (PNȚcd), membru al Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se menționa faptul că primele cadre ale MApN au plecat la studii militare în URSS în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967.

 În total, 1.858 de ofițeri ai MApN au absolvit academii și școli militare, precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii militare, cu durata de 2 – 7 ani, astfel: 

1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”);

2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație);

3) 257 la academii militare cu profil tehnico-ingineresc;

4) 33 la Academia de Spate și Apro­vizionare;

5) 17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin”. Acestor ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1 – 3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență medicală. 

La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai lucrau în MApN fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară.

 „Ceilalți 41 ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”, menționa MApN.

Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948 – 1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel superior în URSS.

Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ civil sau militar din URSS. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul dintre acești oameni.

În contextul denigrării Revoluției Române din Decembrie 1989, presa post-decembristă a menționat existența unor generali (Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin M. Pancea, Gheorghe Logofătu etc.) și a unor ofițeri superiori din MApN care ar fi lucrat pentru GRU sau KGB, însă dovezile, cu excepția unor supoziții, nu au fost făcute publice niciodată în condițiile în care se păstrează misterul asupra destinului dosarelor din arhiva fostei UM 0110 (anti-KGB), precum și al dosarelor fostei Direcții a IV-a Contrainformații militare.

Istoricul Marius Oprea consemnează, privitor la arhiva UM 0110, faptul că, după o sursă anonimă, o mare parte a arhivei UM 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată la Iași, a fost transferată în 1994 – 1995 către București.

 În lucrarea Cazul Timofte – KGB…, jurnalistul Alexandru Mihăilă reproduce în facsimil (p. 322) raportul din 10 aprilie 2001 al colonelului Constantin Muraru din SRI în care se menționează faptul că înainte de anul 1996, dar și după aceea, a apărut solicitarea „inventarierii tuturor persoanelor ce au făcut obiectul preocupărilor pe linia contraspionajului sovietic (a fostei UM 0110) cu precizarea necesității valorificării datelor și informațiilor pe care le dețineau foștii lucrători ai UM 0110, activi sau în rezervă, cunoscut fiind faptul că pe acel profil de muncă arhiva nu s-a conservat”. 

Istoricul britanic dr. Dennis Deletant declara, într-un interviu apărut în săptămânalul Prezent, că  marile mistere, care continuă să învăluie istoria Securității, și care trebuie să fie developate opiniei publice, și nu numai, se referă la: 

1) stabilirea influenței pe care a avut-o KGB la începuturile Securității, în 1948;

2) care a fost politica de cadre a Securității înainte de 1965 și după;

3) care au fost țintele UM 0110;

4) unde sunt banii din conturile fostului DSS și 

5) care sunt politicienii din Occident și din partidele socialiste vest-europene care au primit bani de la regimul Ceaușescu sau au întreținut relații cu Securitatea română.

Referindu-se la o posibilă implicare a serviciilor de informații sovietice (KGB&GRU) într-o conspirație împotriva lui Nicolae Ceaușescu în anii ꞌ80, fostul șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, va declara, cu re­ferire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, că sunt lipsite de temei susținerile generalului, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor categorii de militari activi.

În realitate aceste legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate împotriva lor.

O serie de mărturii ale fostului ministru al Apărării Naționale, generalul (r) Con­stantin Olteanu, referitoare la incidentul din 18 februarie 1978 (conversații intime cu generalii sovietici în afara cadrului oficial) care a permis îndepărtarea lui Nicolae Militaru din MApN pe motiv de apartenență la GRU, au născut numeroase întrebări: a fost Nicolae Militaru agent secret al GRU sau doar un susținător al politicii URSS în cadrul Tratatului de la Varșovia și în lume?

Inexistența în circuitul istoriografic a unor docu­mente din dosarele Direcției a IV-a Contrainformații militare a DSS, cu referire la Nicolae Mili­taru, amplifică misterul asupra acestui ofițer și a rolului său în confruntarea dintre comunitatea de intelligence a României socialiste, susținătoare a politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu, și KGB&GRU, ca instrumente de putere ale Uniunii Sovietice.

Direcția a IV-a Contrainformații militare va încerca, conform declarațiilor făcute de către generalul-maior Constantin Nuță lui Constantin Olteanu, să forțeze o mărturisire completă a lui Nicolae Militaru, în condițiile în care cei de la contrain­for­mații militare, nu au cunoscut din timp despre faptul că va avea loc o asemenea discuție, nu au dirijat special un informator și nici nu au avut instalată tehnică operativă.

Fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu, nu a crezut versiunea privitoare la surpriza pe care GRU și Nicolae Militaru au produs-o ofițerilor Direcției a IV-a Contrainformații militare, iar Nicolae Ceaușescu nu s-a grăbit să-l schimbe din funcție, imediat, pe generalul-colonel Nicolae Militaru.

Nicolae Militaru a rămas în funcția de ministru-adjunct al Ministerului Construcțiilor Industriale până la data de 8 februarie 1984, deși pe 4 aprilie 1983 a fost trecut în rezervă și pensionat din MApN.

Totodată, a rămas membru supleant al CC al PCR până la 22 noiembrie 1984, nemaifiind ales la Congresul al XIII-lea al PCR. Beneficiind de o asemenea calitate a putut să se interneze la Spitalul „Elias” unde l-a reîntâlnit pe Ion Iliescu care venise într-o vizită la Valter Roman.

Menționăm faptul că la 17 aprilie 1983, Nicolae Militaru i-a scris lui Nicolae Ceaușescu cerându-i să fie numit la comanda Academiei Militare a Republicii Socialiste România.

După întâlnirea cu Ion Iliescu, Nicolae Militaru a trecut, conform propriei mărturii din 1991, să contacteze personalități politice și militare ale regimului comunist care se puteau angaja în derularea unui complot politico-militar prin care urma să fie înlăturat de la putere Nicolae Ceaușescu.