14 martie 1881 – Parlamentul român a votat transformarea României în regat. VIDEO

 

 

 Acum 137 de ani, la 14 martie 1881, Parlamentul a votat Legea prin care România devenea regat. Prinţul Carol I a primit pentru sine şi pentru urmaşii săi titlul de rege al Românei, fiind încoronat la 10/22 mai 1881.

În urma proclamării regatului, România şi-a consolidat poziţia în sistemul relaţiilor internaţionale, în special în Europa, dând în acelaşi timp un impuls mişcării de emancipare naţională a românilor de dincolo de Carpaţi

 

 

 

Un principe german pentru România

 

În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu, ajuns la putere după abdicarea silită a principelui Alexndru Ioan Cuza  din noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot urma să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe („domn”, sau „gospodar”) al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România).

Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea.

Termenul „plebiscit” trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori din aproximativ 4.400.000 locuitori). În defavoarea lui Carol fuseseră exprimate împotrivă doar 2248 din voturi.

Pe 10/22 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern a depus jurământul pe legile țării în Dealul Mitropoliei din București în faţa mitropolitului Ungrovlahiei, Nifon  şi a unei mulțimi entuziaste de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul domnitor. 

Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.

Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al României.

 După depunerea jurământului, domnitorul a numit imediat un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.

 

„Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea”.

Carol I

 

La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.

  Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, Carol I  va rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când a fost proclamat primul rege al României.

„Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o cestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat” .

Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” .

Întrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881) , festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.
Puterile europene vor recunoaşte necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă sugerând Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României.

Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena.

Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877.

Deşi modest , ceremonialul încoronării a reuşit să impresioneze opinia publică.

În dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – se va îndrepta de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă.

În fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.

La ora 12,00, întregul cortegiu sosea la Mitropolie, unde era întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat.

Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere.

Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde va fi rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I.

„Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică.

(…) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui” .

După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”.

Festivitatea va fi urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei.

Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.

 Domnia lui Carol a reprezentat o etapă importantă în istoria ţării noastre. Reprezentant al unei dinastii nobile europene, acest prinţ prusac a preluat tronul unei ţări aflate în criză: ameninţată din exterior cu desfacerea unirii, afectată în interior de neînţelegerile şi diferenţele de opinii dintre oamenii politici.

În timpul celor 48 de ani de domnie, cea mai lungă din istoria statelor româneşti, a reuşit să schimbe faţa României. A scos ţara din “apăsătoarea şi înjositoarea suzeranitate turcească” şi a transformat-o într-un stat de prim rang în estul Europei. 

Perioada 1866-1914 a însemnat o etapă de mari progrese pentru România, atât în plan politic, economic şi social, cât şi în plan demografic şi cultural.

România a intrat într-un amplu proces de modernizare: industria naţională s-a dezvoltat, au fost construite căi ferate, gări, porturi, a fost realizat un sistem naţional de apărare, armata a fost modernizată, economia a cunoscut o importantă dezvoltare, au fost construite clădiri noi, impozante – Banca Naţională a României, înfiinţată în 1880, Ateneul Român.

Foarte mulți istorici consideră că Regele Carol I  poate fi considerat unul dintre părinţii fondatori ai României. Și asta pentru că statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza, însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I.

Moștenirea lăsată de Regele Carol I este mult mai bogată decât cea prezentată în manualele de istorie, care insistă pe dobândirea independenței.

  Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări, însă tot Regele Carol I este cel care a unit Dobrogea cu ţara, iar mai târziu, în 1913, Cadrilaterul. 

Ca o consecință a prieteniei cu Franz Jozef, Regele Carol I al României a obținut și grațierea liderilor românilor ardeleni, condamnați la închisoare ca urmare a Procesului Memorandiștilor, ținut la Cluj. Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal.

Regina Victoria a Marii Britanii, bunica viitoarei Regine Maria, l-a tratat de asemenea cu un respect deosebit.

Tot în timpul domniei sale, în 1866 România a dobândit una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri, care a avut ca model constituţia Belgiei.

Un alt obiectiv, urmărit cu multă consecvenţă de către Regele Carol I, a fost dezvoltarea economiei româneşti. Din acest punct de vedere, de la venirea sa în Principate, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse.

Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri.

Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an, ceea ce era, să recunoaştem, o performanţă cu totul remarcabilă.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare.

Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar, treptat, şi substanţa modelului european-occidental.

 În plan instituțional, câteva dintre reperele României au fost create cu ajutorul implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României. De asemenea, Regele Carol I a creat LEUL- moneda naţională.

Deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, Carol I s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

Domnia lui Carol I nu a fost scutită de tensiuni. El s-a confruntat cu răscoale țărănești, cu venalitatea clasei politice din București, cu două războaie, cel de Independență și cel Balcanic, sau cu episoade precum cel al proclamării ridicolei republici de la Ploiești.

Un moment dureros a fost moartea Principesei Maria, singurul copil al Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta. Însă Regele Carol I a învins toate aceste piedici. 

Deşi era de neam german şi descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, Carol I s-a identificat cu aspiraţiile naţiunii în fruntea căreia a fost ales, reuşind să menţină ordinea în stat şi să cultive un climat de rigoare, absolut necesar într-un proces de modernizare, fapt ce i-a adus un prestigiu incontestabil şi un loc de onoare în istoria României, mulţi cetăţeni ai acestei ţări situându-l în rândul celor mai mari români ai tuturor timpurilor.

 

 

 

A decedat la 10 octombrie 1914, în castelul Peleş din Sinaia, și este înmormântat în necropola regală de la Curtea de Argeș.

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i

http://www.descopera.ro/cultura/4289075-carol-i-principele-de-otel-al-romaniei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen

Istorisirile din cronicile chineze despre „Tinutul Da Qin”si ce stiau chinezii despre Dacia

 

Se spune ca in cele mai vechi timpuri, Apusul si Rasaritul nu stiau unul de celalalt, cele doua jumatati de lume ducandu-si veacul fiecare in felul ei.

Totusi, o alta istorie, mai putin cunoscuta, incepe sa se scrie, pe baza documentelor vechi, chineze, si a ultimelor descoperiri arheologice.

Europenii au ajuns in China acum patru mii de ani, iar chinezii, la randul lor, au batut la poarta Europei in vremea lui Decebal, dorind sa ajunga in „tara Daqin”, aflata la vestul Marii Negre.

 

 

 

 

     

  

  Decebal                               Generalul Ban  Chao

 

Ca si astazi, europenii stiau putine lucruri despre orientali, iar pentru chinezi, Roma era aproape un tinut mitic, la capatul lumii, locul unde soarele se cufunda in mare.

Cele doua mari imparatii, erau cele mai mari de pe Pamant la acea vreme: la soare-rasare Imperiul Chinez, iar la soare-apune Imperiul Roman.

In vremea dinastiei Han, cand tara de la rasarit se afla in epoca sa de aur, romanii isi traiau si ei perioada de glorie, sub primul lor imparat, Augustus. 

Intre cele doua mari puteri exista o a treia, nu la fel de intinsa, dar puternica si apriga, care impiedica cu buna stiinta legaturile dintre ele : persii.

Ei erau cei care intermediau comertul Chinei cu Occidentul si pe cel al Romei cu Orientul, percepand taxe pentru trecerea caravanelor pe teritoriul lor.

Persii au dat mare bataie de cap romanilor. Pentru Cezar, supunerea dacilor si a persilor au constituit ultimele sale planuri, pe care nu a apucat sa le duca la indeplinire.

Mai tarziu, Traian ii va implini visul, cucerind o parte din Dacia si o parte din regatul part, cu mari eforturi.

Imparatul Hadrian, care a venit pe tron dupa Traian, si-a dat seama cat era de dificil sa mentina aceste doua noi cuceriri.

A renuntat repede la teritoriile persilor si era cat pe ce sa renunte si la Dacia, daca prietenii sai nu l-ar fi sfatuit sa se razgandeasca.

Oricum, nu mult mai tarziu, Dacia va fi abandonata.

Dacii si persii, ultimii cuceriti si primii eliberati, sunt simbolul dusmanului greu de infrant, dar si mai greu de tinut sub ascultare.

Sub regii dinastiei Han, si mai ales in dinastia Han tarzie, puterea chineza s-a extins departe, spre vest, unde niciodata nu mai ajunsese.

In vremea imparatului Wu, in secolul al doilea inainte de Cristos, prima ambasada chineza a plecat spre vest, pana in Persia si Mesopotamia.

Mai tarziu, in anul 97 dupa Cristos, generalul Ban Chao ajunge pana la tarmul Marii Caspice.

De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la tarmul Marii Negre, ravnind sa treaca marea, pentru a pune piciorul in „tara de la vest de Marea cea Mare”, numita „Tara Daqin”.

In acelasi timp, sub Traian, puterea romana a inaintat spre rasarit cel mai departe in istoria sa multiseculara.

 

 

 

 

 

Harta Imperiului Roman in sec.II e.n.

 

 

 

Era momentul ca cei doi giganti sa se intalneasca.

Prima ambasada romana in China, consemnata in documente, dateaza din anul 166, cand imparatul Andun (identificat cu Marcus Aurelius Antoninus) trimite un grup de romani cu daruri pentru imparatul Chinei.

Aceleasi documente sustin ca Roma dorea de multa vreme sa lege contacte cu China, dar ca mereu era impiedicata de persi, care aveau tot interesul sa nu lase cele doua puteri sa intre in legatura directa, pentru a nu pierde rolul de intermediator al produselor.

Multa vreme, istoricii nu au dat crezare acestor informatii, mai ales ca documentele romane nu pomeneau nimic despre intentiile de alianta cu China.

Totusi, ele au fost confirmate de sapaturile arheologice din Vietnam, unde au fost descoperite monede cu efigia imparatului Marcus Aurelius.

Din nou, documentele au avut dreptate.

Romanii stiau de existenta chinezilor, iar tara lor o numeau Serica, „Tara matasii”.

Geograful Ptolemeu o reprezinta in hartile sale cu destula precizie.

 

 

 

 

Harta Chinei 202 i.I.Hr. –  221 d.I Hr.

Istoricul roman Florus sustinea ca gloria lui Augustus ajunsese atat de departe, incat veneau sa i se inchine neamuri din toata lumea, precum inzii si „oamenii matasii”, care locuiau „sub soare”, si care au calatorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma.

Acesta este primul contact atestat in scris intre chinezi si romani.

Matasea chinezeasca ajungea la Roma prin intermediul persilor, si devenise un produs extrem de ravnit, pentru care cei bogati erau dispusi sa plateasca orice suma.

S-a ajuns intr-acolo, incat senatul a trebuit sa dea decrete care sa interzica purtarea matasurilor, atat din pricini economice, caci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cat si din motive de moralitate: matasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contra, il expunea.

Dar in vreme ce „nebunia matasii” crestea la Roma, chinezii nu pareau interesati de produsele romane.

Doar sticla transparenta ii seducea, caci ei nu ajunsesera sa o produca decat sub forma mata.

Ambasada trimisa spre vest de imparatul Wu, pentru a cerceta tinuturile ce se margineau cu China, a fost primul pas in aparitia Drumului Matasii, viitoarea magistrala comerciala care lega capitala Chinei de atunci, Changan (azi Xian), cu tarmurile rasaritene ale Marii Mediterane, strabatand toata Asia Centrala.

Tot in aceeasi vreme, relatiile chinezilor cu persii au cunoscut o mare inflorire.

Noua cale comerciala a ajuns sa aiba peste 8000 de kilometri, in cea mai mare parte pe uscat, cu mai multe ramificatii.

Marco Polo este primul european care a strabatut Drumul Matasii, de la Venetia pana in China, la sfarsitul secolului al XIII-lea.

Dupa dezintegrarea imperiului mongol si a celui bizantin, Drumul Matasii a fost parasit, iar europenii au cautat noi cai catre China, de data aceasta maritime.

 

Dar sa ne intoarcem acum la generalul Ban Chao, care ajunsese pe tarmul Marii Caspice, de unde l-a trimis pe Gan Ying in tara Daqin, care se afla la vest de „Marea cea Mare”. Cei mai multi comentatori ai celor doua cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu („Istoria dinastiei Han Tarzie”) si cronica Weilue („Scurta relatare despre dinastia Wei”), sunt de parere ca „Marea cea Mare” este Marea Neagra.

Sub numele de Daqin, incepand cu aceste cronici si pana in Evul Mediu, este cunoscut Imperiul Roman. Numele mai vechi al Imperiului Roman era Lichien. Alti comentatori spun ca solul a ajuns, de fapt, la Oceanul Indian, in sud, iar Daqin se refera la teritoriile romane din Orient, anume Egiptul si Mesopotamia.

Totusi, descrierile exploratorului nu se potrivesc deloc cu ipoteza inaintarii spre sud, caci Peninsula Arabica nu este pomenita, si nici stramtorile Hurmuz si Bab-el-Mandeb, care separau Golful Persic si Marea Rosie de Marea Arabiei.

Din contra, este vorba de o mare intinsa, a carei traversare ar dura cateva luni, si dincolo de care incepe Imperiul Roman. Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe tarmul estic al Marii Negre, in actualul port Batumi, din Georgia.

De aici urma sa traverseze marea si sa ajunga in imperiu. Dar comerciantii persi l-au descurajat, spunandu-i ca marea este atat de intinsa, incat ar putea dura chiar trei ani ca sa o traverseze, daca nu are vanturi prielnice.

Acesti comercianti nu aveau nici un interes ca romanii si chinezii sa faca comert direct, fara sa le plateasca lor taxe. Desi s-a oprit la tarmul marii, Gan Ying nu s-a intors in China cu mana goala.

El a cules informatii despre tara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut in zona pontica. Aceste informatii stau la baza relatarilor despre Daqin, din cele doua cronici chineze.

Prima cronica, cea despre dinastia Wei, a fost scrisa in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han tarzie, in sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.

Anul in care solul a cules aceste informatii este 96 dupa Cristos, cand in China domnea imparatul He din dinastia Han, la Roma imparatul Nerva, iar in Dacia regele Decebal.

  Asa cum s-a demonstrat pana la urma solul chinez a ajuns la vest de Marea Neagra.

Ce se afla, in acea vreme, imediat la vest de Marea Neagra? Dacia! Pentru chinezi, acolo incepea Occidentul.

Chiar daca la vremea aceea Dacia nu era cucerita, Dobrogea si tarmul marii erau deja romane de ceva timp, si in doar zece ani urma sa se constituie provincia Dacia.

Tinand cont si de faptul ca documentele chineze pomenite au fost redactate la cateva sute de ani dupa expeditia generalului Ban Chao, nu are de ce sa ne mire daca pamantul de la apus de Marea Neagra era considerat ca facand parte din Imperiul Roman.

Asadar, numele Daqin ar putea veni de la Dacia.

Dar ca sa nu ramanem la o pura speculatie lingvistica, ar trebui sa vedem cum este descris acest teritoriu de catre autorii chinezi si daca descrierea se potriveste cu Dacia sau, mai degraba, cu alta parte a Imperiului Roman.

Primul lucru pe care il aflam este acela ca Tara Daqin este condusa de un rege, care nu domneste pe viata, ci poate fi schimbat, daca semnele divine o cer (in caz de calamitati naturale, de pilda), iar regele se retrage de buna voie, fara nici o suparare.

Istoricii n-au reusit sa gaseasca vreo asemanare cu sistemul de conducere de la Roma.

Acolo imparatul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Daca insa privim spre Dacia, ne amintim ca tocmai in acele vremuri, in anii 80 dupa Cristos, Duras ii cedase tronul de buna voie lui Decebal, simtindu-se prea batran ca sa faca fata amenintarii romane care se ivea la orizont.

Cu siguranta, in astfel de imprejurari, era consultata vointa lui Zamolxe.

Se mai spune in documentele chineze ca, pe langa rege, exista si un grup de 36 de capetenii militare, care deliberau in diverse probleme.

Daca unul singur era absent, intalnirea nu mai avea loc. Cine erau acesti 36 generali, cum ii numeste cronica chineza?

Consulii nu puteau fi, caci acestia erau doar doi, alesi anual.

Numarul cel mai mare de consuli intr-un singur an s-a inregistrat in vremea imparatului Commodus, 25 la numar, dar nu au functionat simultan si a fost o exceptie. Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea cateva sute de membri.

Daca insa luam in considerare Dacia, e posibil si chiar firesc ca, alaturi de rege, sa fi existat si un consiliu alcatuit din capeteniile cetatilor (davelor) supuse lui Decebal.

Pe langa rege si consiliul generalilor, exista si un departament al arhivelor, mai spune cronica.

Urmatoarea informatie este despre capitala acestei tari, care este inconjurata de ziduri de piatra. Din nou, nici o asemanare, nici cu Roma, nici cu alte orase mari ale imperiului.

Cetatile dacice din Muntii Orastiei erau, intr-adevar, inconjurate de ziduri de piatra, insa despre Roma nu se poate spune asa ceva: Roma nu era aparata de ziduri la vremea aceea!

In timpurile vechi, cand se lupta cu cartaginezii si cu galii, Cetatea Eterna avea ziduri de aparare.

Insa cand puterea sa a inceput sa creasca si toate teritoriile din jurul sau ii erau supuse, nu a mai avut nevoie de o astfel de protectie.

Vechile ziduri construite in vremea regelui Servius au mai fost de folos pana spre sfarsitul republicii. Abia in vremea imparatului Aurelian, in secolul Iii dupa Cristos, s-a construit un nou zid, dar de caramida.

Capitala descrisa de chinezi nu seamana deloc cu Roma.

Ea este alcatuita dintr-un sediu central si alte patru palate, iar regele petrecea cate o zi in fiecare din cele cinci sedii, rezolvand diversele probleme.

Perimetrul capitalei avea o suta de li (41,6 km), deci aceasta era distanta parcursa de rege in cinci zile, intre cele cinci cetati.

Cu toate eforturile de a intelege acest pasaj, istoricii au trebuit sa se dea batuti: nu este vorba despre Roma.

Daca ne gandim insa la Sarmisegetuza Regia, in preajma careia se afla cateva cetati puternice, asemanarea este destul de mare. Sarmisegetuza era probabil un centru religios.

Aproape de ea se aflau cetatile de la Costesti, Blidaru, Banita, Piatra Rosie, cu functii militare si religioase, dar si asezarea civila de la Fetele Albe.

De asemenea, e posibil sa existe si alte cetati sau asezari in zona, inca nedescoperite de arheologi.

Drumul total insumat intre cele cinci cetati enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Daca mergem pe firul acestei speculatii, e drept, nu putem sti cu precizie care erau celelalte patru „palate”, dar trebuie sa recunoastem ca este cea mai apropiata varianta de descrierea cronicii chineze, si ca Roma nu are nici o legatura cu acest pasaj.

  

Istoricii n-au reuşit să gasească vreo asemănare cu sistemul de conducere de la Roma. Acolo împaratul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Dacă însă privim spre Dacia, ne amintim că tocmai în acele vremuri, în anii 80 după Cristos, Duras îi cedase tronul de bună voie lui Decebal, simţindu-se prea bătrân ca să facă faţă ameninţării romane care se ivea la orizont.

Cu siguranţă, în astfel de împrejurări, era consultată voinţa lui Zamolxe. Se mai spune în documentele chineze că, pe lângă rege, exista şi un grup de 36 de căpetenii militare, care deliberau în diverse probleme.

Dacă unul singur era absent, întâlnirea nu mai avea loc. Cine erau aceşti 36 generali, cum îi numeşte cronica chineză? Consulii nu puteau fi, căci aceştia erau doar doi, aleşi anual.

Numărul cel mai mare de consuli într-un singur an s-a înregistrat în vremea împăratului Commodus, 25 la număr, dar nu au funcţionat simultan şi a fost o excepţie.

Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea câteva sute de membri. Dacă însă luăm în considerare Dacia, e posibil şi chiar firesc ca, alături de rege, să fi existat şi un consiliu alcătuit din căpeteniile cetăţilor (davelor) supuse lui Decebal.

Următoarea informaţie este despre capitala acestei ţări, care este înconjurată de ziduri de piatră. Din nou, nici o asemănare, nici cu Roma, nici cu alte oraşe mari ale imperiului.

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei erau, într-adevăr, înconjurate de ziduri de piatră, însă despre Roma nu se poate spune aşa ceva: Roma nu era apărată de ziduri la vremea aceea! Capitala descrisă de chinezi nu seamană deloc cu Roma.

Ea este alcatuită dintr-un sediu central şi alte patru palate, iar regele petrecea câte o zi în fiecare din cele cinci sedii, rezolvând diversele probleme.

Perimetrul capitalei avea o sută de li (41,6 km), deci aceasta era distanţa parcursă de rege în cinci zile, între cele cinci cetăţi. Cu toate eforturile de a înţelege acest pasaj, istoricii au trebuit să se dea bătuţi: nu este vorba despre Roma.

Dacă ne gândim însă la Sarmisegetuza Regia, în preajma căreia se aflau câteva cetăţi puternice, asemănarea este destul de mare.

Sarmisegetuza (în traducere “mă grăbesc să curg”) era probabil un centru religios. Aproape de ea se aflau cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Baniţa, Piatra Roşie, cu funcţii militare şi religioase, dar şi aşezarea civilă de la Feţele Albe.

De asemenea, e posibil să existe şi alte cetăţi sau aşezări în zonă, încă nedescoperite de arheologi. Drumul total însumat între cele cinci cetăţi enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Ţara Daqin este o ţara foarte bogată. Pământurile sale sunt pline de aur şi argint, iar locuitorii ei se ocupă cu agricultura, cultivând cinci feluri de cereale.

Comercianţii sunt foarte cinstiţi, nu au două preţuri. Daqin are mult grâu şi resurse alimentare din belsug şi ieftine. Oamenii sunt primitori, iar când la hotar sosesc soli din ţările vecine, li se trimit cai de poştă, pentru a ajunge în capitală, unde regele le face daruri în aur.

Nu există hoţi şi bandiţi. Zece bănuţi de argint valorează cât un ban de aur.

Oamenii din Daqin prelucrează sticla şi fabrică arcuri şi săgeţi . Ca să ajungi în această ţară, poţi să mergi şi pe uscat din Persia, înconjurând marea pe la nord.

Se spune chiar că ar fi existat un pod imens, de câteva sute de kilometri, care lega nordul mării cu ţara Daqin…

 

 

 
 În vremea impăratului  chinez Wou-ti (140 – 87,secolul 2), dregătorul Tchang K’ian a introdus în China viţa de vie nobilă, adusă în urma unei călătorii făcute în “Tara geţilor”.

Drumul dobrogean al mătăsii… Daqin, Dacia ….

…O hartă misterioasă aflată la Beijing,  indică Dobrogea ca fiind unul dintre ţinuturile străbatute în sec. VII–X de celebrul traseu comercial „Drumul Mătăsii”.

Se pare că la un moment dat negustorii Orientului au încercat să îşi vândă mărfurile şi în Nordul căilor tradiţionale, ajungând la Marea Caspică, apoi în Crimeea şi ulterior pe malul dobrogean al Mării Negre.

De aici, ei ar fi ajuns extrem de uşor la Constantinopole, unul din punctele de destinaţie preferate de comercianţii Asiei.
Izvoarele istorice demonstrează că imperiul chinez cunoştea ţinutul get înca din timpul domniei lui Decebal.Harta respectivă se află în prezent în Muzeul de Istorie din Beijing şi este un document care provine din timpul dinastiei Tang, care a domnit in China între 618 si 907 d.H.

Pe acest document cartografic este însemnata o misterioasă buclă a Drumului care ocolea Marea Caspică şi Nordul Mării Negre şi cobora prin Dobrogea, până în Bizanţ.

Nu se ştie cine anume a făcut aceasta hartă, care sunt bazele sale şi cât timp a funcţionat acest drum auxiliar.

În Bizanţ se ajungea pe un drum clasic care ocolea Marea Caspică, ajungea la coasta Mediteranei, urca apoi prin Anatolia, pentru ca, în final, marfa să fie descărcată la Constantinopol (Byzantium).

 

 

 

 

 

 

 

Drumul mătăsii Iată povestea…În vremea împăratului Wu, în secolul al doilea înainte de Cristos, prima ambasadă chineză a plecat spre vest, până în Persia şi Mesopotamia.

Mai târziu, în anul 97 după Cristos, generalul Ban Chao ajunge până la ţărmul Mării Caspice. De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la ţărmul Marii Negre, râvnind să treacă marea, pentru a pune piciorul în “ţara de la vest de Marea cea Mare”, numită “Ţara Daqin”.Romanii ştiau de existenţa chinezilor, iar ţara lor o numeau Serica, “Ţara mătăsii”.

Mătasea chinezească ajungea la Roma prin intermediul perşilor, şi devenise un produs extrem de râvnit, pentru care cei bogaţi erau dispuşi să plătească orice sumă.

S-a ajuns într-acolo, încât senatul a trebuit să dea decrete care să interzică purtarea mătăsurilor, atât din pricini economice, căci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cât şi din motive de moralitate: mătasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contră, îl expunea.

Dar în vreme ce “nebunia mătăsii” creştea la Roma, chinezii nu păreau interesaţi de produsele romane.

Istoricul roman Florus susţinea că gloria lui Augustus ajunsese atât de departe, încât veneau să i se închine neamuri din toată lumea, precum inzii şi “oamenii mătăsii”, care locuiau “sub soare”, şi care au călătorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma.

Acesta este primul contact atestat în scris între chinezi şi romani.Cei mai mulţi comentatori ai celor două cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu (”Istoria dinastiei Han Târzie”) şi cronica Weilue (”Scurtă relatare despre dinastia Wei”), sunt de părere că “Marea cea Mare” este Marea Neagră.

Sub numele de Daqin, începând cu aceste cronici şi până în Evul Mediu, este cunoscut (fals) Imperiul Roman.

Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe ţărmul estic al Marii Negre, în actualul port Batumi, din Georgia. De aici urma să traverseze marea şi să ajungă în imperiu.

Dar comercianţii perşi l-au descurajat, spunându-i că marea este atât de întinsă, încât ar putea dura chiar trei ani ca să o traverseze, dacă nu are vânturi prielnice.

Aceşti comercianţi nu aveau nici un interes ca romanii şi chinezii să facă comerţ direct, fără să le plătească lor taxe.Deşi s-a oprit la ţărmul mării, Gan Ying nu s-a întors în China cu mâna goală.

El a cules informaţii despre ţara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut în zona pontică.Aceste informaţii stau la baza relatărilor despre Daqin, din cele două cronici chineze.

Prima cronică, cea despre dinastia Wei, a fost scrisă in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han târzie, în sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.

Anul în care solul a cules aceste informaţii este 96 dupa Cristos, când în China domnea împaratul He din dinastia Han, la Roma împaratul Nerva Traian, iar în Dacia regele Decebal.

Academicianul Mircea Malita a fost printre primii romani care au îmbraţisat ipoteza „drumului dobrogean al mătăsii”.

El s-a numărat printre ce dintâi  care au putut studia  misterioasa hartă chineză, care indica Dobrogea ca un ţinut străbătut de unul dintre traseele comerciale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In acest context, nu ar trebui sa ne mire daca gasim in scrierile chineze referiri la Dacia. Istoria se scrie si se rescrie mereu, sau cel putin asa ar trebui sa fie.

Nimic nu este definitiv in stiinta istoriei: fiecare ciob nou descoperit sau fiecare fraza dintr-un document poate duce la rasturnarea unui manual intreg de istorie, a unor teorii ce au dainuit timp de secole. Insa istoria este scrisa de istorici si de ei depinde modul in care adevarul este reconstituit.

 

 

 

 

Surse:

https://daciqum.wordpress.com/2013/02/02/drumul-dobrogean-al-matasii-daqindacia/#more-385

http://www.cunoastelumea.ro/ce-spun-chinezii-antici-despre-tara-daqin-au-ajuns-chinezii-in-dacia-informatii-de-exceptie/

 

 

 

 

DRUMETI IN CALEA FURTUNII. Cartea neagră a României 1940-1948

 

Români în calea lupilor

“În viață trebuie să ai curaj, căci oriunde te vei găsi, ești în lumea lupilor și, dacă nu ai curaj, nu faci nimic” (Alexandru Danielopol)

Pentru Basarabia, din păcate, nu mai puteam face nimic. Basarabia era pierdută, era luată de ruși. Acum însă se punea problema salvării oamenilor, a basarabenilor și bucovinenilor. Aceștia se refugiaseră în România în două valuri, între 1940-1941, relativ puțini, și un val uriaș, refugiat în 1944.

După datele pe care le dețineau americanii, era vorba de peste 300.000 de oameni (după alte date, 700.000 de oameni n.a.), care fugiseră de spaima bolșevicilor. Un an de zile, 1940-1941, îi lămurise pe basarabeni ce-i poate aștepta de la ruși.

În orice caz, americanii dau ca cifră 300.000 numai pentru cei salvați de la deportare, iar cei luați de ruși și repatriați cu forța se cifrează între 50-55.000 de oameni.

În 1940, când Sovietele ne-au adresat cunoscutul ultimatum, de 72 de ore, nu a existat timpul fizic necesar pentru evacuarea tuturor persoanelor. Unii au fost surprinși în spitale, unele femei erau însărcinate, mai erau funcționarii de la poștă, de la telegraf, cei de la tramvaie, care nu au putut pleca la timp și rușii i-au surprins acolo.

Sigur, cei din nordul Basarabiei, unde lățimea teritoriului era mai mică, s-au putut refugia mai ușor, dar cei din sud, de la Cetatea Albă de pildă, unde lățimea era maximă, au avut mari probleme să se refugieze în România, mai ales că starea drumurilor era lamentabilă.

Din păcate, trebuie să spun cu durere în suflet, românii nu s-au îngrijit de starea drumurilor, nu s-au îngrijit de Basarabia, era mai mult o “provincie de exil”. Eu locuiam în București, pe strada Biserica Amzei, casa tatălui meu, profesorul Danielopol, în grupul de case al Brătienilor.

Copil mic fiind, îl auzeam deseori pe Ionel Brătianu, când se plimba prin parc, spunând:  “Basarabia este un dar otrăvit și de care, de fapt, nici nu a fost vorba în negocierile pe care le-am purtat cu aliații în 1916. Ne-am pomenit cu acest dar, care în final ne va costa scump”.

* * *

În acele momente nu mă gândeam la responsabilitate, deși eram perfect conștient de ea. Mă gândeam cum să-i salvez eu, Alexandru Danielopol, care abia ieșisem de la doctorat, pe acești 300.000 de năpăstuiți.

Probabil, sunt convins chiar,  existau oameni mult mai capabili decât mine, mult mai deștepți, cu multă experiență, dar au refuzat să o facă, iar sarcina mi-a revenit mie.Eu am fost luat de Savel Rădulescu nu pentru ce mare personalitate eram, ce mare jurist aș fi fost, ci pentru că altul nu a fost. Eu eram un jurist începător la oficiul juridic al băncii Creditul Industrial.

Mi-a servit enorm educația primită de la iezuiți. Mi-a servit din două motive. O dată, dintr-un motiv personal interior: iezuiții m-au făcut un om, adică un om de răspundere, în ideea că nu poți păcăli, pentru că, dacă păcălești, ești descoperit mai devreme sau mai târziu și ești distrus.

În al doilea rând, în viață trebuie să ai curaj, căci oriunde te-ai găsi, ești în lumea lupilor și, dacă nu ai curaj, nu faci nimic. Așa au fost tot timpul iezuiții.

 

 

Lumea bună din București, în perioada 1944-1945, își dădea bine seama ace va urma, ca atare doreau să-și ducă copiii în străinătate. O cale era ca  acești copii să intre în diplomație, în ideea că astfel vor pleca în misiuni diplomatice în străinătate și vor rămâne acolo.

Unul dintre acești copii era Alexandru Paleologu. S-a gândit să intre la Ministerul de Externe, dar acolo nu se mai intra pe bază de concurs, ci deja pe bază de origine, ca atare nu l-au primit. A vrut atunci să intre la americani, unde lucra și fratele său, dar nici americanii nu l-au primit, pe motiv că nu știa bine limba engleză.

În lipsă de altceva mai bun, prin pile (prin Ionel Christu), a ajuns și el să lucreze la Comisia Română pentru aplicarea armistițiului cu Aliații, unde nu a făcut absolut nimic. Nu se găsește niciun document care să amintească prezența sa acolo. Își lua salariul și se plimba pe culoare, foarte elegant, foarte înfumurat, plin de sine,

Eu, în schimb, stăteam într- cămăruță, veneau basarabeni după basarabeni, era un pelerinaj, lumea stătea la coadă, îmi sărutau mâna, ca la Papa de la Roma. Plângeau, se puneau în genunchi în fața mea și mă implorau: “Salvați-ne, faceți ceva pentru noi, nu ne lăsați să ne ia rușii!”

Dacă asta părea că nu ajunge, veneau copii cu părinții lor, mă implorau și ei: “Salvați-o pe mama, salvați-l pe tata, salvați-mi frățiorul și surioara!” Eram încontinuu cu lacrimile în ochi , noaptea nici nu mai puteam dormi. Veneau la mine, în acea cămăruță, regulat și reprezentanții basarabenilor, Ion Pehlivan și Pan Halippa. Îmi spuneau și ei: “Sunteți Dumnezeul nostru, salvați-ne, salvați-ne!”

Era îngrozitor, de multe ori nu mai rezistam și plecam unde vedeam cu ochii, îmi venea să-mi iau lumea în cap. Ce să fac, ce să fac? Cum să fac să-i salvez? Eram conștient că am în față pe reprezentanții temutului guvern sovietic, pe oamenii lui Stalin, dar știam că trebuie să mă lupt și cu propriul meu guvern, condus de “patriotul” Petru Groza, pe care nu-l interesa soarta basarabenilor și bucovinenilor. Groza făcea pe nepăsătorul. Desigur, nu pentru că era ardelean, ci pentru că era comunist.

Eu însă ajunsesem într-o stare de disperare pe care nici nu o pot descrie. Îmi neglijam complet ținuta, cravata îmi era într-o parte, haina necălcată, părul răvășit și, într-o zi, în această stare deplorabilă, mă ciocnesc pe culoar cu Conu Alecu, cu Alexandru Paleologu. El, cu un aer superior, pomădat, îmbrăcat ca un dandy englez, plin de o imensă sine, iar eu, ca vai de mine, trăind tragedia care se profila la orizont, tragedia a 300.000 de oameni.

Ei bine, nu am mai rezistat și i-am spus lui Paleologu, deși era prietenul meu, ne cunoșteam de multă vreme: “Alecule, eu te înțeleg foarte bine de ce vrei să devii diplomat, dar află de la mine că sunt două categorii de diplomați: diplomați de culise și diplomați de culoar. Tu vei fi un excelent diplomat de culoar”.

 

Important este ce s-a întâmplat în continuare. Văzând că gluma cu basarabenii și bucovinenii se îngroașă, am propus lui Ionel Christu și apoi lui Constantin Vișoianu, devenit noul ministru de externe, să facem un memoriu, pe baza dreptului internațional, adresat direct lui Molotov, președintele consiliului de miniștri sovietic. Ei mi-au spus să fac eu acest memoriu. Vișoianu a fost mulțumit de el și l-a trimis la Moscova.

După aproximativ 15 zile a venit răspunsul lui Molotov, care, pot să spun, ne-a trăznit pe toți în cap: “Dreptul internațional nu este dreptul sovietic, continuați repatrierile urgent!”. Ei bine, trebuie să spun, a fost un moment de confuzie, toată lumea a rămas cu gura căscată, îngrozită.

În al doilea rând, am constatat că noi nu aveam dreptul sovietic. Am cerut atunci rușilor, prin Comisia Aliată de Control (sovietică), să ne trimită un exemplar din noul drept sovietic, însă ei au refuzat să ni-l trimită. Până la urmă, am făcut rost de textul de lege care se referea la problema basarabenilor și bucovinenilor.

I-am spus atunci lui Constantin Vișoianu că singura speranță pe care o mai aveam era să studiem, literă cu literă, acest text de lege, poate vom găsi o fisură în el. “Nu se poate să nu găsim noi o chichiță în acest text”, i-am spus lui Vișoianu.

El nu era convins de acest lucru, mi-a zis: “Hai înainte la Rege, să vedem ce zice el, ce poate face el”. Aparent, Regele era foarte bine văzut de ruși, urma să primească ordinul Pobeda. Însă nu vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat la Rege. Pentru că Regele este o persoană distinsă, cu sentimente românești, și apoi nu servește la nimic să vă spun ce s-a întâmplat, ce ne-a spus Regele.

În orice caz, a fost un nou moment de stupoare, în momentul în care ne-am dat seama că nici la Rege nu putem face nimic. Pentru Savel Rădulescu a fost un dublu șoc, pentru că-l adora pe Rege.

Fapt este că nu s-a putut face nimic pentru nemți. Cert este că Savel Rădulescu mi-a spus odată: “Ocupă-te și de nemți, uite, îi deportează”. Eu nu am acceptat, din cauză că eram ocupat până peste cap până peste cap cu basarabenii și bucovinenii mei. Erau români năpăstuiți pe cale de a fi înhățați de ruși. Sigur, și nemții erau cetățeni români, erau și ei năpăstuiți, dar… Dacă, însă, m-aș fi ocupat de ei, acum eram cetățean de onoare al Germaniei.

Între timp, a sosit memorial lui Molotov. Constantin Vișoianu a refuzat însă să aplice legislația sovietică, spunând: “În țara mea nu aplic legislația ocupantului”. Poziția lui era fermă, dar în fața rușilor nu însemna nimic.

Edmond Ciuntu, care fusese ambasador la Moscova, i-a spus însă lui Vișoianu: “Lasă-l pe Sandu să studieze legislația sovietică ca să găsească o chiciță, legislația sovietică este proastă, făcută de juriști proști, este imposibil să nu găsească o chichiță”.

Într-adevăr, am găsit chichița. Textul decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941 spunea următoarele: “Toate persoanele care la data de 7 noiembrie 1917 aveau calitatea de supuși ai fostului imperiu rus și care la data de 28 iunie 1940 au trăit pe teritoriul Basarabiei, precum și copiii lor, indiferent dacă până la data de 28 iunie aveau sau nu calitatea de supuși români, sunt repuși în drepturile de cetățeni sovietici, începând cu data de 28 iunie 1940”.

Am descoperit deci chichița, era conjuncția “și”. Ce însemna acest și? Însemna că cele două condițiuni erau cumulative. Deci, dacă îndeplineai prima condițiune și nu și a doua, nu intrai în decret. Idem, dacă îndeplineai a doua condițiune și nu prima, nu intrai în decret.

Pe de altă parte, românii nu intrau absolute deloc în decretul Sovietului Suprem din martie 1941, pentru că ei nu fuseseră cetățeni ai imperiului rus la data de 7 noiembrie 1917. În fine, copiii nu intrau sub nicio formă în acest decret, din același motiv. Prin interpretarea mea (conjuncția “și”), aceștia ieșeau definitiv din decretul Sovietului Suprem.

Reacția rușilor a fost una de stupoare și apoi de enervare. Au suspendat imediat discuțiile. Între timp basarabenii și bucovinenii, informați de noua desfășurare a situației, au purces să-și facă imediat acte false. Cei mai mulți și-au făcut certificate de naștere false, din care reieșea că ei s-au născut în România, în Transilvania, în Muntenia, în Moldova etc. Alții și-au făcut certificate false de rezidență: “Da, ne-am născut în imperiul țarist, dar la data de 28 iunie 1940 ne găseam în România”, spuneau ei acum.

Negocierile cu sovieticii au continuat. Pe de altă parte, basarabenii și bucovinenii au avut răgazul necesar să-și facă acte false. Se lucra intens la chestia asta. Printre alții, și familia lui Paul Goma și-a întocmit acte false.

Nici nu era nevoie ca falsificatorii să fie eliberați din închisori, pentru că se aflau în libertate. Aproape toți erau evrei și nu puteau fi arestați, pentru că ar fi protestat imediat americanii, că “noi arestăm evrei, exact ca Hitler, suntem fasciști ca și el”. Degeaba am încercat noi să explicăm prin 1944 că aceștia sunt simpli delincvenți de drept comun, americanii o țineau cu chestiunea că noi vrem să persecutăm evreii, ca și Hitler.

Ca atare, acești falsificatori au rămas în libertate. Imediat s-au pus la lucru, erau ași în meserie. Înainte falsificaseră documente pentru comuniști, ca să poată fugi în URSS, apoi falsificaseră bani, iar acum falsificau certificate de naștere și certificate de rezidență, pentru ca basarabenii, bucovinenii și cei din Herța să nu poată fi repatriați în Uniunea Sovietică. Pentru falsificatori a fost o afacere de milioane, dar cei mai fericiți erau basarabenii și bucovinenii, pentru că scăpau, practic, de deportare.

Așa au rămas pentru totdeauna în România peste 300.000 de basarabeni, bucovineni și români din Herța. Din această cauză sunt așa de mulți basarabeni și bucovineni astăzi în țara noastră, din cauza a două litere care, compuse, au format conjuncția “și”.

Convorbiri cu Alexandru Danielopol, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006

  din Franck Melen: „Romani in calea lupilor”( blogul Cealalta lume)