CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SCURTĂ ISTORIE A SENATULUI ROMÂNIEI

În anul 2009 președintele Traian Băsescu a inițiat un referendum, prin care se cerea acordul cetăţenilor pentru renunțarea la parlamentul bicameral şi pentru reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300.

Urmarea ar fi fost desființarea Senatului României, o instituție apărută la începuturile istoriei României moderne, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Sistemul bicameral românesc

În chestiunea desființării Senatului și a renunțării la un parlament bicameral, apare argumentul conform căruia „Senatul a fost înființat pe vremea lui Cuza și a fost desființat de comuniști”.

Cumva se subînțelege că Senatul ar fi un fel de garanție a unui sistem democratic, inclusiv un element de tradiție al parlamentarismului românesc. Doar că originile Senatului în România sunt exact opusul unui sistem democratic.

Între anii 1863-1864 s-a manifestat un conflict între domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Parlamentul (unicameral) al Principatelor Unite.

În esență clasa politică respingea reformele propuse de domnitor și astfel s-a ajuns la un blocaj legislativ.

Soluția găsită a fost lovitura de stat din 2 mai 1864 când A.I. Cuza a dizolvat Parlamentul însă a păstrat Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, împotriva tuturor prevederilor constituționale (în acel moment rolul de constituție îl juca Convenția de la Paris din 1858 prin care se puseseră bazele Principatelor Unite).

Al doilea pas a fost un referendum pentru o nouă constituție numită „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” (numele era o înșelăciune, documentul de fapt răsturna principiile Convenției de la Paris).

Domnitorul devenea principalul actor politic: avea dreptul să inițieze legi, Parlamentul trebuia doar să le voteze, dar în același timp voievodul avea drept de veto față de legile votate (în cazul în care apăreau modificări nedorite).

Senatul apărut cu această ocazie nu era altceva decât o cameră legislativă personală a domnitorului. Conform Statutului dezvoltător… Senatul avea 64 de membri; dintre aceștia membri de drept erau mitropolitul țării (care era și președinte) alături de toți episcopii, apoi președintele Curții de Casație și cel mai vechi general din armată; restul membrilor Senatului erau numiți jumătate personal de voievod, cealaltă jumătate fiind alcătuită din președinții consiliilor județene. Rolul Senatului lui Cuza era de a modifica legile adoptate de Adunarea legislativă – bineînțeles, conform voinței domnitorului.

Pe scurt: apariția Senatului a fost o dibăcie politică a lui A.I. Cuza pentru a pune sub control personal puterea legislativă, aceasta este originea celei de-a doua camere a Parlamentului României, cea de a consolida regimului de autoritate personală. Un parlament bicameral este obligatoriu pentru statele federale, unde o cameră reprezintă interesele cetățenilor și alta reprezintă interesele membrilor care constituie federația. Pentru un stat unitar ca România un parlament bicameral este inutil, mai ales când are o origine dubioasă.

Acum câteva cuvinte despre tradiția bicameralismului românesc. Constituția din 1866 a menținut Senatul, la fel de fără obiect real. Dacă se ostenește cineva să citească constituția asta vede că menținerea Senatului a fost o șmecherie care a mărit artificial numărul parlamentarilor: în loc să fie numiți de domnitor senatorii erau aleși dintre cei mai bogați locuitori ai județelor și orașelor – în realitate fiind vorba de o consolidare a prezenței legislative a marilor proprietari. Practic marii proprietari de moșii au preluat și perpetuat abuzul constituțional al lui Cuza – dar în interes propriu.

Următoarea reformă a Constituție din 1923 a păstrat Senatul și pentru prima oară s-a încercat să se dea o oarecare logică acestei camere: pe lângă reprezentanții tuturor cultelor recunoscute (mitropoliți, episcopi etc.) a fost introdusă alegerea în Senat a unor reprezentanți din partea industriei, comerțului și agriculturii și a consiliilor județene, ideea fiind de reprezentare legislativă a intereselor instituțiilor și structurilor economice și sociale (câtă vreme România a rămas stat unitar Senatul nu avea un rol clar).

De asemenea Senatul a fost populat cu foști miniștri și militari. Rolul Senatului de la 1923 era balansat între susținerea proiectelor regale și reprezentarea intereselor structurilor economice și sociale. Constituția totalitară din 1938 care stabilea un regim de autoritate regală a păstrat și ea Senatul, dar nu are rost să o analizăm aici.

Să recapitulăm istoria și tradiția bicameralismului românesc și a existenței Senatului: un corp legislativ apărut în urma unui act abuziv cu rolul de a consolida un regim autoritar sub o aparență democratică; menținut ulterior din inerție și interesele exclusive ale clasei politice, fără un rol clar în logica constituțională, abia în 1923 a încercat să-și găsească o logică reprezentativă reprimată destul de repede în 1938. Senatul nu este altceva decât o altă formă fără fond în spațiul românesc. (sursa: Historice.ro și https://foaienationala.ro).

Scurtă istorie a Senatului în România

În România, sistemul reprezentativ şi legislativ modern datează din epoca Unirii Principatelor. Luând act de hotărârile Adunărilor (Divanurilor ad-hoc), Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) desfăşurată la Paris, a adoptat, în august 1858, o Convenţie prin care se stabilea statutul social, politic, administrativ al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, scrie istoricul Ioan Scurtu în articolul http://www.ioanscurtu.ro/istoria-senatului-romaniei.

Convenţia prevedea şi modul de alegere a membrilor Adunării Elective, pe baza unui cens foarte ridicat.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a elaborat o Constituţie, numită Statutul Dezvoltator al Convenţiunii din 7/19 august 1858 , care a fost aprobată prin referendum-ul din mai 1864 şi promulgată la 2/14 iulie. Prin acest document Parlamentul a devenit bicameral; se instituia Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderativă (Senatul). 

Parlamentul ales în iunie 1939 și odată cu el și Senatul României a fost dizolvat la 5 septembrie 1940, când regele Carol al II-lea a încredinţat puterea generalului Antonescu.

1990 – Reînvierea parlamentarismului şi a instituţiei Senatului

Viaţa parlamentară avea să se reia în decembrie 1946, dar cu o singură cameră Adunarea Deputaţilor. Prin decretul lege din 17 iunie 1946, emis de Petru Groza în pofida prevederilor Constituției din 1930, Senatul a fost desființat.

Autoritățile comuniste au întărit desființarea Senatului prin legea electorală din 15 iulie 1946

Abia în 1990 Senatul avea să reapară în viaţa publică a României. Constituţia din 1991 nu făcea deosebire între Camera Deputaţilor şi Senat în privinţa alegerilor şi nici a prerogativelor fiecărui corp legislativ.

Articolele din legea fundamentală menţionau Camera Deputaţilor şi Senatul împreună.

2009 – Un referendum pentru desfiinţarea unei instituţii fundamentale: Senatul

În anul 2009 președintele Traian Băsescu a inițiat un referendum referendum, prin care s-a cerut acordul cetăţenilor pentru desfiinţarea unei Camere şi pentru reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300.
Desfăşurat în noiembrie 2009, refendumul nu a avut la bază o argumentaţie solidă, de ordin istoric şi naţional, o confruntare de idei în urma căreia alegătorii să-şi exprime opţiunea în cunoştinţă de cauză.

Nota dominantă a fost necesitatea de a se face economii bugetare şi chiar de a se diminua corupţia (parlamentarii fiind prezentaţi ca nişte indivizi corupţi, afacerişti veroşi de care societatea trebuie să se descotorosească).

În propaganda electorală, făcându-se abstracţie de istoria românilor, s-a afirmat că Parlamentul bicameral este specific statelor federale şi multinaţionale. O campanie mediatică negativă extrem de intensă, o lipsă de cunoaştere a tradiţiilor naţionale a făcut ca referendumul să reuşească (prezenţa a fost de 50,4%).

Pe buletinele de vot de la Referendum cetățenilor a li s-au pus două întrebări:

  1. Sunteți de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?
  2. Sunteți de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?

 Deși validat, acest referendum nu a fost implementat niciodată.

29/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cuza Vodă – un ctitor de ţară reformist

 

 

 

 

 

 

Reformele lui Cuza Vodă

Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective.

Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut domn străin, 1-a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

Sub această sabie a lui Damocles, Cuza realizează, în șapte ani, performanțe ce fac din el un semănător — în sens evanghelic — al modernizării; nu există ogor al vieții publice în care el să nu fi aruncat sămânța înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite — ca în cunoscuta parabolă — și ele vor fi culese târziu, de alții.

Cuza este una din cele mai de seamă personalități ale istoriei românești. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt (sunt indicii că el s-a aflat la originea asasinării primului-ministru Barbu Catargiu, în 1862), Cuza a lăsat să-i fie umbrite calitățile de o viață privată dezordonată și de o camarilă de joasă calitate.

Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între Iași și București și să folosească două guverne.

Abia la sfârșitul anului 1861 Poarta, urmată de celelalte puteri garante, a recunoscut unirea politico-administrativă a principatelor pe timpul domniei lui Cuza, care a anunțat izbânda la 11/23 decembrie.

Ea s-a materializat prin crearea unui singur guvern (22 ianuarie /3 februarie) și a unui singur parlament, deschis la 24 ianuarie /5 februarie la București, devenit capitala țării.

Unirea, o dată realizată, diviziunile politice au reapărut cu puteri sporite de însemnătatea problemelor de rezolvat, între care cea mai dificilă era, desigur, elaborarea legii rurale, câmpul de bătălie dintre conservatori și liberali. Oratoria politică românească avea să cunoască, în această confruntare, unele dintre cele mai izbutite mostre ale sale.

Deschizând marea dezbatere la 25 mai/6 iunie 1862, Mihail Kogălniceanu a cerut emanciparea clăcașilor prin împroprietărire și s-a adresat reprezentanților moșierimii în termeni patetici, ca aceștia:

„O, nu drămuiți brazda de pământ trebuitoare hranei țăranilor. Gândiți la durerile, la patimile, la lipsurile trecutului lor. Gândiți la originea averilor dv.; gândiți că cea mai mare parte din ele o datoriți muncii și sudoarelor lor. închipuiți-vă că părinții lor s-au luptat alăturea cu părinții noștri pentru salvarea țării și a altarului.

Gândiți-vă că mâine, poate, ora pericolului poate iarăși suna; că fără dânșii nu veți putea apăra nici Patria, nici averile, nici drepturile voastre și că, o dată țara căzută, nu veți fi decât slugile străinilor, când astăzi sunteți în capul României, în capul unei țări libere și autonome”.

Barbu Catargiu a răspuns rece: „Dacă voiți să faceți pe țăran liber, nu-1 învățați a hrăpi ce este a altuia” și a cerut ca emanciparea să se limiteze la persoana țăranului: „Dați țăranilor libertatea și ei vor cumpăra pământ, când vor socoti de trebuință […]. Și apoi ce credeți că numai în proprietatea cea mică stă scăparea și puterea unei țări?”

A invocat apoi un argument de etnopsihologie: „românul nu are atât nevoie de pământ cât de a scutura lenea care este la el un viciu de veci, acel al rasei latine, mai fiind încă adaosă și prin lipsa de trebuinți”.

Impasul era total. O altă problemă a estompat temporar confruntarea în jurul legii rurale: secularizarea averilor mănăstirești, adică luarea pe seama statului a întinselor domenii, acumulate de-a lungul timpului, mai ales prin daniile domnilor şi boierilor.

Un număr însemnat de mănăstiri (35 din 69 în Țara Românească, și 29 din 122 în Moldova) fuseseră închinate mănăstirilor de la Muntele Athos, patriarhiilor și altor așezăminte religioase din Orientul ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundații bisericești din afara țării, care își delegau reprezentanți pentru a gestiona ca egumeni sau a strânge veniturile realizate pe moșiile mănăstirilor închinate.

Inițial a fost luată în considerare numai secularizarea averilor mănăstirilor închinate, dar prin legea din 13/25 decembrie 1863 au fost trecute în proprietatea statului „toate averile mănăstirești din România”.

Aproximativ un sfert din teritoriul țării a devenit patrimoniul statului, ceea ce a mărit suprafața de care dispuneau autoritățile pentru viitoarea împroprietărire.

În același timp, dacă secularizarea a readus sub autoritatea statului român marile întinderi de pământ sustrase controlului său, ea a privat și Biserica Ortodoxă Română de proprietățile ei, fără a exista temeiuri pentru această etatizare.

Satisfacția cu care a fost întâmpinată secularizarea nu a îmbunătățit climatul în vederea discutării reformei agrare. Dispariția violentă a lui Barbu Catargiu nu a slăbit rezistența conservatorilor.

Pentru a elimina obstacolele din calea împroprietăririi, ca și a altor reforme, Cuza a dizolvat Adunarea electivă — așa-numita lovitură de stat din 2 mai (modelul era Napoleon al III-lea, cu a sa lovitură de stat din 2 decembrie 1851) — și a promulgat — camuflat — o nouă constituție (Statutul dezvoltător), care întărea puterea domnului în detrimentul legislativului și o nouă lege electorală, care sporea considerabil numărul alegătorilor.

„Nici într-o țară din lume — scria A.D. Xenopol — nu se făcuse o săritură așa de uriașă de la un regim electoral atât de restrâns — încât în județul Ismail nu se găsea decât un singur alegător, care se alegea pe el însuși ca deputat — la unul așa de larg ca acel reprezentat prin noua lege electorală.”

Dacă în 1859 românii învinseseră prin politica „faptului împlinit”, de astă dată domnul punea el în practică aceeași politică și cu același succes.

Confirmat de rezultatul favorabil al plebiscitului organizat în problema Statutului dezvoltător, el a obținut, în cursul unei vizite la Istanbul, recunoașterea de facto a actului său de autoritate.

Drumul spre reforma agrară era acum liber. Ea a fost promulgată la 14/26 august 1864.

Țăranii, împărțiți în cele trei categorii, după numărul vitelor de muncă, au primit: fruntașii — 5 1/2 fălci; mijlocașii — 4 fălci; pălmașii — 2 1/2 fălci. în total, prin prevederile legii, 511 896 familii (țărani și „însurăței”) au primit 2 038 640,2 ha.

 

Reforma, cu toate carențele ei, a însemnat o cotitură în viața ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător.

Reforma agrară aducea doar temporar rezolvarea problemei țărănești. Era limpede că, pe măsura sporului de populație și a diviziunilor prin moștenire ale parcelelor primite, lipsa de pământ își va face reapariția în lumea țărănească.

Soluția adevărată stătea în industrializare, care, prin crearea de întreprinderi, să absoarbă brațele de muncă de la sate.

Dincolo de limitele ei, reforma agrară a contribuit la progresul societății românești, angajând-o mai stabil pe făgașul capitalismului.

Politica externă a lui Cuza a fost la fel de îndrăzneață ca și cea internă sau, cel puțin așa poate fi ea interpretată de istoric. Noul stat românesc era prins între trei imperii — otoman, rus și austriac —, toate trei stăpânind teritorii locuite de români și fiind interesate, în grade diferite, să intervină în treburile românești.

România lui Cuza Vodă nu dispunea de mijloacele eficace de rezistență.

Domnul a sprijinit mișcările celor care se opuneau din interior celor trei imperii: polonezii în Rusia, ungurii în Austria, bulgarii și sârbii în Imperiul Otoman.

A avut Cuza un plan de slăbire a presiunii imperiilor limitrofe, creându-le dificultăți interne? Dacă un răspuns cert nu poate fi dat acum, este sigur că Rusia, cea mai preocupată de desfășurările românești, era pregătită să reacționeze.

Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenței rusești, a hotărât să acționeze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 și a separa principatele.

Percepția rusă era că România lui Cuza și-a dat un potențial militar superior ponderii sale politice și că, prin sprijinul acordat mișcărilor național-revoluționare, a devenit un factor de instabilitate; în consecință, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situația de dinainte de 1859.

În timp ce uneltirile rusești pregăteau „dezunirea” principatelor, forțele din interior, ostile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliție”: radicalii își dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza.

Primii îi reproșau moderația, ceilalți un pretins revoluționarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.

Câștigând sprijinul unor militari, care și-au asumat înlăturarea domnului, „monstruoasa coaliție” l-a silit pe Cuza să abdice (11/23 februarie 1866) și să părăsească țara.

În timp ce o locotenență domnească (Lascăr Catargiu, N. Golescu și colonelul N. Haralambie prelua puterea, agenții ruși organizau o mișcare separatistă la Iași.

Sub lozinca „Jos unirea!”, tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti Roznovanu (atât de identificat cu Rusia, încât și pe moșia sa de la Roznov construise o biserică în cel mai pur stil rusesc!), devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare repede reprimată de locotenență (3/15 aprilie).

Unirea din 1859 se dovedea ireversibilă.

 

Bibliografie (surse) :

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 2 – Unirea și domnul ei, p. 232-236, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

* foaienationala.ro

14/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: