Un plan american de ocupare a URSS la sfârșitul anilor ’50

 

 

 

 

 

 

URSS sub ocupație americană la sfârșitul anilor ’50

În perioada postbelică, Statele Unite au conceput mai multe planuri de aracare a URSS – toate folosind arme nucleare.

Într-un singur plan, „Dropshot” din 1957a fost gândită organizarea Uniunii Sovietice după  învingerea acesteia, scrie publicația rusă  http://ttolk.ru 

Din 1945 până la prăbușirea URSS la sfârșitul anilor 1980, Statele Unite au pus la punct  aproximativ o duzină de planuri vizând  un război cu URSS, niciunul dintre acestea nefiind recunoscut oficial la nivel prezidențial.

De regulă, acestea erau  concepute de departamentele specializate al administrației americane  – Pentagonul, sau CIA și Consiliul pentru politica externă. Planuri similare pentru atacul asupra Statelor Uniteaveau și sovieticii mai ales departamentele specializate ale  Ministerului Apărării și KGB.

Planuri americane analizau în detaliu modul în care trebuiau să evolueze operațiunile militare, toate cu ajutorul armelor nucleare. Nicăieri nu se spunea în detaliu, ce se va întâmpla cu Uniunea Sovietică la sfârșitul  războiului, după înfrângerea URSS?

Numai într-un singur plan american întocmit în 1957, „Dropshot”, s-a  vorbit despre  organizarea  URSS de după război. Planul avea peste 700 de pagini și o mare parte din el nu a fost încă făcut public.

Materialele care au fost făcute publice vorbesc despre următoarele:

 

În războiul împotriva URSS, ar fi fost angajate în luptă în total  până la 250 de divizii – 6,2 milioane de militari, iar în cadrul aviației, armatei, apărării aeriene, unităților auxiliare și forțelor de ocupație – alte 8 milioane de oameni.

În prima perioadă a războiului, America urma să arunce peste 300 de bombe atomice și 250 de mii de tone de bombe convenționale asupra Uniunii Sovietice, cu scopul de a distruge până la 85% din industria sovietică. Apoi, 114 divizii NATO  vor ataca dinspre vest și  din sud (cu un desant masiv pe coasta de nord-vest a Mării Negre).

50 de divizii vor  distruge forțele armate sovietice din Europa Centrală.

Urma apoi ocupația URSS. S-a considerat că ar fi fost necesare  38 de divizii, adică aproximativ 1 milion de oameni din forțele terestre, dintre care  23 de divizii îndeplineau rolul de trupe de  ocupație a teritoriului  Uniunii Sovietice care urma să fie  împărțit în patru zone de ocupație: partea de vest ; Caucaz și Ucraina; Ural, Siberia de Vest și Turkestan; Siberia de Est, Transbaikalia și Primorye.

Se planificase transformarea acestor zone de ocupație în confederații independente.

 

 

 

 

Zonele au fost împărțite în 22 de „sub-zone”. În același timp, forțele de ocupație au fost distribuite în următoarele orașe după cum urmează: la Moscova – două divizii și o divizie fiecare în Leningrad, Minsk, Murmansk, Gorky, Kuibyshev, Kiev, Harkov, Odessa, Sevastopol, Rostov, Novorossiysk, Batumi, Baku, Sverdlovsk, Chelyabinsk, Tașkent, Omsk , Novosibirsk, Khabarovsk, Vladivostok.

Deoarece se avea în vedere că toate marile orașe ale URSS ar fi fost distruse de  bombardamentele nucleare, orășenii supraviețuitori s-ar fi refugiat  în mediul rural, care nu ar fi suferit de război. În general, ca urmare a războiului, așa cum ar fi planificat americanii, 20-30 de milioane de cetățeni sovietici (sau 10-15% din populație) ar fi  murit și aproape întreaga industrie ar fi distrusă, cu excepția celei din orașele sovietice mici – în principal industria ușoară, alimentară și industria  prelucrătoare, devenind de asemenea o furnizoare de materii prime și hidrocarburi.

 

Acum, URSS, sau mai bine zis cele patru  Confederații de pe teritoriul său, ar fi devenit o țară agrară – cu o pondere a populației urbane de 10-15% și  ar fi revenit la nivelul Rusiei țariste la începutul secolului XX.  

Cel mai mare oraș va rămâne Moscova – cu o populație de 300-500 de mii de oameni. 

Teoreticienii americani au considerat că Berlinul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a pierdut din vedere aspectele politice pe care K. Clausewitz le formulase, și anume: „Rusia nu este o țară care poate fi cucerită, adică ocupată. O astfel de țară nu poate fi învinsă decât prin slăbiciunea internă și cearta internă. ” 

De aceea strategii americani au pornit să corecteze greșelile lui Hitler.

Perioada de tranziție la democrația în stil occidental pentru Confederația nou creată pe teritoriul fostei URSS ar fi  fost de 20-30 de ani. În tot acest timp, trupele americane trebuiau să rămâne pe teritoriul rusesc ( utilizând 22 de „centre de ocupație” și 20-25 de divizii).

Americanii au estimat că  rolul  foștilor deportați în Gulag și al familiillor lor, al descendenților chiaburilor (kulacilor)  din mediul rural, al minorităților naționale (de la ucrainenii lui  Bandera și „frații pădurii” din vestul țării până la i basmacii caucazieni din Asia). Acești oameni ar deveni cadre de conducere la nivel de bază și maxim la nivel mediu (nivelul consiliilor sătești și raionale).

Cele mai  bune cadre de execuție ar fi fost imigranții din Occident. Problema a fost simplificată și de faptul că în Occident existau  „guverne în exil” pentru statele naționale – Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan și națiunile din nordul Caucazului. Pentru ruși, se miza pe cadre din Uniunea Populară a Muncii (NTS; apropiate ideologic de fasciștii de tipul clasic, italian și socialiști de dreapta), „Comitetul de la Munchen” (foști Vlasoviști) și  pe emigranți albi..

Este tot ce se știe despre planurile de ocupație din SUA din documentul ”Dropshot”.