CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Învăţământul şi stalinizarea României. VIDEO

 

Elevii erau în prim-planul manifestărilor propagandistice

 

Foto: Pionieri. Îndoctrinarea începea încă din şcoala elementară…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Într-un sondaj efectuat în urmă cu ceva timp, 86% dintre români credeau că învăţământul existent în timpul regimului comunist  era mai bun decât cel din prezent, acest „trecut” reprezentând de fapt perioada de dinainte de 1989, atunci când „chiar se făcea carte”.

După 23 august 1944, minusculul P.C.R. a reuşit cu sprijinul ocupanţilor sovietici, preluarea integrală a puterii, fapt ce a determinat implementarea forţată a politicii staliniste la nivelul societăţii româneşti. 

Una din principalele preocupări ale comuniştilor după preluarea puterii, a fost ideologizarea acestuia, sub pretextul reformării învăţământului, pentru a  servi nevoilor noului regim.

În septembrie 1944,Ministerul Educaţiei Naţionale şi-a schimbat denumirea în Ministerul Învăţământului Public, la conducerea acestuia a fost  numit Ştefan Voitec, care a trecut la purificarea învăţământului în direcţia subordonorii acestuia intereselor P.C.R. 

După înlăturarea în totalitate a vechiului regim, comuniştii au demarat un proces de reorganizare accelerată a statului pe principii totalitare, învăţământul constituind un obiectiv ţintă important .

Începând cu anul 1948 a început aplicarea metodică a  concepţiei P.C.R. cu privire la educaţia socialistă, văzută ca un produs al sistemului social şi principalul mijloc de atingere a progresului social .

Din această cauză, pregătirea forţei de muncă a reprezentat în optica partidului unic o sarcină politică de primă importanţă, cu profunde semnificaţii sociale, legată de politica partidului de formare a omului de tip nou, adică a individului incapabil să gândească de unul singur şi  formarea la nivelul întregii societăţi a unui tip nou de conştiinţă, numită „socialistă”.

   Regimul comunist din România a copiat cu fidelitate în domeniul educaţiei legislaţia U.R.S.S., care între anii 1918-1921 au lichidat autonomia universitară.

Astfel, Legea 658 din 1946  lichida practic autonomia univesitară, atribuţiile conducerii universităţilor în această privinţă fiind anulate.

 Imediat după acapararea puterii în stat, Partidul Muncitoresc Român a demarat un aşa zisul proces  de „reformare” a învăţământului superior, materializat prin înlăturarea de la catedră a unor cadre didactice, pe motivul apartenenţei lor la grupări de orientare fascistă.

La 23 august 1948 a fost promulgat Decretul 175 cu privire la Reforma Învăţământului, care prevedea „educarea tineretului în spiritul democraţiei populare, pregătirea cadrelor medii şi superioare de specialitate pe baze ştiinţifice, care să corespundă nevoii consolidării democraţiei populare şi constituiirii societăţii socialiste”.

Acesta instituia printre altele cenzurarea şi controlul  strict partinic al informaţiei şi controlul instituţiilor de învăţământ.

S-a desfiinţat de asemenea învăţămîntul particular şi confesional, măsură care urmărea scoaterea elevilor de sub autoritatea bisericii în vederea ideologizări lor .

Ca şi în U.R.S.S., autorităţile nu agreau religia şi învăţămîntul religios, ghidându-se după afirmaţia lui Stalin „când tai lemne trebuie să sară aşchii”. 

Autorităţile de la Bucureşti au interzis şi o parte din cultele neoprotestante, împreună cu instituţiile de învăţământ patronate de acestea.

Ca urmare a Decretului 175 au fost desfiinţate 1 582 de instituţii de învăţământ particular, ceea ce însemna practic suprimarea acelui segment al vieţii culturale care nu depindea de stat.

   În anul 1953,  au fost înfiinţate aşa zisele facultăţi muncitoreşti, admiterea în cadrul acestor instituţii de învăţământ fiind accesibilă oricărui muncitor, cu condiţia ca acesta să poată face dovada absolvirii a cel puţin patru clase elementare.

În cadrul facultăţilor muncitoreşti, din dorinţa de a controla cât mai bine sistemul, P.C.R. a hotărît înfiinţarea unor secţii fără frecvenţă, destinate special activiştilor de partid.

Absolvenţii facultăţilor muncitoreşti erau admişi în învăţământul superior, dacă obţineau la examenul oral media 2, indiferent de rezulatatele obţinute la celelalte probe de examen.

În anul 1948 a fost promulgat şi Decretul 297, care prevedea înfiinţarea şcolilor juridice cu durata de un an, în care  candidaţii selecţionaţi de partid, erau scoşi din producţie şi remuneraţi substanţial.

Absolvenţii acestor şcoli au servit partidului la înlocuirea vechilor judecători şi crearea unei aşa zise „justiţii populare”, devenită un  instrument cu care regimul şi-a exercitat teroarea asupra propriilor cetăţeni, pe toată durata existenţei sale.

Principalul rezultat al aplicării acestor „reforme” a fost acela că procesul de politizare a învăţământului promovat de Partidul Comunist după 1945, a dus la o nivelare şi mediocrizare a învăţământului de toate gradele.

 

 

 

  O caracteristică a învățământului comunist a fost introducerea uniformei la toate nivelurile, inclusiv în licee. 

La 7-8 ani, elevii intrau oficial în ierarhia de partid, prin primirea lor în rândurile “pionierilor”.

Tot atunci, cravata roşie devenea un accesoriu obligatoriu.

În şcoli se făcea de gardă la drapel, iar elevul de serviciu verifica numerele matricole şi uniformele.

Pionerii aveau imnul lor, iar Pioneria a fost timp de generaţii întemeiata pe un cod pionieresc („pe cuvânt de pioner”, „onoarea detaşamentului”)  .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cercetătorul Nicoleta Silvia Teodosiu remarca într-o lucrare că educația în timpul regimului comunist era caracterizată de următoarele:

Scopul educației consta în socializarea de tip colectivist. Statul partid oferea posibilități egale de instruire pentru toți: aceleași obiective, aceeași școală, aceleași conținuturi, manualul unic.

Obiectivele educației erau subordonate obiectivelor ideologice ale statului – partid şi ale „luptei de clasă”.

În consecință, învățământul a fost organizat de o asemenea manieră încât să asigure mâna de lucru conform planificărilor socialiste, mai ales pentru industria grea și agricultură.

   Ca urmare a noilor prevederi legale, educaţia în şcoli a fost supusă unui proces de politizare, manifestat printre altele şi prin exercitarea unor mari  presiuni asupra fiilor de aşa zişi „chiaburi”, în vederea integrării acestora în noul sistem.

Limba rusă devenise la rându-i obiect de studiu obligatoriu, începând cu clasa a IV- a.

Se încerca prin metode „ştiinţifice” ca toate formele conștiinței sociale (educație, știință, artă, filosofie) să fie ideologizate de Partidului- Stat.

În perioada imediat următoare acaparării puterii în stat de către P.C.R. (devenit ulterior P.M.R.), s-au luat măsuri legislative drastice  de uniformizare, laicizare şi control a procesului educativ.

Aşa numita „educație prin și pentru muncă” era considerată de propaganda oficială superioară educației burgheze, intelectualiste și speculative, dar şi un pretext pentru înregimentarea elevilor şi studenţilor.

Pe fondul evenimetelor petrecute în anul 1956 în Ungaria, în cadrul unei manifestaţii studenţeşti la care au participat circa 3000 de studenţi,  izbucnite la 30 octombrie, a fost criticată şi legislaţia din domeniul învăţământului, protestatarii solicitând scoaterea limbii ruse din programa universitară, reducerea orelor de marxism şi autonomia universitară care fusese suprimată de regim.

Prestigioasa revistă HISTORIA, a publicat câteva  informaţii extrase din carnetul unui elev al Liceului „Mihai Viteazul” din București, în  anul școlar 1964-1965, care ne pot forma o impresie asupra atmosferei şcolare din acei ani.

Astfel, elevul era dator să cunoască și să respecte regulamentul și dispozițiile date de școală:

– să vină cu regularitate la cursuri, fără să întîrzie de la ore și să respecte întocmai programul zilnic de activitate al școlii;
– să-și însușească temeinic cunoștințele și deprinderile prevăzute în programa școlară pentru a deveni cetățeni folositori patriei;
– să participe după puterile lor la munca patriotică și la alte acțiuni inițiate de școală;
– în atelierul școlii și în producție să respecte cu strictețe regulile privind tehnica securității și protecția muncii;
– să păstreze și să apere avutul obștesc, bun al întregului popor;
– să vină la școală îmbrăcați în uniformă, curați, cu părul îngrijit, iar la orele de curs să aibă rechizitele și cărțile necesare;
– să intre în clasă îndată ce a sunat, să-și ocupe liniștit locul în bancă și să stea corect;
– să asculte atenți explicațiile cadrelor didactice și răspunsurile elevilor și să nu părăsească clasa fără învoirea profesorului sau a învățătorului;
– să se ridice când sînt întrebați și să se așeze la loc, numai cu încuviințarea profesorului, iar atunci când vor să răspundă la lecții sau să întrebe ceva, să ridice mîna;
– la intrarea cît și la ieșirea din clasă a învățătorului, a profesorului, a directorului și a organelor de inspecție școlară precum și a altor cadre didactice și persoane mai în vîrstă, să salute sculîndu-se în picioare ş.a

În concluzie, stalinizarea educaţiei a urmărit crearea unui nou tip uman supus totalmente regimului şi în acelaşi timp incapabil să gândească şi să acţioneze de unul singur.

Conform politicii partidului, noul individ trebuia să răspundă chemărilor regimului fiind lipsit de puterea de a discerne şi aşteptând ca totul să-i fie oferit de către stat.

A privi la modul idealist învăţământul românesc în anii comunismului, ar fi o mare greşeală.

Au fost disfuncţii majore, unele care au lăsat urme adânci în societatea românească, dar privită cu ochii de astăzi , epoca în sine ar trebui judecată şi din perspectiva faptului că s-au realizat şi anumite progrese.

Istoria nu poate lucra pe această perioadă doar cu elemente negative, să nu uităm că în limitele impuse de ideologie şi de constrângerile regimului, ţara a evoluat totuşi, s-a dezvoltat şi a născut generaţia capabilă să facă evenimentele din decembrie 1989.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Costia Bogdan Andrei –  stiai-despre-istorie.blogspot.com 

https://www.verticalonline.ro/scoala-preocupare-regimul-comunist-

 
 

16/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Învăţământul românesc în timpul „reformelor”staliniste

 

 

Călătorie prin școala de altădată Poza 41

 

 

 

 

Stalinizarea învăţământului românesc

 

După 23 august 1944, insignifiantul P.C.R. , în urma unor manevre de culise a reuşit preluarea integrală a puterii, fapt ce a determinat implementarea la nivelul societăţii româneşti a politicii impuse de Moscova[1].

Principala grijă a comuniştilor după preluarea puterii a reprezentat-o reformarea învăţământului, care trebuia să servească nevoilor noului regim.
  

Ca urmare a adoptării în anul 1948 a Legii pentru Reforma Învăţământului se observă o creştere substanţială a numărului localurilor de şcoală, a elevilor înscrişi, dar şi a cadrelor didactice în raport cu anul 1938[2].

În perioada interbelică regimul democratic a încercat descentralizarea învăţământului, fapt relizat prin adoptarea Legii privind Organizarea Educaţiei Naţionale, promulgată în noiembrie 1936, aceasta pervedea înfiinţarea a zece regiuni şcolare subordonate inspectoratelor şcolare teritoriale[3].

Modelul iniţiat în 1936, poate fi considerat un pas important în evoluţia învăţământului românesc dacă ţinem cont de modul cum a funcţionat acesta de la apariţia sa până în secolul al XX-lea[4].

  

Din anul 1945, regimul comunist ia primele măsuri în privinţa învăţământului; în luna ianuarie s-a luat decizia înfiinţării şcolilor experimentale, tot acum guvernul procură manuale şcolare pe care distribuie gratuit elevilor săraci; în anul 1948 sunt înfiinţate Centrele de Alfabetizare a Lucrătorilor din Sectorul Industrial.

În septembrie 1944, Ministerul Educaţiei Naţionale şi-a schimbat denumirea în Ministerul Învăţământului Public, la conducerea acestuia este numit în acest an Ştefan Voitec, care a trecut la purificarea învăţământului subordonându-l intereselor P.C.R.[5].

   Reformarea învăţământului, începând cu anul 1948 s-a datorat concepţiei P.C.R. cu privire la educaţie, care trebuia văzută ca un produs al sistemului social, fiind principalul mijloc de atingere a progresului social multilateral.

Din această cauză pregătirea forţei de muncă a reprezentat în optica partidului o sarcină politică de primă importanţă, cu profunde semnificaţii sociale dacă se ţine cont de dorinţa partidului care presupunea formarea omului de tip nou, adică a individului incapabil să gândească de unul singur, prin aceasta încercându-se formarea conştiinţei socialiste la nivelul întregii societăţi[6].

   Sistemul educaţional al unui stat este considerat un organism viu, pentru că se află într-o permanentă evoluţie, fiind supus transformărilor exercitate asupra lui de către factorul politic.

Organizarea învăţământului la nivelul oricărui stat, indiferent de regimul politic are două componente: prima este reprezentată de reforma educaţională, care de cele mai multe ori o influenţează pe cea de-a doua componentă reprezentată de modalitatea de predare. Reforma educaţională duce de fiecare dată la implementarea unei noi modalităţi de percepere la nivelul politicului a procesului de predare[7].

 

  După înlăturarea în totalitate a vechiului regim, P.C.R. demarează procesul de reorganizare a statului după principii totalitare, învăţământul constituiind un obiectiv ţintă[8].

Încă din anul 1945 cadrele didactice aveau obligaţia ca în timpul liber să înveţe cinci analfabeţi scrisul şi cititul, în vreme ce elevii de clasa a-IV-a trebuia să facă acelaşi lucru cu membrii familiei neştiutori de carte[9].

Obligaţiile impuse de regim pot fi interpretate ca o necesitate, deoarece analfabeţii nu puteau fi ideologizaţi din imposibilitatea de a avea acces la mijloacele de informre ale partidului în care erau vehiculate ideile marxism-leninismului.

  

Anul 1948 a determinat schimbări majore la nivelul învăţământului românesc[10]. La 23 august 1948 a fost promulgat Decretul 175 cu privire la Reforma Învăţământului, acesta prevedea educarea tineretului în spiritul democraţiei populare; pregătirea cadrelor medii şi superioare de specialitate pe baze ştiinţifice, care să corespundă nevoii consolidării democraţiei populare şi constituiirii societăţii socialiste.

Decretul prevedea printre altele cenzurarea şi structurarea strict partinică a informaţiei; controlul instituţiilor de învăţămînt; desfiinţarea învăţămîntului particular şi confesional.

Această măsură urmărea scoaterea elevilor de sub autoritatea bisericii în vederea ideologizări lor, în conformitate cu directivele Moscovei. Noua lege acorda o atenţie deosebită învăţămîntului tehnic în vederea asigurării cadrelor necesare planului de industrializare iniţiat de P.C.R[11].

Nevoia reformării învăţămîntului a intrat şi în atenţia U.T.C., care în cadrul conferinţei de la Bucureşti, la care au participat secretarii secţiilor judeţene, au arătat necesitatea înfiinţării unor reţele de şcoli de cadre şi de şcoli pentru analfabeţi, accentuând totodată şi nevoia dezvoltării mişcării cultural-artistice la nivelul maselor[12].

Ca urmare a Decretului 175 au fost suprimate 1 582 de instituţii de învăţămît particular, reprezentând practic suprimarea vieţii civile.

Din dorinţa de a-şi forma cât mai repede cu putinţă noile cadre de conducere, Decretul 175 prevedea printre altele înfiinţarea şcolilor de doi ani; echivalente cu şcolile medii, acestea erau văzute ca o necesitate pentru a putea face posibil accesul oamenilor muncii în învăţământul superior.

   În anul 1953, prin Decretul 343 aceste şcoli au fost transformate în facultăţi muncitoreşti, admiterea în cadrul acestor instituţii de învăţământ era accesibilă oricărui municitor, cu condiţia ca acesta să poată face dovada absolvirii a cel puţin patru clase elementare.

Procesul de politizare a învăţământului promovat după 1945 a dus la o nivelare şi mediocrizare a învăţămîntului de toate gradele, dacă ţinem cont de faptul că absolvenţii facultăţilor muncitoreşti erau admişi în învăţământul superior dacă obţineau la examenul oral media 2, indiferent de rezulatatele obţinute la celelalte probe de examen[13].

În cadrul facultăţilor muncitoreşti din dorinţa de a controla cât mai bine sistemul P.C.R. a hotărît înfiinţarea unor secţii fără frecvenţă destinate activiştilor de partid.

În anul 1948 a fost promulgat Decretul 297, care prevedea înfiinţarea şcolilor juridice cu durata de un an, candidaţii erau selecţionaţi de partid, scoşi din producţie şi remuneraţi substanţial. Absolvenţii acestor şcoli au servit partidului la înlocuirea vechilor judecători, reprezentând unul din instrumentele cu care regimul şi-a exercitat teroarea asupra propriilor cetăţeni pe toată durata existenţei sale[14].

  

Decretul 175 din 1948 a reprezentat politizarea integrală a învăţămîntului, învăţământul elementar a fost stabilit la 7 ani, din care 4 clase generale erau gratuite şi obligatorii. În anul şcolar 1948-1949 a fost înfiinţat învăţământul seral pentru liceu, măsura a fost extinsă începând cu anul şcolar 1952-1953 şi la nivelul claselor V-VIII. În anul 1951 se hotărăşte ca şcoala de cultură generală să fie de 10 ani.

Anul şcolar 1957-1958 debutează cu o inovaţie, durata şcolarizării revenind la 11 ani. Tot acum ia fiinţă învăţământul mixt.

La nivelul învăţământului superior au fost înfiinţate universităţile politehnice şi institutele de învăţământ superior dependente de Ministerul Educaţiei, care stabilea numărul de locuri şi modalitatea desfăşurării examenului de admitere[15].

   Reforma din 1948 a transformat şcoala romînească după modelul sovietic, clasa a IV-a de liceu devennd clasa a VIII-a a învăţămîntului mediu.

La rândul său, examenul de capacitate a devenit examen de admitere în clasa a VIII-a.

De asemenea, în anul 1951 s-a hotărât ca elevii de clasa a X-a cu medii de peste nota şapte puteau urma în paralel clasa a XI- a[16].

   Regimul comunist din Romînia a copiat cu fidelitate legislaţia U.R.S.S. în domeniul educaţiei, la fel ca şi sovieticii, care între anii 1918-1921 au lichidat autonomia universitară[17], la începutul anilor 1950 P.M.R. demarează procesul de reformare a învăţământului superior, aceasta a însemnat înlăturarea unor cadre didactice de la catedră, pe motivul apartenenţei la grupări de orientare fascistă.

Legea 658 din 1946 instituie pierderea autonomiei univesitare, deoarece atribuţiile conducerii universităţilor au fost atribuite de ministru fără consultarea în prealabil a acestora, unui consiliu de nouă persoane[18].

   Stalinizarea învăţământului a fost legiferată de adoptarea Decretului 175 pe 1948, în urma adoptării acestuia învăţământul a fost exclusiv de către stat, remarcabil este faptul că deşi acesta a suprimat orice iniţiativă privată în domeniu, păstra totuşi cele trei faze ale învăţămîntului românesc interbelic[19].

Un argument relevant în susţinerea ideii că învăţământul românesc a reprezentat copia fidelă a celui sovietic a fost dat de faptul că şi în U.R.S.S., autorităţile nu agreau religia şi învăţămîntul religios, ghidîndu-se după afirmaţia lui Stalin „când tai lemne trebuie să sară aşchii”[20].

Autorităţile de la Bucureşti au interzis la rându-le o parte din cultele neoprotestante împreună cu instituţiile de învăţământ aferente[21].

  

Conform ideologiei comuniste, care se pretindea a fi o sumă de adevăruri universal valabile, reforma învăţământului urmărea crearea unui individ uşor de controlat, ca urmare a ideologizării învăţământului, procesul educaţional din România a suferit transformări radicale după 1948, din acest moment procesul educaţional a fost chemat să ofere informaţii neglijând rolul formativ al acestuia[22].

   Ca urmare a noilor prevederi legale educaţia în şcoli a fost supusă unui proces de politizare, au fost exercitate presiuni asupra fiilor de chiaburi, în vederea integrării acestora în noul sistem, limba rusă adevenit la rându-i obiect de studiu obligatoriu începând cu clasa a IV- a[23].

Pe fondul evenimetelor din Ungaria, din anul 1956, la 30 octombrie în cadrul unei manifestaţii studenţeşti la care au participat circa 3000 de studenţi a fost criticată şi legislaţia din domeniul învăţământului, protestatarii solicitând scoaterea limbii ruse din programa universitară, reducerea orelor de marxism şi autonomia universitară suprimată de regim[24].

 

  Aplicarea metodelor staliniste în învăţământul românesc a avut aspecte de ordin pozitiv, dar şi negativ.

Printre aspectele pozitive sesizate la nivelul învăţământului după anul 1945 se numără grija regimului pentru alfabetizarea populaţiei prin sporirea localurilor de şcoală, a corpului prefesoral, dar şi a numărului de elevi, ca urmare a gratuităţii şi obligativităţii învăţămîntului primar (de patru clase).

  

Aspectele negative ale educaţiei sesizate în perioada imediat următoare acaparării puterii în stat de către P.C.R. ulterior P.M.R., se referă la încercarea de uniformizare, laicizare şi control a procesului educativ instituit ca urmare a legislaţiei promovate în acest domeniu înainte şi după anul 1948.

Stalinizarea educaţiei a urmărit crearea unui nou tip uman supus totalmente regimului şi în acelaşi timp incapabil să gândească şi să acţioneze de unul singur. Conform politicii partidului noul individ trebuia să răspundă chemărilor regimului lipsindu-se de puterea de a discerne şi aşteptând ca totul să-i fie oferit de către stat; (Costia Bogdan Andrei – https://stiai-despre-istorie.blogspot.com/stalinizarea-invatamantului).

Bibliografie (suse): 

[1] Gheorghe Onişoru, P.C.R.- Evoluţia programului şi practica guvernării 1944-1947, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, tom XXIX, Iaşi, p. 220.
[2] Ştefan Bărbulescu, Dicţionar cronologic: Educaţia, învăţământul, gândirea pedagogică din România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p.154. În anul şcolar 1948-1949 existau ca urmare a noii legi 2998 grădiniţe cu 175 934 copii şi 3 951 educatoare; faţă de anul şcolar 1938-1939, când au funcţionat doar 1577 grădiniţe, cu 90 787 copii şi doar 1 819 educatoare. În acelaşi an şcolar au funcţionat 14 988 unităţi şcolare de cultură general cu 1 864 202 elevi şi 65 042 cadre didactice; faţă de anul 1938-1939, când au existat 13 805 şcoli, cu1 604 418 elevi şi 45 359 cadre didactice. A sporit numărul şcolilor profesionale de la 224 în 1938-1939, la 511 în anul 1948-1949, numărul elevilor a crescut la 61 372, iar al cadrelor didactice a rămas neschimbat. Creşteri semnificative s-au înregistrat şi la nivelul şcolilor tehnice, a liceelor pedagogice, dar şi în învăţământul superior, unde numărul elevilor, studenţilor şi cel al cadrelor didactice aproape că s-a dublat.
[3] Florin Diac, O istorie a învăţământului românesc. Secolul XVII-1994, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2004, p. 377.
[4] Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învăţământul Românesc în date, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 7 -205. Într-o primă etapă învăţămîntul s-a desfăşurat sub patronajul mănăstirilor şi a luat fiinţă din iniţiativa domnilor din Ţara Romînească şi Moldova, ca urmare a necesităţii de oameni instruiţi, pentru administraţia celor două ţări. Limbile de predare şi învăţare au fost latina, greaca şi slavona. Din prima jumătate a secolului al XIX-lea începe procesul de scoatere a învăţămîntului de sub tutela bisericii, se înfiinţează Licee şi Academii; sunt redactate primele regulamente de funcţionare aşcolilor publice. În anul 1862 a fost înfiinţat Cosiliul Superior al Instrucţiunii publice, tot acum a fost înfiinţată şi Societatea Academică. În 1864 a fost aprobat proiectul de legialaţie şcolară. În septembrie 1865 a intrat în vigoare Legea asupra Instrucţiunii Publice (învăţămîntul romînesc devine unitar iar învăţămîntul primar de patru clase devine obligatoriu şi gratuit).
[5] Florian Diac, op. cit. , p. 380-381.
[6] Lazăr Vlăsceanu, Ioan Cerghit, Curs de pedagogie, Bucureşti, Editura Universităţii, 1988, p. 23-24.
[7] Lazăr Vlăsiceanu, Decizie şi inovaţie în învăţămînt: explorări teoretice şi empirice privind integrarea învăţămîntului cu cercetarea şi producţia, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 37-39.
[8] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948 pentru reformarea învăţămîntului, în „Analele Sighet”, vol. VI. Anul 1948-instituţionalizarea comunismului. Comunicări prezentate la simpozionul de la Sighetul Marmaţiei (19-21 iunie 1998), editor coordonator Romulus Rusan, Bucureşti, Editura Fundaţia Academia Civică, p. 439, 1998. (în continuare se va cita ”Analele Sighet”).
[9] Florin Diac, op. cit. , p. 381.
[10] Ştefan Păun, Didactica Istoriei, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2005, p. 19. Pentru disciplina Istorie au fost copiate metodici ale U.R.S.S., atît pentru Şcoala Elementară, cât şi pentru clasa a VIII-a; dintre acestea amintim Metodica U.R.S.S. pentru şcoala elementară, a lui V. G. Carţov, editată între anii 1947-1949 la Editura Cartea Rusă, iar în anul 1953 această lucrare a fost editată de Editura Didactică şi Pedagogică. Tot din limba rusă a fost tradusă şi Metodica predării istoriei moderne, 1642-1870 pentru clasa a-VIII-a, scrisă de A. P. Verinov şi A. F. Efimov, lucrarea a fost editată în limba română în anul 1953 la Editura Didactică şi Pedagogică. Adoptarea noilor metodici a reprezentat diminuarea importanţei Istoriei Românilor ca obiect de studiu în şcoală, punându-se accent pe Istoria U.R.S.S.
[11] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legil din 1948…., în „Analele Sighet”, p. 439-440.
[12] Constantin Petculescu, Istoria mişcării revoluţionare şi democtatice de tineret din România. Repere cronologice, Bucureşti 1971, Editura Politică p. 161.
[13] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948…, în „Analele Sighet”, p. 440-442.
[14] Ibidem, p. 442-444.
[15] Raport Final, coord. Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Vasile Cristian, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 290-291 (în continuare se va cita Raport Final ).
[16] Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007, p. 15-27. Mihai Roller a jucat un rol important în stalinizarea învăţămîntului. În 1947 a editat primul manual de istorie marxistă a românilor, folosit la clasa a XI-a, manualul prezenta într-o lumină favorabilă evenimetele revoluţionare la care au luat parte ţăranii de-alungul vremii, de acelaşi „tratament” bucurîndu-se şi relaţiile româno-sovietice.
[17] Raport final, p. 293.
[18] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universităţii în anii consolidării sistemului comunist, în „Analele Sighet”, vol. VI, p. 445; Raport final, p. 293.
[19] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universităţii în anii consolidării sistemului comunist, în „Analele Sighet”, vol. VI, p. 483.
[20] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 53.
[21] Raport final, p. 294.
[22] Adrian Perşa, Ce se urmărea prin reforma învăţămîntului, în „Analele Sighet”, vol. VI, p. 482.
[23] Raport final, p. 293, 295.
[24] Doina Jela, Vladimir Tismăneanu, Ungaria 1956. Revolta minţilor şi sfîrşitul mitului communist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006, p. 176.

31/08/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: