În Transilvania se cedează încă odată unor pretendenți maghiari pământul plătit deja de România cu titlul de despăgubiri optanților unguri cu mult timp în urmă

 

 

 

Foto: ”România, așa te iubesc !” – un afiș de propagandă iredentistă maghiară aflat în circulație   în zilele noastre.

 

Protocol PNL-UDMR semnat de ungurii Ludovic Orban și Kelemen Hunor pe seama patrimoniului românesc

 

 

 

 

 

Conducerile UDMR și PNL au semnat luni, 28.10.2009, un așa-zis „acord de colaborare parlamentară”, valabil timp de un an, până la viitoarele alegeri parlamentare din 2020.

Protocolul în cauză a fost semnat de președinții unguri ai PNL și UDMR vederea susținerii guvernului Ludovic Orban la votul de învestire din Parlament, scrie justitiarul.ro

 

 

 

                                                

 

 

 

 

La punctul 8 din acest„acord” apare problema RETROCEDĂRILOR, către UNGURI, la fel de ILEGALE ca retrocedările către optanți, redactată într-un limbaj diplomatic:

„Se va urmări îmbunatățirea legislației în vederea eficientizării procedurilor de retrocedarea a proprietăților confiscate abuziv  în perioada comunistă.”

JAFUL MILENIULUI!

 

În Transilvania se retrocedeaza pamântul cumparat de Romania de la grofi și dat cetățenilor români la reforma agrară. Sate intregi, evacuate cu tot cu cimitire.

“Optantii unguri” sunt latifundiarii maghiari din Transilvania care dupa Tratatul de la Trianon au optat pentru cetatenia maghiara. Cu pamantul acestora au fost improprietarite familiile sarace transilvanene.

Romania le-a platit despagubiri consistente, a cumparat practic pamantul grofilor, la pretul pietei. Statul roman a renuntat la despagubirile de razboi, pe care trebuia sa le incaseze de la Ungaria.

Tara vecina urma sa plateasca despagubiri grofilor, din aceste sume. In plus, a achitat grofilor sume echivalente a 3,2 tone de aur de 24 carate.

Profesorul universitar Ioan Sabau-Pop atrage atentia ca retrocedarile care au loc in prezent in Ardeal ofera ungurilor terenuri care au fost cumparate de statul roman. Autoritatile române trebuie sa iasa din indolenta si sa respinga transant revendicarile fara fundament ale maghiarilor.

Altfel, cu complicitatea lor, Romania restituie proprietati pentru care s-au platit deja despagubiri grele in urma reformei agrare. Dupa tratatul de la Trianon din 4 aprilie 1920, partile fostului Imperiu Habsburgic au revenit statelor succesoare care au preluat proprietatile si alte active apartinand monarhiei austriece, precum si sarcinile si obligatiile aferente ale acestor parti. Locuitorii Transilvaniei au intrat atunci in spatiul de suveranitate al Romaniei devenind cetateni romani.

Printre acestia se numarau sasi, svabi, slovaci, sarbi si secui.

Cetatenii unguri, proprietari de pamant in Transilvania, au respins procesul si au optat pentru a pleca in Ungaria sau alte tari in care aveau proprietati. Psihoza hungarista si superioritatea rasei maghiare din Ungaria de dinainte de Trianon a fost intretinuta si impusa de circa 300 de familii pretinse nobiliare, oprimand foarte crunt celelalte populații care reprezentau circa 70% din locuitorii Ungariei istorice pentru care romanii au fost supusi unui proces sistematic de oprimare economica si nationala printr-o politica de maghiarizare sustinuta.

În fine, cei deveniți “optanți”, circa 200 de familii cu ramificațiile lor, dețineau prin spoliere seculară averi imense și in Transilvania, în principal latifundiare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La lucrările Conferinței de Pace de la Paris care au precedat Tratatul de la Trianon, Guvernul Ungariei a pretins ca familiile nobiliare dețin 80% din proprietățile Transilvaniei și sunt motorul economic al provinciei, motiv pentru care trebuie alipita Ungariei.

Latifundiarii maghiari au fost despagubiti pentru exproprieri, iar reforma agrara pentru Transilvania, Banat si Crisana (Legea din 28 iulie 1921) a dus la improprietarirea fara discriminare a familiilor sărace, a orfanilor de razboi, veteranilor, ranitilor si nu numai.

A urmat o presiune imensa si sustinuta a grupurilor maghiare revizioniste, o lupta dusă pe arenele diplomatiei internationale pentru hrănirea visului de reintregire a Ungariei.

Optantii unguri, prin exponentul lor, Guvernul Ungariei, instaurat dupa alungarea “Ciumei Rosii” a lui Bela Kun de catre armata romana la 4-19 august 1919, au facut lobby si presiuni bine concertate, ani de-a randul, la toate forurile politice interne si internationale, inclusiv in Liga Natiunilor.

Au cerut sa li se aplice prin Reforma un regim preferențial, in sensul să ramâna suprafete mari neexpropriate, cat si cuantumul despagubirilor la sume exorbitante, pentru ca ei au pierdut Transilvania si li se cuvine un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna.

Dupa Conferinta de Pace de la Paris din 1919, cercurile unguresti revizioniste, pe fondul chestiunii de a manipula opinia publica mondiala in problema Ungariei, au demarat un mecanism procesual generalizat. “Procesul optantilor a fost deci o extraordinar de dibace incercare a cercurilor revizioniste de a tine in sah opinia publica mondiala timp cat mai indelungat pe tema Ungariei, pentru a castiga simpatia lumii pentru realizarea visurilor de refacere a Ungariei.” (Onisifor Ghibu)

 

Greșeala lui Titulescu, plătită pâna în ziua de azi

 

Ioan Sabau-Pop vorbeste despre greșeala diplomatului Nicolae Titulescu de a accepta disputa cu maghiarii la Liga Natiunilor si, pe cale de consecinta, la Tribunalul de mare Instanta de la Paris. Decizia politicianului roman, spune avocatul, a deschis o cutie a Pandorei cu blocaje politice si costuri imense care-si revarsa efectele pana in prezent. Profesorul aminteste aici de reactiile Cehoslovaciei si Iugoslaviei, care au refuzat orice tratative cu optantii si statul maghiar, pe motiv ca problema reformei agrare din tarile lor reprezinta o chestiune de politica interna si tine de suveranitatea fiecarui stat. In continuare, dl. Ioan Sabau-Pop, despre revendicarile din prezent ale maghiarilor si impasibilitatea autoritatilor romane.

 

Cât a plătit România ca sa răscumpere Transilvania de la grofi ?

 

De retinut ca in urma procesului “optantilor unguri”, Romania a platit in franci, aur si coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate si a dispus in plus ca despagubirile de razboi datorate de Ungaria pentru Romania sa fie varsate la fondurile de despagubiri pentru optantii unguri. Acest contencios a fost judiciar inchis prin plata drepturilor de catre Romania intre anii 1927 – 1932. Astfel, ceea ce face Statul Roman in zilele noastre, restituind inca o data acele proprietati urmasilor grofilor si contilor unguri, este o imensa greseala. 

Sau o imensa Tradare – nota Z.O. Greseala provine din mai multe directii. Legiferarea stufoasa si ambigua, ex. Legea nr. 247/2005, asumata prin raspunderea guvernamentala a coalitiei de atunci, cu proiect adus in mapa din Budapesta, urmata de HG nr. 890/2005 si cauzata de eroarea politica imensa, generata de prostie sau tradare, au dus la acest jaf national fara precedent. In celelalte state foste socialiste, inclusiv Ungaria, nu s-a restituit nimic fostilor proprietari romani.

Originea greselilor multiple, chiar cu complicitati suspecte, o gasim cu evidenta la autoritatile administrative care “au pus in aplicare legislatia de restituire” stufoasa si interpretabila.

S-au dat titluri de proprietate si hotarari judecatoresti de mii de hectare, de parca ar fi fost bete de chibrituri, fără responsabilitatea funcției si fără maturitatea celor care au facut-o, cu consecinte negative ireparabile.

Spatiul nu permite, dar putem exemplifica cu date si documente ale vremii din care rezulta ca Statul Roman a platit despagubiri prin doua Fonduri agrare de creante infiintate prin Protocoale internationale, fonduri infiintate in Franta (Balle) si Elvetia (Geneva).

Documentele se gasesc in arhive, emana de la autoritatile de atunci, Ministerul Finantelor, Ministerul Agriculturii si Domeniilor, Banca Nationala si hotarari ale Comisiunilor reformelor agrare din judete, precum si din hotarari ale justitiei romane si arhiva Tribunalului de mare instanta de la Paris (in privinta arbitrajului cu optantii care a avut loc la Paris).

Este necesar sa se actioneze cu rapiditate si decisiv pentru dezvaluirea acestor documente, cercetarea arhivelor in special din strainatate, de a fi recunoscute inca o data efectele improprietăririlor in urma Reformelor agrare din anul 1921 si a celei din 1945, asezarea Statului Roman in drepturile sale.

Altminteri ne intoarcem, cel puțin în Transilvania, la fizionomia proprietății din secolul al XIX-lea, ca si cum in ultimele doua secole nu s-ar fi intâmplat nimic.

 

 

IONUT IORDACHESCU

Cuvantul Liber via Ziaristi Online

 

 

 

Publicitate

Cuza și confiscarea proprietăţilor greceşti din Principatele Unite

Secularizarea averilor mănăstirești a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea statului.

Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor de guvernul Kogălniceanu , era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafața arabilă a țării aparținea mănăstirilor românești aflate sub influență preponderent greacă și  răspundea unor cerințe mult mai vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc.

Problema mănăstirilor închinate avea o istorie mult mai lungă. Se obișnuia ca domnii și boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau în moșii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurări activității de cult, în simple surse de venit pentru patriarhiile și mănăstirile cărora erau închinate.

Aceste proprietăți generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătății și pe care călugării greci instalați în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală autorităților și fără să aducă un folos real românilor]. Măsura adoptată de către guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu răspundea unor cerințe mult mai vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor închinate avea o istorie mult mai lungă.

Se obișnuia ca domnii și boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau în moșii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurări activității de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile și mănăstirile cărora erau închinate.

Obligațiile către administrația Țărilor Române erau ignorate. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidența legilor românești. Ei acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante. Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plății dărilor către stat în proporție de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza refuzului călugărilor greci de a se supune acestuia.

Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Imperiul Rus și Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.[3] Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstirești. În 1859, când Poarta a decis printr-un decret să le scutească de la plata contribuțiilor către stat, guvernul român și-a manifestat autoritatea sechestrându-le veniturile.

În martie 1863, consiliul de miniștri a hotărât ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, în locul limbii slavone, respectiv limbii grecești. Presimțind inevitabilul, mulți călugări greci au încercat să părăsească țara, luând cu ei obiecte de preț de prin mănăstiri. Autoritățile au dispus atunci condiționarea eliberării de pașapoarte de îndeplinirea unor anumite condiții, printre care se afla și obligația de a nu scoate din țară bunurile de patrimoniu.

Astfel au fost salvate de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul național, multe dintre ele având să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului național de antichități, instituit de Cuza prin decret domnesc. Cuza a poruncit să fie controlată gestiunea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală numeroase nereguli în evidența și gestionarea fondurilor.

 

 

 

 

 

Cuza și confiscarea proprietăţilor greceşti. Cum ajunseseră atât de multe mănăstiri şi schituri româneşti în stăpânirea străinilor?

Confiscarea doar a proprietăţilor greceşti din ţară ar fi aruncat asupra politicii cuziste o pată greu de şters: xenofobia, ura faţă de poporul grec.

Într-o astfel de cheie trebuie să înţelegem decizia grea a domnitorului de a etatiza toate proprietăţile bisericeşti, chiar dacă Biserica a suferit foarte mult din pricina nedreptăţii ce i se făcuse. Cu toate acestea, au existat şi consecinţe pozitive, deoarece din pământurile Bisericii, după un an, Cuza a început să-i împroprietărească pe ţărani, prin promulgarea Legii rurale.

Ziua de 24 ianuarie ne readuce în memorie luptele şi năzuinţele seculare ale înaintaşilor noştri din toate teritoriile românismului pentru înfăptuirea Unirii, precum şi evenimentele cruciale din 1859, căci prin Unirea Principatelor Române s-a pus baza temeluirii României Mari, desăvârşită la 1918.

Actul istoric de acum 160 de ani a avut consecinţe importante asupra societăţii româneşti, deoarece măsurile luate de Principele Alexandru Ioan Cuza au vizat modernizarea principalelor domenii ale vieţii social-economice, politice, ba chiar religioase.

De schimbările fundamentale nu a scăpat nici Biserica Ortodoxă, care se lupta din răsputeri ca să-şi dobândească autocefalia faţă de Patriarhia de Constantinopol, aspiraţie imposibil de realizat din pricină că, până la Cuza, dar mai ales în secolul fanariot, elementul grec ajunsese foarte influent în Ţările Române.

Hotărât să readucă acasă pământurile româneşti înstrăinate prin numeroasele danii făcute, cu voie sau de nevoie, de-a lungul timpului, Locurilor Sfinte din Răsărit, precum Sfântul Munte Athos, Mănăstirile de pe Meteore, patriarhiile de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria (chiar Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai avea proprietăţi româneşti închinate), Cuza a propus, iniţial, răscumpărarea lor, oferindu-se să plătească, în rate, o sumă colosală: aproximativ 30 milioane franci. Era, de fapt, o modalitate de înţelegere amiabilă cu grecii care, deşi tentaţi de suma impresionantă, au refuzat-o.

În plus, văzându-şi periclitate atât interesele prezente, cât şi pe cele viitoare, au trecut peste faptul că împărtăşeam aceeaşi credinţă cu ei şi au încercat o „alianţă” neortodoxă cu Înalta Poartă, gândind că poate, poate vor reuşi să-şi păstreze întinsele suprafeţe funciare şi forestiere româneşti. Turcii erau interesaţi ca grecii să nu-şi piardă daniile în Ţările Române, căci aşa aveau şi ei de unde să colecteze sumele imense de bani impuse acestora după cucerirea Constantinopolului şi a celorlalte patriarhii apostolice.

Actul a stârnit numeroase controverse până în zilele noastre

În astfel de condiţii, conducerea ţării s-a văzut nevoită a recurge la o lege prin care toate proprietăţile Bisericii să fie etatizate, trecute în proprietatea statului. Cu toate protestele vehemente ale marilor puteri învecinate şi îndeosebi ale Imperiului Otoman – devenit, tam-nisam, apărător al intereselor greceşti (sic!) -, Legea secularizării averilor mănăstireşti s-a adoptat pe 17/29 decembrie 1863.

Mulţi episcopi şi stareţi greci au trimis sultanului o sumedenie de jalbe, cerându-şi „drepturile cuvenite” în pământ românesc, punând, ca şi în trecut, puternice presiuni şi pe reprezentaţii Imperiului ţarist la Constantinopol, solicitându-le cu fermitate anularea legii care-i lăsa fără întinsele suprafeţe agricole şi forestiere din România.

La vremea respectivă, dar şi până astăzi, actul a stârnit numeroase controverse, căci nu toţi au înţeles de ce Cuza a hotărât să deposedeze şi proprietăţile bisericilor ori mănăstirilor neînchinate. O privire generală asupra situaţiei mănăstirilor de dinainte de 1863 ne va lămuri: în Muntenia fiinţau 69 de mănăstiri, 35 dintre ele fiind închinate; în Moldova existau 122 de aşezăminte monahale, dintre care 30 închinate.

Procentul averilor funciare bisericeşti raportat la suprafaţa agricolă şi forestieră totală a României, constituită prin Unirea de la 1859 – deci fără Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea -, se ridica, în Muntenia, la 16,55% pentru cele neînchinate şi la 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova la 12, 16% pentru cele neînchinate şi la 10,17% pentru cele închinate, însumând puţin peste un sfert din teritoriul de atunci al Principatelor, adică 25,4% din suprafaţa totală a ţării.

„Până când ţăranii nu vor fi cetăţeni, noi nu vom avea o naţiune”

Se pune întrebarea: cum au ajuns atât de multe mănăstiri şi schituri româneşti în stăpânirea străinilor?

 

 

https://romaniabreakingnews.ro/cuza-si-confiscarea-proprietatilor-grecesti-cum-ajunsese-atat-de-multe-manastiri-si-schituri-romanesti-in-stapanirea-strainilor/

Citește integral pe

http://ziarullumina.ro/biserica-domnitorul-alexandru-ioan-cuza-si-satul-romanesc-140921.html

Evoluţia economiei României interbelice (1918-1940)

România a ieșit foarte afectată din Primul Război Mondial și acest lucru se vedea foarte mult în economia țării noastre care, chiar dacă avea un potențial foarte ridicat, regresase mult, ajungând  la nivelul anilor antebelici 1907-1910.

Producția agricolă se situa la  20-25 % din cea înregistrată în perioada 1913-1914, iar România, un mare exportator de cereale înainte de război, ajunsese să importe cereale pentru a asigura consumul intern.

Pentru a redresa economia și pentru a asigura independența economică a ţării cât mai repid, statul român a început să se implice mai mult în economie.

 

Evoluția României în perioada interbelică avea să  demonstreze că Marea Unire de la 1918, a avut consecințe pozitive asupra întregii societăți și în toate sferele de activitate: economic, social, politic, cultural.

Statul român s-a implicat în importul de utilaje și materii prime necesare reconstrucţiei ţării  și relansării economice a acesteia.

Prin acordarea de credite şi prin aplicarea unor politici economice inteligente, statul a sprijinit înființarea şi dezvoltarea multor  întreprinderi ale industriei grele  și constructoare de mașini cum ar fi Malaxa (Bucuresti), I.A.R (Brasov), Uzinele Titan, etc.

Urmarea a fost aceea că în perioada interbelică  România a avut una din cele mai mari creșteri economice din lume (aproximativ 5.5%/an).

Datorită rezervelor mari de petrol și învestițiilor făcute în industria petrolieră, România se va clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume în producția de petrol (1936) și pe locul doi la producţia de gaze naturale (1937).

România se situa de asemenea în primele locuri și la producția de aur, ocupând locul doi în Europa după Suedia.

În perioada 1938-1939 industria noastră își putea asigura aproximativ 80% din necesarul intern, producând o cantitate mare de produse petroliere, locomotive, instalații petroliere, autobuze etc.

După Marea Unire, România ocupa printre statele europene locul 10 ca suprafață și locul 8 după numărul de locuitori.

Marea majoritate a populației o alcătuiau românii (71,9%). 78,9% dintre locuitorii țării trăiau la sate și doar 21,1% – locuiau în orașe.

Cele mai mari orașe erau București, Cernăuți, Iași.

72,3% dintre locuitorii țării munceau în agricultură.  
După primul război mondial situația economică a țării era destul de grea: inflația atingea proporții maxime, scăzuse nivelul producției industriale, drumurile și căile ferate erau distruse, scăzuse și suprafața terenurilor cultivate, România importa produse agricole.
Pentru a redresa situația, clasa politică românească (liberalii care promovau politica prin noi înșine, adică dezvoltarea economică prin forțe proprii, și țărăniștii cu politica porților deschise – deschidere largă spre investițiile din exterior) au reușit să implementeze mai multe reforme de succes.
În 1921, reforma agrară a limitat marea proprietatea funciară la 100 de hectare.

Agricultura  rămăsese cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin cea mai mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă).

S-au expropriat aproximativ 6 milioane de hectare (65% din total), astfel 1.5 milioane de familii au primit 3.5 milioane de hectare de teren arabil și 2.5 milioane hectare de pașuni.

Urmarea a fost îmbunătățirea situației locuitorilor de la sate, creşterea prosperităţii economice a României Mari și reducerea numărul marilor moșieri funciari.
Se cultiva pe larg porumbul, România ocupând în 1929 – locul I la producția de porumb și locul IV – la producția de grâu.

În Transilvania, reforma agrară i-a afectat mai mult pe unguri, pentru că ei erau marii proprietari funciari.
Pădurile, apele și bogățiile subsolului au fost naționalizate.

În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai radical, pentru că au fost expropriate și redistribuite pământurile moșierești ocupate de țărani în urma revoluției bolșevice din 1917.

Pentru aplicarea legii agrare din 1921, în Basarabia a fost creată instituția specială de Stat – Casa Noastră.  

Țăranii din Basarabia au primit loturi mai mari (6-8 ha) decât în alte regiuni ale țării. Clasa politică era convinsă, că Basarabia avea în primul rând un  potențial agrar.

Drept urmare, în această provincie au fost încurajate pe lângă culturile tradiţionale de cereale, cultivarea inului și cânepei, dar şi industriile prelucrătoare legate de agricultură cum ar fi industria spirtului, morăritului, zahărului, uleiului vegetal, postavului și a uneltelor agricole.

Deși producția de cereale la hectar era mult sub media europeană, România, datorită suprafeței sale arabile mari, se situa pe primul loc în Europa și pe locul 5 în lume la producția de porumb și pe locul patru, respectiv zece, la producția de grâu.

De asememea, România era pe primul loc în lume la producția de floarea soarelui, de menţionat fiind şi faptul că, în ceea ce privește producția de floarea soarelui și ulei din floarea soarelului, România a fost multe decenii în top 10 mondial.

Principalii parteneri comerciali externi erau Anglia, Franța, Germania.

Se practica și comerțul de tranzit. Basarabia era cea mai mare exportatoare de fructe și struguri din țară.
În România interbelică s-a mărit și numărul de km de șosele și căi ferate.  

În Basarabia au fost construite șosele naționale și regionale, iar noile drumuri trebuiau să lege Basarabia de restul regiunilor țării, de care fusese izolată în timpul stăpânirii ruseşti.

S-au modernizat porturile Constanța, Brăila, Galați şi s-a dezvoltat transportul fluvial pe Dunăre, Prut și Nistru.

 Ritmuri înalte de dezvoltare, au fost obținute în domeniul industriei textile, siderurgice și petroliere.

Marea criză economică mondială din 1929-1933, a atins și România, primele simptome au fost simțite deja la finele lui 1929. Mai multe întreprinderi s-au închis, iar restul lucrau la capacitate redusă.

Singura ramură care și-a sporit producția era cea petrolieră, dar pentru că prețurile pentru petrol scăzuseră mult, economia țării a avut de suferit grav.

În Basarabia, spre exemplu, au fost închise peste 160 de întreprinderi.

În perioada 1921-1938 datoria externă a  României ajunsese de la 3 miliarde de lei, la 80 de miliarde.

Dacă în anul 1933 datoria externă afecta circa 35% din bugetul ţării, aceasta a ajuns  în anul 1938 la aproximativ 6-7%, ceea ce reprezenta un nivel suportabil pentru populație.

Pentru a ieși din criză, guvernul României a promovat o politică cu un pronunțat caracter protecționist, încurajând producătorii locali.

În scurt timp în România vor fi confecționate produse noi ca: tuburi de oțel, becuri, transformatoare, aparate radio.

România  producea  vagoane pentru mărfuri şi pasageri, cisterne și locomotive.
După 1936 România va ocupa locul VI în lume la producția de țiței și locul II la gaze naturale.

O mare realizare a industriei românești au fost avioanele IAR 80 și IAR 81 care, la acea vreme, ocupau locul 3 în Europa, respectiv locul 4 în lume d.p.d.v. al vitezei și altitudinii.

Foto: Avioane I.A.R. 80 deasupra Carpaților

În perioada interbelică România s-a transformat mult.

Dintr-o țară agrară în care  locul principal la export îl aveau cerealele, primele locuri la export l-au luat în deceniul al IV-lea al secolului trecut  petrolul şi produsele  industriale.

Situația se va schimba brusc în 1939 când a început cel de-al II-lea Război Mondial.

Primul efect pe care Al Doilea Război Mondial l-a avut asupra economiei românești, a fost scăderea exporturilor și imposibilitatea firmelor românești de a se aproviziona cu materii prime și echipamente din import, astfel multe firme după ce au terminat stocurile de materii prime au încetat producția.

Investițiile în economia României au început să scadă din cauza nesiguranței generate de război și efortul economic s-a îndreptat spre asigurarea necesarului de armament pentru protejarea granițelor și asupra producției de alimente pentru a asigura necesarul intern.

Agricultura a continuat să fie cea mai importantă ramură a economiei, dar din cauza recrutărilor agricultura ducea lipsă de forță de muncă și astfel agricultura a început să scaă încă din 1939.

Începerea războiului a facut ca petrolul și cerealele româneşti să fie foarte căutate de statele beligerante,  România fiind printre cele mai mari țări producătoare de cereale și de petrol la nivel mondial.

La data de 23 martie 1939 a fost semnat un tratat economic între partea română și cea germană, tratat prin care Germania avea o serie de avantaje economice.

Până în 1940 Germania a preluat controlul mai multor întreprinderi din România prin cumpărarea de acțiuni sau prin înțelegeri între marile trusturi internaționale.

La data de 27 mai 1940 a fost semnat un tratat prin care Germania avea întâietate la exporturile românești de petrol și produse petroliere.

În urma acestui tratat „avantajos” România primea în schimbul petrolului tehnică militară și petrolul era cumpărat la prețurile de la începutul razboiului, prețuri ce nu mai erau de mult timp valabile, prețul petrolului urcând vertiginos din cauza cererii mari și a scăderii productiei din cauza bombardamentelor asupra rafinăriilor din întreaga Europă.

În anul 1939 s-au facut simțite simptomele inflației, care a crescut mult în anii urmatori ajungând în mai 1940 la peste 50% (comparativ cu nivelul din 1929), ca urmare a reevaluarii stocului de aur de către BNR.

Cursul leu – dolar era influențat de evoluția războiului pe frontul de est, astfel că dacă în timpul victoriilor armatelor germane în Est cursul monedei americane era foarte scazut (1 USD = 56,9 lei în iunie 1942, comparativ cu 102 lei în iunie 1941), în iunie 1944 raportul era de 1USD= 169,9 lei).

CITIŢI  ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/28/ziua-de-28-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/28/o-istorie-a-zilei-de-28-iulie-video-4/

Surse: 

1) http://www.descopera.ro/istorie/14898…
2) https://www.historia.ro/sectiune/gene…
3) https://ro.wikipedia.org/wiki/Reforma…
4) http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bit…
5) http://ziarullumina.ro/marea-criza-di…

6)http://www.stiri-economice.ro/economia_romaniei_1939-1945_al_doilea_razboi_mondial.html