UN SECOL DE LA TRIANON, ÎNVĂȚĂMINTELE ISTORIEI ȘI JOCUL PERICULOS AL BUDAPESTEI

Foto: 4 iunie 1920 – Delegația maghiară intră în Palatul Marele Trianon de la Versailles pentru a semna Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și Asociate

Trianon, un secol și următorul după el

De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional.

Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii. Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani. De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină. Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți.

Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon nu a stârnit o furtună, dar nici nu a trecut neobservată.

Viktor Orban și-a rostit previzibilul său discurs, Parlamentul de la Budapesta a adoptat o declaraţie în care a cerut respectarea „dreptului la identitate“, iar Parlamentul român a votat o lege prin care se instituie marcarea festivă pe 4 iunie a „Zilei Tratatului de la Trianon“.

Ungurii noștri și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie Trianonul și Transilvania pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație. Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri.

De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei). Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții.

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Istoria negocierilor de la Paris este fascinantă. Primul Război Mondial, catastrofa originară a Europei, s-a încheiat în 1918, lăsând de rezolvat o situaţie mult mai complexă decât războiul însuși. În cei patru ani de conflict, lucrurile au fost bine definite.

Cele două tabere s-au angajat într-un conflict global, urmărind până în ultima clipă și cu orice preţ, oricât de înspăimântător, atingerea propriilor scopuri.

După capitularea Puterilor Centrale, luptele s-au încheiat, dar confuzia și incertitudinea au luat în stăpânire Bătrânul Continent. Monarhiile și imperiile venind din Evul Mediu s-au prăbușit. Ce trebuia pus în loc? Pe ce criterii? Urma o revoluţie comunistă generalizată? Cine va face pacea și cine o va păstra? Și cum vor arăta frontierele dintre noile naţiuni?

România a venit la Paris având deja idealul pentru care intrase în război îndeplinit, prin voinţa exprimată în 1918 de românii din provinciile istorice, la Chișinău, la Cernăuţi, la Alba Iulia, de a se uni cu Bucureștiul.

Dar bătălia diplomatică a fost dură, atât la vedere, cât mai ales în culisele obscure ale Conferinţei de Pace.

Ungurii au venit și ei hotărâţi să salveze cât mai mult din ruinele înfrângerii și au utilizat toate metodele la care puteau apela pentru a-și realiza obiectivele, pe un fundal în care evenimentele s-au derulat cu repeziciune ca într-un montagne-russe.

Rezultatul îl știm. Pacea a fost găsită, dar liniștea Bătrânului Continent, nu.

Marele Război nu a fost ultimul, iar Versailles-ul și Trianon-ul, atât de urâte de cei învinși, au fost încălcate imediat ce statele revizioniste au putut să anuleze, prin forţa armelor, tratatele de pace.

Abia după Al Doilea Război Mondial, europenii și-au dat seama că tratatele noii păci nu pot dura, cum s-a întâmplat și cu cele anterioare, dacă nu schimbă ceva fundamental. Dacă nu construiesc un proiect de la zero, dacă nu aduc pe toată lumea într-o nouă construcţie în care frontierele să nu mai fie caz de război. O Europă unită, oricât de dificil este un asemenea concept.

Spre surprinderea multora, a funcţionat. Cele două mari puteri rivale care însângeraseră continentul, Germania și Franţa, au arătat că se poate și au devenit împreună motorul proiectului european.

Cele două naţiuni au promovat un concept de reconciliere care a depășit obstacole altădată insurmontabile.

Acum avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice” între Ungaria și România. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri, între care merită o discuție separată insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc. Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public care în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Ea își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Crize au apărut și vor veni în continuare. Pandemia a arătat, încă o dată, că în faţa unei ameninţări majore singurul instrument eficient este solidaritatea, și nu izolarea în naţionalism.

Propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor este un joc extrem de periculos. Dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Trianonul a fost instrumentalizat politic o sută de ani. Ceea ce este deja prea mult. Și ungurii și românii au altceva mai bun de făcut, cel puţin pentru următoarea sută de ani.

Surse:

• https://historice.ro – Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania
• https://historia.ro – Trianon, un secol și următorul după el

Publicitate

CE A ÎNȚELES UNGARIA DIN TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON ?!

 

Foto: În ultimul timp iredentiștii maghiari mediatizează din  ce în ce  mai des harta ”Ungariei mari”și promovează refacerea acestei entități teritoriale contra naturii pe seama tuturor țărilor vecine, nesocotind grosolan prevederile Tratatelor internaționale în vigoare și pericolul declanșării unor războaie pustiitoare.

În timp ce noi, românii, am întâmpinat așa cum se cuvine, în 2018, Centenarul Marii Uniri și al făurării României Mari, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, cea mai mare, cea mai importantă sărbătoare a noastră, iredentismul și neorevizionismul unguresc a înființat, nu întâmplător drept replică, la Budapesta,  organizația „Trianon 100″.Oare de ce?

După cum se știe, deși a pierdut bătălia, la sfârșitul Primului Război Mondial, fiind învinsă în cadrul Austro-Ungariei, alături de Puterile Centrale, Appony, care conducea delegația ungară la Conferința de Pace de la Paris, a refuzat, împreună cu întreaga delegație, semnarea Tratatului de la Trianon, și a demisionat, la 3 martie 1920.

Contele Teleki, ministrul de Externe al Ungariei a revenit, anunțându-l pe președintele Consiliului Suprem, Alexandre Millerand, că Ungaria, totuși, va semna Tratatul, în forma elaborată.

După ce, „la 4 iunie 1920, la ora 16,30, în clădirea Marelui Trianon din Versaills se semna Tratatul de Pace între Marile Puteri Aliate și Asociate, printre care și România, pe de o parte, și Ungaria, cu Puterile Centrale, pe de altă parte, recunoscându-se, astfel, valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului cu România, în Parlamentul de la Budapesta, în august 1920, se scanda, zgomotos, protestul: „Nem, nem, soha!” („Nu, nu, niciodată!”).

De ce niciodată?

Strânși în jurul contelui Mihaly Karoly, venit în locul lui Istvan Tisza (asasinat, sinucis?), după abdicarea lui Carol de Habsburg, ungurii se declară, peste noapte, „republicani” și „antantofili”, sub mască „europeană” și „democratică”.

Dar, nereușind „să convingă” tratativele de pace de la Paris, Ungaria va schimba repede macazul. „Ungaria grofilor și a nemeșilor, siluitoare de conștiințe, asupritoare de nații, Ungaria, împotriva căreia

s-au ridicat, timp de decenii, protestele întregii lumi civilizate, a devenit, peste noapte, pentru toți partizanii cauzei maghiare, «paradisul naționalităților» și «marea nedreptățită» a Primului Război Mondial” (Milton Lehrer).

„Văzându-și pretențiile respinse de Occident, contele Karoly a scos din mânecă «asul» pe care-l dosise la 24 noiembrie 1918, când, în grabă, autorizase înființarea Partidului Comunist Ungar, chemându-l de la Moscova, din anturajul lui Lenin, pe Bela Kuhn, predându-i puterea”.

„De dragul Transilvaniei, Banatului, Voivodinei, Croației, Slovaciei, Ungaria și-a schimbat, din nou, tot peste noapte, pielea, devenind „sovietică”, din «republicană», «democratică» și «antantofilă». Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor încheia, cu Lenin, un tratat care prevedea „granița comună, între URSS și Ungaria, cu Carpații Păduroși și Orientali”.

„Bela Kuhn a mobilizat, în grabă, «Armata Roșie» a noii Republici Sovietice Ungare a Sfaturilor (la 23 martie 1918), invadând Slovacia, iar la 13/16 aprilie 1919, concomitent cu agresiunea hoardelor roșii pe Nistru, beneficiind de criminala, pusă să ucidă români, cruda Divizie Secuiască, năpustindu-se peste tânăra Românie Mare.

Rezultatul nesăbuinței comuniștilor și a lui lui Bela Kuhn este cunoscut. Armata Română a oprit ofensiva trupelor ungare, avansând până la Ciucea, și, trecând la contraofensivă, a atins Tisa, în doar două săptămâni, stăvilind avansarea bolșevismului spre Europa Centrală, ocupând, la 4 august 1919, Budapesta!

Astfel, „Armata Română a scurtcircuitat legăturile Rusiei Sovietice, a lui Lenin, cu Ungaria Roșie și cu Germania Rozei Luxemburg, act istoric de o covârșitoare importanță pentru Europa civilizată, care n-a adus, niciodată, României mulțumirile cuvenite.”

Din nefericire, Ungaria înființează acele „brigăzi de luptă” pentru „învierea Ungariei Milenare”, schimbându-și, din nou, pielea, și, urmându-l pe „amiralul de Balaton”, Horthy Miklos – după ce Germania nazistă și Italia fascistă îi cântau în strună, fiind, mai apoi, garantele Diktatului de la Viena, din 30 august 1940 – din „comunistă” a devenit „fascistă”.

Totul, împotriva Trianonului! Asta-i deviza Budapestei de atunci și de azi! De ce le stă lor, Trianonul, precum un cui în talpă, ca un arici în gât? Scurtă istorie. După cum se știe, în toamna anului 1918 „toate imperiile (otoman, țarist, austro-ungar) s-au destrămat”.

Dualismul austro-ungar s-a dus și el pe apa Sâmbetei. Anglia, Franța, Rusia (Antanta), din 1917 și Statele Unite ale Americii, țări învingătoare în Primul Război Mondial, „obligă învinșii: Germania, Austria și Ungaria (Puterile Centrale), la tratative”, să accepte, ca normă de drept internațional, principiul naționalitățiilor”, iar foștii supuși „să-și decidă singuri soarta”, creându-se posibilitatea apariției „pe harta Europei a noilor state naționale, suverane și reîntregite: Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia și România Mare”, recunoscute de Conferința de Pace de la Paris.

Primul ministru român – I. C. Brătianu – era conducătorul delegației României la Conferința de Pace de la Paris, în urma adunărilor plebiscitare de Unire cu România, a Basarabiei (la Chișinău, la 27 martie 1918), a Bucovinei (la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918), la Alba Iulia, a Transilvaniei (1 Decembrie 1918)” (prof. univ. dr. Ioan Bojan).

Opunându-se marilor puteri, care doreau să-și impună voința, Brătianu devine din ce în ce mai incomod, mai ales în privința Tratatului Minorităților, cu prevederi vădit ireale, demersuri pentru nesupunere a minorităților, statului român, pentru revenirea la Ungaria Milenară. Înfocat adept al independenței României, I. C. Brătianu și-a creat dușmani, care urmăreau îndepărtarea lui.

Context în care marile puteri impuneau României condiții de neacceptat, fiind „măsuri și atitudini arbitrare față de România”, ale marilor puteri, „privind limitarea numărului delegaților români la Conferința de Pace de la Paris, comparativ cu alte state”, iar „în problema Tratatului încheiat cu Germania, la 28 iunie 1919, la Versailles, României i s-a repartizat doar 1 % din totalul despăgubirilor de război”, neținând cont de pierderile uriașe ale României în Primul Război Mondial, când Bucureștiul a fost ocupat de nemți, și, mai ales, fără a ține cont de pierderile de după bătăliile crâncene de pe frontul din Moldova, din anii 1917-1918.

Ciudat, în articolul 59 din proiectul „Tratatului, cu Austria, ca teritoriu, Bucovina nu aparținea statului român”, la 27 iunie 1919 se decide ca Banatul să fie împărțit între România și Iugoslavia, încălcându-se „Tratatul între România și Antanta, încheiat în august 1916, la intrarea României în război, prin care se prevedea ca întreg Banatul să fie al României”.

Erau clauze, în Tratatul de Pace, „care lezau grav independența și suveranitatea României”, aducând atingere demnității și intereselor naționale ale țării făurite la 1 Decembrie 1918. Primul ministru I. C. Brătianu declară că „Guvernul român nu le poate semna, în acea formă, și consideră că e mai bine să demisioneze din funcția de șef al guvernului”, părăsind Parisul la 12 septembrie 1919, demisionând „cu întregul său guvern”.

Șefia delegației României la Conferința de Pace de la Paris este preluată de noul prim-ministru Alexandru-Vaida Voevod, care dezamorsează „starea de criză” dintre Paris și București, privind cele două tratate amintite, „desăvârșirea unității naționale a României primind o recunoaștere internațională la Versailles”.

Tratatele de Pace au fost semnate, după cum urmează: „Cu Germania (la 28 iunie 1919, la Versailles), cu Austria (la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, pe plan internațional fiind recunoscută unirea Bucovinei cu România), cu Bulgaria (la 27 noiembrie 1919, confirmându-se frontiera româno-bulgară din anul 1913, recunoscându-se drepturile României asupra Cadrilaterului (județele Durustor și Caliacra).

La 20 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de Pace cu Ungaria, iar la 10 august 1920, cel cu Turcia” (Prof. univ. dr. Ioan Bojan). La 28 octombrie 1920, „a fost semnat, la Paris, Tratatul de Pace între România, pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, de cealaltă parte, privind recunoașterea unirii Basarabiei cu România”.

Dar Ungaria, învinsă în Primul Război Mondial, alături de Puterile Centrale, după Tratatul de la Trianon nu putea „să se împace cu noul ei statut, recurgând la o serie de manevre diplomatice și politice, militare chiar”, invocând «dreptul istoric» al «Ungariei milenare» asupra teritoriilor «smulse» prin Conferința de Pace de la Paris. Verdictul o nemulțumea total! Ungaria comunistă a lui Bela Kuhn nu-și retrage armata din Transilvania pe linia de demarcație: Satu Mare – Oradea – Aiud. „Încălcând hotărârile Comitetului Militar Interaliat de la Paris”, în vara anului 1919, „începe o puternică ofensivă militară în Transilvania și în Slovacia, sortită eșecului”.

Invitată la Conferința de Pace de la Paris, la 7 ianuarie 1920, „delegația numeroasă a Ungariei, condusă de contele Appóny, încearcă să salveze Ungaria Mare, contestând legitimitatea hotărârilor, acuzând România, Iugoslavia și Cehoslovacia de «imperialism»”, deoarece ar fi acaparat «teritoriul milenar al Ungariei».

Ceea ce-l determina pe Alexandre Millerand, noul prim-ministru al Franței, Președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris, să precizeze: „Nu se poate reveni la vechile frontiere. Ele închideau în statul ungar, în mase compacte, populații care nu vor să fie nici supuse ungurilor, nici asimilate de către ei (…) Zadarnic se obiectează că aceste frontiere sunt foarte vechi.

Nu există prescripție care să poată aboli dreptul popoarelor”. Appony încerca să convingă că Tratatul de Pace „ar aduce atingere principiului naționalităților”, că ar fi o „violare a unui principiu”, deci este nevoie „de un plebiscist” în problema Transilvaniei, încercând, astfel, „menținerea integrității teritoriale a Ungariei”.

Cereri nefondate, respinse ferm de Consiliul Suprem al Păcii. Pus în fața acestei situații, „Appony și delegația Ungariei refuză semnarea Tratatului, iar la 3 martie 1920, demisionează. Însă, la 17 mai 1920, contele Teleki, ministrul ungar de Externe, îl înștiințează pe Millerand și Consiliul Suprem că Ungaria s-a răzgândit, așa că, totuși, va semna Tratatul în forma elaborată, „tratat semnat, la 4 iunie 1920, în clădirea Marelui Trianon de la Versailles”.

Ce a însemnat, pentru România, acest tratat? A fost „o victorie strălucită a diplomației românești și a aliaților Antantei, un act de justiție și de recunoaștere internațională, o consacrare a hotărârii istorice de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.

Din partea României, Tratatul de Pace de la Trianon „a fost semnat de Nicolae Titulescu, celebru avocat, jurist de talie mondială, și de Ioan Cantacuzino, ministru de stat. Din partea ungară semnăturile au aparținut lui Gaston de Bernard și lui Alfred Drasche-Lazar de Thorda, aproape necunoscuți.

Ungaria Mare era dezmembrată, Imperiul austro-ungar dispăruse, ca „mare pendant”, Austria și Ungaria „devenind state de sine stătătoare, dar mult mai mici”. „Din cei 383.000 de kmp, teritorii care, de fapt, nu erau ale ei, Ungariei îi reveneau 93.000 de kilometri pătrați”.

În „mentalul colectiv ungar, Tratatul de la Trianon continuă să fie conceput ca o mare catastrofă, o tragedie, Ungaria neîmpăcându-se, niciodată, cu pierderea provinciilor acaparate și asuprite și a proprietăților imense, intensificându-și acțiunile revizioniste, neorevizioniste, iredentiste.

Totul cu un singur scop: destrămarea Statului Național Unitar – România, cu gândul revenirii Transilvaniei într-o visată, dar imposibilă, Ungarie Mare! Visul spulberat îi doare!

De fapt, Ungaria începuse să se destrame încă înainte de Conferința de Pace de la Paris și de încheierea Tratatului de la Trianon, prin acel „conglomerat artificial și forțat de rase”, cum scria și cotidianul „The New York Times”, unde, „din 22 de milioane de locuitori, doar 9 milioane erau unguri”.

Așa că acea „integritate”, dinainte de Primul Război Mondial, nu mai era posibilă. Avea dreptate marele istoric David Prodan, când rostea marele adevăr: „La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact atât cât a călcat, în cursul istoriei, din teritoriile altora!”.

Intențiile revizioniste ale Ungariei n-au încetat. Imediat după semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, parlamentarii unguri și-au manifestat intențiile revizioniste, „jurând solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei Milenare”, prin „politica de revizuire a granițelor, prin propagandă revizionistă, prin rețele de spionaj, prin formațiuni paramilitare, cu caracter terorist și revanșard”.

Falsificând istoria, ei vor „o nouă descălecare”, un Ținut Secuiesc, autonomie teritorială pe criterii etnice, reînvierea Ungariei Mari, prin organizații antiromânești, prin sfidarea, prin încălcarea Constituției și revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon. Încât, parcă ne aflăm azi în acea perioadă interbelică, revizionismul ungar confirmându-și activitatea antiromânească.

„Coșmarul românilor ardeleni avea să ia sfârșit prin sfidarea, prin alt tratat, Tratatul de Pace de la Paris (1947)”, atunci când Ungaria, din nou învinsă, și în Al Doilea Război Mondial, „a fost obligată să accepte restabilirea hotărârilor de la Trianon, adică revenirea întregii Transilvanii în hotarele României, prin anularea Diktatului de la Viena, din 30 august 1940″.

(P.S. Citatele din acest editorial sunt din amplul studiu: „Un secol de confruntare a românilor cu revizionismul și neorevizionismul maghiar. Sindromul Trianon”, al prof. univ. dr. Ioan Bojan, apărut în „Promemoria 1940-1945″, în 2016).

 

Articol: CUM A „ÎNȚELES” UNGARIA TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON?!

Autor: LAZĂR LĂDARIU

„Eurasianismul”lui Putin, Europa şi Balcanii

 

 

Stalin a inventat războiul hibrid (TheInterpreter, 5 nov. 2014).

„Berlin has begun to see Moscow as an adversary rather than as a potential partner.” (Der Spiegel, 17 nov. 2014)

Balcanii și noua ordine europeană (cu „Eurasianismul” prin Balcani)

Eurasianismul este un concept occidental (Makinder în special), reșapat de Alexandr Dughin în „Bazele Geopoliticii”.

În esență, noul concept împarte lumea în două forțe: ale mărilor („atlantismul”) și ale uscatului (spațiul rusesc, „continentalismul”), care au ca scop dominarea reciprocă, inclusiv prin controlul asupra „zonelor de țărm” („Rimland”) – unde intră și Europa de Est.

Reducționismul acesta este însoțit de alte decapitări conceptuale importante și deformări legate de „superioritatea morală” a spațiului rusesc etc.

Privitor la zilele noastre, eurasianismul dughinist opune „liberalismul atlantist” al „guvernului mondial” spațiului „moral”, de tip creștin și profamilie din Rusia dar și din alte state „conservatoare”, „cu misiune metafizică” (neoccidentale), unde, spre onoarea noastră, ar intra și România (am prefera returnarea Tezaurului și terminarea poveștii staliniste cu „moldovenii nu sunt români”).

De remarcat faptul că această „inovație” teoretică, numită „eurasianism”, se situează pe aceeași linie a preluărilor-importurilor dinspre Occident.

Chiar și componenta economică a doctrinei, „a treia cale”, are ca punct de plecare teoria protecționistă a germanului Friedrich List (sec.XIX), privind imperativul protejării muncii naționale, al „conexării muncii cu valoarea” etc.

Formulele occidentale post List s-au numit corporatism, respectiv neocorporatism, și sunt în funcțiune în state precum Germania, Japonia, Franța, sau Brazilia, ultima pe filiera românească a lui Mihail Manoilescu.

Nu doar Rusia este preocupată de limitarea puterilor discreționare ale capitalului financiar. SUA și Anglia au legi recente importante în acest sens …

Problema este că Rusia amplasează puținul accent pe care-l pune pe reforma economică sub umbrela unei geopolitici obligatoriu imperiale, deci expansionare, ca și când pentru a pune în ordine imensa stepă rusească și nesfârșita taiga siberiană, Rusia trebuie să se înconjoare de o salbă de „conflicte înghețate” de tip Transnistria, Georgia etc.

Acest tip de logică sfidează dreptul legitim al popoarelor și nu face decât să irite „ordinea atlantistă”, la rândul său de tip imperial. Spre deosebire însă de efortul rusesc, atlantismul are o serie de politici și în interiorul acestora posedă un ansamblu economic coerent (diviziunea internațională a muncii).

Rusia se străduiește oarecum să-și pună pe picioare o economie pe care nici nu o gândește prea mult, pentru că ajunge prea repede la geopolitică.

Este aceeași capcană în care a intrat Franța revoluției de la 1789, caracterizată de Noica prin catastrofa „orfanismului ontologic”.

Pentru că atunci inșii cu voință (ideologii revoluționari) nu au reușit să se pună sub umbrela unei concepții cu adevărat binefăcătoare, „un general sporitor”, Franța a intrat în tirania determinațiilor, a concretului fără scop împlinitor, decapitând 40 000 de oameni care nu au fost de acord cu vagul concept de ordine propus de revoluție.

Pentru că nu a reușit să se pune pe sine în ordine, Rusia lui Putin invadează Ucraina, creează tensiuni în Georgia, Basarabia, România, Slovacia etc.

În efortul său civilizator, de sus în jos, Rusia a eșuat într-un regim de utilizare resentimentară a importurilor ideologice occidentale, conferindu-le un regim agresiv și orientându-le împotriva sursei lor de inspirație.

Problema nu este atât teoria în sine, omul produce mereu asemenea „lucruri”, cât propensiunea de a genera acțiune agresivă la scară globală pornind de la „explicarea” inerent limitată a unei stări de lucruri („teoria”).

De ce elita rusească nu creează o doctrină a „recuperării” Ucrainei, dacă tot o preocupă problema, pe vector economic și cultural, de ce cu tancuri? Pentru că eșecul cultural și economic ia forma tancului în spațiul moscovit. 

În Balcani se dă o veritabilă bătălie. Balcanii – poarta energetică și bancară a Europei.

După căderea Ungariei în brațele unei Rusii putiniste resentimentare, România este ultimul „bastion” occidental în Est. (Bla, bla, bla?).

Paradoxal, adversarii nu sunt la fel de prezenți, Occidentul încă nu pare a recunoaște că are o bătălie de dat, puterilor europene, în special, nefiindu-le prea clar statutul „de beligerant” pe care, de facto, îl au.

În România elitele nu par a conștientiza fenomenul. Un nou tip de agresiune hibridă se derulează în Balcani, prin mijloace de forță din domeniul energiei, de tip bancar și ideologic.

Pe alocuri sunt folosite și minoritățile în acțiuni de violență simbolică și de redefinire culturală a spațiului care au ca finalitate restructurarea administrativă a statului.

În apropierea frontierelor, trupe de desant aeronavale rusești își arată capacitatea de intervenție în alte state.

 

 

 

 

 

 

Oferim mai jos extrase din analiza unui document(ar) german pe marginea acțiunilor Federației Ruse în Balcani  (Der Spiegel în Romanian Global News ).

Ungaria

Cu Viktor Orban, Ungaria își schimbă pentru prima oară după încreștinare (sec. IX) axul istoric: din „apărător al Occidentului”, misiunea oferită de papalitate triburilor maghiare, care stă la originea apariției statului maghiar, Ungaria își transmută energiile înspre „apărarea eurasianismului” de sorginte rusească.

Un asemenea efort, arată Iorga, este de natură să afecteze fibra unui popor, „vitalitatea”.
Ungaria a avut dintotdeauna propensiunea de a se pune în slujba forței (imperiului) momentului care îi poate oferi expansiunea.

De la papalitate la Casa de Austria, de la nazism la URSS, de la UE la Rusia lui Putin, elitele maghiare au avut același discurs, iar statul ungar aceeași preocupare: expansiunea și asimilarea etnică.

Imperiul roman târziu a botezat poziția de forță a hunului Attila  „magister militum” (de la care se revendică Ungaria, deși acesta nu era ungur, aceștia sosind la 500 de ani după Attila în Panonia), fiind investit cu dreptul de a face politica împăraților în regiune.

Se spera că astfel va fi sedentarizat, civilizat și deci, captat în orbita imperială. 

Acest instrument politic va fi utilizat mai târziu de Imperiul romano-german și de papalitate în relația cu statul feudal maghiar.

 Demonstrația de ce Ungaria este pe fond expansionistă și de ce elitele sale se află adesea în defazaj cu propriul popor și cu idealurile europene a făcut-o Iorga strălucit, în  „Români și slavi, români și unguri”: regalitatea ungurească „nu pune importanță niciodată în pământ, ci în seminție” (București, Institutul Sud-Est European, 1922, p.17).

După ce a epuizat instrumentele europene pentru refacerea Ungariei mari (care nu a existat decât în mintea unora dintre elitele maghiare:  Slovacia, Slovenia, Transilvania, părți din Serbia fiind integrate în Imperiul Austro-Ungar, nu în Ungaria mare, și aceasta după 1867), elita naționalistă maghiară contemporană își aruncă țara în jocul eurasianist.

Gigantică înfruntare: Orban declara în România că se opune liberalismului de tip occidental (Dan Tănasa, aug. 2014, Washington Post, 31 iul. 2014).

Curajos este gestul liderului maghiar de a-și afirma doctrina într-o țară străină, în România.

Rămâne de văzut dacă și acesta (care nu mai e de mult liberalism, de la prăbușirea statului bunăstării, poate monetarist-neoliberal) va ridica mănușa, acceptând „confruntarea”.

Faptul că Orban poate să umble cu fundițe prin România – o țară cu trăsături de „failed state” pe alocuri, unde s-a instaurat un adevărat apartheid în defavoarea românilor minoritari din Harghita și Covasna, nu înseamnă că poate să facă la fel prin restul Europei.

Oricât de puternic i-ar fi aliatul cel nou, Putin, neoiredentismul lui Orban a primit un răspuns prompt din partea unei țări și mai mici decât Ungaria: Slovacia, unde vizitele demnitarilor unguri în scopul „comemorării Tratatului de la Trianon” sau „regionalizarea după criterii etnice”, „dubla cetățenie” au fost respinse sau filtrate cu grijă, din perspectiva interesului național (RBN, 30 iunie 2014).

 Problema este că Orban crede că „e independent” în condițiile în care și-a îndatorat țara Rusiei pentru 10 miliarde de euro: împrumutul rusesc este purtător de dobânzi mai mult decât triple (între 3,95% și 4,95% pe 30 de ani – Politics.hu, 1 apr. 2014) față de cele oferite de FMI (1,09% – Budapest Telegraph, 9 aug. 2013) și are atașată obligația modernizării centralei de la Peks cu echipament rusesc.

Creditul respectiv transformă Ungaria „în calul troian al Rusiei în UE”.

Printre urmările imediate: multiplicarea acțiunilor ungare de destabilizare ale României și Ucrainei (CESI, 28 oct. 2014), susținerea din „interiorul UE” a Rusiei prin proiectul energetic South Stream, de creștere a dependenței energetice a Europei față de Rusia, în opoziție cu politica UE (DC News, 4 nov. 2014); în paralel, Ungaria nu susține sancțiunile UE contra Rusiei (CESI, 28 oct. 2014).

Serbia

„Putin se pare că a luat acest sfat aproape de inimă. Compania Feroviară Rusă, condusă de un aliat al lui Putin – Vladimir Yakunin, în prezent reconstruieşte 350 de kilometri (217 mile) de cale ferată în Serbia, care are un cost de trei pătrimi de miliard de Euro. Mai mult de atât, compania transnaţională petrolieră din Moscova – „Lukoil”, la moment are în proprietate 79,5 procente din reţeaua de staţii locale „Beopetrol”, în timp ce „Gazprom” deţine majoritatea în cadrul celui mai mare furnizor de gaz din ţară.

„Investiţiile ruse au îmbunătăţit perspectivele regiunilor, care au fost puternic afectate de bombardamentele NATO din 1999,” spune raportul.”

„… Preşedintele sârb, Tomislav Nikoli, i-a acordat lui Putin cea mai semnificativă medalie a ţării …”

În Serbia, România ar trebui să aibă în grijă o masă demografică de circa o jumătate de milion (Banat și Timoc), majoritatea acestora neavând nici un fel de drepturi (Timoc).

Muntenegru

În Montenegru, Rusia este cel mai mare investitor străin şi ruşii controlează o treime din toate companiile din ţară. 
Amprenta românității este chiar în titulatura țării. Mai toate denumirile de locuri și de localități sunt de sorginte latină, protoromână sau românească. Acum, aici, nu mai există vorbitori de limbă română

Bulgaria

„Un raport intern din cadrul Ministerului de Externe german notează că aproximativ 300.000 de ruşi au procurat proprietăţi în Bulgaria. Oficialii din cardul Cancelariei sunt îngrijoraţi că Putin ar putea încerca să instrumentalizeze interesele pretinse ale minorităţii ruse de acolo.”
Interesele rusești din Bulgaria au un teren atât de fertil, încât a fost nevoie de un avertisment direct adresat de UE pentru a opri construcția gazoductului South Stream (Adevărul, 3 iunie 2014), ca de altfel și Serbia, care a fost avertizată că nu va intra în UE (DC News, 4 nov. 2014).

Țară membră UE, Bulgaria nu recunoaște nici o minoritate, cu excepția celei turce (stat nemembru UE). Românii se întind, cu întreruperi, ca o panglică între Vidin și Mare, pentru ca la sud de munți să dăm de aromâni. Numărul acestora este de câteva sute de mii.

  Croația

După ce l-au delegat cu succes pe Viktor Orban al Ungariei în funcția de magister militum al eurasianismului în Centrul Europei, Putin l-a pus la treabă.

Și una dintre ele privește cumpărarea infrastructurii energetice a Croației.

Instrumentul, firma ungară MOL, în bună măsură deținută de statul ungar (pe hârtie, 24,5% acțiuni) s-a executat și a cumpărat aproape jumătate din INA (49%), compania energetică croată, pe care dorește acum s-o dea rușilor de la Gazprom.

SUA au trimis un diplomat la Zagreb pentru a le explica croaților evidentul (DC News, 6 nov. 2014).

Problema este că mințile și inimile croaților par a fi de partea cealaltă, uitând că apariția statului contemporan Croația datorează foarte mult Americii, în conflictul din anii 90 cu fosta Iugoslavie.

Croații scandau în 2008 împotriva președintelui Bush lozinci precum: „Te rugăm, nu mai veni” (Mediafax, 5 apr. 2008). Uneori naționalismul este pervers.

Putin și-a asigurat spatele din mijlocul Europei (sic!)
Extrema dreaptă europeană convocată de Putin întocmai ca extrema stângă convocată de Stalin în 1940*

Este evident că „spatele” lui Putin ajunge chiar până la Nigel Farage și la Mmme Le Pen, cu discursul lor antieuropean.

Dat fiind că singura țară europeană care se opune sistematic Rusiei este Marea Britanie, nu aș fi surprins să aflu că „referendumul din Scoția” (18 sept. 2014) nu a avut vreo capsă detonantă care duce la Kremlin.
Elena Servettaz (IMR, 16 ian. 2014), analist francez, este de părere că Putin își construiește o rețea de favorabilitate în interiorul Occidentul, chiar pe măsură ce conducerea „normală” (în sens de uzual, în logica partidelor cunoscute) îi aplică sancțiunile, chiar așa șovăitor.

Acesta este unul dintre marile paradoxuri ale „ordinii” occidentale, explicabil doar prin deruta valorică a intelectualității respective: să fii naționalist, aliindu-te cu Rusia, care are politică anti-occidentală, implicit antinațională pentru fiecare stat occidental în parte. Iată un prim exemplu de raționament curios, cu buclă extinsă, care pleacă dinspre problemele reale ale Franței, este reciclat prin Eurasianismul de la Kremlin și se întoarce cu tot cu interese rusești, taman la Paris:

„Așa cum afirma corect  Vladimir Putin, în 20 de ani de azi înainte, Franța va deveni o colonie a fostelor sale colonii”, afirma Marine le Pen într-un interviu pe postul Rusia 1.

Bun, dar de ce trebuie să te împrietenești cu Putin pentru asta? Poate are alte calități care să justifice prietenia, nu doar că se amestecă în politica ta internă.
Al doilea exemplu de raționament cu buclă extinsă: „Franța nu este o democrație, iar Rusia este incorect demonizată”.  

Dar cu ce te poate susține Putin și panslavismul său pentru a fi …naționalist, adică să fii tu, la tine acasă, invadând Ucraina, oferindu-ți exemple de „integrare” a cecenilor prin expulzare, bombardament și teroare (Czarina și Global Security)? „Extrema dreaptă” europeană este, cu adevărat, o mare fundătură.

Guverne onorabile: (inter)dependența energetică și bancară occidentalo-rusă
Austria, Suedia, Italia, Germania au guverne sau interese care le face foarte sensibile la presiunile rusești (vezi The Economist, 22 nov. 2014).

Circa 300 mii de locuri de muncă din Germania depind relativ direct de Rusia (ibid.).

Dacă Germania are forța economică și, să sperăm, puterea memoriei de a-și reveni cu picioarele pe pământ, rememorând grozăviile generate de alianța germano-sovietică din 1939, Austria și Italia nu dau semne că și-ar asuma vreun rol european, dimpotrivă. Se fac vectori ai Rusiei în UE.
Austria s-a întins mai mult decât îi este plapuma, întocmai ca în fabula lui La Fontaine: după ce a înghițit una dintre cele mai puternice firme de resurse energetice din Sud-Estul Europei – Petrom (2004, vezi RGN, 17 ian 2011) și o bună parte din sistemul bancar din regiune, s-a extins fără înțelepciune și în Rusia, ajungând în 2009 la o expunere  echivalentă 132% din PIB (alte bănci lacome au fost cele din Elveția – 323%, Marea Britanie – 173%, Franța – 121%; numai că spre deosebire de Elveția și Marea Britanie, Austria nu are capacitatea geoeconomică de a genera fluxuri financiare la scară globală și deci, nu se poate proteja decât supraexploatând economiile locale, cum a și făcut-o, Austria neavând de suferit intern de pe urma crizei din 2008) (Stratfor, 17 ian 2012).

Ambele state au o politică aventuristă față de Rusia. Dacă în ceea ce privește Italia nu avem analize care să ateste expunerea bancară pe spațiul rusesc, liderii italieni sunt printre cei mai activi susținători ai Rusiei (Der Spiegel, 17 nov 2014) .
75% din expunerea străină bancară din Rusia provine de la băncile europene, 16% de la cele nord-americane și 7% din Asia-Pacific (Reuters, 1 apr. 2014).

Probabil că Putin are aceste statistici în minte când vorbește despre legitimitatea anexării Ucrainei de Est: Europa nu se va putea mișca – are pușculița în Rusia și tot de acolo îi vine și căldura prin gazele rusești.

Pe de altă parte, dependența energetică (gaze) a UE față de Rusia ajunge la 24% din necesar (media). 100% dependente sunt statele baltice, urmate de Bulgaria (89%), Slovacia (83%), Ungaria (80%), Slovenia și Austria (60%), Polonia (59%), Grecia (56%), Germania (37%), Italia (29%), România (24%), Franța (16%).

Croația și Marea Britanie nu au nici o dependență energetică față de Rusia, alături de Portugalia, Suedia, Spania, Danemarca, Belgia (The Economist ).

 OMV antrenează România în proiecte „străine” de interesele românești, a se citi „în proiecte rusești”, mai exact în South Stream – conducta Gazprom care ar urma să aducă gazul rusesc prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovenia, Italia, Austria (Ziarul Financiar, 3 sept. 2014).

Dacă Comisia Europeană nu ar fi blocat proiectul, dependența Europei de Rusia ar fi fost bătută în cuie de „subsidiarele” mitteleuropene ale eurasianismului: Austria și Ungaria.

Germania este conexată direct la Rusia prin 300 000 de locuri de muncă și prin conducta de gaze Nord Stream. Cu alte cuvinte, Germania are o relație directă cu Rusia, ocolind politica economică și energetică comună a UE.

Acesta este un pericol mortal pentru UE, motiv pentru care ministrul apărării polonez a numit conducta un nou pact Ribbentrop-Molotov (mai exact „în linia tradiției cu…” – Warsaw Voice, 6 iul. 2006), iar ministrul de externe al aceleiași țări a numit-o direct „conducta Ribbentrop-Molotov”, patru ani mai târziu (Global Post, 30 mai 2010).  

Mai deunăzi fostul cancelar German Gerhard Schroeder își serba ziua de naștere la Sankr Petersburg, alături de angajatorul său, Vladimir Putin (The Economist 16 iul. 2009), când acesta din urmă invadase Crimeea și declanșa conflictul din Donbass (Ucraina) (Jurnalul național, 30 apr. 2014).

Tocmai de aceea materialul din Der Spiegel este o surpriză, iar noua atitudine a Germaniei trebuie privită cu oarecare precauție.

Pe de altă parte, nu doar că inima sistemul financiar rusesc e în Occident, nu la Kremlin, dar resursa bugetului rusesc … o constituie exportul de resurse energetice spre Vest. 70% din exporturile rusești sunt de natură primitivă, resurse energetice, acestea contribuind cu 52% la bugetul de stat (The Economist, 5 apr. 2014).

*** 

Înțelegem că miza alegerilor din România este crucială pentru Vest. România și Polonia sunt singurele state care nu au manevrat în logica eurasianistă, în coliziune cu NATO și cu interesul național pe termen lung.

***

Și mai înțelegem rolul nebănuit pe care îl capătă brâul comunităților din jurul României.

Într-un număr de circa 4 milioane de persoane, comunitățile sunt factor de echilibru românesc și de sprijin. 

Majoritatea sunt în: 

– state nesigure în raport cu destinul lor european, relativ puternic penetrate de interesele rusești, care au și comportament politic neeuropean: Ungaria, Serbia, sau sunt 

– puternic penetrate de interese rusești, chiar dacă la nivel politic încă nu au parcurs anti-Nato sau anti European, sau sunt

– situate pe linia de fractură Est-Vest, în prima linie a frontului: Ucraina.

Este incalificabil că aceste comunități sunt neglijate, lăsate de izbeliște, unele dintre ele efectiv abandonate unor acte de violență simbolică sau fizică de neimaginat în Europa.

Este un lux pe care responsabilii din instituții vor trebui să-l deconteze. (https://radubaltasiu.blogspot.com/)