CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Trakia – Un interesant proiect politic propus țărilor din sud-estul Europei

Trakia, un interesant proiect politic propus pentru țările din sud-estul Europei

După Intermarium, iată că apare un nou proiect politic interesant pentru țările din estul Europei. Trakia este numele unui proiect politic pentru țările din sud-estul Europei, la care s-ar putea adăuga Slovacia și Ungaria.

Proiectul nu este totuși chiar o noutate absolută, pentru că de-a lungul vremii astfel de idei au tot încolțit în acest colț al Europei, cel mai cunoscut exemplu fiind cel al proiectului unirii Bulgariei cu România, propus în 1886, dar zădărnicit de amenințările cu războiul din partea Imperiului Țarist. Sub amenințarea Rusiei, România a renunțat la proiectul unirii cu Bulgaria, regele Carol I refuzând oferta de a deveni suveran și peste Bulgaria, în cadrul unei monarhii de tip dualist, cu două guverne separate, atât la Sofia cât și la București, dar cu armată comună în caz de război.

După exemplul istoric al Ligii Balcanice, o alianță constituită din Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria împotriva Imperiului Otoman, la aproape un secol distanță, în timpul crizei economice din Grecia, s-a vorbit foarte mult de formarea unei așa numite Uniuni Eurobalcanice, în cadrul căreia să fie apărate mai bine interesele țărilor din regiunea Balcanilor.

Trakia – proiect politic pentru țările din sud-estul Europei

Indiferent de ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană, cu atât mai mult din perspectiva destrămării UE preconizată de mulți analiști politici, proiectul Trakia este o variantă de viitor pentru o bună parte din Europa, pentru acele state ale căror popoare se consideră sau se pot considera că sunt genetic înrudite prin substratul etnic trac sau iliro-trac scrie pe situl https://trakianova.ro/trakia-proiect-politic/, prof.univ.dr.Ion Coja.

Este vorba în primul rând de statele balcanice, la care se mai pot adăuga Ungaria și Slovacia, cel puțin.

Identificarea acestui substrat trac este importantă, dar nu decisivă, popoarele din această zonă a Europei având și alți numitori comuni, temeiuri de a se solidariza ca o sub-unitate bine definită în interiorul comunității europene.

Neamul tracilor antici a fost „cel mai numeros după indieni”, apreciau istoricii din vremea când a existat conștiința etnicității trace.

Această conștiință a dispărut, printr-un proces istoric puțin cercetat de specialiști.

De reținut formula lansată de Mircea Eliade despre traci: „Tracii au făcut istorie pentru alții”! La Roma antică zeci de traci s-au impus până la rangul social suprem: cel de împărat al Romei. Un rol la fel de însemnat l-au avut tracii și în Bizanț unde, mai mulți împărați, în frunte cu marele Justinian, au fost traci.

Neamul tracilor, ca poporul cel mai numeros din Europa Antică, a avut o influență directă și benefică asupra civilizației greco-romane, care stă la baza culturii europene, al cărei model a fost atât de important în istoria planetei noastre.

Moștenirea Europei Antice nu poate fi concepută prin ignorarea ori eludarea conștientă a componentei trace.

Un neam atât de numeros nu putea să dispară fizic, ci a trăit mai departe, sub alte nume, alte etno-nime, ca efect al unor evenimente istorice care au lucrat la suprafața realității istorice.

Harta înjghebărilor politice din această parte a Europei ne arată o instabilitate permanentă a granițelor și a etno-nimelor, supuse deseori unor accidente sau întâmplări nelegate organic cu realitatea genetică, mult mai stabilă, propriu-zis neschimbătoare, neafectată de bâlciul politic de suprafață desfășurat fără nici un efect asupra substratului etnic, la care, e foarte adevărat, s-au adăugat componente noi, fără a înlocui sau elimina substanța primară, marea masă a populației autohtone, mereu majoritară, care nu s-a dislocat niciodată, nu a pierit niciodată.

Romanizarea acestui spațiu și, mai târziu, slavizarea sa parțială, nu s-a produs prin înlocuirea tracilor autohtoni. Aceștia și-au pierdut numele, și-au pierdut limba, dar și-au păstrat mentalitatea, tradițiile, tipicul vieții, gena biologică, cultura populară, muzica, portul etc.

E foarte probabil să ne aflăm în fața unui paradox greu de înțeles: numărul mare al tracilor ar putea fi cauza „dispariției” lor din istorie, din Analele istoriei. Niciodată tracii nu au fost vizați în întregime de vreun pericol deschis, declarat, conștientizat.

Un asemenea pericol i-ar fi stimulat să se unească, să-și descopere identitatea și să reacționeze unitar la provocările istoriei. Asemenea provocări nu s-au produs de-a lungul timpului, poate și pentru că tracii au trăit risipiți în state diferite, în formațiuni politice care cuprindeau fiecare numai o mică parte dintre traci.  Numărul lor mare i-a împiedicat să-și întemeieze un stat propriu.

De regulă, statele se întemeiază pe un număr mic de „cetățeni”, pornesc la drum ca o formațiune organizată cu un număr mic de supuși! Majoritatea acestor construcții politice nu rezistă în timp, le iau locul alte efemeride, într-o vânzoleală supusă mai mult hazardului decât unor legități. Puține sunt acele state care reușesc să se extindă și să se impună în timp. Foarte puține au răzbătut până în zilele noastre. Majoritatea statelor au dispărut, dar nu se poate vorbi de dispariția popoarelor, a neamurilor care au trăit în statele respective, oricât de efemere au fost aceste construcții politice.

Singura construcție politică a tracilor a fost Dacia, destul de durabilă, a cărei apariție este mai mult decât notabilă.

Dacia a ieșit de pe harta politică a Europei, dar asta nu înseamnă că au dispărut și dacii! Că „au pierit”! Dacii au lăsat urmași destul de numeroși: românii de azi, în primul rând.

La fel și tracii, nu au pierit, nu i-a exterminat nimeni, ci și-au văzut de viața lor și au lăsat în urma lor copii și nepoți, în a căror ființă biologică se păstrează și componenta adausului etnic roman, latin, sau slav, în proporții variabile, deocamdată imposibil de precizat. Dar mai presus de toate a supraviețuit componenta biologică tracică, ca un substrat definitoriu pentru toate popoarele din această parte a Europei.

Pentru economia acestui text, putem să ne declarăm de acord că există acest (sub)strat tracic în plămada etnică a câtorva popoare europene aflate în aceeași zonă geografică, balcano-carpatică, ocupând-o într-o dispunere continuă a elementului tracic, și să megem mai departe, întrebându-ne la ce ne poate fi de folos amintirea marelui neam al tracilor? La ce ne-ar folosi deșteptarea unei conștiințe tracice?

Consider că în momentul de față, vremurile pe care le trăim ne pun în față o problemă cu care tracii nu s-au confruntat niciodată, nici pe vremea când se numeau traci sau daci ori geți, nici mai târziu, când și-au zis unii altora bulgari sau albanezi, români ori maghiari sau sârbi!

Problema care se pune azi pentru prima oară în istoria noastră este problema  identității noastre etnice, a pierderii ireversibile a identității rasiale. Când Peninsula Balcanică a intrat într-un proces de romanizare, iar mai târziu de slavizare, adică de amestec etnic cu alte popoare, acele popoare erau de același neam, erau indo-europeni, arieni, erau de aceeași rasă cu autohtonii, erau „albi” și unii, și alții.

Azi, urmașii tracilor sunt puși în fața unei alternative neașteptate: metisarea rasei, pierderea identității etnice și rasiale. Abia acum se pune problema dispariției fizice a tracilor, a dispariției poporului trac de rasă ariană, indoeuropeană, după câteva milenii de existență.

În scenariul pe care ni-l propun niște lideri bezmetici ai Uniunii Europene, urmașii noștri, ai tracilor de azi, vor fi niște corcituri rezultate din metisarea cu o populație  heteroclită de imigranți de rase diferite, aduși din Africa și Asia, care vor compromite definitiv, până la dispariție, rasa ariană a tracilor. Urmașii tracilor metisați vor fi diferiți unii de alții, nu vor mai avea aceeași formulă genetică, rasială. Nu vor mai putea alcătui un neam, o națiune unitară genetic, așa cum sunt azi popoarele și neamurile care se trag din traci.

În urmă cu un mileniu și jumătate a dispărut numele de trac, dar nu și neamul tracilor, care s-a subdivizat în entități cu nume noi, diferite, menite, din păcate, să facă uitată unitatea de neam, de rasă, a tracilor. Această unitate, reală, a fost recuperată în zilele noastre datorită oamenilor de știință, istorici și geneticieni.

Viitorul ne va aduce cu siguranță dovezi și mărturii noi și mai puternice ale acestei unități rasiale, tracice, aflată ca substrat genetic în formula etnică a popoarelor din sud-estul Europei. Este de datoria intelectualității să transfere, să deștepte în conștiința publică a popoarelor din acest spațiu adevărul că suntem traci! 

Noi, locuitorii din această parte a Europei, suntem traci! Și punctum!

Uniunea Europeană, prin lideri rătăciți, inconștienți sau corupți, se pare că a acceptat derularea în viitorul cel mai apropiat a unui proces de pierdere a identității noastre rasiale de europeni, de indo-europeni, pierdere care se va produce în urma unui metisaj etnic, rasial, cu un conglomerat de populații migratoare, venite din Africa și Asia, de religie musulmană majoritatea, lipsie de unitate genetică. Acest proces a demarat deja în țări ca Suedia, Germania, Franța.

Dacă lucrurile evoluează fără să se ia măsurile cuvenite, dacă nu se intervine cu legi radicale și eficiente, dacă se continuă trendul actual, în câteva decenii se va produce o des-europenizare rasială a Europei, în paralel cu o musulmanizare a Europei. Mai întâi a Europei Occidentale, mai apoi a întregului continent.

Apartenența la Uniunea Europeană ne pune în față această alternativă crucială, dar constatăm că în pofida tuturor afirmațiilor politice de susținere și promovare a democrației, a politicii drepturilor omului, liderii de la Bruxelles, precum și majoritatea liderilor din fiecare țară europeană, nu se gândesc să consulte electoratul european în această chestiune de maximă importanță istorică. Ar fi important să înțelegem cum, când și de ce acești lideri europeni și-au dat acordul la producerea acestui cataclism demografic!

Și mai ales în fața cui, la propunerea cui, liderii politici din Uniunea Europeană au acceptat acest scenariu apocaliptic de pierdere a identității noastre europene, scenariu la al cărui capăt vom constata dispariția rasei albe, ariene.  pierderea identității noastre rasiale. În folosul cui se va produce acest cataclism planetar? Cine sunt criminalii la nivel planetar care au putut concepe un asemenea proiect?

Dar lucrul cel mai important pe care trebuie să-l înțelegem este că se produce, că este în plină derulare procesul de des-europenizare a Europei. Acest proces este dramatic de avansat în Europa Occidentală. Constatăm cu stupoare că în Europa Occidentală nu se produce nicio reacție coerentă și eficientă de răspuns la acest atac perfid care vizează în inima ei ființa etnică și rasială a europenilor.

Niciun guvern nu se pronunță măcar asupra gravității situației. Ba chiar în unele țări occidentale au legiferat interdicția de a discuta viitorul rasei nostre.

Ce facem noi, cei din Sud-Estul Europei?

Proiectul Trakia pe care îl propunem nu inventează o soluție, scornită din mintea unor indivizi bine intenționați.

Trakia, un interesant proiect politic propus pentru țările din sud-estul Europei

Proiectul Trakia descoperă o realitate existentă, o componentă reală, funcțională, a ființei noastre etnice, a popoarelor din această zonă a Europei. Dacă Europa are ca bază genetică apartenența la rasa ariană, caucaziană, indo-europeană, la „rasa albă”, sud-estul Europei, spațiul carpato-balcanic se întemeiază pe realitatea subdiviziunii trace în interiorul rasei albe.

Această realitate biologică a contat până azi în istoria noastră la nivel intuitiv, subconștient. Azi, când cu clară intenție malefică dușmani nevăzuți și necunoscuți ne manipulează și ne impun cu perfidie abandonul identității noastre rasiale, această realitate rasială este chemată să joace un rol conștient, asumat cu bună știință ca țintă a acțiunii noastre politice și culturale: prezervarea identității trace, ariene. Conștiința de trac, de arian, este momentul să se trezească în noi și să determine comportamentul nostru în lumea de azi și de mâine!

Să nu ne sfiim să abordăm problemele viitorului nostru în termeni rasiali. Rasele umane sunt o realitate impusă de milenii de istorie a omenirii! După milenii de istorie, de evoluție, omenirea se prezintă diversificată rasial. Nu avem niciun motiv să

„corectăm” această realitate. Avem motive să credem că această realitate aparține planului divin. Dacă la nivelul individului afirmăm dreptul oricărei persoane de a se însoți cu persoane aparținând altei rase, și de a întemeia astfel o familie mixtă, la nivelul rasei, oricare ar fi ea, ca și la nivelul etnic, național, afirmăm dreptul suprem, dar și datoria de a prezerva identitatea rasială și națională, etnică, a comunităților umane care au răzbătut până azi istoria și se prezintă la acest ceas de recensămînt etno-grafic ca rase și națiuni distincte.

Mărturisim că nu putem înțelege care sunt resorturile intime, sufletești și intelectuale, ale celor care în anii noștri au lansat doctrine anti-rasiale, susținând ideea dispariției raselor umane prin amestecul raselor, prin metisarea populației globului.

Nu-i înțelegem și nu le putem accepta falsa „modernitate” a ideilor, a argumentelor. Ne umple de mirare și de mâhnire că idei atât de false, atât de nocive, pot găsi un sprijin financiar și logistic atât de consistent.

Ne exprimăm dezacordul total față de această viziune anti-umană distructivă, dizolvantă. Așa zisul multi-culturalism, mult lăudat de activiștii globalizării năuce, înseamnă o uniformizare a peisajului uman, o renunțare la diversitate, la specificul național sau regional al comunităților umane.

Acest specific este podoaba stilistică, culturală, cu care s-au ales aceste comunități după secole și milenii de istorie, de evoluție socială și spirituală.

Proiectul Trakia este o pledoarie pentru salvarea identității rasei albe, a Europei ariene, a substratului tracic, deci arian, din formula genetică a popoarelor din sud-estul european. Proiectul Trakia încearcă să identifice acele activități și acțiuni prin care vom putea contracara acțiunile și activitățile globaliștilor anti-naționali și anti-rasiali. Proiectul Trakia, în varianta sa cea mai generoasă, pledează pentru salvarea diversității rasiale și naționale a tuturor neamurilor și etniilor de pe suprafața mult încercatei noastre planete.

Proiectul Trakia propune să facem o distincție clară între a fi anti-rasist și a fi anti-rasial, între rasism și rasialism

Rasismul este o concepție stupidă și anacronică privind deosebirile între rasele umane, care propune o ierarhie între rase așa zis superioare și rase considerate inferioare.

Istoria ne oferă argumente suficiente împotriva ideii și criteriilor de evaluare a superiorității rasiale. Comparația, inevitabilă, între atributele rasiale, este justificată exclusiv de constatarea diferențelor, ierarhizarea acestora fiind o dovadă tristă a sărăciei de duh, a inconsisteței spirituale și morale.

Rasialismul consideră că deosebirile dintre rase sunt un bun câștigat de omenire, că ele sunt o componentă de preț a specificului național și rasial – după caz! Acest specific este podoaba cea mai de preț a fiecărei etnii, a fiecărei rase umane. Prezervarea și valorificarea specificului etnic și rasial trebuie să stea la baza oricărui proiect de asumare a viitorului omenirii, la baza oricărui proiect politic național sau internațional.

În cazul nostru, invocarea unui substrat tracic este o întreprindere complexă și dificilă, de durată. Descoperirea componentelor acestei moșteniri comune cade în sarcina istoricilor, a etnografilor și etnopsihologilor, sociologilor, a intelectualilor umaniști. Deocamdată enunțăm numai această țintă, această preocupare ce se cuvine să devină permanentă, și trecem mai departe, la alte aspecte ale propunerii noastre.

Desigur, va fi nevoie de constituirea unui grup cât mai numeros și mai profesionist de persoane dispuse să ia în serios acest proiect și să i se dedice cât va putea fiecare. La început ca voluntari, ulterior și ca angajați plătiți. Sperăm ca în răstimpul cel mai scurt să se producă o implicare oficială, a autorităților de stat, care să susțină proiectul Trakia în țările vizate.

Se înțelege că este vorba de persoane fizice și juridice din tot spațiul carpato-balcanic, din toate țările est-europene. Cu această ocazie se va înțelege că este foarte important spiritul în care se va desfășura colaborarea noastră transfrontalieră. Motivele de disensiuni și animozități adunate de-a lungul unei istorii complicate, care a pus deseori țările noastre în raporturi de adversitate, împinsă până la beligeranță, trebuie inventariate cu grijă și ocolite cu bună știință, pentru a face să prevaleze conștiința viitorului comun pe care suntem obligați să-l concepem, să-l edificăm.

Trebuie dat uitării contenciosul care s-a adunat de-a lungul anilor. Dimpotrivă, va fi să promovăm în conștiința publică motivele pentru care să ne fie ușor să ne suportăm unii pe alții în aceeași echipă, dedicată unui scop mult prea important pentru a-i compromite câtuși de puțin șansele de realizare: supraviețuirea noastră ca popoare europene, de rasă ariană, „albă”!

Nu propunem o ordine cronologică a acțiunilor noastre, acestea se vor desfășura simultan de cele mai multe ori, în funcție de numărul și forța celor care se vor alătura proiectului nostru.

Atât, deocamdată.

Ion Coja

11/11/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | 3 comentarii

Bulgaria se opune aderării Republicii Macedoniei de Nord la UE fără recunoaşterea clară de către Skopje a rădăcinilor bulgare ale limbii macedonene

Republic of North Macedonia Map and Satellite Image

Presa de la Skopje informează că Bulgaria vecină se opune aderării Republicii Macedoniei de Nord la UE.

În luna decembrie, Macedonia (de Nord), care tocmai și-a rezolvat, după un sfert de secol, conflictul cu Grecia în chestiunea numelui țării, ar trebui să primească, din partea Comisiei Europene, o dată potențială la care să poată începe negocierile de aderare la UE, așa cum s-au petrecut lucrurile și cu Albania, Serbia sau Muntenegrul.

Iată însă că Bulgaria se opune începerii negocierilor, dând peste cap speranțele tinerei republici multietnice cu capitala la Skopje.

Situaţia dintre Bulgaria şi Macedonia este oarecum similară cu cea dintre România şi Republica Moldova.

 Bulgaria a fost prima ţară din lume care, în anul 1991, a recunoscut independenţa fostei republice iugoslave, dar nu recunoaşte limba macedoneană, despre care spune că este de fapt  limba bulgară.

Bulgaria a trimis un memorandum celorlalte 26 de țări din UE, în care spune că se opune începerii negocierilor cu Skopje, până când guvernul de acolo nu recunoaște identitatea bulgară a populației.

„Sofia şi-a pierdut încrederea în Skopje”, a declarat ministrul bulgar al apărării.

Vicepremierul şi ministrul apărării din Bulgaria, Krasimir Karakaceanov, care a comentat cele mai recente evoluţii ale discuţiilor dintre Bulgaria şi Republica Macedonia de Nord: ”încrederea Sofiei în Skopje s-a pierdut, din cauza eşecului sistematic al părţii macedonene de a-şi îndeplini angajamentele.”

Înaltul oficial bulgar reamintește că” din octombrie 2019, există o poziţie-cadru, aprobată de parlamentul bulgar, care defineşte în mod clar termenii şi condiţiile în care Bulgaria va sprijini aderarea Republicii Macedonia de Nord la Uniunea Europeană.

Nicio condiţie din poziţia-cadru nu a fost îndeplinită de partea macedoneană, în special cea referitoare la progresul în activitatea comisiei istorice bilaterale, care a fost blocată practic unilateral de guvernul de la Skopje.

”Este complet inacceptabil pentru mine ca Macedonia de Nord să primească sprijin pentru începerea negocierilor UE, fără recunoaşterea clară de către Skopje a rădăcinilor bulgare ale limbii macedonene moderne şi istoriei după 1944. ”

Bulgaria nu poate sprijini aderarea Macedoniei de Nord la UE, în niciun fel de condiţii şi sub nicio presiune externă, dacă în acest scop partea bulgară va trebui să-şi sacrifice interesele naţionale, admiţând în UE o ideologie de stat anti-bulgară, moştenită din vremea Iugoslaviei comuniste şi, din păcate, păstrată cu toate eforturile de către actualul guvern de la Skopje”, a precizat ministrul Karakaceanov.

NOTĂ

În Evul Mediu, teritoriul Macedoniei a fost sub ocupație otomană.

În urma celor două Războaie Balcanice din 1912 și 1913, și a destrămării Imperiului Otoman, cele mai multe dintre teritoriile deținute de acesta în Europa au fost împărțite între Grecia, Bulgaria și Serbia. Teritoriul statului macedonean actual a fost anexat de către Serbia și botezat Južna Srbija, „Serbia de Sud”.

În urma acestei divizări, în teritoriile aflate sub control grecesc și sârbesc s-a lansat o campanie antibulgară. 641 de școli și 761 de biserici bulgărești au fost închise de către sârbi, în timp ce clericii și învățătorii exarhiști au fost expulzați, iar utilizarea limbii bulgare (inclusiv toate dialectele ei macedonene) a fost interzisă.

În toamna anului 1915, Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale în Primul Război Mondial și a cucerit majoritatea teritoriului de azi al Republicii Macedonia.

După sfârșitul Primului Război Mondial, zona a revenit sub control sârbesc, ca parte a nou formatului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor și a trecut prin reintroducerea măsurilor antibulgare din prima ocupație (1913-1915): din nou, clericii și dascălii bulgari au fost expulzați, semnele și cărțile în limba bulgară eliminate, și toate organizațiile bulgărești dizolvate.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a fost ocupată de Puterile Axei din 1941 până în 1945 și a fost împărțită între Bulgaria și Albania aflată sub ocupație italiană. Au fost înființate Comitetele Bulgare de Acțiune pentru a pregăti regiunea în vederea noii administrații.

După lovitura de stat din Bulgaria din 1944, trupele bulgare din Macedonia Vardarului, înconjurate de forțele germane s-au luptat să-și facă drum înapoi spre vechile frontiere ale Bulgariei.

Comunistul bulgar Gheorghi Dimitrov, un fruntaș al Cominternului, a negociat cu Tito unirea Bulgariei cu Iugoslavia, dar avea să moară misterios în spitalul din Moscova unde mersese să se trateze, scrie https://moldova.europalibera.org/a/macedonia-bulgaria-%C3%AEn-c%C4%83utarea-timpului-pierdut-%C3%AEn-balcani/30887521.html

Noua republică a Macedoniei a devenit una dintre cele șase republici componente ale federației iugoslave. După schimbarea numelui federației în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, în 1963, Republica Populară Macedonia a luat numele de Republica Socialistă Macedonia.

Statul macedonean a renunțat la denumirea de „Socialistă” din numele său în anul 1991, când s-a separat pe cale pașnică de Iugoslavia.

05/11/2020 Posted by | POLITICA | , , , , | Lasă un comentariu

Prime concluzii privitoare la referendumul din Catalonia. Noua Europă şi Catalonia. VIDEO

 

 

 

 

 

Hărţile Cataloniei şi „ţinutului secuiesc”

 

Liderul Catalan, Carles Puigdemont declară că s-a obținut independența Cataloniei la „referendum”. (BBC, 1 oct. 2017) 

Asemănări și diferențe cu România – așa zisul Ținut secuiesc

Problema de fond este natura națiunii și a statului construit pe aceasta: demotic (organic) la romani, lateral (de sus în jos) la spanioli.

Modul cum s-a clădit o națiune este de importanță strategică pentru stabilitatea ei în timp (Smith).

Oricât de mult ar defila Orban prin Transilvania cu clerul maghiar, nu va reuși să construiască aceeași relație pe care au avut-o voievozii cu răzeșii.

Prime concluzii privind evenimentul

Sărăcia nu este bun predictor al secesionismului (regiunea catalană e a 3-a cea mai bogata din Spania – Cotidianul , 30 sept. 2017), cum încearcă să acrediteze liderii UDMR și analiștii de serviciu ai federalizării României.

Autonomia lărgită nu este garant al stabilității statului, Catalonia având autonomie de la integrarea sa în regatul spaniol, in sec. XV, cu excepția regimului franchist.

Au avut atâta libertate încât au reușit să-și îndatoreze „țara” cu 120% din PIB (PIB-ul Cataloniei, Peiu, sept. 2017).

Etnic

Spania nu este un stat omogen etnic.

Catalana e limba romanică, dar e mai apropiată de franceză, decât de spaniolă (Orbilat.com).

Maghiarofonii se înrudesc îndeaproape cu noi, chiar dacă au origini foarte diferite (sunt asiatici la origine).

Nu puține sunt sursele care demonstrează că o buna parte din satele secuiești mai erau românești în sec. XVIII.

Astfel, între 1700 și 1850, în multe din comunele recenzate din Covasna populația ortodoxă și greco-catolică, deci românească, a scăzut cu peste 50%, chiar dacă, numeric, românii au înregistrat concentrări în alte localități (vezi de pildă anexele din Lăcătușu, 2008).

De altfel, în cei 1000 de ani de conviețuire cu noi, chiar dacă au căutat mereu să se separe de „vlahii împuțiți” (Dan Tănasa, 14 mai 2014), prin confiscarea drepturilor la viață publică a românilor („tolerați” în propria țară, Transilvania), profilul genetic al ungurilor s-a apropiat tot mai mult de al noastru (vezi Csányi, E. Bogácsi-Szabó et. all).

(Și nu-mi spuneți că practică eugenia decât dacă vă asumați riscul de a vă certa bunul simț și cu nenumărate studii de genetica populațiilor recente privind înrudirea națiunilor europene de azi!)

Națiunea română este demotică, etapă a evoluției naturale a poporului, nu „laterală” (Smith), construită prin comandă birocratic-aristocratică ca cea spaniolă, și aceasta încă mai este baza statului român, dimpreună cu Biserica.

Din păcate, tocmai aceste fundamente sunt avid subminate chiar de stat prin programa școlară neutră sau antinațională, de discursul ateizant al unor ong-uri susținute de stat, de intelectuali a căror vizibilitate cu bani publici se ține.

După aceea vine propaganda iredentist șovină, nu numai cea directă, a statului vecin, cât a unor structuri județene care fac politică pe banii contribuabilului român.

Cu alte cuvinte, efortul autonomist maghiar ar urma să se desfășoare într-un spațiu a cărei unitate este organică, nu un precipitat politic, de sus in jos.

Transilvanismul la români este un moft, periculos, dar marginal în raport cu ideea de stat și de țară.

Termenul țăran reprezintă esența noțiunilor de națiune și de stat la români.

Când conducătorii vor înțelege acest lucru, vom ajunge departe. Departe. Să revenim.

Propaganda nefericită distribuită prin „istorici români” superficiali și prin manuale complet scăpate de sub controlul ministerului educației încearcă să acrediteze ideea opusă, ca statalitatea românească e un construct, 2, un construct recent, 3 al unei populații inapte de astfel de organizare.

Istoric

Catalonia are tradiție istorică și politică separată de cea a Spaniei. Ea a fost independentă până pe la 1470, abia apoi a fost integrată în Imperiul spaniol (Britannica). Comunitatea politică este relativ recentă. La noi, nu e cazul.

Chiar și noțiunea de „scaun”, pentru structura politică a „secuilor” tot românească este, adică tot județ, scaun de judecată, moștenire directă de la romani. Autohtonia este cheia, mai exact conștiința acesteia.

Până la 1848, secuimea a fost deseori parte a efortului românesc antiotoman și împotriva grofilor.

De altfel, la Congresul Secuiesc din 1902, autoritățile de la Budapesta erau la modul cel mai serios îngrijorate de gravitarea economică a scaunelor secuiești spre Bacău și București.

Nu se mai învață aceste lucruri la școală, dar reflexul istoric nu se șterge chiar ușor (Centrul European de Studii …)

Politic

Catalonia are tradiția existenței statale diferite, în opoziție cu Spania.

Națiunea spaniolă este un construct politic si birocratic. Națiunea română este demotică, la origini o rețea de romanii populare, cum remarca Iorga.

Etnicitatea nu este o ștampilă și nici ideea de stat, de unde și frumoasa analiză a lui Iorga pe marginea ideii de domnie; domnul la români nu este un autocrat, ci domnul țăranilor, adică al locuitorilor țării.

Cel puțin așa a fost până la venirea fanarioților.

Oricât de mult se încearcă astăzi demantelarea acestui mental colectiv, epoca voievodală încă stă și astăzi de veghe statului, oricât de nemulțumiți am fi de el.

Problema este că statul român, îngăduind excesele autonomiste timp de aproape 30 de ani, pare să zvârle la coșul de gunoi aceasta cheie: a organicității statului, a caracterului demotic al națiunii prin autohtonie.

E complicat să ceri federalizare pentru secuii care nu prea există scriptic în mijlocul națiunii române omogene.

Ai de lucrat din greu la nivelul conștiinței naționale, și, oricât de indolente ar fi elitele și instituțiile românești responsabile, mai e de lucru. Poate că nu mult, dar mai este.

A doua problemă este însăși Uniunea Europeană, care prin programe și direcții de acțiune de tipul „Europa regiunilor” (organism consultativ stabilit în 1994) subminează însăși baza existenței sale: statul național.

Eurocrația și discursul universitar dominant au dislocat în ultimii 50 de ani statul și comunitatea națională înlocuindu-le cu „Europa regiunilor”: „un monstru în inima Europei” (P. Peiu, sept. 2017).

Primul „produs” a fost independența Padaniei din 1996, de către Liga Nordului din Italia (Cotidianul , 30 sept. 2017), aceeași care asmuțea italienii contra muncitorilor români.

S-a ignorat că modelul, federalismul marii națiuni germane nu este al mai multor națiuni, ci al landurilor, care vine din tradiția medievală a prinților cu pământurile lor, și de aici decurge, probabil, o bună parte din eroarea impunerii modelului întregii Europe.

De altfel, primarul Barcelonei tocmai a cerut sprijinul Comisiei UE pentru organizarea referendumului pentru independență (Agerpres, 28 sept 2017).

Așa a ajuns Europa la „etnoglobalizare”. Media neinformată și analiști comozi, de la noi și de aiurea, dau vina pe Kremlin pentru facturile etnice din Europa, dar uită ca ideologia corectitudinii politice , care a pus stăpânire pe universitățile lumii e principalul responsabil de fragmentarea și de slăbirea statului național.

Desigur, ca orice mare putere cu servicii foarte active, Rusia exploatează și va căuta să fructifice orice pare în avantajul său, în cazul de față slăbirea puterilor europene.

Economic

Maghiarii din România o duc bine acolo unde sunt integrați în societatea românească, acolo unde UDMR nu a reușit enclavizarea, în rest așa numitul „Ținut Secuiesc” este beneficiar net de la bugetul de stat (Petrișor Peiu, Ziare.com, 13 mai 2017).

Spectacolul se ține pe banii noștri. Dar statul ar trebui să se întrebe cât timp vom mai dori spectacol pe bani publici.

Cele două județe au nevoie rapidă de politici dedicate integrării nu segregării, pentru dezvoltare.

Unde „dezvoltare” înseamnă mai mult decât prosperitate materială (am văzut că nu e îndeajuns pentru Catalonia).

Înseamnă, repetăm, integrare. Nu asimilare, dar nici spectacol – comunitate inventată.

Centrul de orbitare al secuilor a fost Bacăul la începutul secolului XX, in plină dezvoltare a Imperiului austro-ungar, iar azi e Brașovul.

Catalanii orbitează și ei jurul Madridului: 38% din cheltuielile publice la nivelul Spaniei sunt ale regiunilor autonome, doar 18% fiind cheltuieli guvernamentale (The Economist, 24 nov. 2012).

Alte analize arată că Catalonia oferă cu aproape 10 miliarde de euro mai mult decât primește de la bugetul Spaniei (BBC, 1 oct.2017). Dar despre bani este vorba?

O națiune se ține cu redistribuirea veniturilor. Acesta nu este un motiv pentru ca Bucureștiul să se proclame republică independentă.

Media și școala

Trebuie spus că rareori beneficiile autonomiei pe criterii etnice ajung și la omul de rând. Mai degrabă servește intereselor unor baroni locali. Aceștia sunt interesați de enclavizarea etnică ca instrument de securizare a capitalizării veniturilor, ideal sub protecția ideologiilor la modă, în cazul nostru „protecția minorităților”.

Băncile locale spaniole, cajas, au devenit pușculițe ale partidelor locale, care au făcut ravagii în regiunile autonome prin proiecte imobiliare nesustenabile (The Economist, 24 nov. 2012).

Principalii vectori de inventare a unei comunități politice sunt media si școala, mai precis manipularea conștiințelor prin intermediul acestora.

Unii analiști compară monopolul formațiunii separatiste – Convergență și Uniune – asupra media și școlii cu situația din Venezuela (The Economist, 24 nov. 2012).

Energia dominantă difuzată în mase de acest mecanism pare a fi de factura „naționalismului resentimentar”, inapt să propună soluții dar potrivit pentru mobilizarea maselor. (idem.)

Este clar că „independența” este un balon ideologic: din circa 7 milioane de catalani, doar o treime declară că vorbesc catalana (Peiu, sept. 2017).

Nici că ar avea cine să se ocupe realmente de noua națiune. Principalul responsabil de discursul separatist, fostul „președinte” catalan Jordi Pujol a recunoscut că are venituri nedeclarate depuse în Elveția, iar membrii importanți ai familiei sale personale și politice au fost acuzați recent de mită. (The Economist, 23 aug. 2014)

Iată că ideologia denigrării națiunii și a comunității, corectitudinea politică, au rezultate palpabile. Dar până la responsabilizarea universităților și a curelelor lor de transmisie – politicienii, mai este cale lungă. Și pe acest drum ne putem întâlni oricând cu o Europă în haos.

Și totuși

Dacă Catalonia se va desprinde, probabil toată Spania va sucomba: cu unul dintre cele mai laxe regimuri federale, Spania nu va face față pretențiilor bascilor și Galiciei (The Economist, 15 nov. 2014), urmează Belgia, Marea Britanie, Italia. În felul acesta ne vom îndrepta spre un nou Ev Mediu în Europa, doar că necreștin.

Cu un ochi spre Transilvania

În ceea ce ne privește, indiferent de rezultatul referendumului din Catalonia, problema integrității teritoriale a României, care subîntinde și problema federalizării/regionalizării României, va fi pusă de vecinul de la Vest și de prietenii săi, prin puteri străine și prin agenții lor din țară, mereu.

A fost precedentul Kosovo, acum Ungaria pândește să-i pice un alt „precedent”, cel catalan, după ce a ratat Scoția.

Până la Kosovo a avut marota Tirolului din Italia.

România mereu se va bucura de „stimulentul” vreunui „precedent” atât timp cât nu va fi o țară puternică.

Astfel de pretenții nu se pot calma decât, paradoxal, cu putere, nu cu slăbiciune. Pentru că aceasta este natura statului vecin: expansionar.

Statul vecin nu va fi niciodată unul liniștit în raport cu vecinii, având mereu complexul imperiului de substituție (Iorga). Dar pentru aceasta este nevoie de lideri cu viziune, pentru care patriotismul și comunitatea românească nu îi încurcă.

Impresia mea este că principala problemă a României este instituționalizarea infantilismului geopolitic (vezi Mediafax, 2017), urmarea directă a tratării neserioase a istoriei și culturii naționale .

 

Radu Baltasiu este prof.univ.dr. la Universitatea București și Directorul Centrului European pentru Studii Etnice al Academiei Române.

 

Sursa:

http://radubaltasiu.blogspot.ro/prin Romanian Global News: Catalonia și Noua Europă

 

 

 

03/10/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: