UN SECOL DE LA TRIANON, ÎNVĂȚĂMINTELE ISTORIEI ȘI JOCUL PERICULOS AL BUDAPESTEI

Foto: 4 iunie 1920 – Delegația maghiară intră în Palatul Marele Trianon de la Versailles pentru a semna Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și Asociate

Trianon, un secol și următorul după el

De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional.

Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii. Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani. De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină. Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți.

Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon nu a stârnit o furtună, dar nici nu a trecut neobservată.

Viktor Orban și-a rostit previzibilul său discurs, Parlamentul de la Budapesta a adoptat o declaraţie în care a cerut respectarea „dreptului la identitate“, iar Parlamentul român a votat o lege prin care se instituie marcarea festivă pe 4 iunie a „Zilei Tratatului de la Trianon“.

Ungurii noștri și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie Trianonul și Transilvania pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație. Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri.

De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei). Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții.

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Istoria negocierilor de la Paris este fascinantă. Primul Război Mondial, catastrofa originară a Europei, s-a încheiat în 1918, lăsând de rezolvat o situaţie mult mai complexă decât războiul însuși. În cei patru ani de conflict, lucrurile au fost bine definite.

Cele două tabere s-au angajat într-un conflict global, urmărind până în ultima clipă și cu orice preţ, oricât de înspăimântător, atingerea propriilor scopuri.

După capitularea Puterilor Centrale, luptele s-au încheiat, dar confuzia și incertitudinea au luat în stăpânire Bătrânul Continent. Monarhiile și imperiile venind din Evul Mediu s-au prăbușit. Ce trebuia pus în loc? Pe ce criterii? Urma o revoluţie comunistă generalizată? Cine va face pacea și cine o va păstra? Și cum vor arăta frontierele dintre noile naţiuni?

România a venit la Paris având deja idealul pentru care intrase în război îndeplinit, prin voinţa exprimată în 1918 de românii din provinciile istorice, la Chișinău, la Cernăuţi, la Alba Iulia, de a se uni cu Bucureștiul.

Dar bătălia diplomatică a fost dură, atât la vedere, cât mai ales în culisele obscure ale Conferinţei de Pace.

Ungurii au venit și ei hotărâţi să salveze cât mai mult din ruinele înfrângerii și au utilizat toate metodele la care puteau apela pentru a-și realiza obiectivele, pe un fundal în care evenimentele s-au derulat cu repeziciune ca într-un montagne-russe.

Rezultatul îl știm. Pacea a fost găsită, dar liniștea Bătrânului Continent, nu.

Marele Război nu a fost ultimul, iar Versailles-ul și Trianon-ul, atât de urâte de cei învinși, au fost încălcate imediat ce statele revizioniste au putut să anuleze, prin forţa armelor, tratatele de pace.

Abia după Al Doilea Război Mondial, europenii și-au dat seama că tratatele noii păci nu pot dura, cum s-a întâmplat și cu cele anterioare, dacă nu schimbă ceva fundamental. Dacă nu construiesc un proiect de la zero, dacă nu aduc pe toată lumea într-o nouă construcţie în care frontierele să nu mai fie caz de război. O Europă unită, oricât de dificil este un asemenea concept.

Spre surprinderea multora, a funcţionat. Cele două mari puteri rivale care însângeraseră continentul, Germania și Franţa, au arătat că se poate și au devenit împreună motorul proiectului european.

Cele două naţiuni au promovat un concept de reconciliere care a depășit obstacole altădată insurmontabile.

Acum avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice” între Ungaria și România. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri, între care merită o discuție separată insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc. Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public care în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Ea își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Crize au apărut și vor veni în continuare. Pandemia a arătat, încă o dată, că în faţa unei ameninţări majore singurul instrument eficient este solidaritatea, și nu izolarea în naţionalism.

Propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor este un joc extrem de periculos. Dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Trianonul a fost instrumentalizat politic o sută de ani. Ceea ce este deja prea mult. Și ungurii și românii au altceva mai bun de făcut, cel puţin pentru următoarea sută de ani.

Surse:

• https://historice.ro – Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania
• https://historia.ro – Trianon, un secol și următorul după el

Publicitate