DEZVĂLUIRI: CIA a folosit arta modernă americană drept armă în Războiul Rece

Foto: Artistul Jackson Pollock, „maestrul haosului”, în atelierul său din Springs, New York

---

Timp de decenii, în cercurile artistice a circulat ceea ce părea un zvon sau o glumă, dar acum a fost confirmat cu probe. CIA a folosit arta modernă americană drept armă în Războiul Rece – incluzând aici lucrări semnate de artiști ca Jackson Pollock, Robert Motherwell, Willem de Kooning sau Mark Rothko.

În maniera unui prinț din Renaștere – numai că acționând în secret –, CIA a sprijinit și promovat pictura expresionismului abstract american în întreaga lume pentru mai bine de 20 de ani.

Legătura pare neverosimilă. În această perioadă a anilor 1950 și 1960, marea majoritate a americanilor antipatiza sau chiar disprețuia arta modernă – președintele Truman a rezumat opinia publică când a afirmat:

„Dacă asta e artă, atunci eu sunt un hotentot.” Cât despre artiștii înșiși, mulți dintre ei erau foști comuniști, aproape nefrecventabili în America epocii mccarthyiene, și cu siguranță nu erau genul de oameni care ar primi în mod obișnuit sprijinul guvernului Statelor Unite.

Dar de ce i-a sprijinit CIA? Deoarece în războiul propagandistic cu Uniunea Sovietică, noua mișcare artistică putea fi prezentată ca dovadă a creativității, a libertății intelectuale și a forței culturale a Statelor Unite.

Legată în cămașa de forță a ideologiei comuniste, arta sovietică nu-i putea concura.

Existența acestei politici, zvonită și controversată ani de-a rândul, a fost acum confirmată în premieră de foști oficiali ai CIA.

Noua artă americană a fost promovată în secret conform unei politici necunoscute artiștilor, denumită „lesa lungă” – aranjamente asemănătoare în anumite privințe cu sprijinul indirect acordat de CIA revistei Encounter, editată de Stephen Spender.

Decizia de a implica arta și cultura în arsenalul american al Războiului Rece a fost luată la scurt timp după ce CIA a fost înființată, în 1947. Îngrijorată din cauza atracției încă exercitate de comunism în rândul artiștilor și al intelectualilor occidentali, noua agenție a organizat o divizie, Inventarul Activelor Propagandistice [Propaganda Assets Inventory], care, în cea mai bună perioadă a sa, avea să influențeze peste 800 de ziare, reviste și agenții media publice.

Membrii diviziei glumeau, spunând că funcționează ca un tonomat: când CIA apasă pe buton, poate reda în întreaga lume orice melodie dorește.

Următorul pas a fost făcut în 1950, când, sub conducerea lui Tom Braden, a fost alcătuită Divizia Organizațiilor Internaționale [International Organisations Division – IOD].

Acest birou a subvenționat versiunea animată a Fermei animalelor a lui George Orwell și a sponsorizat artiști americani de jazz, recitaluri de operă și programul de turnee internaționale al Orchestrei Simfonice din Boston.

Agenții săi acționau în industria filmului, în edituri și chiar ca redactori de jurnale turistice pentru aclamatele ghiduri Fodor. În același timp, știm asta acum, a promovat mișcarea anarho-avangardistă americană, expresionismul abstract.

La început, încercările de a sprijini noua artă americană au fost mai transparente. În 1947, Departamentul de Stat a organizat și finanțat un turneu internațional de expoziții intitulat „Advancing American Art”, cu scopul de a respinge aluziile sovietice că America ar fi fost un deșert cultural.

Însă expoziția a provocat indignare în Statele Unite, determinându-l pe Truman să facă gluma cu hotentoții și pe un congressman supărat să declare: „Eu sunt doar un American prost care plătește taxe pentru asemenea mizerii.” Turneul a trebuit anulat.

Guvernul SUA s-a aflat în fața unei dileme. Filistinismul acesta, în amestec cu denunțurile isterice ale lui Joseph McCarthy a tot ce era avangardist sau neortodox, se dovedea a fi profund jenant. Era discreditată ideea potrivit căreia America era o democrație sofisticată și bogată din punct de vedere cultural.

Totodată, împiedica guvernul SUA să cimenteze transferul supremației culturale de la Paris către New York, început în anii 1930. Pentru rezolvarea acestei încurcături, a fost implicată CIA.

Amestecul nu e atât de straniu pe cât pare. La acel moment, tânăra agenție, al cărei personal era în principal alcătuit din absolvenți Yale și Harvard, dintre care mulți colecționau artă și scriau în timpul liber, era un refugiu al liberalismului în comparație cu lumea politică dominată de McCarthy sau cu FBI-ul lui J. Edgar Hoover.

Dacă exista o instituție potrivită pentru a promova adunătura de leniniști, troțkiști și bețivi care alcătuiau Școala Newyorkeză, atunci aceasta era CIA.

Până acum nu au existat dovezi de primă-mână care să ateste faptul că acest amestec a existat, dar, pentru prima dată, un fost ofițer de caz, Donald Jameson, a rupt tăcerea. Într-adevăr, spune el, agenția a privit expresionismul abstract ca fiind o oportunitate și da, a profitat de ea.

„În ceea ce privește expresionismul abstract, mi-ar plăcea să pot spune că CIA l-a inventat doar pentru a vedea ce se întâmplă în New York și în centrul Soho a doua zi!” glumea acesta.

„Dar cred că ce am făcut de fapt a fost să subliniem diferența. S-a dovedit că expresionismul abstract era genul de artă care făcea realismul socialist să pară chiar și mai stilizat, mai rigid și limitat decât era. Iar această relație a fost exploatată în câteva dintre expoziții.

„Într-un fel, viziunea noastră a fost încurajată, deoarece Moscova acelor vremuri era foarte necruțătoare în a condamna orice deviație de la șabloanele sale extrem de rigide. Astfel că oricine putea considera, destul de justificat, că tot ceea ce ei criticau atât de mult și din greu merita susținut într-un fel sau altul.”

Pentru a-și urmări interesul ascuns în avangarda stângistă americană, CIA trebuia să fie sigură că patronajul său nu putea fi descoperit. „Chestiunile de acest fel puteau fi rezolvate doar din două sau trei mutări”, explică dl Jameson, „astfel încât să nu se pună problema nevoii de a-l implica pe Jackson Pollock, spre exemplu, sau de a face ceva care să îi implice pe acești oameni în organizație.

Și nici că se putea să fie altfel, deoarece cei mai mulți dintre ei aveau foarte puțin respect pentru guvern în mod special și cu siguranță niciun pic de respect față de CIA. Dacă era nevoie să te folosești de persoane care se considerau, într-un fel sau altul, mai apropiate de Moscova decât de Washington, cu atât mai bine, poate.”

Aceasta era „lesa lungă”. Piesa centrală a campaniei CIA a devenit Congresul pentru Libertate Culturală [Congress for Cultural Freedom], un cerc larg de intelectuali, scriitori, istorici, poeți și artiști, care a fost întemeiat cu fonduri CIA în 1950 și condus de un agent CIA.

Era vârful de lance care proteja cultura de atacurile Moscovei și „tovarășii săi călători” din Occident. La apogeu, avea birouri în 35 de țări și mai mult de 2 duzine de publicații periodice, inclusiv Encounter.

În același timp, Congresul pentru Libertate Culturală oferea CIA fațada ideală pentru a-și promova interesul ascuns în expresionismul abstract. Urma să fie sponsorul oficial al turneelor de expoziții; publicațiile sale aveau să devină platforme utile criticilor favorabili noii picturi americane; și nimeni, nici măcar artiștii, nu avea să-și dea seama.

Această structură a organizat mai multe expoziții de expresionism abstract în anii 1950. Una dintre cele mai importante, „Noua Pictură Americană” [The New American Painting] a vizitat fiecare mare oraș european între 1958-59. Printre alte expoziții cu influență se numără „Arta Modernă în Statele Unite” [Modern Art in the United States] (1955) și „Capodopere ale Secolului al Douăzecilea” [Masterpieces of the Twentieth Century] (1952).

Deoarece costa mult să plimbi și să expui expresionismul abstract, în joc au fost invitați milionarii și muzeele. Nelson Rockefeller a fost proeminent între aceștia, mama sa fiind co-fondator al Muzeului de Artă Modernă din New York.

În calitate de președinte al instituției pe care o numea „Muzeul lui Mami”, Rockefeller era unul dintre cei mai mari susținători ai expresionismului abstract (pe care îl numea „pictura liberei inițiative”). Muzeul său a fost contractat de către Congresul pentru Libertate Culturală pentru a organiza și administra majoritatea expozițiilor sale importante.

Muzeul avea legături cu CIA și prin alte punți. William Paley, președintele companiei de radiodifuziune CBS și părinte fondator al CIA, se afla în consiliul de administrație al Programului Internațional al muzeului.

John Hay Whitney, care a făcut parte din serviciul premergător agenției în timpul războiului, OSS, ocupa funcția de președinte. Iar Tom Braden, primul șef al Diviziei Organizațiilor Internaționale a CIA, a fost secretar-șef al muzeului în 1949.

Acum octogenar, dl Braden locuiește în Woodbridge, Virginia, într-o casă înțesată cu lucrări de expresionism abstract și păzită de niște ciobănești germani uriași. Acesta a explicat scopul IOD.

„Noi am vrut să îi unim pe toți cei care erau scriitori, muzicieni și artiști, pentru a demonstra că Occidentul și Statele Unite erau devotate libertății de expresie și excelenței intelectuale, fără bariere rigide în legătură cu ce trebuie să scrii, ce trebuie să spui sau să faci și cu ce trebuie să pictezi, așa cum se întâmpla în Uniunea Sovietică. Eu cred că a fost cea mai importantă divizie pe care a avut-o agenția și cred că a jucat un rol esențial în Războiul Rece.”

Totodată, acesta a confirmat că divizia sa a acționat în secret deoarece publicul era ostil avangardei: „Era foarte dificil să convingi Congresul să susțină o parte din lucrurile pe care voiam să le facem – să trimitem arta dincolo de granițe, să trimitem simfoniile peste hotare, să publicăm reviste în străinătate. Acesta este unul dintre motivele pentru care totul a trebuit făcut sub acoperire. Trebuia să fie un secret. Pentru a încuraja deschiderea, trebuia să ne ascundem.”

Dacă asta a însemnat ca cineva să joace rolul papei pentru michelangelii contemporani, cu atât mai bine: „E nevoie de un papă sau de cineva cu foarte mulți bani pentru a recunoaște arta și a o susține,” a mai spus dl Braden.

„Iar după multe secole, oamenii spun «O, uite! Capela Sixtină, cea mai frumoasă creație din lume!»” E o problemă cu care civilizația se confruntă încă de la primul artist și primul milionar sau papă care l-a susținut. Și totuși, dacă nu ar fi fost multi-milionarii sau papii, nu am fi avut arta.”

Ar mai fi fost expresionismul abstract mișcarea artistică dominantă în anii de după război fără acest patronaj? Răspunsul este, probabil, da. La fel, ar fi greșit să sugerăm că atunci când te uiți la o pictură de expresionism abstract, ești amăgit de către CIA.

Însă priviți unde a ajuns această artă: în holurile de marmură ale băncilor, în aeroporturi, în primării, consilii de administrație și mari galerii. Pentru luptătorii Războiului Rece care le-au promovat, aceste picturi reprezentau un logo, o semnătură a culturii și sistemului lor pe care și-au dorit-o expusă peste tot unde conta. Au reușit.

Operațiune sub acoperire

În 1958, turneul expoziției „The New American Painting”, incluzând lucrări ale lui Pollock, de Kooning, Motherwell și alții, era în desfășurare la Paris. Galeria Tate era dornică să găzduiască următoarea expoziție, dar nu își permitea cheltuiala transportului. Într-un târziu, un milionar și iubitor de artă american, Julius Fleischsmann, a oferit suma necesară și expoziția a fost adusă la Londra.

Totuși, banii furnizați de Fleischmann nu erau ai săi, ci ai CIA. Totul s-a făcut printr-o organizație numită Fundația Farfield, al cărei președinte era Fleischman, însă, departe de a fi mâna caritabilă a unui milionar, fundația era o conductă secretă pentru fonduri CIA.

Așadar, fără știrea galeriei Tate, a publicului sau a artiștilor, expoziția fost transferată la Londra pe cheltuiala plătitorilor de taxe americani pentru a servi subtilelor scopuri propagandistice ale Războiului Rece. Un fost oficial CIA, Tom Braden, descrie cum erau puse la punct conducte ca Fundația Fairfield.

„Mergeam la cineva din New York care era o persoană bogată și binecunoscută și îi spuneam: «Vrem să facem o fundație.» Îi povesteam ce vrem să facem și îi solicitam să țină totul secret, iar persoana spunea «Bineînțeles». Apoi tipăream un antet cu numele lui pe el și gata fundația. Era chiar un mecanism destul de simplu.”

Julius Fleischmann era bine plasat pentru un astfel de rol. El se afla în consiliul de administrație al Programului Internațional din cadrul Muzeului de Artă Modernă din New York – ca și alte câteva figuri importante apropiate de CIA.

Traducere de Tudor Cenescu după The Modern Art was CIA “weapon”în https://www.anacronic.ro/arta-moderna-fost-o-arma-cia

Francis Stonor Saunders este jurnalist și istoric, autorul unor bestselleruri precum Hawkwood și Who Paid the Piper?, o istorie culturală a Războiului Rece.

Saunders a fost editor de artă și editor asociat al New Statesman timp de mulți ani și continuă să contribuie la titluri în articole difuzate în media, inclusiv The Guardian. Este autoarea volumului  The Cultural Cold War: The CIA and the World of Arts and Letters.  

Autoarea a scris pentru The Independent un raport detaliat despre rolul secret al CIA în promovarea picturii expresionist-abstracte în Statele Unite. În calitate de regizor, documentarele de televiziune ale jurnalistei Francis Stonor Saunders au inclus lucrările sale de referință Hidden Hands: A Different History of Modernism și Who Paid the Piper?: CIA and the Cultural Cold War.

Se știe astăzi că CIA a exploatat acest curent artistic pentru a valoriza libertatea și libera întreprindere, răspunzând astfel influenței pe care ideologia comunistă o avea încă asupra multor intelectuali și artiști din occident.

ADDENDA:

Foto: Cea de a doua cea mai scumpă pictură din intreaga istorie a artei este intitulată“Numarul 5”, și este opera faimosului pictor impresionist Jackson Pollock, unul dintre promotorii expresionismului abstract și a fost concepută în anul 1948.

Tabloul a fost cumpărat la 2 noiembrie 2006 de David Martinez de la David Geffen, pentru uluitoarea sumă de 140 de milioane de dolari. Gurile rele au afirmat că Geffen ar fi vândut tabloul pentru a avea fonduri suficiente când licita pentru publicația Los Angeles Times.

Dimensiunile operei sunt 243,8 x 121,9 cm, iar materialul din care e realizată este… PFL (placă fibro-lemnoasă).

Foto: Colecționarul de artă David Martínez Guzman (n. 1957 în Mexic), locuiește între Londra și New York și a fost inclus în 2012, conform listei întocmite de ARTnews, printre cei mai mari 200 de colecționari din lume.

Printre operele artistice cumpărate de acesta se numără creații ale lui Pablo Picasso, Jackson Pollock, Damien Hirst sau Mark Rothko.

Publicitate

8 MARTIE – O SĂRBĂTOARE STRĂINĂ DE TRADIȚIILE NOASTRE ȘI DE CREȘTINISM

”Prin realele sau doar posibilele ei origini , ziua de 8 Martie reprezintă o convenţie festivă cu totul străină şi de tradiţia noastră populară, şi de spiritul creştinismului, astfel încît conştiinţa naţională şi religioasă creştină nu şi-o poate asuma fără a se trăda esenţial pe sine însăşi.” (Răzvan Codrescu – https://www.aparatorul.md.)

Cum a ajuns tocmai ziua de 8 martie ”sărbătoarea internațională a femeii”? Potrivit unei versiuni mai „comode”, originea acestei „sărbători” a fost atribuită zilei de 8 martie 1857, când în oraşul New-York s-au adunat la o manifestaţie de protest muncitoarele de la fabricile de confecţii şi de încălţăminte, cerând reducerea zilei de muncă şi acordarea dreptului la vot, după care a fost înfiinţat primul sindicat al femeilor.

Atâta doar că este fals. Un fals grosolan, plămădit la Paris în redacția publicației comuniste L’Humanité, finanțate de Moscova, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin. Un fals care avea să cucerească lumea si care, dupa cum am vazut, nu avea legatura cu adevaratul motiv al „protestului”femeilor de atunci.

Mistificatoarele de la L’Humanité au reușit mai mult decât își propuseseră si anume transformarea lui 8 martie într-o zi de luptă pentru eliberarea și emanciparea femeii care a găsit  un teren fertil în mișcările stângiste din Occident.

Faptul că mitul a fost legat de acțiunea femeilor din America, simbolul Capitalismului opresor, nu face decât să-i crească atractivitatea.

Feministele din Statele Unite, încântate că își descopereau o legitimitate istorică, au importat aproape imediat serbarea de 8 martie peste ocean, iar feministele din Europa occidentală le vor imita grabnic.

Foto: Clara Zetkin (dr.) și buna ei prietenă, Rosa Luxemburg, „moaşele” comuniste ale Zilei Femeii

Nu se poate vorbi despre mişcările revoluţionare din Europa de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, fără a vorbi despre evreii care au ridicat popoarele împotriva “Lumii Violenţei” şi au propus ca aceasta să fie “distrusă din temelie”.

Celebrarea acestei zile la nivel internaţional, a fost propusă în 1910 de militanta marxistă Clara Zetkin, la Conferinţa femeilor socialiste de la Copenhaga, iar prima sa sărbătorire a avut loc în anul următor.

Născută în 1857, Clara Zetkin (Eissner pe numele de fată), a fost  o militantă evreica nemțoaică marxistă, învățătoare și jurnalistă.
La vârsta de 18 ani fusese declarată în afara bisericii, pentru desfrânare…
Exilată, după ce Bismarck a interzis mișcarea socialistă în Germania, ajunge în Elveția, un adapost al  bolșevicilor, unde îl cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie l-a adoptat, deși nu s-a măritat cu el.
Alături de prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale „Ligii Spartacus” (Spartakusbund), aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat German, care în 1918 s-a rupt din acesta și a  format Partidul Comunist German.
Exilată din nou din Germania, Clara Zetkin s-a refugiat în URSS, unde a şi murit în 1933.
Cenușa ei este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele altor corifei ai comunismului: criminalii Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev, Andropov etc.

Un cunoscut teolog ortodox rus, Andrei Kuraev, pornind de la originea etnică a Clarei Zetkin, spune că aceasta ar fi ales ziua de 8 martie, pentru că s-a gândit la sărbătoarea evreiască Purim, care serbează un masacru săvârşit de iudeii aflaţi în exil asupra persanilor.

Potrivit tradiţiei ar fi fost ucişi atunci cca.75.000 de persani, bărbați, femei și copii.

Personajul cheie al sărbătorii de Purim este Estera, devenită întruchiparea biblică a eroismului feminin evreiesc.

Deşi nu are o dată fixă, se pare că în anul în care s-a serbat pentru prima dată Ziua Femeii, aceasta a coincis cu Purimul evreiesc.

Întemeietorii Statului Sovietic erau atei şi de aceea au conceput un sistem propriu de ritualuri care să se contrapună Ortodoxiei şi Tainelor Bisericii.

Practic, „tradiţiile” comuniste sovietice au fost o parodie grotescă a vieţii religioase.

Astfel, în locul Bisericii, a fost aşezat Partidul Comunist, locul icoanelor a fost luat de portretele conducătorilor bolşevici, congresele partidului ţineau locul Sinoadelor bisericeşti, iar demonstraţiile la care erau aduşi „oamenii muncii” înlocuiau procesiunile creştine.

În locul Maicii Domnului, gloatelor muncitoreşti-ţărăneşti li s-a propus printre altele şi „Ziua femeii”, care a fost înscrisă cu succes în calendarul ateist sovietic pe 8 martie 1921, iar din 1965 – zi de odihnă.

În URSS această sărbătoare a venit după cum e lesne de înțeles pe filiera revoluționar-bolșevică.

Astfel după preluarea abuzivă a puterii de către bolșevici aceștia au văzut un mare pericol în familia tradițională și în Biserica Ortodoxă (exact ca doctrina liberală de astăzi) și au început combaterea ideologică a acestora.

Activista comunistă Alexandra Kolontay, autoarea mai multor teze printre care și «Отдаваться первому встречному мужчине надо так же легко, как выпить стакан воды», care înseamna: „o femeie trebuie să se dea unui bărbat la fel de ușor precum ar bea un pahar de apă”, a reușit foarte multe în aplicarea teoriei sale în practică, atât pe ea însăși, cât și pe alte femei.

Ziua Internaţională a Femeii a fost instituită în Rusia bolşevică pe data de 8 martie, la sugestia uneia dintre cele mai influente personaje din Partidul Bolşevic, Alexandra Kollontai (foto),  o „mâncătoare de bărbaţi”, scriitoare şi prima femeie-ambasador, care promova amorul liber şi sexul fără limite, pentru a distruge bazele familiei, considerate o odioasă instituţie burgheză.

Începuse un val de desfrânare extraordinar și au apărut în acele vremuri foarte mulți copii abandonați și o proliferare explozivă a bolilor venerice, din cauza acestei politici agresive.

Însuși Stalin a înțeles că o asemenea politică e un pericol, dar nu putea să o lichideze pe Kollonta, ea fiind una din fruntașii revoluției, așa că a găsit soluția de a o trimite drept ambasador al URSS în Norvegia și Suedia.

După 1945, sărbătoarea zilei de 8 martie s-a generalizat şi  în noile ţări ale „lagărului socialismului victorios”, in Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Coreea şi Cuba.

În 1977, chiar şi ONU a votat o rezoluţie cerând ţărilor lumii să adopte ziua de 8 martie ca zi de celebrare a drepturilor femeilor şi a păcii.

În 1982, Yvette Roudy, ministrul socialist francez pentru drepturile femeilor a oficializat sărbătorirea zilei de 8 martie şi în ţara sa.

„Am vrut să-i explicăm mistificarea lui Yvette Roudy. Dar aceasta îi convenea de minune: un mit care celebra lupta femeilor în cadrul luptei de clasă”, mărturisește o cercetătoare franceză, ea însăși o adeptă a Mişcării Feministe.

În Occident, însă, 8 martie este o zi de proteste, de manifestații, de afirmare a Identității Femeii Emancipate. O Zi a Femeii-Bărbat. A anti-Femeii.

FOTO: Afișul marșului de 8 martie 2015 de la Nancy,in Franța

Iată, de exemplu, cum s-a sărbătorit 8 martie 2015 în aceeași Franță unde s-a născut mistificarea istorică a manifestației femeilor de la New York din 1857. La Paris a avut  loc al Patrulea Marș Mondial al Femeilor, organizat o dată la cinci ani.

„Câtă vreme toate femeile din lume nu vor fi libere, vom rămâne în marș”, se arată pe site-ul organizatoarelor. „Marșul Mondial al Femeilor vrea să termine cu Patriarhatul, cu Capitalismul și cu Rasismul, cele trei sisteme de represiune care ne controlează viețile în lumea întreagă”, își mai propuneau organizatoarele.

O simplă căutare pe google va oferă un tablou al mișcărilor de protest programate în Occident de 8 martie: Sexismul, Drepturile Reproducerii, Opresiunea, Avortul, Biserica, Austeritatea, Egalitatea, Progresul, toate acestea și multe altele sunt motive pentru ca mii și mii de femei să iasă în stradă și să lupte.

După destrămarea U.R.S.S. această zi a rămas în rândul sărbătorilor de stat ale Federaţiei Ruse şi  s-a păstrat  ca „Zi Internaţională a Femeii”, iar în unele ţări din spaţiul post-sovietic în Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kârgâstan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenia, Ucraina şi Belarusi; în Uzbekistan – ca „Ziua Mamei”; în Armenia această zi este sărbătorită la 7 aprilie – „Ziua maternităţii (a ocrotirii mamei şi copilului) şi a frumuseții”.

Oricum ar fi, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare către întreaga lume de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purim-ul.

De ce în foarte multe ţări nu se serbează această zi „internaţională”?

Potrivit sensului originar al acestei zile – 8 Martie n-a fost concepută drept zi a femeilor, a frumoaselor doamne, sau ca o sărbătoare „a mamelor şi bunicilor”.

În fapt, 8 Martie nu era ziua femeii, ci a unui anumit tip de femeie – a femeii-revoluţionar, care lucrează în fabrică, şi care este în primul rând proletar. Nu mamă, fiică, sau soţie.

Iată de ce, în aproape toate ţările unde mişcarea comunistă nu a prins rădăcini, această „sărbătoare” nu există.

Clara Zetkin a fost evreică. Pentru Clara Zetkin şi a majorităţii liderilor socialişti, Estera este o eroină şi totodată un personaj biblic. De aceea atunci când partidul a propus o sărbătoare a femeii, Clara Zetkin şi-a adus aminte de Estera. Esterei îi este închinată cea mai vesela sărbatoare a evreilor – Sărbatoarea Purim. Ea se serbeaza la sfârşitul lunii februarie – începutul lunii martie pentru că nu are o dată fixă.

În anul în care s-a stabilit data Zilei femeii, Purim-ul s-a sărbătorit pe 8 Martie. În fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider, pe Estera, adică a serba Purimul. Numai că prin aceasta sărbătorim alături de evrei, masacrarea a 75.000 de oamnei, elita Imperiului Persan.

Purimul, este în special o sărbatoare pentru copii unde se cântă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase pînă nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Amam”şi “binecuvintat este Mardoheu”.

De ce un popor în istoria căruia au fost atâtea suferinţe, care a trecut prin atâtea devastări, sărbatoreşte un masacru care în vechime i-a reuşit?

Când vorbim de Estera, instinctiv ne întrebăm dacă nu au existat și alte femei care au ridicat poporul împotriva tiraniei, cu un succes rasunător. Orice european şi nu numai, va răspunde fără să ezite : Ioana d’Arc, care era franțuzoaică și creștină, și multe alte femei, unele trecute în rândul sfintelor.

Revenind la tematica iniţială. Internaţionala comunistă a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii anume că Purimul e sărbatoarea nimicirii duşmanilor, iar duşmanii Revoluţiei bineînţeles au fost nu numai capitaliştii, ci şi Biserica.

Explicaţie: Nu am scris acest articol pentru ca noi sa avem o atitudine neprietenoasa faţa de cei de un neam cu Clara Zetkin, ci pentru a înţelege ce sărbatorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce stima faţă de tradiţiile noastre ortodoxe.

Motivele Clarei Zetkin sunt evidente şi nu înţeleg de ce noi ar trebui să serbăm Purimul evreiesc. N-ar fi timpul să uitam de sărbătorile “roşii”, ostile creştinismului şi de 8 Martie în special, zi care nu are nimic comun cu femeia creştină?! , se întreabă Guțiu Răzvan Cătălin înntr-un articol apărut în publicația http://www.aparatorul.md, preluat de https://basarabialiterara.com.md .

Care este sărbătoarea femeii creştine?

Creştinismul sărbătoreşte femeia într-un mod smerit, aşa cum se cade. De fapt nici nu e normal să existe o sărbătoare diferenţiată pe sexe, căci din moment ce există o sărbatoare a femeii, logic ar fi să existe şi o sărbătoare a bărbatului, dar pentru că aceasta nu există credem că femeia este subapreciată atunci când i se închină o zi anume, ca una ce are nevoie de celebrare pentru a-şi asigura condiţia umană.

Creştinismul nu sărbătoreşte firea umană, ci sărbătoreşte şi cinsteşte nevoinţele lăudabile ale sfinţilor, indiferent de sex.

Calendarul bisericesc este plin de cinstiri ale sfintelor femei, muceniţe sau cuvioase, după nevoinţele sau sacrificiile lor. Există inclusiv „ode” întregi aduse acestor femei în acatiste.

În plus există o zi anume prin care Biserica cinsteşte femeile împreună, şi anume ziua mironosiţelor, Duminica mironosiţelor, zi în care sunt slăvite toate sfintele femei care L-au urmat pe Mântuitor, unele chiar până la Cruce, cum e cazul Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena. Pentru a înlatura ideea de discreditare a femeii în faţa barbatului, tradiţia le numeşte nu numai sfinte femei, ci şi întocmai cu Apostolii.

O altă mare sărbătoare ce aduce bucurie îndeosebi femeilor creştine, este Bunavestire, când Fecioarei Maria i se oferă cinstea maximă de a purta în pântece pe Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos, prin însăşi apartenenţa sa la sexul frumos, conferindu-i un rol la fel de important în societate în comparaţie cu bărbaţii.

Aşadar, avem destule sărbatori în care să ne bucuram mamele, surorile, soţiile, iubitele şi prietenele oferindu-le un buchet de flori sau facând o faptă bună care sa le bucure.

1 martie este momentul când tradiţional românii sărbătoaresc renaşterea naturii, fertilitatea şi puritatea. Un simplu ghiocel dăruit în această zi arată asocierea primului mugure de viaţă ce a răzbit prin zăpadă cu femeia care căreia i-a fost oferit.

Un gest simbolic închinat vieţii şi nu evocând moartea. Şi dacă suntem cu adevărat bărbaţi şi ne iubim într-adevăr femeile, nu cred că este nevoie de o sarbătoare evreiască pentru a ne arăta dragostea.

Trebuie să le protejam, să le iubim şi să le respectăm în fiecare zi şi binenţeles nu este nevoie de o zi anume pentru a dărui o floare.

Dorim tuturor femeilor: fecioare, casătorite sau văduve, să urmeze exemplul femeilor creștine și nu pe cel al defeminizatelor fascinate de revoluţii, false idealuri și masacre, uitând să fie mame şi soţii.

LA CUMPĂNA ANILOR 2021-2022 în estul Ucrainei se ciocnesc două țări, două interese internaționale diferite, dar și două mentalitați opuse și două lumi incompatibile

CONFLICTUL RUSO-UCRAINIAN LA CUMPĂNA ANILOR: 2021-2022. REINTEGRAREA MOLDOVEI

Foto: Prof. Dr. Nicholas Dima, fost analist la Vocea Americii.

Ucraina reprezinta pentru Rusia o mare dilema; Rusia reprezinta pentru Ucraina un mare coșmar.

In prezent, in estul Ucrainei se ciocnesc două țări, dar si două interese internationale diferite; două mentalitati opuse si două lumi incompatibile.

Pe de o parte, lumea Occidental-Americana bazata pe interese materiale si profit, dar din ce in ce mai rupta de traditiile moral-crestine ale Europei.

Pe de alta, noua Rusie care se intoarce la vechile valori pravo-slavnice si la traditii agresive.

Conflictul este agravat de expansiunea chineza la nivel global. Ce vrea fiecare dintre jucatorii geopolitici de pe tabla actuala de sah a lumii?
Federația Rusă, condusa in prezent in mod autocratic de Vladimir Putin, urmarește in linii mari refacerea Rusiei țariste.

In acest scop, noua Rusie se prevaleaza de vechea religie ortodoxa si pe afinitatea de cultura si limba dintre rusi, ucrainieni si belorusi si urmareste sa readuca cele trei natiuni sub tutela ei.
Ca mentalitate, rusii mostenesc tipul razboinic nordic de la vikingi, tipul abuziv oriental de la mongoli, si tipul blajin al slavilor autohtoni.

Populatia care a rezultat din aceasta combinatie genetica locueste pe o imensitate spatiala care se intinde de la St. Petersburg pana la Vladivostock si din peninsula Kola pana in muntii Caucaz.

Majoritatea locuitorilor federatiei ruse sunt slavi, dar in mijlocul si la periferia lor convituesc mai multe minoritati etnice, rasiale si releigioase. Unele minoritati sunt pe punctual de a fi asimilate, dar altele isi cer independența.

Pentru a stapani imensul ei spatiu cucerit in evul mediu, dar anacronic in lumea de azi, Moscova trebue sa controleze atat minoritatile interne cat si tarile vecine.

Si daca Belorusia ii este mica, supusa si aliata, Ucraina ii creiaza probleme.
Rusia nu va accepta ca Ucraina sa fie cooptata in Uniunea Europeana si cu atat mai putin in alianta Nord Atlantica.

Pentru Kremlin asa ceva ar fi o provocare la razboi; casus beli. Si totusi Ucraina incearca sa iasa de sub tutela Moscovei si sa se apropie de occident. Si aici incep complicatiile.

In estul Ucrainei si in Crimea locuiesc foarte multi etnici rusi care prefera probabil Rusia.
In 1991 cand Uniunea Sovietica s-a dezintegrat nimeni nu i-a intrebat pe rusii din Ucraina ce preferinte au si din ce tara vor sa faca parte.

In urma protocolului semnat la Budapesta în 1994, Ucraina a cedat Rusiei aresenalul nuclear aflat pe teritoriul ei și în schimb Moscova a recunoscut oficial frontierele si integritatea Ucrainei.

In 2014 însă Rusia a anexat Crimea și a instigat regiunile Lugansk si Donetsk din bazinul Donbas sa-și declare autonomia.

Cele doua regiuni din estul Ucrainei sunt locuite in mare masura de etnici rusi si sunt foarte importante din punct de vedere economic si strategic. Pierdera Crimeei a declansat ostilitatea Ucrainei si opozitia occidentului.

Acum, Ucraina urmăreste sa-si recupereze teritoriul, dar Rusia o tine sub amenintarea unei agresiuni care ar putea sa o coste si alte pierderi.
Conflictul actual din estul Ucrainei este deocamdata local, dar se poate extinde oricand. Intre timp, Ucraina a inceput sa primeasca ajutoare si incurajeri din occident, desi America si NATO nu s-au angajat sa intervina militar.

Occidentul doreste sa atraga Ucraina de partea sa fara sa riste un razboi care ar putea ameninta echilibrul geopolitic mondial.

Foto: Trupe ruse desfășurate în jurul Ucrainei

Rusia intelege jocul occidentului si a iesit la atac. Si are si motive. In circa 20-30 de ani, populatia nerusa si in special cea musulmana din actuala federatie va continua sa se inmulteasca in timp ce etnicii rusi sunt in declin demografic.

Cecenia si alte mici natiuni mululmane din Caucaz sunt deja gata sa-si revendice independenta. Moscova trebue sa actioneze inainte de a fi prea tarziu.

In acelasi timp, Ucraina se inarmeaza si in viitor, dupa ce Putin se va retrage, nu stie ce atitudine vor adopta urmatorii lideri din Kremlin.
Dupa anexarea Crimeei de catre Rusia in 2014 in jurul Ucrainei s-a declansat o atmosfera de neincrede si de conflict iminent sau potential.

Statele Unite au trimis nave militare in Marea Neagra in apropierea Crimeei.

NATO si-a intarit flancul estic. Rusia considera aceste masuri drept provocari si a trecut la contra masuri. Moscova a remilitarizat Crimea si a conectat-o cu restul Rusiei printr-un pod nou peste stramtoarea Kerch.

Si pentru a contracara prezenta Americana in Marea Neagra, Rusia a adus nave de război din Marea Caspica prin canalul Volga Don.
Situatia prezenta la granita Ruso-Ucrainiana este incordata si riscanta. Ucraina se poate opune Rusiei in cazul unui conflict major, dar nu are nici o sansa de izbanda. Rusia poate invinge, dar riscurile economice si politice sunt mari si imprevizibile.

Se pare ca in conjunctura actuala Rusia stie ce poate, si intr-adevar inca mai poate, dar nu stie exact ce vrea.

Sa destabilizeze Ucraina, sa o dezmembreze, ori sa o reanexeze? Ucraina la randul ei stie ce vrea; sa devina membra a Europei, dar nu poate din cauza Rusiei.

Personal, cred ca actuala criza va fi depasita fara consecinte grave pentru ca nimeni nu e dispus sa-si asume riscul unui mare razboi. Si totuși, evenimentele pot scapă de sub control.

Tensiunea actuala este deasemenea agravata de provocarile Belorusiei la frontiera cu Polonia si de reapropierea politica, economica si militara dintre Rusia si China.

In asemenea conditii, un mic conflict local se poate transforma intr-o mare catastrofa. Nu cred ca se va intampla de data aceasta, dar in 10-15 ani va fi probabil inevitabilă.

PS: Pentru Romania conflictul Ruso-Ucrainian are o importanta deosebita pentru ca Kievul deține vechile provincii românesti Bucovina de nord, Herța si Bugeacul de la gurile Dunarii.