CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CUM A RATAT ROMÂNIA ÎN URMĂ CU 75 DE ANI ADERAREA LA PLANUL MARSHALL ȘI OPORTUNITATEA DE A-ȘI RELUA RAPID RECONSTRUȚIA DUPĂ RĂZBOI

În urmă cu 75 de ani, secretarul de stat american George C. Marshall prezenta în Congresul American un plan ce s-a dovedit a fi cel mai de succes proiect de reconstrucţie civilă al secolului XX.

Președintele Harry Truman și Secretarul de Stat George Marshall. Marshall a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1953 pentru strategia sa „Planul Marshall”, care avea ca scop reconstruirea Europei după război. Sursa foto: Profimedia

European Recovery Program, cunoscut sub numele de Planul Marshall , a fost un program american de sprijinire a redresării Europei, dupa cel de al Doilea Război Mondial, prin acordarea de credite țărilor ruinate de războiul mondial care abia se încheiase, pentru eradicarea foametei și reconstrucţia Europei ruinate de război.

Pentru prima oară, proiectul lui George Catlet Marshall, la acea vreme secretar de stat, a fost prezentat însă pe 5 iunie 1947, în cadrul unui discurs susţinut la Universitatea Harward.

„Statele Unite fac tot ce le stă în putere pentru a pune pe picioare economia mondială. Politica noastră nu se îndreaptă împotriva unei ţări anume sau a vreunei doctrine politice, ci împotriva foametei, a sărăciei, a haosului.”

Programul era destinat tuturor țărilor europene, inclusiv Uniunii Sovietice, iar acceptarea și implementarea lui urma să fie negociată (de către Franța, Marea Britanie şi URSS) la Paris, în iunie-iulie 1947.

Stalin a acceptat inițial propunerea, crezând că este un nou program tip „Lend – Lease” şi a trimis la Paris o echipă de negociere consistentă, condusă de Molotov.

În mijlocul negocierilor, pe 30 iunie, Molotov a primit o telegramă cifrată de la Stalin, s-a îngălbenit, apoi și-a schimbat atitudinea şi a refuzat participarea la Planul Marshall.

Imediat Moscova a ordonat tuturor țărilor în curs de sovietizare să respingă acest Plan. Cea mai dramatică situație a avut-o guvernul cehoslovac, care acceptase deja invitația la Paris și care după ce a fost chemat la o discuție cu Stalin, pe 9 iulie 1947, și-a schimbat radical poziția.

Ulterior,ministrul de Externe cehoslovac Jan Masaryk, ce se opusese acestei decizii la întrevederea cu Stalin, va fi găsit „sinucis” pe caldarâm, peste câteva luni.

România, aflată la acea data sub ocupația sovietică, a primit invitația să participe la acest program, dar în data de 5 iulie a respins-o după ce URSS, la rândul ei, o respinsese.

Țările care au rămas în program au fost Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția, Turcia, Regatul Unit și Germania de Vest. Între 1948 şi 1952, aceste țări au beneficiat de credite, mărfuri şi servicii care la acea vreme au însumat 14 mld.US$.

Numai în anul 1949, pentru proaspăt înfiinţata Republică Federală a Germaniei, au fost alocate 1,3 mld.US$.

Astfel, Planul Marshall a stimulat milioane de vest-europeni să se apuce de treabă şi să reconstruiască ce fusese distrus în război.

Câţiva ani mai târziu, producţia țărilor beneficiare ajunsese chiar mai mare decât cea de dinaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Planul Marshall a consolidat Republica Federală în vestul continentului, dar a contribuit în acelaşi timp şi la accelerarea scindării deja previzibile a Europei, în Est şi Vest, când, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, începuse o competiție strategică acerbă între SUA și URSS pentru influență în Europa.

Foto: presedintele american Harry Truman semnează planul Marshall.

Între 1948-1958, vestul Germaniei, devenit între timp Republica Federală Germană, a cunoscut o creștere economică atât de mare, încât a început să se vorbească despre un „miracol german”. În 1950, producția industrială s-a triplat, iar șomajul a scăzut de la 10% la 4%. 

URSS era într-un avantaj considerabil, rezultat atât în urma înțelegerilor de la Teheran, Ialta, Moscova sau Potsdam cât și a faptului că trupele sovietice ajunseseră în inima Europei. Filosofia lui Stalin, devoalată de Milovan Djilas, era aceea că „…cel ce a ocupat un teritoriu este îndreptățit să-și impună sistemul social”.

În plus, țările occidentale erau distruse de război iar partidele comuniste, manevrate de la Moscova, tindeau să provoace revolte ori aveau șanse mari să câștige puterea în sudul Europei, prin alegeri.

Urmarea imediată a fost aceea că țările Europei de est, inclusiv România, au intrat pentru următorii 40 de ani în lagărul sovietic.

După Planul Marshall ambele blocuri au avut reacții în oglindă, cu decizii de tip acțiune – reacțiune. Dacă americanii au propus Planul Marshall, sovieticii au venit şi ei cu un Plan Molotov şi au fondat imediat Cominform-ul (în septembrie 1947), apoi Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), în 1949. Daca occidentalii au fondat NATO, în aprilie 1949, atunci sovieticii au venit cu Tratatul de la Varșovia.(https://www.hotnews.ro/cum-refuzat-romania-planului-marshall).

Conform https://www.contributors.ro/romania-si-planul-marshall, un documentar din Arhiva MAE al României, descria exact procesul de decizie pentru refuzul Planului Marshall.

Documentarul începea cu un mesaj al ministerului de Externe sovietic din 5 iulie 1947, adresat șefului diplomației române, Gh. Tătărescu, prin care informează că sovieticii refuză acest Plan. În acest documentar se găsesc şi telegramele șefilor de misiune din Franța, Marea Britanie, Olanda dar şi scrisori ale ambasadorilor români, cum ar fi Iorgu Iordan, ambasadorul României la Moscova, ce sugerau ce ar trebui să facă România.

Ministrul de Externe si vice-prim-ministru Tătărescu scria în aceste telegrame că amână decizia până pe 10 iulie, însă, pe 9 iulie, făcea public un Comunicat prin care Guvernul refuza Planul Marshall, spunând că „Guvernul român nu poate colabora cu o asemenea acțiune ineficientă în termeni economici și periculoasă, în termeni politici.”

El explica mai târziu reprezentantului american la București Melbourne că „… dacă eu sau colegii mei am devia de la politica sovietică, ar fi posibil să ne găsiți la Lacul Baikal, o regiune din Rusia..”

Cu toate notele de protest ale americanilor, în primăvara anului 1947 au loc arestări în masă ale liderilor opoziției iar, pe 14 iulie 1947 are loc arestarea lui Mihalache de la Tămădău și, imediat, a lui Iuliu Maniu.

În Jurnalul său, Grigore Gafencu povestește cum diaspora politică românească din Occident a redactat o Declarație pentru cei doi lideri, Bidault (Franța) și Bevin (Marea Britanie), care prezidau conferința de la Paris din 14 iulie, susținând Planul Marshall în numele celor 3 partide de opoziție din România și criticând Planul Molotov.

Competiția din timpul Războiului Rece a arătat fezabilitatea Planului Marshall, care se transformă după 1960 în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), organizație în care România a devenit, recent, stat candidat.

28/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

GEORGE ORWELL: «Tu și bomba atomică»

Având în vedere cât de probabil este să fim cu toții sfârtecați în bucățele în următorii cinci ani, bomba atomică nu a generat atât de multe discuții precum m-aș fi așteptat. Ziarele au publicat numeroase diagrame, nu foarte folositoare pentru cetățeanul de rând, despre protoni și neutroni, și cum se comportă aceștia, și se tot repetă afirmația inutilă conform căreia „bomba ar trebui să fie pusă sub control internațional.”

Dar s-au spus curios de puține lucruri, cel puțin în presă, despre acea chestiune care e de cel mai presant interes pentru noi toți, și anume: „Cât de dificil de făcut sunt chestiile astea?”.

Asemenea informații care au ajuns la urechile noastre, ale marelui public, pe acest subiect, ne-au parvenit într-un mod destul de indirect, prin decizia Președintelui Truman de a nu transmite anumite secrete URSS-ului.

În urmă cu câteva luni, când bomba era doar un zvon, circula pe scară largă credința că divizarea atomului este doar o problemă de fizică, și că atunci când fizicienii o vor rezolva, o armă nouă și devastatoare va fi accesibilă aproape oricui. (În orice moment, conform zvonului respectiv, un nebun singuratic dintr-un laborator ar putea să pulverizeze lumea civilizată, cu aceeași ușurință cu care ai pune mâna pe o petardă).

Dacă acest lucru ar fi fost adevărat, întregul curs al istoriei ar fi fost schimbat în mod abrupt. Distincția dintre statele mari sau mici ar fi fost obliterată, și puterea Statului asupra individului ar fi fost serios diminuată.

Dar din remarcile Președintelui Truman și din varii comentarii care s-au făcut asupra lor, reiese că bomba este exorbitant de scumpă și că producerea ei ar presupune un enorm efort industrial, pe care numai trei sau patru țări din lume sunt capabile să îl facă.

Acest punct este de o importanță cardinală, deoarece poate însemna că descoperirea bombei atomice, departe de a schimba cursul istoriei, nu va face altceva decât să intensifice curentele care s-au concretizat deja în ultimii zece ani.

Este un lucru binecunoscut faptul că istoria civilizației este în mare parte o istorie a armelor. S-a tot subliniat în mod particular conexiunea dintre descoperirea prafului de pușcă și răsturnarea feudalismului de către burghezie.

Și deși nu am niciun dubiu că pot fi identificate și excepții, cred că regula următoare este în general adevărată: epocile în care arma dominantă este una scumpă sau dificil de fabricat tind să fie epoci ale despotismului, în vreme ce atunci când arma dominantă este ieftină și simplu de produs, oamenii obișnuiți au o șansă.

Așadar, pe când tancurile, navele de război și bombardierele sunt arme inerent tiranice, puștile, muschetele, arcurile și grenadele de mână sunt arme inerent democratice. O armă complexă îi face pe cei puternici mai puternici, în vreme ce o armă simplă – atâta vreme cât nu are un contra-răspuns – le ascute ghearele celor slabi.

Marea epocă a democrației și a autodeterminării naționale a fost epoca muschetei și a puștii. După ce s-a inventat cremenea, și înainte de inventarea capsei detonatoare, muscheta era o armă relativ eficientă, și în același timp suficient de simplă cât să poată fi produsă aproape oriunde.

Combinația acestor calități a făcut posibil succesul revoluțiilor americane și franceze, și a făcut din insurecțiile populare o treabă mult mai serioasă decât ar putea fi în ziua de azi. După muschetă a venit pușca cu încărcare prin chiulasă.

Aceasta era prin comparație ceva mai complexă, dar tot putea fi produsă de zeci de țări, și era ieftină, ușor de transportat ilegal și economică cu muniția. Chiar și cele mai înapoiate țări puteau întotdeauna să pună mâna pe puști dintr-o sursă sau alta, așa că burii, bulgarii, abisinienii, marocanii – și chiar tibetanii – au putut să se lupte pentru independența lor, uneori cu succes.

Dar ulterior fiecare stadiu de dezvoltare al tehnicii militare a favorizat statul în fața individului, și țările industriale în raport cu cele mai înapoiate tehnologic. Sunt din ce în ce mai puține centre de putere

. Deja, în 1939, mai erau doar cinci state capabile să poarte războaie pe scară largă, iar acum mai sunt doar trei – și în ultimă instanță, poate chiar numai două.

Acest curent este evident de ani de zile, și a fost subliniat de câțiva observatori chiar și înainte de 1914. Lucrul care l-ar putea inversa este descoperirea unei arme – sau, ca să mă exprim mai general, a unei metode de a lupta – care să nu fie dependentă de concentrații uriașe de instalații industriale.

Din varii semne, putem deduce că rușii nu posedă încă secretul construirii bombei atomice; pe de altă parte, pare să existe un consens în opinii că este o chestiune de doar câțiva ani până îl vor poseda. Așadar avem înaintea noastră prospectul a două sau trei super-state monstruoase, fiecare posesoare a unei arme prin intermediul căreia milioane de oameni ar fi uciși în câteva secunde, care își vor diviza lumea între ele.

S-a presupus oarecum în pripă că acest lucru va presupune războaie mai mari și mai sângeroase, și poate chiar sfârșitul civilizației mașinilor. Dar să presupunem – și acesta este cel mai probabil scenariu – că marile națiuni supraviețuitoare vor face un acord tacit să nu folosească niciodată bomba atomică una împotriva celeilalte.

Să presupunem că o vor folosi, sau vor amenința că o vor folosi, doar împotriva celor incapabili să riposteze. În acest caz ne-am întors în același loc din care am plecat, singura diferență fiind aceea că puterea este concentrată în și mai puține mâini și că perspectiva popoarelor vasale și a claselor asuprite este una și mai lipsită de speranță.

Când James Burnham a scris Revoluția managerială, multor americani li se părea probabil că nemții vor câștiga războiul în Europa, și era așadar natural să presupună că Germania, și nu Rusia, va domina marele continent Eurasiatic, în vreme ce Japonia va rămâne stăpână peste Asia de Est. Acest lucru a fost o greșeală de calcul, dar ea nu afectează argumentul principal. Pentru că imaginea geografică a noii lumi oferită de Burnham s-a dovedit a fi corectă.

Din ce în ce mai evident suprafața Pământului este parcelată între trei mari imperii, fiecare izolat și fără contact cu restul lumii, și fiecare dintre ele conduse, sub o acoperire sau alta, de o oligarhie autoproclamată.

Târguiala cu privire la stabilirea frontierelor este în curs, și va continua vreo câțiva ani de-acum încolo, iar a treia dintre aceste super-puteri, Asia de Est, dominată de China – este încă în stadiul de potențialitate, mai degrabă decât de actualitate.

Dar curentul general este unul de netăgăduit, și orice descoperire științifică din ultimii ani nu a servit decât la accelerarea lui.

Ni s-a spus odată că avionul a „abolit frontierele”; de fapt, frontierele au devenit cu adevărat impenetrabile numai de când avionul a devenit o armă serioasă. Radioul era odată lăudat ca o modalitate de a promova înțelegerea și cooperarea; s-a dovedit a fi un mod de a izola o națiune de alta.

Bomba atomică ar putea finaliza acest proces prin lipsirea claselor exploatate și a oamenilor de orice putere de a se revolta, și în același timp i-ar pune pe posesorii bombei pe picior de egalitate militară. Fără puterea de a se cuceri unul pe celalalt, aceste state vor continua să conducă lumea împreună, și e dificil de văzut cum ar putea fi înclinată balanța altfel decât prin schimbări demografice lente și imprevizibile.

De patruzeci sau cincizeci de ani încoace, d-nul H. G. Wells și alții ne-au prevenit că omul este în pericol de a se autodistruge cu propriile sale arme, lăsând furnicile sau vreo altă specie gregară să ne ia locul.

Oricine a văzut orașele în ruină din Germania va găsi această idee cel puțin plauzibilă. Cu toate acestea, dacă ne uităm la lume ca la un întreg, tendința este, deja de mai multe decenii, să virăm nu către anarhie, ci către reimpunerea sclaviei.

Este posibil că nu ne îndreptăm spre un haos generalizat, ci către o epocă la fel de oribil de stabilă ca imperiile sclavagiste ale Antichității. 

Teoria lui James Burnham a fost mult discutată, dar foarte puțini oameni s-au gândit până acum la implicațiile ei ideologice – și anume, la tipul de viziune asupra lumii, tipul de credințe și structura socială care ar fi probabil dominante într-un stat în același timp de necucerit și într-o permanentă stare de „război rece” cu vecinii săi.

Dacă bomba atomică s-ar fi dovedit a fi ceva ieftin și ușor de manufacturat, precum o bicicletă sau un ceas cu alarmă, ar fi avut potențialul de a ne plonja înapoi în barbarie, dar ar fi însemnat, pe de altă parte, sfârșitul suveranității naționale și a poliției de stat ultra-centralizate.

Dacă în schimb, așa cum pare să fie cazul, este un obiect rar și costisitor, la fel de greu de produs ca o navă de război, este mult mai probabil că va pune capăt războaielor pe scară largă cu costul prelungirii indefinite a acelei „păci care nu este pace”.

George Orwell, «Tribune», 19 octombrie 1945

25/04/2022 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , | Un comentariu

PREMIERUL BRITANIC Boris Johnson a declarat că niciodată după al Doilea Război Mondial, Europa nu s-a mai aflat într-o asemenea primejdie

Noul Război Rece a început și va dura decenii

Toată lumea occidentală este, în aceste ore, frământată de întrebarea dacă Putin va ataca sau nu Ucraina. Președintele SUA, Joe Biden, a anunțat oficial la Casa Alba că Putin a luat decizia: va începe războiul.

La rândul său, premierul britanic, Boris Johnson, ne-a spus că niciodată după al Doilea Război Mondial Europa nu s-a mai aflat într-o asemenea primejdie de război. În sfârșit, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, ne-a spus și el că situația este ”extrem de gravă”.

Adevărul este că, în momentul acesta, există toate premisele declanșării și ocupării Ucrainei de către noua Armată Roșie. Circa 200.000 de militari ruși, cu toată tehnica din dotare, sunt masați la granița de est și de nord a Ucrainei. De partea cealaltă, la granița de Vest a fostei republici sovietice, adică ceea ce numim noi flancul de Est al NATO, din Polonia și până în România, este alertă generală. Astfel, 10.000 de militari americani sunt masați în Polonia.

În România, cu o reprezentare diplomatică mult inferioară Varșoviei, sunt circa 1.800 militari americani. La noi sunt așteptați și francezi, și portughezi. Nu tot flancul de Est al NATO vede la fel de clar precum Polonia și România pericolul rusesc. Astfel, Ungaria, Bulgaria dar și Cehia sau Croația au o altă viziune față de Moscova, Budapesta considerând oficial Moscova partenerul său strategic. O să întrebați cum se leagă acestea de decizia lui Putin de a ataca sau nu Ucraina?

În mediile diplomatice de la București sunt multe ecouri din marile capitale ale lumii, brusc interesate de România și Marea Neagră. Cel mai îngrijorător lucru ce riscă să iasă din logica politico-diplomatică tradițională este transformarea radicală, ca om și caracter, a lui Vladimir Putin.

De altfel, acum două săptămâni, după întâlnire de la Kremlin, la masa de marmură lungă de șase metri, altminteri fabricată în Italia, președintele Macron a făcut între altele o declarație esențială: ”Putin este cu totul alt om, de nerecunoscut, față de cel pe care l-am întâlnit acum 3 ani pe Riviera franceză”.

Produsul intern brut al Rusiei este mai mic decât cel al Italiei și este de circa 12 ori mai mic decât cel al statelor membre NATO

Un război Rusia-Ucraina nu este, din capul locului, sprijinit de nicio logică. Produsul intern brut al Rusiei este mai mic decât cel al Italiei și este de circa 12 ori mai mic decât cel al statelor membre NATO! Rusia avea enorm de câștigat din vânzările de gaz către Occident. Mai mult, politica discutabilă dintre SUA și China a ajutat la crearea unei noi alianțe între Moscova și Beijing.

Spre deosebire de Rusia, China nu mai e un gigant cu picioarele de lut. China are un PIB comparabil cu al SUA, produce tehnologie proprie și este principalul exportator mondial. NATO nu amenința sub nicio formă Rusia iar aceasta își păstra oricum Crimeea, ocupată în 2014, ca și Donbas-ul, unde Ucraina nu mai are de facto puterea administrativă. Nu exista niciun pericol pentru Rusia ca Ucraina să intre în NATO.

Cu o populație aproape dublă față de România, Ucraina a avut anul trecut un PIB de 140 miliarde de dolari, față de 248 de miliarde cât a înregistrat România, cu toate problemele sale. Ucraina rămâne, ca și Rusia cu care este atât de apropiată din punct de vedere cultural și etnic, un stat oligarhic fără o democrație autentică, fără justiție independentă – aici se aseamănă înspăimântător cu România – fără respectarea drepturilor minorităților. Practic minoritatea română din Ucraina nu este recunoscută.

Astăzi, pe 20 februarie, s-a încheiat Olimpiada de Iarnă de la Beijing. Se pare că președintele Xi Jinping al Chinei l-a rugat pe Putin să nu atace în timpul Jocurilor Olimpice. De astăzi tunurile pot începe oricând să tragă. Din oră în oră, presa aduce la cunoștință tot felul de conflicte armate din Donbas. Practic se furnizează constant pretexte pentru invazie. Problema fundamentală este cu totul alta: occidentali au aflat că Putin este înconjurat de fel de fel de persoane, presupuse cu puteri paranormale. De asemenea, el se consideră apărătorul creștinătății, iar Moscova ar fi a treia Romă. Această curte de vrăjitori și preoți ultranaționaliști ruși au, se pare, o mare influență asupra Președintelui Rusiei. Cu alte cuvinte, decizia de pace sau război nu e luată pe o analiză rece ci pe decizii pe care, în cel mai bun caz, le putem numi emoționale.

Al Doilea Război Rece a început în Europa

Pare ciudat, dar pentru noi, lumea din afara fostului spațiu sovietic, invadarea sau nu a Ucrainei nu mai este atât de relevantă. Din toamna trecută, de când Putin a masat primele trupe la frontiera Ucrainei, din Polonia și până în România și Bulgaria s-a ridicat o nouă Cortină de Fier. Al Doilea Război Rece a început în Europa. Câtă vreme Putin va fi la Kremlin – oficial el ar trebui să rămână acolo până în 2032 – Vestul nu va mai avea încredere în Moscova. Acest conflict izbucnit din senin și iarbă verde a atras atenția Occidentului că fosta URSS nu a capitulat definitiv în 1991, când a pierdut primul Război Rece. Pentru Moscova lui Vladimir Putin acesta a fost doar un Armistițiu. După 30 de ani, Rusia reîncepe ostilitățile.

În acest al Doilea Război Rece, România a picat de partea bună a graniței. Atenția Statelor Unite se va îndrepta, așa cum a fost și după al Doilea Război Mondial, spre întărirea acestei frontiere de Est. Lucrul acesta se va face în primul rând militar prin dislocarea de trupe și antrenarea soldaților români. Cinstit vorbind Armata de azi a României e doar puțin mai performantă decât Justiția și Administrația, care sunt practic nefuncționale.

Astfel, în 10 ani, probabil că România va avea o armata mică, dar puternică, așa cum sunt astăzi armatele din țările nordice sau din Polonia. Lucrul cel mai important este că Vestul va investi în soft power, în capacitatea României de a crea prosperitate și de a deveni atractivă, inclusiv pentru cei de dincolo de Cortina de Fier. Pentru asta UE și SUA vor fi mult mai atente la buna guvernare a României.

Desigur, aici nu putem decât să sperăm că nu vor continua să facă și confuzii majore, așa cum a fost cu așa zisa luptă împotriva corupției, în realitate o modalitate, adesea primitivă, de reglare de conturi politice și de eliminare a adversarilor.

Să fie clar pentru toată lumea: la început, cel puțin, țara noastră nu va trece ușor prin acest Război Rece. România nu are relații comerciale cu Rusia, în afara importurilor de gaz. Totuși, un embargou impus Moscovei va afecta grav și Bucureștiul. Germania depinde de gazul rusesc. Dacă intră în recesiune economia germană, intră în recesiune economia României, care produce pentru Germania.

Apoi, Bucureștiul are câteva probleme grave în acest moment, inclusiv un Guvern incapabil deocamdată să-și găsească o cadență sau absența, timp de prea mulți ani, a unei politici externe coerente.

Pare ușor ciudat să vorbești la București, astăzi, în traficul îngrozitor al orașului, printre construcțiile de tot felul, în cafenelele și restaurantele în care nimeni nu respectă regulile anti-pandemie, de un nou Război Rece.

Și totuși, treptat, el se va face simțit inclusiv prin manipulările de tot felul ce vor avea ca scop destabilizarea pe cât posibil a unui stat pe care însuși Președintele său l-a numit, într-un moment de criză, ”stat eșuat”.

20/02/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: