CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Când a început pentru România al doilea război mondial ?

28 iunie 1940 – începutul războiului, încă neterminat

Războiul este, înainte de toate, o tragedie individuală. Familială, comunitară, naţională şi abia apoi globală.

În acest sens, fiecare individ, prin extensie – fiecare naţiune, are o percepţie proprie a catastrofei care a fost cel de-al doilea război mondial.

Percepţie care vizează şi data începerii războiului.

Deşi în cazul Europei, tradiţia menţionează 1 septembrie 1939 ca zi în care a început al doilea război mondial, unele state si  implicit popoare, au fost atacate militar încă din 1938.

În cazul nostru, al foştilor cetăţeni ai României interbelice, războiul a început pe 28 iunie 1940.

Chiar dacă n-au existat confruntări militare, decât unele izolate, incidentale. Chiar dacă statul s-a retras peste Prut fără a opune rezistenţă.

Pentru omul rămas în teritoriul părăsit de România şi ocupat imediat de URSS, fărădelegile şi crimele la care s-au dedat sovieticii, altfel decât război nu pot fi numite.

Deportările din 12-13 iunie 1941 au demonstrat definitiv felul cum intenţionau să se comporte ocupanţii ruşi, în vreme de pace (căci ruşii nu vorbesc despre război decât începând cu 22 iunie 1941), în teritoriul atât de impertinent considerat de ei „eliberat”.

Că a fost ocupaţie, îi este clar oricărui om cu minte. Însuşi faptul introducerii armatei sovietice, a administraţiei sovietice, a legilor sovietice, în teritoriul din estul şi din nordul României, imediat după plecarea administraţiei româneşti, este dovada incontestabilă a ocupaţiei.

Eliberare a fost în vestul Europei. Nemţii au fost forţaţi să se retragă din ţările ocupate, însă anglo-americanii nu le-au luat locul. Cel puţin nu la nivelul de înţelegere al omului de rând.

Aici, în estul Europei, războiul al doilea mondial este perceput diferit decât în ţările din vestul european.

Măcar din considerentul că este rememorat mai des.

Războiul nu s-a sfârşit pentru această parte a lumii odată cu înfrângerea Germaniei hitleriste, ci a continuat până la înfrângerea, în 1989, a celuilalt mare agresor – URSS.

Eliberarea de care s-au bucurat cetăţenii ţărilor vest-europene, dincolo de relativitatea firească la nivel politic, a fost pentru individul din statele respective una pe deplin perceptibilă, în comparaţie cu ocupaţia sovietică a estului, venită în locul celei germane, care pe lângă întreruperea evoluţiei fireşti a statelor acaparate, a curmat şi vieţile a milioane de europeni, încă mult timp după ce, oficial, al doilea război mondial s-a sfârşit în Europa.

Tragedia trăită de europenii aflaţi sub controlul Moscovei şi a regimurilor-clone ale ei, este cauza principală a lipsei de reconciliere cetăţeneşti din cadrul statelor ocupate mai mult de jumătate de secol în urmă de ruşi, cu sau fără minorităţi rusofone, dar şi a divergenţilor persistente între ţările respective şi urmaşul cotropitorului sovietic – Rusia.

Dar şi alt aspect, important pentru orgoliul naţional al statelor est-europene, aflate anterior, în timpul războiului, în conflict cu URSS, nu poate fi neglijat, în conturarea atitudinii circumspecte a acestora faţă de Rusia actuală.

E vorba de frontiere.

Frontiere care au fost impuse de un stat agresor – URSS. Şi care au rămas neschimbate şi după dezintegrarea imperiului roşu.

Statele vest-europene atacate şi ocupate de Germania în cel de-al doilea război mondial şi-au restabilit hotarele odată cu eliberarea „anglo-americană”.

Statelor est-europene li s-au impus hotare noi. Beneficiar al cărei impuneri a fost în primul rând Uniunea Sovietică.

Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia, România, ţări paşnice din răsăritul european, victime ale agresiunii în al doilea război mondial, rămân şi azi fără teritoriile ocupate atunci de agresorii URSS şi Bulgaria.

 Cehoslovaciei postbelice i s-a luat de către sovietici teritoriul răsăritean, ocupat în 1938-1939 de Ungaria.

Până la urmă, războiul n-a fost câştigat de cei drepţi şi nevinovaţi, ci de agresori. În ce ţine de estul Europei.

În consecinţă, nu se poate vorbi despre sfârşitul războiului, din moment ce faptele care au marcat începerea lui, nu au fost încă în totalitate lichidate.

În definitiv, Japonia nici până astăzi nu a semnat cu Rusia (cu URSS) un tratat de pace, fiind, în termeni diplomatici, în stare de război cu aceasta. Anume din cauza refuzului ruşilor de a retroceda teritorii japoneze ocupate.

În ce priveşte Republica Moldova, aceasta se află într-o situaţie singulară în contextul anexiunilor teritoriale sovietice din Europa.

Spre deosebire de ţările care au fost înglobate complet în URSS (Estonia, Letonia, Lituania) şi spre deosebire de teritoriile europene anexate în timpul şi după sfârşitul războiului, rămase în cadrul  Rusiei post-sovietice (Prusia Orientală, Karelia, Salla, Petsamo, Arbene, nordul şi sudul lacului Peipus), în cadrul Belarusului post-sovietic (Polonia Răsăriteană), în cadrul Ucrainei post-sovietice (nordul Bucovinei, sudul Basarabiei, Insula Şerpilor, Polonia Răsăriteană, Transcarpatia), dar şi în cadrul Bulgariei post-comuniste (Cadrilaterul), în cadrul Poloniei post-comuniste (Prusia Orientală, Gdansk, Silezia, Neumark, Pomerania), în cadrul Greciei (Dodecanezul), în cadrul Lituaniei post-sovietice (vestul regiunii Vilnius), Republica Moldova este azi independentă, nefiind însă stat separat la momentul ocupaţiei sovietice.

Statul în care vieţuim în prezent poate fi considerat succesorul României interbelice, dar şi al Uniunii Sovietice.

În cazul afirmării succesiunii din Regatul României, chiar omiţând logica reîntregirii statale fireşti, apare problema atitudinii faţă de agresorul URSS, care a ocupat estul şi nordul României pe 28 iunie 1940. Or, atitudinea respectivă trebuie să fie una demnă, în sensul declarării oficiale a agresiunii sovietice. Lucru care nu se întâmplă.

Iar în cazul afirmării succesiunii din Uniunea Sovietică, va trebui asumată şi calitatea de agresor a acesteia. Lucru care la fel nu se întâmplă.

Statul Republica Moldova a găsit însă o modalitate să evite controversa legată de originea şi identitatea sa, considerându-se apărut odată cu declararea independenţei în 1991, ignorându-şi sau chiar negându-şi trecutul.

Însă doar în ce ţine de istoria sa românească, nu şi de cea sovietică. Statul, în esenţă, ne este azi condus de sovietici.

Iar sovieticii au fost agresori.

Războiul început de ei în teritoriul de azi al Republicii Moldova, pe 28 iunie 1940, încă nu s-a terminat.

Oricât de laşi (sau idioţi) ar fi azi persoanele aflate în fruntea statului, ignorarea propriei istorii, a istoriei văzute nu neapărat din perspectiva întregii naţiuni române, ci măcar din perspectiva bucăţii de pământ moldovenesc pe care aceştia îl necinstesc, negându-i suferinţa adusă de ocupanţii ruşi, nu face decât să le dea lor, „conducătorilor”, dar şi statului în întregime, o notă de nelegitimitate.

Nelegitimitate care ne-a marcat istoria la 16 mai 1812 (ocupaţia ţaristă), la 1 iunie 1878 (re-anexarea rusească a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail), la 28 iunie 1940 (ocupaţia sovietică), la 26 august 1944 (ocupaţia sovietică repetată), la 2 septembrie 1990 (separarea RMN).

Nelegitimitate care ne va marca încă mult timp existenţa, având în vedere doar acutizarea acţiunilor contra moldovenilor ale urmaşilor de sânge ai agresorului prin definiţie URSS.

natiadinurma.wordpress.com

22/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

COTA 789 – ULTIMA REDUTA. VIDEO

Acest film documentar subtitrat, despre România în Primul Război Mondial, a fost realizat după memoriile unui american de origine română, Dimitrie Dimăncescu.
Acesta a crescut într-un sat din România şi s-a mutat apoi la Bucureşti cu familia. A fost un elev foarte bun, iar în 1913, când era licean, a înfiinţat Cercetaşii României.

Doi ani mai târziu, la 19 ani, s-a înrolat voluntar. Ulterior,i s-a alăturat şi fratele, Ion.

Dimitrie a devenit ofiţer în regimentul „Vânători” nou înfiinţat de către principele Carol.

Dimitrie a ţinut un jurnal despre experienţele din armată, iar mai târziu, exilat în SUA, şi-a publicat memoriile.
Documentarul este relatarea lui Dimăncescu despre Primul Război Mondial şi cei 2000 de kilometri cumpliţi pe care i-a străbătut, începând ca locotenent şi sfârşind căpitan decorat.

Filmul acoperă experiențele dramatice ale soldatului Dimăncescu pe frontul românesc, confruntarea acestuia cu Norton Griffiths, colonelul britanic trimis să saboteze sondele petroleiere românești și bătăliile aprige cu germanul Erwin Rommel la Cota 789.

Episodul este dedicat evenimentelor de pe Dealul Coşna din 1917, unde, în două săptămâni de lupte sângeroase, armata română s-au confruntat cu armata germană.
Deoarece Primul Război Mondial este acum o amintire îndepărtată, a rămas de datoria scriitorilor, artiștilor și regizorilor să reproducă evenimentele acelor vremuri care au schimbat soarta națiunilor. Bătălia de la Cota 789 este unul dintre acele momente dramatice.

Evenimentele se petrec între august 1916 și decembrie 1918.

În centrul peliculei stă patriotismul extraordinar al celor 350.000 de tineri români care și-au jertfit viața, iar alți 150.000 au fost răniți sau au dispărut fără urmă în acele vremuri.

14/08/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: