Războiul de un secol al rușilor cu ucrainenii și moștenirea otrăvită a regimului Putin

Publicația online https://www.veridica.ro. scrie că războiul pe care Putin îl poartă astăzi în Ucraina este rezultatul unor acumulări istorice, și cu siguranță el nu ar fi fost posibil în absența dictaturii. Indiferent însă de rezultatul său concret, el va duce la schimbarea iremediabilă a Rusiei.

Imoral, criminal și ilegal, războiul împotriva Ucrainei este poate ultimul act al unui imperiu, care deși a dispărut de mult, s-a încăpățânat să supraviețuiască în mințile și sufletele multora dintre rușii care-l susțin pe Putin.

 Putin a reușit să aducă Rusia în pragul unor schimbări civilizaționale, după desăvârșirea cărora vom putea afirma că epoca imperială a Rusiei s-a încheiat cu adevărat.

Valabil nu doar pentru Ucraina, dar și pentru Republica Moldova, este sfârșitul purgatoriului civilizațional în care au stagnat aceste state după destrămarea Uniunii Sovietice. Faptul că rusificarea, cu precădere a Moldovei, a continuat mai accelerat și mai adânc decât a făcut-o în timpul existenței statului sovietic este o constatare verificabilă cu ochiul liber, pentru oricine a avut ocazia să ajungă în acele țări.

În pofida absenței unor succese economice durabile și a unor inițiative regionale funcționale, politica Rusiei față de aceste state a înregistrat succese remarcabile în doar două direcții.

Prima, cea mai importantă, a fost menținerea acestor state într-un soi de spațiu civilizațional intermediar, în care delimitările nu se petreceau pe criterii moderne ci în funcție de orientarea geopolitică. Disputele politice din Ucraina și Republica Moldova nu erau alegeri între dreapta și stânga, între liberalism și social-democrație sau orice altceva, ci pendulări imaginare între Est și Vest.

Estul, reprezentat de Rusia, spre deosebire de Vest, a cărui încarnare a rămas mai tot timpul imprecisă, avea imensul avantaj al unui univers cultural și lingvistic comun, alimentat copios de Moscova.

Prin politicile sale culturale, dar mai ales prin proiecțiile sale imperiale, Rusia a reușit în cele trei decenii scurse de la destrămarea URSS să continue să timoreze serios manifestarea spiritului național al populației ne-rusificate din aceste țări, taxându-l de fiecare dată când se făcea simțit drept „naționalism”.

Deși pretinde că duce un război împotriva „fascismului din Ucraina”, Rusia duce de fapt un război împotriva tuturor celor care se consideră ucraineni. În bună măsură, războiul de astăzi este o continuare istorică a conflictelor suprapuse care s-au desfășurat pe teritoriul Ucrainei în perioada 1918-1921.

Apariția statului național ucrainean, în martie 1918, la umbra baionetelor germane, draparea imperialismului rusesc în steaguri roșii, după retragerea Germaniei din Ucraina, a făcut ca războiul ruso-ucrainean, atunci început, să fie trecut în plan secund de marele război civil între bolșevici și ceilalți.

În cele din urmă, Lenin a înțeles că nu-i poate păstra pe ucraineni în interiorul imperiului, parțial restaurat sub forma Uniunii Sovietice, decât dacă înființează un stat ucrainean. Politica de „indigenizare” (korenizația), care presupunea nu doar construcția unui stat ucrainean loial Moscovei, dar și folosirea pe scară largă a cadrelor provenite din etnia majoritară, în dauna bolșevicilor din rândul ucrainenilor rusificați și a celor din rândul coloniștilor ruși, a fost dovada faptului că Lenin a înțeles că ucrainenii au încetat să fie doar „rușii mici”.

După amnistierea celor care luptaseră cu bolșevicii sub steagurile Republicii Populare Ucraina (declarată pe teritoriile ucrainene ce făcuseră parte din Imperiul Rus) și ale Republicii Ucrainene de Vest (declarată pe teritoriile aflate sub controlul Imperiului Austro-Ungar până la sfârșitul anului 1918, în principal Galiția), la mijlocul anilor ’20, mulți dintre ucrainenii galițieni s-au întors în Uniunea Sovietică pentru a valorifica șansa oferită de Lenin de a avea un stat ucrainean, fie el și bolșevic.

Deși la începutul anilor ’30 a stopat politica de „indigenizare”, Stalin a știut tot timpul că alimentarea Ucrainei sovietice cu teritorii poloneze, românești și maghiare era singura modalitate de a cumpăra loialitatea ucrainenilor față de imperiul sovietic. Prin represiune națională și concesii teritoriale, care au continuat și în timpul lui Hrușciov, Moscova a reușit să temporizeze construcția națională a ucrainenilor, hrănindu-i din plin cu sentimente anti-poloneze, anti-românești și anti-occidentale, revers al rusofiliei intens cultivate.

Astăzi, în pofida jalnicelor încercări ale propagandei lui Putin de a nega acest lucru, confruntarea este una neintermediată ideologic, între rușii care refuză, ca și Putin, să accepte ideea unei națiuni ucrainene și ucrainenii care vor să se desprindă iremediabil de Rusia, refuzând să fie considerați ruși. Războiul lui Zelenski de astăzi îl continuă pe cel al lui Pavel Skoropadski și al lui Simeon Petliura, dar astăzi, Occidentul nu-i mai aruncă pe ucraineni în săbiile generalilor albi ruși și nici în bătaia puștilor bolșevice, de dragul restaurării imperiului rus.

Acest război va lăsa răni de neșters în memoria istorică a ucrainenilor, iar pe lângă faptul că accelerează desăvârșirea construcției acestei națiuni, o va transforma în cel mai redutabil baraj în calea oricăror încercări rusești de expansiune în Europa.

Pierderea supremației canonice rusești

Un alt efect important al războiului este pierderea unității Bisericii Ortodoxe Ruse. Deși legată organic de statul sovietic, care a restaurat-o în 1943, Biserica Ortodoxă Rusă a reușit să îi supraviețuiască acestuia. Mai mult, ea și-a reluat destul de repede consolidarea, beneficiind de un masiv sprijin politic și material din partea lui Putin. În 2007, Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate, înființată ca structură autocefală de către ierarhi ruși emigrați din Rusia după victoria bolșevicilor în Războiul civil, a reintrat în comuniune canonică cu Biserica Ortodoxă Rusă, fapt care a pus capăt unei schisme de 80 de ani.

Ocuparea Crimeii de către Moscova și intervenția militară rusă din S-E Ucrainei au alimentat încercarea ucrainenilor de a crea o biserică ortodoxă autocefală, independentă de Moscova. Și în acest caz, partizanii autonomiei canonice a ortodoxiei ucrainene au avut un precedent istoric de natură să-i legitimeze.

În 1921, un sinod al tuturor ucrainenilor a înființat Biserica Ucraineană Autocefală, care în 1924 a fost recunoscută de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, deși la acea vreme Ucraina era deja ocupată de bolșevici.

Recunoașterea noii Biserici Ucrainene Autocefale în 2018, printr-un tomos al Patriarhiei de la Constantinopol, a fost un adevărat succes al mandatului Președintelui Poroșcenko. Prin simpla sa restaurare, Biserica Ortodoxă Autocefală a Ucrainei a pus capăt supremației canonice a Moscovei în Ucraina, iar de această dată, existența sa se anunță de lungă durată. Ca și românii, ucrainenii vor avea pe lângă Biserica Unită cu Roma o a doua biserică națională, deși este de așteptat ca multe dintre controversele de astăzi să se prelungească mult după terminarea războiului.

Moștenirea otrăvită a regimului Putin. Ce va trebui să facă Occidentul pentru ca Rusia să nu se scufunde în haos

Poate una dintre cele mai importante consecințe ale înfrângerii în acest război va fi eșecul ideii imperiale, ceea ce va atrage după sine și punerea în discuție a autoritarismului ca model de dezvoltare. Deși o serie de intelectuali, cu precădere istorici și politologi, au dezvoltat în ultimul deceniu o complexă teorie a „prețului istoric” pe care Rusia și rușii trebuie să-l plătească pentru imperiu, este de așteptat ca viitoarea dezbatere să fie cu atât mai acută cu cât prețul plătit de această dată va fi mai mare.

Rusia a pierdut moral și politic acest război, indiferent de cum vor arăta rezultatele sale teritoriale, iar înfrângerile administrate de Ucraina au spulberat imaginea unei armate ruse redutabile.

Cei care speră într-o revenire spectaculoasă, așa cum s-a întâmplat după dezastrele militare din anii 1941-1942, ignoră diferențele fundamentale dintre cele două momente. Pe fond, indiferent de cât de cordiale sunt declarațiile Beijingului, deși nu este cazul în ultima vreme, Rusia nu are aliați, cu excepția Iranului, care își vinde scump loialitatea.

Nici revitalizarea industriei de război ruse nu se poate produce cu rapiditatea de care are nevoie astăzi Putin. Stalin a reușit să mute industria sovietică grea dincolo de Urali, într-un interval de timp în care oricum a primit armament, mașini și provizii din SUA și Anglia, doar pentru că în anii ’30 sovieticii pregătiseră intens toată infrastructura pentru un astfel de moment, fiind convinși că războiul cu Occidentul este inevitabil.

Salvarea industriei sovietice de război de la distrugere a fost posibilă doar pentru că în noile locuri fuseseră deja construite, cu mulți ani înainte, căi ferate, drumuri, rețele electrice, ba chiar fundații. Acum, lucrurile stau cu totul altfel.

Nici în condițiile militarizării totale a economiei, lucru de altfel puțin probabil, industria rusă de astăzi nu este capabilă să reintroducă în producție o mare parte din creațiile industriei militare sovietice. În pofida strălucitoarei proiecții de modernitate și înaltă tehnicitate, a etalării deșănțate a celebrului lux al oligarhilor ruși, gradul de tehnologizare al economiei rusești nu a făcut decât să scadă în ultimele decenii, țara fiind adânc dependentă de importuri în mai toate domeniile.

Din nou, așa cum au făcut-o după Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez sau după dezastrele militare din Primul Război Mondial, rușii vor fi nevoiți să constate că autocrația este în esență ineficientă și coruptă, indiferent de forma pe care o ia ea. Frustrarea pentru viețile irosite de dragul imperiului imposibil va fi dublată de complexul colectiv al vinei istorice, iar crimele războiului vor fi cunoscute și acceptate și în Rusia, imediat după căderea regimului Putin.

O abordare frontală a acestor subiecte ar trebui să ducă la o absorbție critică a propriului trecut, la o reevaluare a istoriei și la o punere în discuție a eternei probleme rusești, statul. Rușii nu au mai nimic de recuperat sau menajat din prezentul autoritar. Putin nu a reușit să creeze o administrație performantă, nici o economie puternică, iar societatea rusă a rămas profund dezechilibrată. Rusia post-putinistă, spre deosebire de Germania post-nazistă, nu poate fi reconstruită pe baza industriașilor care au servit vechiul regim și nici nu are o administrație eficientă, ale cărei competențe să fie recunoscută de noul regim.

Pericolul cel mare la adresa reevaluării experienței istorice rusești, din care poate reieși noul model politic al acestei țări, care trebuie să absoarbă și să raționalizeze schimbările deja produse, vine din faptul că sistemul politic putinist este unul care predispune la anarhie și criminalitate. Deși Putin se mai află încă la putere, în adâncul structurilor pe care se sprijină regimul său – o combinație toxică între instituțiile militare, administrație și proprietari de active – a început deja o luptă surdă pentru reîmpărțirea bogățiilor.

Ca în blamații ani ’90, din care propaganda susține că Putin a ridicat „noua” Rusie, au loc zilnic jafuri și confiscări de active, în care diverși potentați locali, cu ajutorul serviciilor speciale și al justiției corupte, încearcă să se conecteze cât mai solid la imensele fluxuri financiare puse în mișcare de nevoile războiului, dar și să-și pregătească viitoarele poziții.

Oameni ca Alexei Miller, șeful Gazprom, Igor Secin, cel de la Rosneft, dar și „pașnicul” Serghei Sobianin, primarul Moscovei, dar nu doar ei, finanțează direct o serie de formațiuni militare, urmând exemplul celor de la Wagner. Dacă lucrurile vor continua așa, viitoarele războaie mafiote din Rusia post-Putin vor semănă mai degrabă cu niște mici războaie civile. Amploarea jafurilor și a crimelor va fi atât de mare, încât cei care vor conduce aceste ostilități vor fi nevoiți cumva să le justifice ideologic, fapt care nu va face decât să alimenteze confruntările.

Peste toate acestea se va suprapune o nouă „paradă a suveranităților”, la care, de această dată, vor lua parte republicile naționale din Federația Rusă. Evident, în fruntea acesteia vor sta liderii naționali, pe care pare că se sprijină astăzi regimul.

Prea puțin preocupați de emanciparea politică sau culturală a propriilor supuși, lideri ca Ramzan Kadîrov, autocratul Ceceniei, sau Rustam Minihanov, președintele Tatarstanului, dar nu doar ei, vor încerca să se sustragă schimbărilor care se vor petrece în partea europeană a Rusiei, drapându-se în lozinci naționale.

Pe fondul unei societăți care cu siguranță își va redescoperi spiritul critic, cu o armată umilită și complexată de vinovăția crimelor comise în Ucraina, și cu servicii speciale mult prea preocupate pentru a-și „vinde” loialitatea noilor lideri, astfel de încercări de evadare din Federația Rusă vor avea multe șanse de succes în epoca post-Putin.

În absența unei ocupații militare străine, de fapt imposibile, care să-și propună democratizarea Rusiei, așa cum s-a petrecut în Germania și Japonia, rușii nu au instrumentele și nici precedente istorice solide pentru a face față singuri unei astfel de sarcini istorice.

Moștenirea otrăvită a regimului Putin va genera efecte negative imediate, care vor consta în deteriorarea climatului social și adâncirea crizei economice.

Va fi momentul în care intervenția Occidentului va trebui să încline balanța, prin oferirea unor perspective clare rușilor care se consideră și occidentali, nu doar europeni.

Plecând de la premisa că unitatea Rusiei, în granițele din 1991, trebuie păstrată, niciodată asistența occidentală nu va fi îndeajuns de eficientă și îndeajuns de multă, ca să acopere nevoile nelimitate ale unui spațiu atât de mare și ale unor populații atât de diverse.

Războiul de rezistență a Ucrainei este momentul perfect pentru reevaluarea tuturor politicilor occidentale față de Rusia și trasarea unor direcții care să producă o ruptură în raport cu experiența istorică.

Unitatea teritorială a Rusiei nu garantează controlul periculosului armament de care dispune această țară și nici nu împiedică alte regimuri autoritare să-i acceseze tehnologiile încă valoroase.

Uniformitatea civilizațională a unor întinse teritorii europene, însă, o poate face.

Publicitate

CONTROVERSE LEGATE DE SĂRBĂTORIREA ZILEI DE 9 MAI CARE S-AU MENȚINUT PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

Semnificația zilei de 9 mai: lecție de istorie sau revanșă imperialistă

La începutul lui mai 1945 se dădeau ultimele lupte ale celui de al Doilea Război Mondial în Europa. Germania nazistă suferea o înfrângere irevocabilă în fața forțelor armate ale coaliției antihitleriste și acest final urma să fie „oficializat” printr-un act al capitulării.

Primul document al capitulării Germaniei a fost semnat la începutul zilei de 7 mai 1945, în Franța, la Cartierul General Aliat de la Reims, de către reprezentanții alianței antihitleriste. Însă Stalin a rămas nesatisfăcut de condițiile în care a fost semnat actul capitulării, el considerând că Germania trebuia să capituleze doar în fața împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roșii.

La insistența lui Stalin, actul de la Reims a fost considerat doar unul preliminar, ceremonia finală a capitulării fiind transferată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareșalului Gheorghi Jukov.

În acest fel, în ziua de 8 mai, reprezentanții URSS, Regatului Unit, Franței, SUA și delegația germană au sosit la Potsdam, suburbia Berlinului, unde au semnat actul final al capitulării necondiționate a Germaniei, care a intrat în acțiune la ora 23:01 ora Europei Centrale, pe 8 mai.

În acel moment, Moscova deja trecuse pe 9 mai, respectiv, de atunci occidentul marchează sfârșitul războiului mondial în Europa pe 8 mai, iar în URSS ziua Victoriei a fost desemnată pentru 9 mai.

Moscova a depus eforturi propagandistice pentru a mușamaliza alianța sovieto-nazistă în prima fază a celui de al Doilea Război Mondial

La această diferență între occidentali și sovietici în abordarea cronologiei războiul al doilea mondial se adaugă și interpretarea diferită a începutului lui.

Pentru occidentali, războiul datează din 1939, când Germania a atacat pe 1 septembrie Polonia, la rândul ei URSS atacând Polonia alături de aliații săi germani, pe 17 septembrie.

Tradiția ideologică sovietică, preluată de Rusia de azi, marchează „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, care începe pe 22 iunie 1941 când Germania a atacat Uniunea Sovietică, scrie în https://www.ipn.md/ro,publicistul Anatol Țăranu (foto).

Această dihotomie cronologică se explică prin faptul, că între 1 septembrie 1939 și 22 iunie 1941, fiind în alianță cu Germania lui Hitler, URSS a ocupat pe cale militară jumătate din Polonia, Țările Baltice, o parte din peninsula Karelia de la Finlanda și desigur, teritoriul dintre Prut și Nistru – Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, ținuturi care aparțineau României.

Moscova sovietică, tot așa ca și cea post-sovietică, a depus eforturi propagandistice enorme pentru a mușamaliza alianța sovieto-nazistă în prima fază a celui de al Doilea Război Mondial, tot așa cum și atrocitățile feroce ale regimului sovietic în teritoriile ocupate în cârdășie cu Hitler, identice cu cele ale naziștilor în teritoriile ocupate de Germania, masacrul de către sovietici a prizonierilor polonezi de la Katyn, fiind un exemplu din cele mai distincte în acest sens.

Indiscutabil, victoria asupra fascismului german, militarismului japonez și sateliților lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este un eveniment remarcabil în istoria lumii și o pagină glorioasă în istoria civilizației.

Tornada de foc a acestui război a cuprins întinderile vaste ale Europei, Asiei și Africii, a durat 6 ani și a implicat 61 de state cu o populație de 1 miliard 700 de milioane de oameni, aproximativ 80% din numărul total al oamenilor care trăiau atunci pe planetă.

Aproximativ 120 de milioane din populația cea mai aptă de muncă a fost mobilizată în forțele armate, iar luptele au avut loc pe teritoriul a 40 de țări.

Războiul împotriva Ucrainei a fost anunțat acum un an, de 9 mai

Este adevărat că Uniunea Sovietică a suferit cele mai mari pierderi umane în acest război, ele ridicându-se la 26,6 milioane de oameni. Dintre aceștia, 8,6 milioane de militari ai Armatei Roșii și Marinei au murit pe fronturi.

Aproximativ 4,5 milioane au fost luați prizonieri. Dintre aceștia, doar 1,8 milioane de oameni s-au întors în patria lor după război. Acest sacrificiu enorm adus pe altarul biruinței în al Doilea Război Mondial și ziua Victoriei, care este sărbătorită în Rusia pe 9 mai, a provocat abordări în contradictoriu asupra semnificației istorice a acestor evenimente.

Una dintre aceste controverse a fost lansată de președintele rus Vladimir Putin, care a ținut un discurs în cadrul paradei victoriei de pe Piața Roșie din Moscova, pe 9 mai 2021, vorbind despre încercările anumitor forțe de a „rescrie istoria” și că poporul sovietic „era singur pe calea dificilă, eroică și sacrificială către Victorie”, parcă uitând de aliați. În plus, în discursul său, Putin a decis să-și amintească de Ucraina modernă, spunând că „tot felul de radicali” încearcă să „pună în serviciu” „o mare parte din ideologia naziștilor”.

Atunci puțini au fost acei, cine au acordat atenția cuvenită acuzațiilor președintelui Putin despre pretinsa ideologie nazistă în Ucraina, ele urmând într-un răstimp de mai puțin de un an să crească până la dimensiunea unui casus belli împotriva țării vecine.

Defel întâmplător, Vladimir Putin, a folosit solemnitățile de 9 mai pentru a lansa acuzele despre nazismul care, chipurile, a devenit familiar Ucrainei de azi.

Semnificația zilei Victoriei este folosită de actuala propagandă a Moscovei în încercarea speculativă de a echivala agenda istorică cu discursul și practica politică actuală a regimului Putin.

Însă devine tot mai complicat de ascuns faptul că, în ultimele două decenii, ziua de 9 mai, în redacția Moscovei, a devenit, în primul rând, o sărbătoare de propagandă a Kremlinului și mai puțin de comemorare a victimelor celor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial.

Simboluri reinventate cu iz de propagandă

După prăbușirea Uniunii Sovietice și a ideologii comuniste de stat, Moscova s-a trezit într-un vid simbolistic, în condițiile lipsei de claritate cu privire la fundamentul istoric și ideologic al noii puteri de stat în sine.

Vechile stereotipuri și simboluri ideologice sovietice s-au devalizat, iar Kremlinul a început febril să caute substituirea lor, ciocnindu-se de faptul că este foarte greu să renunți la simboluri vechi, înlocuindu-le cu ceva principial nou.

Așa în statul rus a apărut imnul sovietic reproiectat, steagul țarist readus, așa a fost reanimat și umflat până la dimensiuni surrealiste cultul sovietic al Marelui Război Patriotic.

Timp de 20 de ani Stalin a suprimat forța soldatului sovietic eliberator

Propaganda Kremlinului defel nu s-a complexat din cauza contrarietății istorice privind tradiția omagierii zilei de 9 mai, care în timp nu a fost întotdeauna la același nivel oficial. După prima paradă a Victoriei din 24 iunie 1945, la Moscova, în următorii 20 de ani nu s-au organizat astfel de parade.

Stalin se temea de popularitatea și demnitatea personală crescută a mareșalilor, generalilor, ofițerilor și soldaților – biruitori în războiul împotriva fascismului.

Pentru a reinstala frica generalizată – baza puterii lui personale, Stalin a declanșat un nou val de represiuni în societatea sovietică postbelică. El a făcut tot posibilul pentru a minimiza gloria soldatului biruitor în război, acei dintre ei care au fost capturați de germani au fost exilați în Siberia după război ca trădători, iar soldații schilodiți în război au fost deportați în masă din principalele orașe ale țării în locuri îndepărtate de reședință.

Pe acest motiv, 9 mai în Uniunea Sovietică nu a fost o zi festivă până în 1965. Un cult puternic al războiului a fost deja lansat în epoca Brejnev, care din considerente de consolidare a puterii personale, a umflat până la grotesc propriul rol în război.

În perioada post-sovietică, acest cult a devenit un adevărat pilon politic al pretinsului rol hotărâtor și chiar unic al poporului rus în victoria asupra fascismului, o formă de justificare a pretențiilor de superioritate a Rusiei în plan internațional.

Panglica bicoloră – acțiune subversivă împotriva suveranității statale a fostelor republici sovietice

În condițiile când Rusia nu excela în planul dezvoltării economice și tehnologice, când nivelul și calitatea vieții ale cetățenilor ruși nu concura cu țările dezvoltate, regimul politic de la Moscova avea nevoie de un argument major de măgulire a orgoliului național. De aici provin paroxismele propagandistice privind rolul Rusiei în război, inclusiv inventarea simbolurilor artificiale, care nu au fost utilizate pe timpul războiului.

Astfel, doar în 2005, la inițiativa ideologului de atunci al Kremlinului, Vladislav Surcov, în Federația Rusă a fost pe larg introdusă în uz panglica Sfântului Gheorghe ca simbol al victoriei asupra Germaniei naziste, demarând de atunci o acțiune anuală de distribuire a panglicilor în rândul populației.

Cu o agresivitate deosebită panglica bicoloră, proaspăt inventată de propaganda Kremlinului ca simbol al Victoriei, a fost impusă în fostele republici sovietice, în așa fel sugerându-se la nivel de subconștient unitatea fostului spațiu sovietic.

De fapt, a fost și este a acțiune subversivă împotriva suveranității statale a fostelor republici sovietice – astăzi state independente, prin impunerea simbolurilor imperialiste ale fostei metropole.

Nu în zadar, state precum Ucraina, Belarus, Kazahstan au refuzat de la bun început utilizarea panglicii ruse ca simbol al Victoriei în războiul împotriva fascismului.

Din 2014, în urma anexării Crimeii, îndeosebi din 2022, în urma războiului Rusiei împotriva Ucrainei, panglica Sfântului Gheorghe a devenit un simbol militarist rus asociat războiului.

Panglica repetă traseul istoric al svasticii naziste

Victoria asupra fascismului în cel mai sângeros război din istoria omenirii, pe bună dreptate este comemorată în toată lumea ca un eveniment de rezonanță umanistă deosebită. Este o blasfemie ca acest eveniment și toată simbolistica din asociere, să fie folosite cu scopuri de propagandă a războiului, cum face acest lucru astăzi Moscova imperialistă în Ucraina prin utilizarea de către soldații ruși invadatori a panglicii Sfântului Gheorghe.

Kremlinul, prin politica sa de război, a aruncat panglica bicoloră în derizoriu, prefăcând-o din simbol al biruinței asupra fascismului german, în simbol al ocupantului rus.

Panglica bicoloră repetă traseul istoric al svasticii naziste, care a fost folosită în simbolistica sovietică în anii 20 ai secolului trecut, dar a devenit categoric indezirabilă după ce s-a prefăcut în simbol distinctiv al fascismului german.

Un test de apartenență la tabăra interesului național și a pacifismului umanist

În Republica Moldova guvernările antinaționale pro-Kremlin, neprotejând segmente largi ale populației de efectele nocive ale propagandei ruse, au modelat mentalul colectiv în conformitate cu interesele imperialiste ale regimului actual de la Moscova.

Încercările timide ale guvernării proeuropene de la Chișinău de a se opune propagandei războiului prin interzicerea prin lege a simbolurilor asociate cu războiul, necesită un efort susținut de lungă durată, asociat cu o politică informațională masivă de deșteptare a populației în spiritul adevărului istoric.

Tot atât de necesară este și delimitarea la nivelul organelor coercitive a statului a cetățenilor de rând, mulți dintre ei victime a propagandei ruse, de activiștii politici, promotori conștienți și cointeresați ai simbolurilor războiului.

Astăzi propagarea de către politic a simbolurilor războiului, interzise prin lege în Republica Moldova – panglica bicoloră, Z și V, este un indice distinct de apartenență la coloana a cincea a imperialismului rus și o sfidare deschisă a siguranței naționale.

Comemorarea zilei istorice de 9 mai în Republica Moldova devine pentru fiecare cetățean moldovean un test autentic de apartenență la tabăra interesului național și a pacifismului umanist, sau la tabăra războiului și a coloanei a cincea antinaționale în societatea moldovenească.

Și această lecție a istoriei mulți dintre cetățenii moldoveni încă urmează s-o însușească în toată profunzimea ei.