CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN și sfârșitul imperiului sovietic

Sfârşitul războiului ruso-afgan

La 17 iulie 1973 regele Muhammad Zahir Șah (1933-1973) al Afganistanului a fost înlăturat, monarhia abolită, iar Emiratul s-a proclamat republică, cu numele de Republica Democratică Afganistan.

La 27 aprilie 1978, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluată de Partidul Democratic al Poporului (comuniștii), divizat în două facțiuni aflate în conflict.

În ultimele zile ale anului 1979, în data de 24 decembrie, forțele armate sovietice au invadat Afganistanul, preşedintele Hafiz Ullah Amin a fost ucis, iar puterea i-a fost încredinţată lui Babrak Karmal.

Invazia a declanşat un lung şi sângeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran, consemnează istoricul și jurnalistul Ioan Botis în http://www.gazetademaramures.ro.

Forţele afgane implicate în lupte aparțineau Partidului Popular Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, susţinut de către forţele sovietice, care au luptat contra islamiştilor mujahedini, care erau sprijiniți de mai multe ţări, printre care şi Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan, câteva state musulmane și China, în contextul politic internaţional al Războiului rece.

Invazia şi ocuparea Afganistanului de către trupele sovietice | FOTO

Foto: O paradă militară în stil sovietic care a avut loc pe străzile capitalei afgane, Kabul, la 27 aprilie 1983.

Invadarea de către sovietici a Afganistanului a stins flacăra care mai pâlpâia în cenuşa destinderii sovieto-americane. Acţiunea Moscovei a declanșat un lanţ de evenimente a cărui primă verigă a fost lovitura de stat de la Kabul, din aprilie 1978.  

Atunci un partid prosovietic, condus de Nur Muhammad Taraki, a răsturnat guvernul republicii şi l-a ucis pe preşedintele Muhammad Doud Khan, împreună cu întreaga familie.

După semnarea unui tratat de prietenie cu noul guvern afgan, Uniunea Sovietică s-a văzut pusă în situaţia de a sprijini o conducere extrem de nepopulară. Acest regim a fost  înlăturat de dizidenţi din propriile rânduri anul următor, în septembrie 1979 .

Aceştia l-au ucis pe Taraki şi pe tovarăşii lui cei mai apropiaţi.

Foto document: Autorizarea invadării Afganistanului, la 12 decembrie 1979. Conducerea sovietică era atât de preocupată de păstrarea secretului, încât documentul a fost scris de mână și distribuit individual liderilor de la Kremlin spre semnare. Semnăturile apar în diagonală pe pagină. [Sursa: Fond-89].

Încercând să consolideze regimul pro-sovietic instaurat la Kabul, Moscova a trimis în decembrie cu un desant aerian de trupe sovietice la Kabul, pretinzând că acestea au fost invitate în Afganistan de către noul regim.

Aproape 100.000 de soldaţi sovietici au preluat controlul asupra principalelor oraşe şi al marilor rute de transport. Rebeliunea anticomunistă a fost rapidă şi extinsă, iar sovieticii i-au tratat dur pe rebelii mujahedini şi pe aceia care i-au sprijinit, distrugând sate întregi pentru a se asigura că acestea nu devin refugii sigure pentru inamic.

Ceea ce a urmat a fost o continuă luptă de gherilă a afganilor, care le-a provocat sovieticilor mari probleme.

Soviet Invasion of Afghanistan Was Not a Grand Design But a Grand  Entanglement Resulting from Faulty Intelligence, Excessive Secrecy, and a  Paralyzed Leadership, According to Conference of Former Decision-Makers

Foto: Liderul sovietic Leonid Brejnev îi adresează un salut tovărășesc marionetei Babrak Karmal.

În ziua de 4 mai 1986, la scurt timp după instalare, regimul controlat de Moscova al lui Babrak Karmal a fost înlăturat, puterea fiind preluată de Mohammad Najibullah.

Liderii sovietici şi cei americani s-au plasat pe poziţii opuse în ceea ce priveşte aventura afgană. Reprezentanţii administraţiei Carter au văzut în aceasta o probabilă încercare a sovieticilor de a-şi extinde influenţa şi prezenţa directă în zona Golfului Persic şi de a ameninţa, astfel, echilibrul strategic existent.

Leonid Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice, a susţinut pe de altă parte că se contura pericolul ca Afganistanul „să se transforme într-o bază militară pentru imperialism pe flancul sudic al ţării noastre.”

Rămâne discutabil cât de mult a putut influenţa Brejnev deciziile politice sovietice, el aflându-se în acel moment într-o agonie prelungită. Cert este că ceea ce părea să fie o acţiune menită să garanteze existenţa unui guvern prosovietic în Afganistan a avut un efect de bumerang extrem de dur. URSS s-a aflat timp de zece ani în fundătura unui război impopular.

Statele Unite au reacţionat cu un embargou asupra comerţului cu cereale, cu un boicot olimpic, cu un spor de cheltuieli pentru înarmare şi cu o atmosferă antisovietică pe toată linia. Pentru viitorul previzibil, tot ceea ce aducea ca destindere între marile puteri dispăruse cu adevărat. „Cea mai mare dezamăgire pentru mine personal – scria preşedintele Carter – a fost irosirea oricărei şanse de ratificare a tratatului SALT II” (care prevedea limitarea armamentelor). În cele din urmă, Mihail Gorbaciov a reuşit să scoată Uniunea Sovietică din războiul din Afganistan.

La 27 aprilie 1979, în Afganistan a început Revoluţia din aprilie. La putere a ajuns Partidul Democrat Popular din Afganistan, care a declarat ţara Republică Democrată. Încercările autorităţilor de a introduce noi reforme s-au lovit de rezistenţa opoziţiei islamice. Urmarea a fost declanşarea războiului civil în Afganistan.

În martie 1979, conducerea afgană a adresat prima cerere de intervenţie militară sovietică afgană directă. În total, au existat douăzeci de astfel de cereri. Comisia Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din Afganistan, înfiinţată în anul 1978, a avertizat asupra consecinţelor negative ale intervenţiei sovietice directe şi cererea a fost respinsă.

Totuşi, sovieticii au început pregătirile pentru intervenţia în Afganistan a Regimentului 105 de desant aerian.

Până la sfârşitul lunii iunie 1979, numărul consilierilor sovietici din Afganistan a crescut de la 409 la 4.500 de persoane.

Sovieticii au monitorizat cu prudenţă activităţile conducătorului afgan Amin, cunoscându-se ambiţia şi cruzimea acestuia în lupta pentru realizarea obiectivelor personale. Conducerea sovietică se temea că agravarea în continuare a situaţiei din Afganistan va duce la venirea la putere a unor forţe ostile Uniunii Sovietice.

Mai mult decât atât, au existat rapoarte privind relaţiile lui Amin cu CIA. În cele din urmă, sovieticii au luat hotărârea răsturnării lui Amin şi înlocuirea acestuia cu un lider loial URSS.

Sovieticii au trimis la Bagram aşa-numitul „batalion musulman”, un detaşament al Direcţiei Generale de Cercetare, special creat în vara anului 1979 de soldaţi sovietici de origine din Asia Centrală, pentru executarea sarcinilor speciale în Afganistan.

A început mobilizarea de unităţi şi formaţiuni a districtelor militare din Turkestan şi Asia Centrală. „Batalionul musulman” a fost transferat la Kabul şi a intrat în echipa de pază a palatului lui Amin, fapt care a facilitat în mare măsură pregătirile planificate pentru asaltul palatului.

Pentru această operaţiune, la mijlocul lunii decembrie, în Afganistan au sosit două grupuri speciale ale KGB. Concomitent, sovieticii au declanşat cea mai mare mobilizare militară din 1945. Directiva prin care era aprobată invazia sovietică menţiona:

„Este primită hotărârea cu privire la introducerea unor contingente de trupe sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan pentru a ajuta poporul afgan prietenos, precum şi crearea condiţiilor favorabile pentru excluderea posibilelor acţiuni antiafgane de ţările vecine.”

Încă din dimineaţa zilei de 25 decembrie, pe podul de pontoane peste râul de frontieră Amudaria a trecut un batalion de paraşutişti sovietici. După două zile, sovieticii au preluat controlul asupra aeroportului din Kabul, blocând aviaţia afgană şi bateriile de apărare antiaeriană.

Alte unităţi militare au fost concentrate în zonele desemnate ale Kabulului, unde au primit sarcina de a bloca principalele obiective guvernamentale, unităţile militare afgane şi alte locuri importante din oraş şi din jurul acestuia.

În seara zilei de 27 decembrie, forţele speciale sovietice, în urma unui asalt care a durat 40 de minute, au capturat palatul lui Amin. În timpul asaltului, Amin a fost ucis.

Conform versiunii oficiale publicate de ziarul „Pravda”, ca urmare a unui val de furie a poporului, Amin, împreună cu complicii săi, a fost adus în faţa tribunalului poporului şi a fost executat. Instituţiile guvernamentale din Kabul au fost capturate de paraşutiştii sovietici.

Prezenţa militară a sovieticilor în Afganistan poate fi împărţită, conform experţilor militari, în patru perioade. Prima dintre acestea se încadrează în perioada decembrie 1979, până în februarie 1980, când sovieticii au invadat Afganistanul şi şi-au postat militarii în garnizoane.

A doua, din martie 1980 până în aprilie 1985, când au fost duse activ acţiuni militare, inclusiv extinse. A urmat etapa a treia, din aprilie 1985 până în ianuarie 1987, când s-a trecut la acţiuni militare active în sprijinirea trupelor afgane de către aviaţia sovietică, artilerie şi unităţi de genişti, cu toate că unităţile forţelor speciale au continuat să lupte împotriva livrării de arme şi muniţii din străinătate.

În această perioadă, o parte din trupele sovietice au fost retrase din Afganistan. În fine, în ultima etapă, din ianuarie 1987 până în februarie 1989, trupele sovietice s-au implicat în politica de reconciliere naţională, cu sprijinul continuu al forţelor militare afgane în luptă.

În timpul războiului sovieto-afgan, SUA şi Marea Britanie au lansat operaţiunea „Faradei”. Aceasta a avut mai multe obiective: crearea taberelor de antrenament, trimiterea sabotorilor din forţele speciale americane şi britanice pentru recunoaştere în zonele Kandahar-Bagram-Kabul, furnizarea de arme, muniţii şi dispozitive explozive şi instruirea mujahedinilor afgani privind tactica activităţii de sabotaj. CIA a primit din partea guvernului SUA indicaţia de a furniza rebelilor arme grele, inclusiv arme fără recul, mortiere şi lansatoare de grenade antitanc.

În 1983, Departamentul de Stat al SUA a recunoscut oficial acordarea de asistenţă militară mujahedinilor. Americanii au furnizat afganilor 1.000 de rachete „Stinger” din care, în timpul războiului din Afganistan, au fost folosite aproximativ 350.

La 4 mai 1986, Babrak Karmal este înlăturat, puterea fiind preluată de Mohammad Najibullah.

La 13 noiembrie 1986, într-o şedinţă a Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS, Mihail Gorbaciov a declarat: „în Afganistan luptăm de şase ani. Dacă nu schimbăm abordarea, vom lupta încă 20-30 de ani”.

În timpul aceleaşi şedinţe, s-a acceptat ideea retragerii tuturor trupelor din Afganistan în decurs de doi ani.

Guvernul sovietic, apreciind ca o greșeală invazia, semnează cu S.U.A. la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de O.N.U., privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operațiune încheiată la 15 februarie 1989.

Tot la 14 aprilie 1989, prin intermediul ONU, miniştrii de externe din Afganistan şi Pakistan au semnat acordul de la Geneva privind reglementarea politică a situaţiei din Afganistan. Garanţi ai acordului au devenit Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică s-a angajat să-şi retragă contingentul său pe parcursul a nouă luni, începând cu data de 15 mai 1988, iar Statele Unite ale Americii şi Pakistanul, la rândul lor, au promis că vor opri sprijinul acordat mujahedinilor.

La 4 februarie 1989, ultima unitate militară a Uniunii Sovietice a plecat de la Kabul.

La 15 februarie 1989, au fost retrase complet trupele sovietice din Afganistan.

Ultimul care a trecut frontiera marcată de râul Amudaria a fost general-locotenentul Boris Gromov, comandantul Armatei a 40-a sovietice din Afganistan.Forțele mujahedinilor alcătuiesc un guvern în exil (23 februarie 1989), care continuă lupta.

Najibullah, omul rușilor, încearcă o serie de tratative cu rebelii, dar ele eșuează, ceea ce duce la continuarea războiului civil.

Datorită costului mare și inutilității politice finale ale acestui conflict militar, războiul din Afganistan a fost, deseori, asemănat cu Războiul din Vietnam, americano-vietnamez

Războiul Afgano-Sovietic durase nouă ani…

În urma presiunilor interne și externe președintele Mohammad Najibullah a demisionat (16 aprilie 1992), punându-se astfel capăt regimului comunist din Afganistan. Cele mai mari grupări rivale ale rezistenței (Hezb-i-Islami condusă de Gulbuddin Hekmatyar și Jamiat-i-Islami condusă de Ahmed Shah Massud) au hotărât (24 aprilie 1992) crearea unui consiliu interimar pentru guvernarea țării până la alegerile legislative.

Pierderi cauzate de conflict

Cifrele pierderilor în războiul din Afganistan nu sunt cunoscute. Un oficial afgan susţinea, la sfârşitul anului 1989, că intervenţia sovietică în Afganistan a dus la moartea a mai mult de 1,5 milioane de afgani, iar alţi 5 milioane de afgani au devenit refugiaţi.

După război, în URSS au fost publicate în ziarul „Pravda” cifrele de soldaţi sovietici morţi: 13.833 de oameni.

Ulterior, cifra finală a crescut, din cauza persoanelor rănite şi bolnave, după demobilizarea lor din forţele armate.

La 1 ianuarie 1999, se considerau decedate în urma războiului 15.031 de persoane, la care se adăugau 54.000 de răniţi şi traumatizaţi şi 416.000 de bolnavi.

Potrivit profesorului Academiei Medicale Militare din Sankt Petersburg, Vladimir Sidelnikov, cifrele finale nu includ militarii combatanți în Afganistan care au murit din cauza rănilor şi bolilor în spitalele de pe teritoriul URSS.

Un studiu realizat de ofiţerii Statului Major General evaluează la 26.000 numărul victimelor, incluzându-i pe cei morţi în luptă, în urma rănilor, a bolilor sau a unor accidente.

Potrivit statisticilor oficiale, în timpul luptelor din Afganistan au dispărut sau au fost luaţi prizonieri 417 cetăţeni sovietici.

Soarta acestora nu a putut fi stabilită după război. Până în 1992, s-a reuşit eliberarea a 119 prizonieri ruşi.

Mulți istorici consideră că războiul din Afganistan a fost unul din factorii esențiali care au contribuit la prăbușirea Uniunii Sovietice.

11/01/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Demersurile guvernului antonescian pentru încheierea de urgenţă a armistiţiului cu ruşii şi anglo-americanii

Mihai Antonescu, ministrul Afacerilor Străine al României şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri:

„Vom intra în contact cu rusii şi anglo-americanii în acelasi timp pentru a fixa condiţiile armistiţiului”

Imagini pentru ion antonescu si armistiţiul cu aliaţii photos

Foto: Mareşalul Antonescu şi regele Mihai

23 AUGUST 1944

Telegramă a ambasadorului britanic la Ankara către Foreign Office referitoare la demersurile guvernului antonescian pentru încheierea de urgenţă a armistiţiului cu Naţiunile Unite

Traducere
(CIFRU)
DIPLOMATIC (SECRET)
De la Ankara către

demersurile guvernului antonescian pentru încheierea de urgenţă a armistiţiului cu Naţiunile Unite

Sir H. Knatchbull-Hugessen
Nr. 1386
22 august 1944
T(rimisă) 3.26 p.m., 23 august 1944
P(rimită) 4.35 p.m., 23 august 1944
Repetată la Washington No.247
M.E. Min. No. 438
FULGER
STRICT SECRET

1. Preşedintele Consiliului (Premierul Turciei) m-a convocat pentru a-mi comunica telegrama primită de la reprezentantul Turciei la Bucureşti.

Urmează textul.
(Începe)

2.  Am fost la Preşedintele Consiliului (Mihai Antonescu, ministrul Afacerilor Străine al României şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri). Situaţia este foarte gravă.

În două zile ruşii vor fi ocupat Basarabia. Înaintează şi în alte ţări. Poate Turcia media între noi şi armatele anglo-americane beligerante? Am asentimentul Mareşalului, al regelui şi al şefilor tuturor partidelor de opoziţie.

Rog un răspuns în 24 de ore din partea guvernelor britanic şi al Statelor Unite la următoarele probleme:

a.  Vom trimite un delegat român la Moscova pentru încheierea unui armistiţiu;
b.  Vom intra în contact cu ruşii şi anglo-americanii în acelaşi timp pentru a fixa condiţiile armistiţiului;
c.  Vom discuta condiţiile la Cairo cu Aliaţii;
d.  Preşedintele Consiliului României doreşte să ştie care dintre aceste trei alternative ar fi preferată de anglo-americani.

(Sfârşeşte)

3. Preşedintele Consiliului Turciei m-a informat pe mine, pe ambasadorul sovietic şi îl informează pe reprezentantul Statelor Unite.

4. Foreign Office, rog trimiteţi la Moscova şi Caserta cu telegramele nr. 72 şi respective 44 şi, de asemenea, la Roma pentru Lord Moyne telegram mea nr. 22.
(Repetat la Moscova nr. 2640, Caserta telegram nr. 425 şi Roma nr. 388).

 

Surse: GH. BUZATU, ROMÂNIA ŞI RĂZBOIUL MONDIAL DIN 1944-1945, IAŞI, 1995, P. 217-218.
GH. BUZATU, 23 AUGUST 1939-1944, EDITURA TIPO MOLDOVA, IAŞI, 2010 prin

http://www.romaniamagnifica.ro/

22/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO. O INREGISTRARE RECENT DESCOPERITA A LUI HITLER:”Am avut întotdeauna o teama că Rusia va ataca prin surprindere România în toamna târzie. Pentru a ajunge în posesia surselor de petrol. Iar noi nu am fi fost gata pregătiţi în toamna târzie a lui 1940. „

In iunie 1942, în plin război mondial, Adolf Hitler face o vizită neaşteptată în Finlanda. Surpriza a fost totală pentru gazde, care, deşi se aflau în război cu URSS, nu voiau să fie percepute de sovietici ca un aliat vasal al Germaniei naziste. La întâlnirea dintre cele două părţi, un microfon „uitat” deschis de către radioul naţional din Finlanda îl va înregistra pe Hitler având o discuţie neprotocolară cu mareşalul Mannerheim. Principalul subiect l-a constituit războiul contra URSS, dar şi importanţa strategică pentru Wehrmacht a României.

 

 

 

Am avut pe urmă o întâlnire cu Molotov(ministrul de externe sovietic n.n) atunci, şi era foarte clar: Molotov a plecat de la întâlnire  decis să înceapă războiul, iar eu m-am despărţit de el cu decizia să i-o iau înainte dacă e posibil. Căci pretenţiile sale aveau ca obiectiv final foarte clar stăpânirea Europei.Pentru noi deja în toamnă lui 1940 s-a pus necontenit întrebarea dacă să provocăm o ruptură. Eu atunci am sfătuit mereu guvernul finlandez să negocieze şi să câştige timp şi să trateze lucrurile diversionist.

Pentru că am avut întotdeauna o frică: că Rusia va ataca în mod surprinzător România în toamna târzie. Pentru a ajunge în posesia surselor de petrol. Iar noi nu am fi fost gata pregătiţi în toamnă târzie a lui 1940. Dacă atunci Rusia ar fi ocupat sursele de petrol româneşti, păi atunci Germania ar fi fost pierdută! Cu 60 de divizii  ruseşti treaba s-ar fi făcut. Atunci noi nu aveam în România forţe militare. Guvernul României ni s-a adresat abia mai târziu, iar ceea ce aveau ei (armată romană, n. r.) ar fi fost ceva ridicol. Ăia trebuiau doar să-şi asigure sursele de petrol. Eu nu puteam să mai încep un război au armele noastre în septembrie sau octombrie, păi asta ar fi fost imposibil. Nici mutarea armatei către est nu o aveam încă pregătită. A trebuit mai întâi să punem în ordine armele. Pentru că în cele din urmă am avut desigur şi de suferit sacrificii în campania din vest. Ar fi fost imposibil să pornim înaintea primăverii lui 1941. Iar dacă rusul ar ar fi ocupat România în toamnă lui 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producţie germană, însă ceea ce înghite numai aviaţia, ce înghit diviziile noastre de tancuri, sunt totuşi cantităţi monstruoase. Este un consum care depăşeşte toate imaginaţiile. Fără contribuţia a cel puţin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat. De aceea şi obiectivul meu a fost  de a scurge prin negocieri această perioadă,  am fost  de puternici  răspundem acestor pretenţii de şantaj.  Pretenţiile erau pur şi simplu şantaj gol-goluţ. Era un şantaj, ruşii ştiau că nu avem încotro, că eram legaţi în vest, puteau să obţină de la noi orice prin şantaj. Iar abia la vizită lui Molotov am (…)

Astfel negocierile s-au terminat foarte abrupt. Era vorba de patru puncte. Primul punct, care privea Finlanda, libertatea de a se apăra în faţă ameninţării finlandeze. Zic eu: ” Nu-mi puteţi spune mie că Finlanda v-ar ameninţă!”. Molotov: “Finlanda lucrează  împotrivă prietenilor Uniunii Sovietice, aceştia sunt urmăriţi fără încetare”. O mare putere nu poate permite să-i fie periclitată existenţa de către un stat mic.

Îi zic: “Păi existenţa Dumneavoastră nu e ameninţată de Finlanda. Nu puteţi să-mi povestiţi mie că existenţa Dumneavoastră ar fi ameninţată de Finlanda”. Ba da, ar există şi o ameninţare morală a existenţei unui mare stat, şi ceea ce ar urmări Finlanda ar fi o ameninţare la adresă existenţei morale. Atunci i-am spus că nu vom mai tolera că spectatori pasivi un nou război la Marea Baltică. M-a întrebat care este poziţia noastră în România. Căci noi dădusem garanţia. Dacă garanţia se îndreptă şi împotrivă Rusiei I- am răspuns atunci că nu cred că se îndreaptă împotrivă lor, deoarece “doar nu aveţi intenţia să atacaţi România”. “Nu am auzit niciodată că aţi avea intenţia de a invada România. Aţi spus mereu că Basarabia vă aparţine, dar nu aţi spus niciodată că vreţi să atacaţi România”, Da, zicea el, că doreşte să ştie precis dacă această garanţie … (sfârşitul înregistrării)

Din pacate inregistrarea se opreste aici si nu putem afla ce a mai spus  Molotov si nici mai multe elemente  privitoare la santajul rusesc legat de Romania.

Surse : Historia .ro si Nationis wordpress.com

08/02/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: