CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

 Cât au costat războaiele Rusiei din secolul al XIX-lea?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După fiecare dintre cele trei mari războaie ale secolului al XIX-lea – cu Napoleon, și cele din  Crimeea și Balcani  – refacerea finanțelor și  economiei Rusiei a durat cca. 20-25 de ani.  
Cu toate acestea, fervoarea militaristă nu a oprit imperiul rus, a cărui conducere era conștientă  de dezastrul economic provocat de cele trei războaie anterioare, să participe la începutul secolului al XX- lea în 1905 la războiul ruso-japonez, care a costat Rusia peste 6 miliarde de ruble, scrie http://ttolk.ru/articles/v_kakie_dengi_obhodilis_rossii_voynyi_v_xix_vek

 
Rusia a petrecut trei sferturi din secolul  al 19- lea în războaie interminabile și nu doar cu  inamici externi, ci și în războaie interne, în războiul caucazian, care sa durat  jumătate de secol și în războiul din Asia Centrală.

În secolul al XIX-lea, războaiele au fost duse, atât pentru colonii, cât și pentru teritorii aparținând  vecinilor.  



Războiul din 1806-1814



Războiul victorios cu Napoleon s-a încheiat cu o prăbușire totală a finanțelor rusești. Emisiunea de monedă care a acoperit cea mai mare parte a cheltuielilor militare, a dus la o cădere  a cursului de schimb al rublei de argint din 1806 până în 1814. de la 67,5 la 20 de copeici.

Numai pentru 1812-1815 s-au emis bani de hârtie în valoare de 245 milioane de ruble.

În plus, în 1810 și 1812, au fost impuse majorări de taxe și taxe noi, în vreme ce bugetele tuturor departamentelor non-militare au fost tăiate de 2-4 ori.

Datoria publică totală până la sfârșitul domniei țarului Alexandru I, în raport cu 1806, a crescut de aproape 4 ori, ajungând la 1.345 miliarde de ruble, în timp ce veniturile la bugetul statului la începutul anilor 1820 se ridicau la doar 400 de milioane de ruble (adică datoria se ridica la aproape 3,5 bugete anuale).

Normalizarea circulației monetare după războiul cu Napoleon a durat mai mult de 30 de ani și a început abia în 1843 cu reformele Kankrin și introducerea rublei de argint.

Războiul Crimeei din 1853-1856

Războiul Crimeii a fost provocat de lupta pentru „moștenirea otomană”, în condițiile prăbușirii  Turciei, care potrivit lui Nicolae I, era „omul bolnav al Europei”.

Cauza imediată a războiului (Casus belli) a fost o dispută privitoare la creștinii din Imperiul Otoman și protecția Locurilor Sfinte, în urma căreia Franța și-a întărit influența în Turcia, fapt pe care Rusia nu a dorit să îl permită.

 

 





 

 

În urma războiului Crimeei, datoria publică a Rusiei a crescut de trei ori  ceea ce a dus la faptul că, după război, cheltuielile și plățile aferente acestuia au reprezentat 20% din veniturile bugetului de stat care nu au scăzut până în anii 1880.

În timpul războiului, au fost emise bilete de credit pentru 424 de milioane de ruble, iar emisia acestora  s-au dublat și mai mult (până la 734 de milioane de ruble).

În 1854 a fost oprit schimbul gratuit de bani de hârtie pentru aur, iar  acoperirea cu argint a biletelor de credit a scăzut de peste două ori de la 45% în 1853 la 19% în 1858, pentru ca intr-un final schimbul lor pentru argint să fie oprit.

A fost posibil să depășească inflația ridicată provocată de război abia în 1870, iar un standard metalic cu drepturi depline nu a putut fi restabilit până la următorul război ruso-turc.

Războiul, a dus la o criză economică profundă, din cauza blocării comerțului exterior (în principal exportul de cereale și alte produse agricole), fapt care a provocat o scădere a producției și ruina a numeroase întreprinderi rurale și industriale din Rusia.

Războiul ruso-turc din 1877–78

În ajunul războiului ruso-turc, ministrul rus al Finanțelor, M. Reiter, a exprimat categoric împotriva acestuia. În nota sa adresată suveranului, el a arătat că războiul va influența imediat negativ  rezultatele a 20 de ani de reformă, iar atunci când a început războiul, M. Reiter a depus o scrisoare de demisie.

Războiul cu Turcia a fost susținut de slavofili. Unul dintre liderii acestora, N. Danilevsky scria în 1871:

„Experiența amară recentă a arătat unde se află călcâiul lui Ahile al Rusiei. Răpirea litoralului sau chiar a Crimeei ar fi suficientă pentru a provoca daune substanțiale Rusiei, paralizând forțele sale. Posesia Constantinopolului și strâmtorile ar elimina acest pericol ”.

F. Dostoievski a cerut, de asemenea cu insistență  în numeroase articole război cu turcii, argumentând că „un organism atât de puternic precum Rusia ar trebui să strălucească și  să aibă o semnificație spirituală enormă”, care ar trebui să conducă la „reunificarea lumii slave”.

 

Pentru război,se pronunța și Turgheniev: „Pentru dezvoltarea largă a civilizației viitoare, Rusia are nevoie de mai multe spații cu vedere la mare. „

Aceste cuceriri ar putea îmbogăți Rusia și ar putea deschide poporului rus noi mijloace importante de progres. Aceste cuceriri vor deveni victorii ale civilizației asupra barbariei.”

 

 





 

 

 

 Cu toate acestea,  multe persoane publice s-au opus războiului. Spre exemplu, celebrul jurnalist V. Poletika scriă: „Am ales să renunțăm la ultimii bănuți ai unui țăran rus. Noi înșine, lipsiți de toate semnele libertății civile, nu ne-am obosit să vărsăm sânge rusesc pentru eliberarea altora . „

Finanțistul V. Kokorev a protestat împotriva războiului arătând că: „Istoricul rus va fi surprins că ne-am pierdut puterea financiară în cea mai neînsemnată afacere, pornind în secolul al XIX-lea, de două ori în fiecare domnie, pentru a lupta cu  turcii, ca și cum acești turci ar putea veni la noi sub forma unei invazii napoleoniene.”

Cancelarul german O. Bismarck a avertizat de asemenea țarul rus că „ Dacă la Sankt Petersburg vor să tragă o concluzie practică din toate eșecurile experimentate până acum, ar fi firesc să ne limităm la succesele mai puțin fantastice care pot fi obținute prin puterea regimentelor și a armelor.

Popoarele eliberate nu sunt recunoscătoare, ci exigente și cred că în condițiile actuale va fi mai corect în problemele orientale să fie ghidat de considerente de natură mai tehnică decât fantezistă. „

Istoricul E. Tarle a fost și mai categoric: „Războiul din Crimeea, războiul ruso-turc din 1877-1878 și politica balcanică a Rusiei din 1908-1914 sunt un lanț de acțiuni care nu au avut nici cel mai mic sens din punct de vedere al intereselor economice sau de altă natură imperativă a poporului rus”.

Un alt istoric, M. Pokrovsky, credea că războiul ruso-turc a reprezentat pentru economia națională o risipă de „mijloace și forțe complet sterpe și dăunătoare ”.

Skobelev a susținut că Rusia este singura țară din lume care își permite luxul de a lupta dintr-un sentiment de compasiune, iar prințul P. Viazemski a spus că : „Sângele rusesc este pe plan secund, iar înn prim plan a fost pusă  dragostea slavă. Războiul religios este mai rău decât orice război și este în prezent o anomalie, un anacronism”.


Războiul a costat Rusia 1 miliard de ruble, adică de 1,5 ori mai mare decât veniturile bugetului de stat din 1880.

Pentru a fi mai clar, putem face o analogie în zilele noastre cu bugetul Federației Ruse de 16 miliarde  ruble care ar trebui să susțină financiar un război  care ar costa  într-un an  24 de miliarde de ruble.

În plus, pe lângă cheltuielile pur militare, Rusia a suportat alte 400 de milioane de ruble, reprezentate de pierderile cauzate pe coasta de sud a statului, turismului, industriei, agriculturii și transporturilor.

 

 

 

 

 

La sfârșitul anului 1877, se făceau auzite voci care spuneau că: „Nenorocirile experimentate acum de Rusia nu sunt suficiente pentru a smulge prostiile din capul pan-slaviștiloe noștri întăriți. Voi (pan-slaviștii) trebuie să vă amintiți că pietrele aruncate de voi vor trebui  să fie scoase de oameni  cu prețul sacrificiilor sângeroase și al epuizării „.

În timpul războiului din 1877-1878 emisiunile monetare au crescut de 1,7 ori, iar normalizarea circulației banilor în Rusia va veni abia peste 20 de ani, în baza unor împrumuturi externe și introducerii rublei de aur în 1897.

Dar această recuperare a finanțelor și a economiei nu a durat mult. Șapte ani mai târziu, Rusia s-a repezit „cu bucurie” într-un alt război, cel ruso-japonez , care va fi pierdut.

Războiul ruso-japonez din 1904-1905

Numai cheltuielile militare directe în cele 20 de luni ale războiului ruso-japonez s – au ridicat la 2,4 miliarde de ruble, iar datoria publică a Imperiului Rus a crescut cu o treime. 

 

Dar pierderile generate de un război pierdut nu s-au limitat doar la costuri directe. În conflictul cu Japonia, Rusia a pierdut  nave militare a căror valoare se ridica la un sfert de miliarde de ruble.

La acestea trebuie adăugate plățile pentru achitarea unor  împrumuturi, precum și pensiile pentru persoanele cu handicap și familiile victimelor.
Contabilul Trezoreriei Statului, Gavriil Dementiev, a calculat scrupulos toate costurile războiului ruso-japonez,avansând cifra de 6553 miliarde de ruble.

Dacă nu ar fi fost revoluția și refuzul bolșevicilor de a plăti datoriile imperiale, plățile la împrumuturile de stat contractate în perioada războiului ruso-japonez ar fi trebuit să fie achitate  până în 1950, ridicând costul total al războiului cu Japonia la 9-10 miliarde de ruble.

 

 

 





 

 

În Primul Război Mondial sarabanda risipei a continuat, cu consecințele cunoscute asupra economiei și stabilității sociale a Rusiei. 

28/05/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primul fotograf și primele fotografii realizate în România

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Carol Popp de Szathmary s-a născut în ziua de  11 ianuarie 1812, la Cluj. Tatăl său era pastor la Colegiul Reformat din Cluj și mic nobil fără moșie. Acesta ar fi vrut ca fiul său să îmbrățișeze cariera ecleziastică, însă Carol Popp de Szathmary avea înclinații artistice.

El avea să devină primul fotograf din România, primul fotoreporter de război și fotograf oficial al principelui Alexandru Ioan I Cuza și al Regelui Carol I al României.

Familia Szathmary era bine cunoscută la Cluj la începutul secolului al XIX-lea.

Daniel Szathmary era un pastor calvin auster, care locuia în centrul orașului, într-o casă situată azi pe strada Iuliu Maniu la numărul 17.

Tânărul pastor avea un fiu pe care ar fi vrut să îl determine să slujească biserica. De aceea, Carol Popp de Szathmary a studiat la Colegiul Reformat.

A încercat apoi să devină funcționar, după ce terminase Facultatea de Drept.

Destinul său a vrut altfel, căci tânarul Carol avea să devină primul fotograf român documentarist și primul fotograf de război din lume, ca urmare a fotografiilor executate în timpul Războiului Crimeii (1853-1856).

La Sibiu, în 1831, a cunoscut-o pe aristocrata română Maria Văcărescu,  viitoarea soție a spătarului Costache Ghica și a doua soție a prințului Gheorghe Bibescu.

A urmat-o în Țara Românească. Însă idila dintre ei s-a rupt, iar Carol Popp de Szathmary a plecat să studieze pictura la Roma.

A fost apoi admis la Academia de Arte din Viena.

S-a întors în Italia și a mers în Bavaria pentru a-și perfecționa tehnica. Însă a descoperit tehnica litografiei, apoi pe cea a dagherotipiei.   

  Carol a descoperit mai intâi pictura si abia mai târziu fotografia. Lucrarile sale grafice realizate în urma calatoriilor prin tara si străinatate aveau toate un caracter de reportaj. In anul 1843 a realizat primele dagherotipii, iar în urma unor cercetări, a realizat și primele talbotipii.

Tânărul clujean a realizat un album cu vederi din Transilvania, precum și portretele deputaților din Dieta Transilvaniei.

În  1843 a decis să se stabilească la București, unde a deschis primul atelier foto din România, unul dintre cele mai moderne din Europa vremii.

Patru ani mai târziu, atelierul i-a ars în totalitate. Şi-a deschis un altul la Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), unde Carol Popp de Szathmari a realizat in noiembrie 1848 prima fotografie din Romania: “Cupidon cu bratele frânte”, care este o calotipie pentru care artistul a folosit o statueta din colecția personală.

 

 

În 1853, la izbucnirea Războiului Crimeii, a plecat pe front unde a realizat instantanee.

În fotografiile sale de război apăreau peisaje, fortificaţii şi câmpurile de luptă, dar şi militari din cele două tabere şi chiar ofiţerii care-i conduceau. 

El a fost fotograful oficial al regelui Carol I al României, iar ilustraţiile făcute cu ocazia Războiului de Independenţă din 1877 au fost publicate în reviste precum L’Illustration (Paris), Illustrated London News, Zeitung Illustrirte (Germania). 

Din păcate albumul de fotografii de război care l-a făcut celebru pe Szathmari nu s-a păstrat până astăzi.

200 dintre cele mai bune fotografii de război ale sale au fost expuse în 1855, în cadrul Expoziției Mondiale din Paris.

Cu această ocazie el a primit distincţii de merit de la împăratul Austriei, regina Victoria a Marii Britanii, Napoleon al III-lea al Franţei şi de la regele Spaniei și de alți monarhi.

În țară, a devenit fotograful principelui Alexandru Ioan I Cuza, pe care l-a însoțit la Constantinopole, unde a fost decorat de sultanul otoman Abdul Mejid I.

Carol Popp de Szathmary a plecat să fotografieze Levantul, apoi China și Siberia.

S-a întors la București, unde a devenit fotograful oficial al principelui lui Carol I al României.

În această calitate, Carol Popp de Szathmary l-a însoțit pe suveran atât în vizitele sale din România, cât și pe front, în Războiul de Independență.

Povestea primei fotografii realizate de Carol Popp de Szathmari în 1848

 

La întoarcerea dintr-o călătorie din Imperiul Austriac, în care fusese martor ocular la desfășurarea revoluției de la 1848 în Viena și Budapesta, Szathmari a realizat o calotipie ce infatiseaza un Cupidon cu brațele frânte, o statuetă din colecția personala de antichitati. Calotipia (sau talbotipia) este o tehnica inventată de William Henry Fox Talbot.

Nu se știe ce aparat a folosit, probabil cel de dagherotipie de la Sf. Sava, dar se știe cu siguranță ca a sensibilizat o foaie de hârtie de tip ministerial care i-a servit ca negativ.

Fidelitatea acestei tehnici lăsa mult de dorit, însă calotipia astfel obținută era o mare realizare a sa pe care nu a intârziat sa o menționeze cu creionul în germana: “Die aller erste Photographie ich gemacht habe”, ceea ce insemna, “prima fotografie pe care am facut-o”.

Calotipia ”Cupidonul cu braţele frânte”se află astăzi la Academia Română.

Ea poartă pe verso, menţiunea autorului că este prima fotografie pe care a realizat-o.

Carol Popp Szathmari

Primul fotoreporter de război din lume

În 1854, Carol Popp de Szatmary intra în istoria fotojurnalismului,  realizand primele fotografii de razboi în Crimeea.

Aici, cu un an inaintea englezului Roger Fenton si a americanului S. Robertson, a realizat cu mijloacele specifice vremii, primele fotografii de razboi din lume.

A multiplicat ulterior fotografiile facute în Crimeea şi le-a daruit suveranilor țărilor implicate în acest război.

A realizat apoi și în timpul Razboiului de Independență din 1877, fotografii, desene şi acuarele, alături de marele pictor român contemporan cu el, Nicolae Grigorescu .

Creațiile sale  au fost publicate în mari reviste  ilustrate internaţionale.

Carol Popp de Szatmary

                              Foto:  Ofițeri din cavaleria turcă

Cu fotografiile realizate în Bucureşti, între anii 1860-1863, a publicat albumul ”Elena Cuza”, iar apoi, cu fotografiile realizate în România, între 1866-1868, ”Albumul României”, care cuprindea şi fotografii din timpul călătoriilor lui Carol I .

 

Carol_Popp_de_Szatmary_-_Carol_I_in_timpul_Razboiului_de_Independenta_1877

 

Foto: Prințul Carol I pe front în timpul Războiului de Independență, 1877

A fost primul mare fotograf al Bucureştilor și unul din pionierii fotografiei europene (și de reportaj de front).

Datorită fotografiilor lui avem şansa extraordinară de a cunoaşte şi înţelege evoluţia oraşului din epoca domnitorului Bibescu şi până după încoronarea lui Carol I ca rege al României. 

A activat şi ca  jurnalist şi fotojurnalist corespondent pentru câteva reviste ilustrate şi periodice, între care Le Monde Illustré, L’Illustration, Illustrated London News, Illustrierte Zeitung, Leipzig.

În 1860 a fondat prima revistă ilustrată română: Jurnalul Ilustrat Universal.

A conceput şi multiplicat prin procedee litografice prima hartă (1.000 de exemplare) a Principatelor Române Unite, a desenat variante pentru prima stemă a Principatelor Unite.
Moştenirea fotografică lăsată de Carol Pop de Szathmáry numără 15.000 de clişee de sticlă (din care o parte au fost distruse sau au dispărut).

Marele artist care prin opera sa a marcat istoria fotografiei, a murit în 3 iunie 1887, la București.

În memoria acestui prim fotograf documentarist și de arta din Regatul Român care a fost maestrul Carol Popp de Szathmari, pe data de 11 ianuarie, ziua sa de naștere, se sărbătorește în țara noastră Ziua Națională a Artei Fotografice. 

Surse:

https://blog.f64.ro/2014/01/10/primul-fotograf-roman-si-primul-fotograf-de-razboi-din-lume-carol-popp-de-szathmari/

http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie

http://arsfotografica.ro/index.php/istorie/carol-popp-de-szathmari-1812-1887

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/de-considerat-romanul-carol-pop-szathmari- 

17/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Ucraina, România și problema Bugeacului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ucraina vs. Romania si problema Bugeacului

Problema Bugeacului

 

 

Sub numele de Bugeac estedesemnat, îndeobşte, ţinutul din nordul Deltei, aflat între vărsarea Prutului şi limanul Nistrului.

Acest teritoriu, numit şi „părţile tătărăşti“, înainte de a intra sub autoritatea domnilor Moldovei, s-a aflat o perioadã de timp sub dominaţia nominală a Hoardei de Aur, iar după declinul hanilor de la Serai, a fost stăpânit timp de peste o jumătate de secol de domnitorii munteni din familia Basarabilor, coborâtori ai lui Basarab I – de unde şi numirea, mai târzie, de „Basarabia“, denumire care s-a extins, prin „bunăvoinţa“ interesată a autorităţilor ţariste, asupra întregii Moldove răsăritene, înglobată forţat la Imperiul Ţarist prin Pacea de la Bucureşti din 16/28  mai 1812.

El mai este cunoscut şi sub numele de „Ţinutul Bugeacului“, termen ce provine din turco-tătară şi desemnează regiunea de stepă brăzdată de văi cu versanţi povârniţi, lipsită de ape curgătoare,din nordul Deltei.

Conform părerii altor cercetători, originea cuvântului Bugeac ar fi cumană: «Bucgac» («bucigac») = unghi («angulus»). La bulgari, sudul Basarabiei purta denumirea de «Onglu», adică «unghi», iar la unguri «Atelcuz».

Indiferent de originea termenului, ţinutul desemnat a fost anexat de Soliman Magnificul în uma campaniei din vara anului 1538 (îndreptată împotriva domnitorului Petru Rareş) şi transformat, pentru 274 de ani (împreună cu cetatea Tighina (Bender) şi zona adiacentã), în provincie otomană: raiaua Tighinei (a Benderului, în turco-tãtarã).

Prin Pacea ruso-otomanã de la Bucureşti (16 mai 1812), Moldova de răsărit – parte componentă a principatului moldav, împreună cu raialele Hotinului şi Benderului (Tighinei), ultimele două, posesiuni otomane, au intrat în componenţa Imperiului Ţarist, sub denumirea generică de Basarabia.

În urma războiului Crimeei, prin Tratatul de Pace care a pus capãt acestei conflagraţii europene (18/30 martie 1856), Principatele Române ale Moldovei şi Ţării Româneşti au fost scoase de sub protectoratul rusesc, rămânând, pe mai departe, sub suzeranitate otomană, dar cu frontierele garantate de marile puteri:  Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei (mai târziu, al Italiei). Totodată, Tratatul de la Paris a stabilit retrocedarea, către Principatul Moldovei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad (Cetatea Albã), adică cea mai mare parte a fostului Bugeac. În felul acesta, pentru 22 de ani, prin voinţa areopagului european, Imperiu Ţarist a fost îndepărtat de la Gurile Dunării.

Congresul european de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de Pace de la San Stefano, a recunoscut independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, dar a statuat reîncorporarea celor trei judeţe basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad) la Imperiul Ţarist. În felul acesta, Marile Puteri dãdeau satisfacţie diplomaţiei ţariste, care nu putea să renunţe la Gurile Dunării, cele trei judeţe fiind „schimbate“ forţat de către autoritãţile de la Sankt-Petersburg cu Dobrogea, străvechi pãmânt românesc dintre Dunăre şi Mare.

Aparent, schimbul era favorabil României deoarece Dobrogea, ca suprafaţă şi resurse ale solului şi subsolului, era net superioară celor trei judeţe sud-basarabene. Maniera în care s-a făcut „schimbul“ („diktat“ al areopagului european – de fapt, al lui Otto von Bismark – la cererea expresă a Sankt-Petersburgului) a deranjat profund autorităţile de la Bucureşti (îndeosebi pe marii boieri moldavi care deţineau întinse proprietăţi funciare în Bugeac), inducând, totodată, un puternic curent de opinie anti-rus în rândul opiniei publice româneşti. Astfel, noul stat român a fost obligat să împartă stăpânirea Gurilor Dunării cu Imperiul Ţarist.

În anii care au urmat, autorităţile ţariste au accelerat procesul de deznaţionalizare a românilor, prin deportări în Siberia, rusificarea numelor şi îndeosebi, prin colonizări de ruşi sau elemente alogene, dar rusofone (ruşi, ucraineni, germani, baltici, evrei etc.).

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât, cu majoritate de voturi, Unirea întregii Basarabii cu România, deci implicit, şi a Bugeacului. Timp de 22 de ani, acest ţinut s-a aflat sub administraţie românească.

Rusia sovietică nu a renunţat însă la ideea reocupării Basarabiei, şi îndeosebi a Gurilor Dunării. Pregătirea reanexării spaţiului pruto-nistrean a fost marcată de diversiunea iniţiată şi desfăşurată în septembrie 1924 de Comintern(în care un rol important l-au avut serviciile speciale sovietice, îndeosebi C.E.K.A.), cu ajutorul unor bande înarmate care, sub pretextul eliberării popoarelor din această provincie de sub „jugul boierilor şi ciocoilor români“, au încercat să declanşeze o răscoală armată a populaţiei alogene rusofone.

Diversiunea, soldată cu morţi şi răniţi în rândul grănicerilor, poliţiştilor şi jandarmilor români, dar şi al populaţiei şi reprezentanţilor autorităţilor civile, s-a manifestat cu violenţă îndeosebi în Bugeac, mai precis în localitatea Tatar-Bunar şi împrejurimi. Ea a fost contracarată rapid de către autorităţile române, prin folosirea forţei armate.

După cum este ştiut, în urma ultimatum-urilor din 26-27 iunie 1940 şi a agresiunii militare a Armatei Roşii, atât Moldova dintre Prut şi Nistru (Basarabia propriu-zisă), cu o suprafaţă de 44.500 kilometri pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 de locuitori, cât şi Bucovina de Nord, având o suprafaţă de 6.000 kilometri pătraţi şi 500.000 de locuitori au fost înglobate în Uniunea Sovietică. Prin acest rapt teritorial, şi sudul Basarabiei (adicã Bugeacul) a fost anexat, manu militari, la U.R.S.S.

La 4 noiembrie 1940, printr-un decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., partea de sud a Basarabiei (Bugeacul, cu plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), a fost  inclusă în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

 

 

 

 

Imagine similară

Au fost alipite astfel la Ucraina, în afară de partea de nord a Bucovinei, raioanele Codâma, Balta şi Pesciana din fosta R.S.S. Moldovenească (situate în stânga Nistrului), judeţele Hotin şi Cetatea Albă (Akkerman), la care se adăuga şi plasa Chilia a judeţului Ismail din Basarabia.

Prin aceste cesiuni teritoriale, nou creata R. S. S. Moldovenească nu mai avea acces la Gurile Dunării şi nici nu mai beneficia de ieşirea la Marea Neagră.

 

În acel moment, în teritoriile cedate Ucrainei, situaţia etnică se prezenta în felul următor:

 

  • în judeţul Cetatea Albă (Akkerman): români moldoveni – 18%, ucraineni – 20%;

  • în judeţul Hotin: români moldoveni – 35%, ucraineni – 41,6%;

  • în judeţul Ismail: români moldoveni – 31%, ucraineni – 4,7%.

Agresiunea militară sovietică a determinat România să se alăture Germaniei hitleriste şi a obligat autorităţile politico-militare româneşti să participe la campania militară împotriva Uniunii Sovietice, declanşată în data de 22 iunie 1941.  Până la 26 iulie 1941, armatele române şi germane au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord, care au reintrat, astfel, în componenţa statului român.

În urma înfrângerilor suferite pe frontul de răsărit şi a reocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armatele sovietice, imediat dupã 23 august 1944 aceste teritorii au reintrat, de facto, în componenţa Uniunii Sovietice.

De fapt, Bucovina de Nord, ţinuturile Herţa şi Hotin, împreună cu partea de sud a Basarabiei (plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), au fost trecute sub jurisdicţia R.S.S. Ucrainene în baza mai vechiului decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din 4 noiembrie 1940.

Situaţia a fost recunoscută, de jure, de către anglo-americani şi de francezi şi stipulată în Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, care a consfiinţit astfel raptul teritorial sovietic din vara anului 1940.

După disoluţia U.R.S.S. din 1991, noul stat independent Ucraina a rămas beneficiara Pactului Ribbentrop-Molotov, stare de fapt recunoscută, de iure, şi de România prin Tratatul bilateral româno-ucrainean, semnat la Neptun la 2 iunie 1997 în urma cererii expresă a Comunităţii Europene, ca o condiţie sine–qua-non a admiterii ţării noastre atât în N.A.T.O. cât şi în Uniunea Europeană.

Prof.univ.dr.Traian-Valentin PONCEA

Extras din REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR, lucrare in curs de aparitie.

Sursa: http://roncea.ro

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/03/01/o-istorie-a-zilei-de-1-martie-video-3/

 

 

 

 

 

 

01/03/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: