14 noiembrie 1878: Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern privitoare la revenirea Dobrogei, Insulei Șerpilor și Gurilor Dunării, la Patria-mamă

14 noiembrie: Revenirea Insulei Șerpilor, a Gurilor Dunării și a Dobrogei la Patria-mamă – România

În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, România obținea la Congresul Internațional de la Berlin de la 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878 recunoașterea independenței de stat și revenirea la țară a Dobrogei de nord cu Delta Dunării și Insula Șerpilor.

La 14 noiembrie 1878 a fost citită la Brăila Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei:
”Locuitori de orice naționalitate și religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește. Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi legitima pedeapsă. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire.
Salutați dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertății, drapelul dreptății și al păcii.

În curând provincia voastră, pe cale constituțională, va primi o organizațiune definitivă. Care va ține seama de trebuințele și moravurile voastre, care va așeza pe temelii statornice poziția voastră cetățenească.

Iubiți țara la a cărei soartă este lipită de acum și soarta voastră.”.

-Regele Carol I –

România a preluat administraţia Dobrogei de Nord de la Rusia în data de 14 noiembrie 1878, când trupele române au trecut Dunărea spre a lua în posesie noua provincie.

Armata Română trece Dunărea în Dobrogea – Sursa Arhivele Naţionale

Repere istorice

Din secolul 8 i.e.n.: Litoralul Mării Negre e colonizat de greci. Sunt întemeiate cetățile-port Histria, Callatis și Tomis, cu o structură social-politică copiată după modelul polis-ului Grecesc. Tomis devine cea mai importantă cetate dintre aceste colonii, consemnează https://timpul.md.

O vreme, aceste cetăți se confruntă cu stăpânirea persană,de la 514 i.e.n. În 330 î.e.n., Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe tracii vasali perșilor și a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând până la Dunăre.

322 î.e.n.: Se destramă imperiul lui Alexandru cel Mare. Dobrogea e inclusă în regatul macedonean. Geto-dacii își reiau autonomia locală de care dispuneau sub perși și se aliază cu Regatul Pontului, putere dominantă în Marea Neagră.

55 î.e.n.: Dobrogea și cetățile grecești de pe malul mării au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, până în anul 44 e.n.. Din 46 e.n., Dobrogea trece sub stăpânire romană, fiind inclusă în Moesia de către împăratul Octavian Augustus, mai târziu fiind cunoscută sub numele de Scythia Minor și jucând un rol important în sistemul de apărare al Imperiului Roman.

Tot acum vine și prima mărturie, cea a istoricului antic Pliniu cel Bătrân, care susținea că „teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra este populat de geți, pe care romanii îi numesc daci ”.

Dobrogea a fost inclusă în a doua jumătate a secolului I î.Hr. în provicia romană Moesia Inferioara de către împăratul Octavian Augustus. În timpul războaielor dacice Dobrogea a fost un teatru de război între daci, aliați cu sarmații contra romanilor.

Una din cele mai strălucite victorii ale romanilor în aceste războaie a fost cea de la Adamclisi (102), unde s-a ridicat monumentul de la Tropaeum Traiani.

Printre barbarii care au început să apară pe teritoriul Dobrogei în secolul al III-lea se numără goții, gepizii și hunii. Odată cu împărțirea definitivă a imperiului roman din 395, Dobrogea intră în componența Imperiul Roman de Răsărit, treptat creștinat și denumit mai târziu (de istoricii mai recenți, începând cu germanul Hieronymus Wolf) „Imperiul Bizantin”.

Împăratul Iustinian I a întărit cetățile de pe Dunăre, cartea lui Procopius („Despre constructii”) enumerând 90 de cetăți restaurate de Împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc.

In Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale.

Dobrogea apare in cronicile arabe din secolul al XIII-lea sub denumirea de Șakji. Aceste cronici menționează ca locuitori pe vlahi, cu termenii “al-Awalak” și “ulaqut”.

În 1320/5 este menționat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. În 1346, fiii lui Balică, Dobrotici si Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratului Ioan V Paleologul, emirul Bahud din Umur, un vasal al Bizanțului, conduce o expediție împotriva lui Balică, în timp ce dromoanele bizantine atacă porturile de la Marea Neagră.

Balică și Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător. Între 1352-1359, odată cu scaderea puterii Hoardei de Aur, Țara Românească ia în stăpânire gurile Dunării cu cetățile Oblucița (azi Izmail, Ucraina) și Chilia, și Insula Șerpilor, în timp ce un nou stat apare sub jupânul tătar creștinat Demetrios în zona Vicinei (actualul masiv al Măcinului, malul sudic al Dunării). Mai la sud de acesta, despotatul Dobrogei este creat de Balică, dar conducătorul suprem a fost Dobrotici căruia i se datorează despărțirea regiunii de Imperiul Bizantin, care, cu ajutorul Genovezilor și al Tătarilor, o recucerise în 1262 de la Țaratul Vlaho-Bulgar (șubrezit de invaziile tătare).

Despotatul Dobrogei se întindea pe teritorii aparținând astăzi Bulgariei (la sud) și României (la nord) cu o populație mixtă cuprinzând nu numai Bulgari, Români și Tătari (aceștia din urmă, sosiți în 1224), ci de asemenea Greci, Armeni și Genovezi în porturi. Capitala era la Cărvuna (azi Kavarna, Bulgaria) iar cetatea domnească nu departe, la Caliacra.

Frontierele i s-au modificat de mai multe ori în decursul existenței; a cuprins porturile Constanța și Mangalia (cetățile antice Tomis și Callatis) unde Genovezii aveau reprezentanțe.

În 1357, Dobrotici se declară despot.Doi ani mai târziu, în 1359, Dobrotici cucerește cetatea Vicina de la jupânul Demetrios, gurile Dunării de la Țara Românească, Silistra de la Țaratul Târnovo, și îi alungă din țară pe genovezi care păstrează doar portul Licostoma (azi Periprava).

Noul stat va căpăta,după Dobrotici, numele de Dobrogea.

Voievodul Mircea cel Bătrân a alipit Dobrogea Țării Românești în 1388/9.

În 1393, sultanul turc Baiazid I a cucerit sudul Dobrogei și l-a atacat pe Mircea în Țara Românească, dar fără succes. În 1395 Mircea a recucerit teritoriile pierdute.

A treia ocupație otomană a avut loc între 1397 și 1404. Înfrângerea lui Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în 1402 deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman. În 1403, Mircea a ocupat cetatea genoveză Licostomo de la gurile Dunării, iar în 1404 recucerea Dobrogea și se implica în luptele dinastice din Imperiul Otoman.

După moartea lui Mircea, în 1418, fiul său Mihail I, reîncepe luptele cu turcii, pierzându-și viața într-o luptă în 1420.

În anul acela, sultanul Mehmed I cucerește Dobrogea, Țara Românească rămânând doar cu Delta Dunării, dar nu pentru mult timp.

În ceea ce privește momentul intrării Dobrogei sub dominația turcă, opiniile istoricilor sunt împărțite. Nicolae Iorga socotea că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C. Giurescu, Ștefan Ștefănescu și Gheorghe I. Brătianu sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica Pervain— în 1420.

Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape terminându-se în anii 1445 – 1452, sau chiat în 1484, când otomanii cuceresc și gurile Dunării.

Istoricul Maria Chiper argumentează că domnul muntean Dan al II-lea a stăpânit și el, vremelnic,o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan Ciobanu, bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români, până în vremea lui Vlad Țepeș.

După cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o într-un sangeac al provinciei Rumelia, după care, în 1599, a fost înființat elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul și Edisanul.

În secolul al XVII-lea, acestui elayet i-au mai fost adăugate o mare parte din Bulgaria și Turcia europeană de astăzi.

Din cauza importanţei sale strategice, Dobrogea a fost deseori scena unor confruntări militare în timpul războaielor ruso-turce (1768-1878). Aceste confruntări au creat deseori anarhie în sistemul administrativ local şi au generat mari fluctuaţii ale populaţiei, ceea ce a afectat balanţa demografică şi relaţiile inter-etnice din provincie.

Astfel, între anii 1770 şi 1784, circa 200.000 de tătari din Crimeea s-au refugiat în Dobrogea.

În urma devastatorului război din 1828-1829, populaţia Dobrogei a scăzut la 40.000 de locuitori, crescând apoi la 100.000 în 1850 prin reîntoarcerea celor plecaţi, dar şi prin colonizări masive.

După Războiul Crimeii (1853-1856), Dobrogea a fost din nou repopulată cu peste 100.000 de tătari din Crimeea şi cerchezi din Kuban şi din Caucaz, cărora li s-au atribuit sarcini militare şi au acţionat ca o categorie privilegiată de trupe de frontieră.

În fine, războiul din 1877-1878 şi regimul ocupaţiei ruseşti a dus la emigrarea unui număr semnificativ de musulmani din acest teritoriu, estimat la circa 90.000 de persoane. În 1878, Dobrogea avea un total de 226.000 locuitori (dintre care 127.000 erau musulmani).Cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruși, circasieni și germani.

La sfârşitul războiului, se impuneau astfel măsuri urgente de reconstrucţie economică, de stabilizare a administraţiei, de repopulare a provinciei, precum şi pentru crearea unor condiţii de integrare şi de dezvoltare economică a provinciei, în raport cu potenţialul său.

În timpul celui de-al II-lea Război Balcanic, guvernul român a hotărât în 1913 intrarea în luptă împotriva Bulgariei, revendicând și anexând Dobrogea de Sud (Cadrilaterul).

Din 1940, Dobrogea a fost împărțită între România și Bulgaria, Cadrilaterul rămânând de atunci la Bulgaria.

În ceea ce privește Delta Dunării, după ocuparea Basarabiei în data de 28 iunie 1940, sovieticii au cerut nici mai mult nici mai puţin decât să li se cedeze braţul Chilia negând astfel graniţa din 1878 (stabilită tot de Moscova!).

La început (6 septembrie – 24 octombrie 1940) generalul sovietic Matvei Malanin a spus că România rămâne cu canalele Sulina şi Sfântul Gheorghe care îi sunt de-ajuns, aşa că ar face bine să cedeze canalul Chilia. Românii au refuzat să cedeze, asttfel că în noaptea de 25-26 octombrie 1940 sovieticii au făcut ce ştiau ei mai bine: au plecat la furat.

În acea noapte au fost ocupate insulele Daleru Mare şi Salangic, iar 6 grăniceri români au murit în luptele date cu această ocazie.

Pe 26 octombrie 1940 sovieticii au ocupat şi insulele Tătaru Mare, Daleru Mic, Maican şi Limba – astfel încât braţul Chilia a devenit curs de apă interioară a Uniunii Sovietice. Ministerul român de Externe a depus un protest oficial, la care a răspuns comisarul adjunct pentru afaceri străine al URSS, Andrei Vîşinski. Sovieticul a spus că România ar trebui să renunţe la acest protest deoarece respectivele insule nu îi trebuiesc, însă sunt foarte importante pentru Uniunea Sovietică.

Poveste veche, probleme noi

Istoria poftelor rusești asupra insulelor din Delta Dunării a continuat şi după 1944.  Pe 4 februarie 1948 premierul comunist Petru Groza a semnat la Moscova un „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”.

Sovieticii nu au îndrăznit să meargă cu hoţia la Conferinţa de Pace de la Paris din 1947 (acolo unde insulele din Delta Dunării şi Insula Şerpilor au rămas în componenţa României).

Aşa că au preferat să se folosească de uneltele lor instalate la Bucureşti. Prin acest protocol România a renunţat la Insula Şerpilor, dar şi la insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare, Maican și Limba. Așa se face că din 1948 Insula Șerpilor a fost anexată ilegal de URSS pentru ca după 1991 să fie atribuită la fel de ilegal Ucrainei.

Povestea braţului Chilia nu s-a oprit aici. Ucraina a preluat această hoţie de la Uniunea Sovietică şi se ţine de ea cu dinţii. În 2010 au apărut ceva discuţii despre modificarea graniţei din Delta Dunării dintre România şi Ucraina (pe baza ideii că s-a modificat cursul apei şi astfel ar trebui modificată şi graniţa).