CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Războiul bacteriologic – o istorie fără de sfârșit

 

 

 

How the Horrific 1918 Flu Spread Across America | History | Smithsonian Magazine

 

 

Istoria întunecată a războiului germenilor

 

Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor acestora ca arme, a însoțit istoria omenirii de-a lungul întregii sale existențe.

Diversificarea activităţii umane către vânătoare mai ales împotriva unor animale din ce în ce mai mari sau mai periculoase au făcut inerentă adaptarea tehnicilor şi a metodelor de vânătoare şi de supravieţuire.

Deşi empirică, această adaptare avea la bază observaţia că anumite animale deşi mici, de exemplu şerpii, aveau o posibilitate de apărare prin anumite secreţii inoculate odată cu muşcătura, veninul acestora find eficace împotriva unor ţinte foarte mari.

Era mai puţin important pentru vânător ce anume conţinea veninul şarpelui, cât posibilitatea utilizării şerpilor vii sau a armelor otrăvite cu veninul acestora pentru a vâna animale mai mari.

Aceste tehnici ofereau şi vânătorilor mai puţin dezvoltaţi fizic un avantaj substanţial.

Evident că aceste practici au fost utilizate şi în luptele interumane, moment în care armele folosite pentru vânătoare erau aceleaşi, folosite şi pentru apărare.
Folosirea agenţilor biologici şi a toxinelor ca armă are caracteristică principală conştienţa utilizării avantajului agentului biologic sau a toxinei asupra potenţialului inamic, uman sau animal.

Acesta este şi motivul pentru care în lipsa unor surse istorice, putem face doar presupuneri asupra utilizării ca arme sau a apriţiei întâmpătoare a unor epidemii sau simptome în decursul istoriei.

Cert este că odată cu identificarea fizică a primului agent biologic se delimitează foarte clar istoria armelor biologice în două perioade: perioada empirică, în care agenţii biologici şi toxinele erau utilizate în baza experienţei dobândite prin observaţie şi perioada ştiinţifică, în care agenţii biologici şi toxinele au fost utilizate pe baza informaţiilor ştiinţifice, bazate pe fenomene reproductibile şi predictibile, moment în care putem vorbi şi despre apărare şi protecţie împotriva armelor biologice.

Perioada empirică

Vechiul Testament (1) în Facerea, Întâia carte a lui Moise, Capitolul 49,
Prorocirea şi moartea lui Iacov alin. 7.

“Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calareţul”, atestă cunoştinţele asupra potenţialului şerpilor de a fi periculoşi în ciuda mărimii lor dar şi a utilzării cu intenţie a acestora.

Vechiul Testament(1) în A doua carte a lui Moise, Capitolul 9- “Iată, mâna Domnului va fi peste vitele tale cele de la camp: peste cai, peste asini, peste cămile, peste boi si oi si va fi moarte foarte mare” dar şi simptomele “ s-au făcut bube cu puroi pe oameni si pe vite” relevă clare cunoştinţe asupra potenţialului bolilor ca element de constrângere.

Ipotezele doctorului Trevisanto(2)(3), referitoare la utilizarea tularemiei ca armă biologică încă din secolul XIV î.Hr., se bazează pe documente arheologice care sugerează existenţa simptomelor bolii la om şi animale.

Boala este provocată de o bacterie Francisella tularensis, care afectează în primul rând animalele (cai, măgari, catâri, cămile, oi, capre) de unde se transmite şi la om.

Boala rămâne şi astăzi o problemă de sănătate publică, în ciuda eficienţei tratamentului antibiotic, cazurile incorect diagnosticate, tratate tardiv cu antibiotic sau netratate sunt fatale.

Simptomele bolii descrisă în documentele arheologice: ulcere cutanate, umflături dureroase ale ganglionilor  limfatici, pneumonie, febră, frisoane, slăbire progresivă, insuficienţă respiratorie sunt prezente şi în tabloul clinic actual al tularemiei.

Boala este o zoonoză, afectează în primul rând animalele, inclusiv iepurele, oile sau cabalinele şi se transmite la om prin vectori hematofagi (căpuşe, păduchi, pureci sau muşte).
Asocierea cu epoca bronzului a utilizării armelor biologice Trevisanto (2)(3), o atribuie imperiului Hitit (2000-1200 B.C.), imperiu care a existat în estul Mediteranei, în vestul regiunii Anatolia de pe actualul teritoriu al Turciei. Documente din perioada faraonului Akhenaton (iniţial Amenhotep IV), faraon din dinastia a XVIII-a (1379-1362 î.Hr.), atestă existenţa unei “boli hitite”, asocierea cu hitiţii a unei boli sugerând chiar provenienţa epidemiei.

Alte documente datând din 1335 î.Hr., descriu o epidemie în localitatea Simyra, un oraş situate astăzi la graniţa dintre Liban şi Siria. Interesantă este asocierea bolii cu măgari, în documente fiind specificată interdicţia de a fi folosiţi măgari în caravanele care transortau produse între Cipru şi Iraq şi dintre Israel şi Siria. Războaiele au amplificat şi ele epidemia, în insulele din Marea Egee fiind concomitente epidemii, cel mai probabil aduse de rozătoarele de pe corăbiile luptătorilor, care au contaminat animalele din insule.

Epidemiile de tularemie au evoluat pe perioade semnificative, de 35-40 de ani, motiv pentru care surse din estul Mediteranei atestă existenţa unor simptome asemănătoare şi presupun o zonă endemică pentru Francisella tularensis.

Trevisanato asociază căderea imperiului Hitit cu epidemiile successive de tularemie ducând evidenţele epidemiei pînă la 2500 î.Hr., perioadă în care imperiul Hitit începe să decadă, inclusiv doi regi hitiţi decedând de tularemie.

Sunt scrieri nebiblice referitoare la războaie dintre hitiţi şi locuitori ai cetăţii Arzawan din vestul Anatoliei.

Turme de animale oi, măgari care au apărut misterios în jurul cetăţii şi pe drumurile către cetatea Arzawan. Este foarte posibil ca hitiţii să fi suspectat că boala provine de la oi şi măgari.

Cei doi ani de război (1320 şi 1318 î.Hr.), concomitent cu epidemia de tularemie, au slăbit suficient cetatea Arzawa pentru a pierde războiul. Se pare că şi apărători au folosit tactica de a trimite animale bolnave către inamici, intuind efectele devastatoare ale bolii.

Desene de pe manuscripte din acea perioadă datând din secolul 14-13 î.Hr. reprezentând o femeie împreună cu un berbec, denotă o posibilă cunoştere a transmiterii bolii, o posibilă traducere a textului asociat desenului find
aproximativă cu “Ţinutul prin care trece va fi bântuit de boala rea”.

Progresul organizării umane, păstoritul devine o ocupaţie de bază, măgarul important animal domestic de transport în Asia mică şi Orientul Mijociu, aglomeraţiile umane în aşezăminte de tip cetate sau forturi, precum şi locuitul împreună cu animalele domestice au constituit factori favorizanţi ai diseminării epidemiilor de la animale la om şi invers, comerţul între cetăţi cu animale sau chiar oameni infectaţi, precum şi vectorii asociaţi populaţiilor umane (şobolani, pureci, muşte, etc) au început să constituie factori majori ai diseminării bolilor infecţioase încă cu 3000 de ani î.Hr.

Este posibil ca hitiţii să fi intuit puterea devastatoare a bolii, este foarte posibil ca ameninţările din Vechiul testament să aibă un suport în realitate, mai puţin probabilă este teoria conform căreia locuitul împreună cu animalele au creat imunitate populaţiei evreilor , spre deosebire de egipteni care nu locuiau cu animalele, mai ales că nici în prezent tularemia nu beneficiază de un tratament imunologic cu vaccin.

Intuiţii clare asupra evidenţei bolilor şi a transmiterii prin contact direct au fost scoase recent în evidenţă de scrieri arheologice din regiunea Sumer, actuală regiune din Siria, unde arheologi au descoperit scrieri cuneiforme, lângă Râul Eufrat, datând din 1170 î. Hr. în care se interzice persoanelor bolnave să călătorească în oraşe şi care avertizează oameni să nu atingă sau să folosească lucrurile personale care au aparţinut victimelor.

Sunt primele dovezi clare ale instituirii carantinei ca mijloc de prevenire a bolii, prin izolarea sau limitarea contactului bolnavului cu persoanele sănătoare.

Istoria armelor biologice se intrică şi se confundă cu istoria armelor
chimice, poate pentru că războiul în general a utilizat practic toate mijloacele pentru a stabili un avantaj tactic.
Sunt numeroase exemple în istorie de utilizare a armelor biologice precum şi a armelor chimice.

Pentru a evita perpetua confuzie dintre armele chimice şi
biologice mă voi limita strict la armele biologice.
Este foarte bine cunoscută otrăvirea fântânilor cu cadavre animale sau plante otrăvitoare ca mijloc de apărare precum şi a surselor de alimente.

Desigur că aceleaşi metode au fost utilizate şi ca mijloace ofensive.

Primul consemnat în istoria militară pentru utilizarea plantei Spânz (Helleborus) pentru a otrăvi apa din cetatea Kirrha în anii 600 B.C. de către Solon din Atena. In 400 ÎIChr. arcaşii Sciţiei foloseau săgeţi otrăvite în cadavre în descompunere.

Folosirea cadavrelor pentru a otrăvi resursele de apă era o metodă deosebit de eficientă de război biologic.
Această tactică a fost folosită ulterior de Barbarossa în 1155, în războiul de la Tortona. Rădăcinile de mandragora au fost utilizate în ani 200 BC de către cartaginezi pentru a otrăvi vinul inamicului.

Hanibal a folosit şerpi veninoşi aruncaţi în bărcile inamicilor în bătălia de la Pergamus în 190 ÎIChr.

Utilizarea de bacterii, viruși și alți agenți biologici ca arme de război are o istorie lungă .

De la Împăratul Romano- German Barbarossa, care a folosit cadavrele pentru otrăvirea puțurilor de apă din 1155 Î.Hr., până la mongoli care  au catapultat cadavrele unor victime ale ciumei în orașul genovez asediat Caffa în 1346, devenind  focarul de diseminare a primei epidemii de ciumă în Europa.

Nu mai puţin de 15 milioane de europeni au decedat după reîntoarcerea corăbiilor genoveze cu marinari infectaţi la caffa  în portul Genova.

Spaniolii în războiul contra francezilor pentru cucerirea oraşului Napoli au infectat vinul cu sânge provenind de la bolnavii de lepră în 1495.
O abordare interesantă a utilizării agenţilor biologici a fost iniţiată de Siemenowic în 1650, un general polonez de artilierie, care a folosit obuze de artilerie încărcate cu saliva de la câinii bolnavi de turbare pentru a le lansa asupra inamicului.

În 1710 trupele ruseşti folosesc tehnica din 1346 catapultând cadavrele infectate cu ciumă împotriva trupelor suedeze.

Desigur că folosirea agenţilor biologici ca arme nu se putea limita la regiunea Europei şi Asiei.

O utilizare infamă a războiului biologic a avut loc în 1763, când forțele britanice le-au furnizat în mod deliberat  pături infectate cu variolă  populaţiei indiene americane din Fort Pitt, Pensilvania, de către colonelul britanic Henry Bouquet.

Intenţionată sau nu diseminarea variolei populaţiei indiene a avut efecte devastatoare, primul contact cu o boală necunoscută de către o populaţie fără imunitate la un agent biologic are efecte de masă masive.

Probabil că a fost prima oară când o armă biologică a avut efect de exterminare în masă.

Acest efect tactic, folosirea agenţilor biologice pe populaţii susceptibile, a încercat să fie aplicat  în 1785 împotriva tunisienilor, prin distribuirea de pături infectate cu variolă.

Descoperirea noilor continente, în afara schimburilor culturale a dus şi la schimburi biologice, europeni au dus variola în America şi s-au întors cu sifilis, cu toate că este disproporţionat, schimbul a avut efecte grave asupra populaţiei americane băştinaşe.

Războiul a escaladat întotdeauna şi utilizarea a noi tipuri de arme, de
tactici, efectul surpriză fiind în general urmărit.
Războiul civil american este probabil primul care a experimentat noi tipuri de arme, armele biologice fiind intens folosite.

În 1861, trupele unionale erau avertizate să nu folosească surse de apă pe teritoriul inamic, să nu accepte hrană de la persoane şi locuri nesigure.

Cadavre în descompunere contaminau sursele de apă pentru a întârzia avansul trupelor unionale. Pături infectate cu variolă, dar şi cu febră galbenă au fost folosite împotriva trupelor unioniste.

Cert este că mai mulţi oameni au murit în războiul civil american răpuşi de bolii decât pe câmpul de luptă.
Foarte multe boli au fost cunoscute şi descrise chiar dacă nu se cunoştea agentul biologic implicat. Altele au fost descoperite în marea majoritate în secolul 19 şi 20.

De exemplu ciuma a fost descrisă în urmă cu peste 3000 de ani, variola a fost  descrisă de chinezi din 1122 ÎIChr, iar febra galbenă din 1600.

A fost nevoie de aproximativ 300 de ani pentru ca un biolog cubanez Carlos Finlay în 1881 să asocieze febra galbenă cu ţânţarul, ca vector al transmisiei acestei boli. 

Perioada ştiinţifică

Jumătatea secolului 19 a însemnat momentul de cotitură în evoluţia
microbiologiei şi a bolilor infecţioase, când au avut loc  o serie excepţională de descoperiri ale agenţilor biologici cauzali pentru diverse boli: 1876, Robert Koch obţine primele culturi pure de antrax;
1882, Loffler şi Shutz descoperă agentul cauzal al morvei; 1887, Sir David Bruce descoperă agentul cauzal al brucelozei; 1883, Koch descoperă agentul cauzal al holerei; 1907, Howart T Ricketts descoperă agentul cauzal al tifosului. Agentul cauzal al tularemiei a fost descoperit în 1912, în districtul Tulare din California.

Descoperirea primului vaccin antirabic de către Pasteur, apoi antituberculos de către Koch şi confirmarea teoriei vaccinale a lui Jenner privind proprietăţile vaccinale ale tulpinilor de variolă de la cabaline şi bubaline care determină un răspuns imunitar de protecţie împotriva variolei umane au reprezentat întruparea speranţelor umanităţii privind existenţa reală a uni antidot sau a unei protecţii
reale împotriva agenţilor biologici.
Desigur că dezvoltarea ştiinţifică nu putea lăsa deoparte şi avantajele
utilizării armelor biologice, de data aceasta folosind argumente ştiinţifice şi nu empirice.

Descoperirea din 1863 a medicului francez Casimir Joseph Davaine a
agentului cauzal al antraxului este considerată momentul de ieşire din perioada empirică şi trecerea în perioada ştiinţifică, bazată pe dovezi.

Marele cercetător Louis Pasteur, universal recunoscut pentru cercetările umanitare a experimentat bacteria salmonella pentru a extermina şobolanii, a vibrionul holeric pentru a extermina iepurii, a agenţilor dizenteriei contra lăcustelor.

Cu toate acestea, în ciuda acestor exemple timpurii, abia în secolul XX, războiul biologic a devenit într-adevăr științific.

 În timpul Primului Război Mondial, armata germană a fost un practicant notabil al acestei “arte” a războiului, deși într-un mod oarecum întâmplător.

 Anumite operațiuni desfășurate  de Germania au vizat infectarea animalelor și / sau hrana animalelor din țările inamice cu antrax și glander (un tip de boală infecțioasă). 

 Primul război mondial a avut ca vedetă unanim acceptată arma chimică.
Desi umbrite de “succesul” armelor chimice, armele biologice au fost și ele o
permanentă preocupare a armatei germane.
Există suspiciuni asupra utilizării ciumei împotriva trupelor ruse la St.
Petersburg în 1915, asupra infectării cailor din porturile americane destinaţi armatelor britanice şi franceze.

Surse americane descriu programele de sabotaj cu agenţi biologici pe care personane aservite Germaniei le efectuau pe teritoriu american.

Au fost descoperite laboratoare clandestine în care erau cultivaţi
agenţi biologici ca antrax şi bacilul morvos.

Caii, în primul război mondial aveau o importanţă covârşitoare în doctrina armatelor, motiv pentru care programul biologic german avea ca obiect acest animal. A fost  probabil ca este primul program biologic modern îndreptat exclusiv contra animalelor.

Utilizări relativ izolate cu bacilul morvos şi antrax au fost realizate în perioada 1916-1918 în Rusia, Franţa, probabil şi pe teritoriul României.

Prezenţa epidemiilor de diverse tipuri, tifos, holeră, febră de tranşee, gripă spaniolă, etc din perioada primului război mondial face imposibilă o evaluare a eficacităţii programului biologic militar german.

Toate acuzaţiiile de utilizare a agenţilor biologici au fost negate de Germania. Nu au fost declarate victime ale agenţilor biologici utizaţi ca arme de către nici o parte beligerantă din primul război mondial.

 Dacă armele chimice au “tăcut” în al doilea război mondial, armele
biologice au fost intens cercetate.
Descoperirea primului antibiotic de către Sir. Alexander Fleming în 1929, izolarea şi purificarea acestuia pentru a fi folosit în tratamentul infecţiilor bacteriene la om şi mamifere în 1941, a reprezentat o victorie epocală a omului împotriva bolilor în plin război mondial.

Concluziile primului război mondial au modificat şi tactica viitoare a marilor puteri faţă de fiecare categorie de arme. Inteligenţă extraordinară a fost investită pentru dezvoltarea şi modernizarea tuturor categoriilor de arme.
Începând cu anul 1920, marile puteri au dezvoltat programe biologice,
evident nerecunoscute, motiv pentru care, la Geneva în 1925, a fost semnat Protocolul de la Geneva care interzicea utilizarea armelor biologice şi chimice în război.

Trecuseră 250 de ani de la Înţelegerea de la Strasbourg din 1675
referitoare la interzicerea utilizării gloanţelor şi armelor otrăvite în război.

Mii de ani de tensiuni, trădări şi conflicte europene sunt date de o parte în 1925 pentru a recunoaşte riscurile incomensurabile de a utiliza intensiv armele biologice şi chimice.

Spre deosebire de armele chimice care au fost modernizate extensiv, noi agenţi chimici fiind descoperiţi şi cercetaţi, armele biologice au fost cercetate la scară redusă datorită caracterului nediscrimantoriu al acţiunii lor.
Încă din anii 30 a fost recunoscută imposibilitatea controlului armelor
biologice în operaţiuni militare, având acţiune inclusiv asupra proprilor trupe sau trupe aliate, dar şi caracterul imprevizibil şi impredictibil al acţiunii lor.

Germania, în 1936, a efectuat cercetări asupra dispersiei sporilor de
antrax.

Canadienii începând cu 1939, în laboratoarele Connaught, au efectuat
cercetări asupra antraxului, toxinei botulinice, ciumei şi psitacozei.

Un caracter total diferit al programului biologic a avut Japonia, prin desemnarea doctorului Ishiro Ishi în 1933 la comanda Unităţii 731, localizată în Manciuria.

Japonezii au fost interesați în special de această zonă de război, intensificându-și eforturile în anii 1930 și timpul celui de-al doilea război mondial.

În 1939, japonezii au încercat să achiziționeze virusul febrei galbene  de la Institutul Rockefeller din New York. 

Unul dintre cei mai de seamă susținători ai războiului biologic (biowarfare) a fost medicul și microbiologul japonez  Shiri Ishii care a condus unitatea centrală a programului de război biologic din Japonia Imperială în timpul celui de-al doilea război mondial: unitatea 731, care avea sediul în China ocupată.

În cadrul programului său de biotehnică, armata japoneză a testat cel puțin 25 de agenți biologici asupra civililor și prizonierilor de război, cu operațiuni inclusiv de  infectare a peste 1.000 de puțuri de apă chineze, cu tifos și holeră, și împrăștierea de purici infestați cu ciuma deasupra orașelor chineze.

Cel puțin câteva  mii de oameni au fost uciși de acest program, unii susținând chiar cifra de aproximativ 200.000 de   chinezi uciși.

Cercetările efectuate cu agenţi biologici direct asupra prizonierilor chinezi, asupra populaţiei satelor chineze cu rickettsii, vibrionul holerei, agentului ciumei, antraxului, experimentarea a diverse tipuri de bombe şi dispozitive cu agenţi biologici, peste 5000 de autopsii efectuate pe prizonieri nu au putut proba eficacitatea armelor biologice.

Dispersia armelor biologice rămâne principala problemă de utilizare,
timpul latent de acţiune, inconstanţa distribuţiei agentului biologic,
susceptibilitatea diferită la agent, cantitatea şi calitatea agentului, caracterele rmeterologice şi atmosferice în zona de diseminare precum şi contaminarea pe perioade imposibile de cuanatificat a zonei de distribuţie au exclus arma biologică din strategia armatelor în al doilea război mondial.

Peste 1600 de bombe cu spori de antrax au fost testate de  japonezii din  Unitatea 731.

Începând cu 1942, SUA, ca reacţie la ameninţarea japoneză, instituia la
Fort Detrick patru laboratoare pentru cercetarea armelor biologice: unul pentru toxina botulinică, altul pentru bacillus globigi şi antrax, unul pentru a produce germeni patogeni ai plantelor şi ultimul pentru producerea pe ouă embrionate cu brucella si agentul psitacozei.

În anul 1936 Franţa dezvoltă un program de cercetare a rezistenţei microbiene la detonaţia exploxibilor clasici. În acelaşi an Marea Britanie stabilea un comitet de evaluare a capacităţii ofensive şi defensive a agenţilor biologici.
Încă din 1929 Uniunea Sovietică avea în apropierea Mării Caspice o unitate de cercetarea a armelor biologice.
Cu exceptia cercetărilor pe prizonieri de război desfăşurate de Unitatea 731, nu au fost consemnate utilizări ale armelor biologice în cel de-al doilea război mondial.

Războiul rece aduce noi provocări pe scena internaţională, dominate
desigur de criza rachetelor balistice şi de escaladarea înarmării nucleare.

Deşi minor ca însemnătate, domeniul armelor biologice nu a fost abandonat, dimpotrivă, suferă transformări radicale, atât conceptuale cât şi umane, protecţia propriilor trupe şi implicarea unei elite de cercetători, din ce în ce mai numeroşi în acţiuni de producere şi testare a armelor biologice.

Fiecare ţară a considerat programele biologice la cel mai înalt nivel de
clasificare a secretului, puţine evidenţe apar astăzi privind detaliile programelor desfăşurate, doar mici evidenţe privind existenţa unor astfel de programe transpar în media actuală.

Au fost dezvoltate programe specifice antiumane, antianimale şi antiplante, au fost standardizaţi agenţi patogeni  pentru a putea fi utilizaţi ca arme, au fost studiate insectele pentru a fi folosiţi ca vectori naturali de dispersie a bolilor.
Un exemplu din 1959 a fost standardizarea virusului febrei galbene transmis de ţânţari şi capacitatea de producţie de milioane de ţânţari lunar la laboratoarele din Fort Detrick.

În anul 1969 SUA renunţă unilateral la programul ofensiv de
înarmare cu agenţi biologici şi ratifică Protocolul de la Geneva din 1925.

În perioada 1971-1973 SUA a distrus stocurile proprii de arme biologice şi a semnat Convenţia pentru Interzicerea Armelor Biologice şi a Toxinelor în 1972.
Detalii asupra programului biologic al fostei Uniuni Sovietice sunt mai
puţin cunoscute.

Uniunea Sovietică a negat constant deţinerea de arme biologice. Chiar în urma incidentului de la Sverdlovsk, în Ural, din aprile 1979, unde a apărut o epidemie de antrax la un grup de cercetători care lucrau la un laborator, autorităţile sovietice au explicat că boala ar fi apărut în urma  contaminării naturale de la carnea de vită infectată cu antrax.

În 1992 Rusia a recunoscut că accidentul din laboratorul de la Sverdlovsk a fost  determinat de cercetările militare asupra antraxului și  a declarat închiderea programului biologic în 1994.

Aproximativ 24.000 de cercetători care au lucrat pentru programul biologic al fostei Uniuni Sovietice au rămas pe drumuri. Numai speranţa rămâne că fiecare dintre ei au ajuns în laboratoare paşnice.

Probarea atacurilor biologice rămâne în zilele noastre  o provocare a
sistemelor de protecţie, de aplicare a legii şi juridice.

Războiul bacteriologic mondial 

  

În ultima decadă, au fost studiate şi chiar experimentate pe subiecţi voluntari vaccinurile genetice sau vaccinurile ADN, obţinute prin inginerie genetică şi nu prin germeni patogeni, care modifică ADN-ului celui vaccinat, cu efectul transformării în altcineva, fără un control asupra acestei transformări.

Acesta este şi motivul pentru care, alături de neîncrederea generală în onestitatea producătorilor de medicamente-vaccinuri, au fost şi sunt privite cu suspiciune maximă de către populaţia de pretutindeni şi nu au fost încă folosite.

Nimeni nu poate spune ce alte transformări vor face astfel de vaccinuri în fiinţa umană, şi nimeni nu poate garanta că ele nu vor fi folosite pentru controlul populaţiilor, dorinţa de secole a elitelor globaliste de transformare a maselor în nişte turme pe deplin ascultătoare. Şi ce ocazie mai bună decât o “nemiloasă” şi de “nestăpânit” altfel, pandemie!

Aveţi mai jos un prim episod dintr-o analiză minuţioasă, extrem de solid documentată, cu un fir logic foarte clar, in care veţi afla multe detalii pe care nu le ştim pt că presa globalistă nu ni le spune, sau ne minte şi manipulează non-stop, şi care duce, vrei nu vrei, la întrebările din titlu. Probabil că nu peste mult timp vom avea şi răspunsul.

 

Coronavirus

 

 

Psihoza care s-a declanșat după  apariția noului coronavirus în China a crescut exponențial pe măsură ce media, experții și oficialii guvernamentali din întreaga lume și-au exprimat în mod deschis îngrijorarea că această nouă boală are potențialul de a se transforma într-o pandemie.

Pe măsură ce îngrijorarea privind viitorul acestei epidemii a crescut, același lucru s-a întâmplat și cu numărul de teorii care speculau cu privire la originea focarului, multe dintre acestea învinuind diverşi actori statali și/sau miliardari controversați. Acest lucru a dus în mod inevitabil la eforturi de combatere a „dezinformării” legate de focarul coronavirus, atât din partea principalelor instituții de presă, cât și a principalelor platforme de comunicare socială.

Războiul informațional declanșat pe această temă  este în plină desfășurare…

 

Surse:

 

https://www.thelastamericanvagabond.com/bats-gene-editing-bioweapons-recent-darpa-experiments-raise-concerns-amid-coronavirus-outbreak/

https://ortodoxinfo.ro -istoria-razboiului-biologic 

 

https://paulghitiu2009.blogspot.com/2020/02/razboiul-bacteriologic-mondial-2.html

ISTORIA_ARMELOR_BIOLOGICE.pdf –  https://www.ancex.ro 

Publicitate

30/07/2020 Posted by | ANALIZE, ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Razboiul chimic si bacteriologic – o inventie diabolica

O inventie de mii de ani: razboiul chimic si bacteriologic

 Studii de bacteriologie“Razboiul bacteriologic” sau “razboiul biologic” – adica, posibilitatea folosirii anumitor micro-organisme sau toxine, pentru a distruge comunitati aflate in conflict reprezinra unul dintre cele mai mari pericole pentru omenire .

Un astfel de atac ar putea antrena milioane, chiar miliarde de victime.

Din nefericire, puterea distructiva a unei astfel de arme nu a scapat neobservata de catre beligerantii diverselor epoci.

Armele biologice si chimice cunoscute astazi, drept “armele atomice ale saracilor”, au fost descoperite si folosite de catre oameni, inca din timpuri imemoriale – daca ne gandim la folosirea de catre vanatorii preistorici a varfurilor de sageti muiate in veninul serpilor ori a altor reptile veninoase, in vederea cresterii sanselor la vanatoare si anihilarea rapida a vanatului.

Aceasta tehnica, rudimentara dar foarte eficienta, este si astazi folosita de catre bastinasii din America de Sud si mare parte din triburile africane.

Desi initial, otravurile de provenienta animala erau folosite exclusiv pentru procurarea hranei, ulterior acestea au inceput sa fie folosite si in conflictele tribale, devenind parte integranta a “arsenalului”.

Sintagma de razboi chimic cu subdiviziunile sale lingvistice, ideologice sau politice, de la caz la caz: razboi biologic, arme biologice, chimice, razboi nuclear, a inceput sa fie intens mediatizata cu precadere in timpul si dupa prima conflagratie mondiala si a atins apogeul in secolul nostru cand este un termen la moda, desi fenomenul in sine constituie apanajul marilor puteri care detin asemenea arme de distrugere in masa: Federatia Rusa, America, tari din Asia si lumea islamica.

Adeseori traim cu falsa impresie ca lumea contemporana per ansamblu a inventat, valorificat si diversificat categoriile de arme amintite, alaturi de cele conventionale sau non-conventionale, idee preconceputa si total gresita.

Este trecut sub tacere teribilul foc grecesc (inventat de un filosof din Atena pe nume Proclus) care a tinut secole de-a randul la distanta pe dusmanii din exterior ai Bizantului sau aruncarea cadavrelor contaminate de ciuma, cu ajutorul catapultelor deasupra zidurilor cetatii Genova, prin acostarea celor trei galere venite de prin departarile Levantului si folosirea gazelor toxice in timpul Primului Razboi Mondial de catre armatele germane pe fronturile de Vest.

Pana mai ieri, eram obisnuiti sa credem ca folosirea pe scara larga a unor proiectile non-conventionale care provocau pagube mai mari decat cele conventionale prin utilizarea unor compusi chimici larg raspanditi astazi in industrie: petrol, fosfor, metan, elemente radioactive, ar tine mai degraba de lumea moderna si contemporana, iar amintirea unor razboaie din Antichitate sau Evul Mediu in care s-au utilizat asemenea arme de distrugere in masa era considerata de domeniul legendelor si al fantasticului, ori, descoperirea pe care v-o propun spre analiza arata ca lucrurile stau in realitate cu totul altfel.Războiul chimic era practicat în urmă cu 1.800 de ani, potrivit cercetătorilor britanici, care au descoperit, într-un tunel din Siria, rămăşiţele unor soldaţi romani ucişi de perşi cu un gaz toxic, ce avea în compoziţie cristale de sulf şi bitum, informează publicaţia The Independent.

Dovezile celui mai vechi război chimic cunoscut până în prezent au fost descoperite la un sit arheologic din deşertul Siriei, unde, în anul 256 d.Cr., 20 de soldaţi romani au fost asfixiaţi într-un tunel de inamicii perşi, prin gazare cu un amestec de bitum şi sulf.

Cadavrele soldaţilor romani purtând armuri au fost descoperite în urmă cu 70 de ani, dar abia recent cercetătorii au identificat cauza morţii.Se pare că soldaţii romani făceau parte dintr-o garnizoană care săpa tuneluri în jurul oraşului antic Dura-Europos, pentru a-i contraataca pe inamicii perşi, care luaseră cu asalt cetatea şi săpau, la rândul lor, tuneluri pentru a mina zidurile localităţii.

Analiza substanţelor găsite în situl arheologic, precum şi modul în care erau dispuse cadavrele romanilor au indicat faptul că aceştia au fost ucişi deliberat, în numai câteva minute, cu un gaz toxic.“Perşii au aflat că romanii săpau tunelul şi le-au pregătit o «surpriză». Cred că au plasat dispozitive de aprindere a focului în galerie şi, în momentul în care romanii au intrat, au dat drumul gazului toxic.

Romanii şi-au pierdut cunoştinţa în câteva minute şi, după alte câteva minute, şi-au pierdut viaţa.Dovezile de la Dura arată că perşii erau la fel de buni cunoscători ai strategiilor de război ca şi romanii”, a spus cercetătorul Simon James, de la Universitatea din Leicester, unul dintre autorii studiului.

 

De-a lungul istoriei, cu predilectie in antichitate si evul mediu, erau folosite impotriva dusmanilor felurite otravuri.

Cea folosita de catre familia Borgia, numita “La chantarella” era extrem de eficienta, neavand antidot, dar mai ales, nu putea fi depistata.

Nici astazi, nu se cunoaste cu certitudine reteta acesteia, ea ramanand un mister, cunoscandu-se doar cateva dintre “ingredientele” sale: păsărilor de curte li se administra soricioaică, praf de cantaride şi venin de viperă cu corn, iar după moarte li se extrăgeau măruntaiele care erau aşezate pe talere de aramă necositorite, timp de o ora, în apropierea unui foc mic.

Se obtinea un lichid foarte concentrat, care lasat sa se evapore timp de mai multe zile, se transforma intr-un praf de culoare albă –otrava, propriu-zisa).

Inca din cele mai vechi timpuri, s-a apelat, de exemplu, la otrăvirea fantanilor cu excremente sau se aruncau cadavre de oameni si de animale peste zidurile cetatilor asediate, desi, evident, la vremea respectiva, nu se stia ce sunt bacteriile.

In 1764, in lupta pentru cucerirea “Lumii Noi” de peste ocean, un ofiter britanic, administrator colonial, a ordonat distribuirea de pături infestate cu variola, unor triburi amerindiene (indieni din America), ceea ce a avut ca urmare o uriasă epidemie in randul populatiei bastinase, murind peste 20 000 de persoane.

 

Ciuma, lepra, turbarea, variola ca arme

Exista marturii certe, ca in Evul Mediu, boli provocate de virusi si bacterii, precum ciuma, lepra, turbarea, variola, au fost folosite in conflictele vremii, avand efecte devastatoare, atat asupra agresorilor cat si asupra celor agresati –cu atat mai mult cu cat, odata epidemia izbucnita, nu existau metode de combatere eficiente si nici cunostintele stiintifice necesare.

 

Iata cateva dintre acestea:

 

– în 1346, aruncarea cu ajutorul catapultelor, de cadavre infectate cu ciuma (o boala a carei cauza, era necunoscuta pe atunci, desi ea fusese mentionata pentru prima data in urma cu peste 3000 de ani), a provocat prima epidemie devastatoare in Europa.

Aceasta a izbucnit in cetatea Kaffa (in Crimeea de astazi), fiind declansata la ordinul conducatorului mongol, Mussis – a carui armata a cazut victima nesabuintei sale.

Mai aproape de zilele noastre, in 1710, rusii folosesc aceeasi metoda, catapultand cadavre infectate cu ciuma asupra trupelor suedeze. Ulterior, peste 15 milioane de europeni au cazut victime ciumei, după reantoarcerea corăbiilor genoveze cu marinari infectaţi în portul Genova;

– spaniolii, in anul 1495, in razboiul dus pentru  orasul Neapole cu francezii, au infectat vinul cu sange provenit de la bolnavii de lepra (cunoscuta inca din antichitate.

Ea poarta numele de “boala Hansen”, fiind provocata de bacteria Mycobacterium Leprae; modul de contaminare fiind contactul direct, timp indelungat, cu persoana bolnava. Boala nu avea leac in evul mediu);

-in 1650, generalul de artilerie polonez, Siemenowic, a folosit pentru prima data agenti biologici in scop strict militar.

Acesta, a incarcat obuze de artilerie cu saliva provenita de la caini infectati cu turbare;

-la Fort Pitt, in Pennsylvania (1763), au fost distribuite, la ordinul colonelului din Armata Britanica, Henry Bouquet, indienilor bastinasi, paturi infectate cu variola –boala, la care bastinasi n-aveau imunitate, murind cu miile. Specialistii, considera astazi, aceasta fapta macabra, prima incercare voita de exterminare in masa cu ajutorul unei arme biologice;

– chiar si in Razboiul Civil american, trupele sudiste au apelat la metode neortodoxe de purtare a razboiului, infectand sursele de apa cu cadavre in descompunere, si lasand “spre folosinta” trupelor unioniste, paturi pline de purici si capuse, purtatori ai variolei si febrei galbene (o boala infectioasa foarte grava, ce este provocata de virusul “amaril”, fiind originara din Africa Centrala, Amazonia si America de Sud, fiind transmisa in principal de tantarul anofel –purtator al virusului, imun la acesta, descoperit de catre biologul Carlos Finlay in 1881.

Boala are o incubatie redusa, de maxim 6 zile, debutand prin febra mare si congestionarea fetei, dureri abdominale si musculare atroce. Netratata, poate duce la deces, provocand stare de soc, hipotermie, icter, varsaturi cu sange, imposibilitatea de a urina si disfunctii hepatice grave).

Botulismul

Alte boli foarte grave, larg raspandite in lume –in unele zone extrem de sarace ale Terrei, ele se manifesta si astazi, cu consecinte de neimaginat pentru societatea moderna, tehnologizata- precum: antraxul (este provocata de “Bacillus anthracis”, descoperit de germanul Aloys Pollender in 1849, numita si “boala carbunelui” sau “dalac”, este o boala infectioasa comuna omului si animalelor, in special la bovine, caprine, ovine.

  Cauzeaza inca mari probleme umanitatii, virusii si bacteriile ce produc aceste boli, din ce in ce mai rezistenti la antibiotice.

Multi dintre acesti germeni, constituie astazi, arsenale biologice –fosta URSS, fiind lider mondial in “cresterea, inmultirea si diversificarea” unora dintre acestia, asa cum vom vedea in acest articol.

  Adevarata dezvoltare a armelor biologice a inceput in WW I, Germania avand la acea data, cel mai avansat program biologic militar. Acestia aveau laboratoare clandestine unde cultivau agenti biologici, precum: ciuma (se pare ca au utilizat germen impotriva trupelor ruse din St. Petersburg, in 1915, fiind raspandit de catre agenti germani); morvos, antrax (intre anii 1916-1918, exista semnale ca au folosit acesti germeni impotriva Rusiei, Frantei si probabil, Romaniei!

Aceste state s-au confruntat cu o grava epidemie de antrax, ceea ce a dus la scaderea drastica a efectivului de cabaline); tifos, holera, etc.

Cu toate acestea, Germania n-a recunoscut niciodata existenta acestui program biologic militar, si nici n-a fost acuzata in mod direct! Mai mult decat atat, in Germania, inca din 1936, doctorul Gerhart Schroder a obtinut un insecticide foarte puternic, ce actiona si asupra sistemului nervos uman. Aceasta substanta, a fost denumita Tabun, iar doi ani mai tarziu, acelasi doctor, a obtinut un derivat de cinci ori mai puternic, denumit Sarin.

Tabunul si Sarinul, sunt considerate astazi ca facand parte din categoria gazelor neuroparalizante, cu efecte extrem de nocive asupra organismului uman.

  Tabunul, este extrem de toxic, chiar si in cantitati mici. Se produce sub forma de lichid incolor cu nuante de brun si miros de migdale amare, astazi fiind un pesticid interzis in vederea fabricarii.

Odata inhalat, in functie de cantitatea ingerata, acest gaz produce dificultati de respiratie, nervozitate, contractii ale pupilei, transpiratie abundenta, curgerea nasului, salivatie excesiva, bradicardie (batai lente ale inimii), pierderea cunostintei, convulsii, paralizie ale membrelor, defecatie.

Are un efect iritant asupra ochilor, putand duce la pierderea definitiva/temporara, a vederii, compusii sai eliminandu-se greu din organism.

Daca doza este mare, are efect letal in cateva minute, dar efectul maxim se intalneste atunci cand este absorbit prin piele sau ochi (moartea survine in aproximativ 10 minute).

Daca este inhalat, moartea survine in aproximativ doua ore.

Cel infectat poate fi salvat daca i se administreaza tratamentul rapid, iar doza letala este de 400 mg.

 

Sarinul, este extrem de toxic, si pătrunde în organism prin piele sau pe cale respiratorie. Este un lichid usor volatil, avand efect toxic asupra organismului uman (simptomele sunt asemanatoare ca la intoxicatia cu tabun, soman si VX), manifestandu-se prin: excitatie continua –actionand asupra nervilor si a muschilor, hipersecreție salivară, nazală, crampe musculare, transpirații, vomă, diaree extremă, pierderea cunoștinței, paralizia centrală și periferică a respirației; toate acestea putand duce la deces. Cel infectat poate fi salvat daca i se administreaza tratamentul rapid.

Germania, a produs aceste gaze neuroparalizante pana in anul 1942, ajungand sa detina o cantitate record de 12000 tone de tabun si peste 450 kg de sarin –din fericire, acestea n-au fost folosite in lupta –la care se adaugau cantitati uriase de iperita (iperita cu nitrogen si cu sulf, sub forma de bombe, mine si obuze) si fosgen.

In timpul razboaielor chino-japoneze si in cel de-al Doilea Razboi Mondial, japonezii au facut experimente cu arme biologice pe prizonierii de razboi.

In aceeasi vreme, tot ca urmare a unor experimente, cu bacilul antraxului, intr-o insula din Scotia, efectele s-au perpetuat, in regiune, timp de o jumatate de secol.

In Uniunea Sovietica, in anii ’70 ai secolului trecut, in contextul “Razboiului rece”, s-a desfasurat un adevarat program, intitulat “Biopreparat”, pe (ironia sortii) “Insula Renasterii” (Vozrozhdeniya), timp in care peste 60 000 de angajati au lucrat la “arme biologice”, pe baza a diversi agenti patogeni provocatori de Ebola (febra hemoragica), tifos, pesta (ciuma), variola etc.

In mod similar, s-au facut experimente, in secret, si in SUA, Irak, Africa de Sud.

 

Bacteriologie (laborator)In 1965, presedintele Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon, a facut o declaratie unilaterala de renuntare la dezvoltarea si producerea de arme bacteriologice, fiind conservate numai mostre pentru cercetarea stiintifica.

In 1972, o suta de tari au semnat Conventia pentru interzicerea armelor biologice, dar URSS, de exemplu, nu a renuntat la programul “Biopreparat” decat in 1992, dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice.

Celula de bacterie

In 1984, in Dallas, Oregon (SUA), discipolii unui asa-zis maestru spiritual, Bhagwa Shri Rajneesh, nascut in India si stabilit in SUA, au incercat sa controleze alegerile locale, infestand anumite locatii cu Salmonella, cazand victime peste 900 de persoane – situatie considerata ca fiind primul caz de bio-terorism de pe teritoriul american.

In 2001, tot in SUA, mai multi oameni au murit, printre ei si un renumit fotograf, Robert Stevens, ca urmare a contaminarii anvelopelor cu antrax, la numai o saptamana dupa atentatul de la 11 septembrie, cand au fost distruse Turnurile Gemene, din World Trade Center, New York.

Sapte ani mai tarziu, Bruce Ivins, cercetator american, specialist in arme biologice, angajat intr-un Laborator de cercetare al armatei, s-a sinucis, FBI facandu-l raspunzator pentru nefericitul eveniment legat de anvelopele infestate cu antrax, justificarea lui Ivins fiind ca nu ar fi primit niste fonduri solicitate pentru cercetarile sale.

Bacteriologia, ca orice alta stiinta, s-a nascut din dorinta si cautarile unor savanti de a face bine omenirii.

Problema, astazi, mai mult ca oricand, este ca societatea, pe masura ce evolueaza, sa nu isi piarda reperele morale, fara de care orice progres stiintific devine inutil sau chiar periculos.

SUA si URSS, au dispus si ele de cantitati insemnate de tabun si sarin.

Irakul, in 1988, la ordinul lui Sadam Hussein, a utilizat impotriva kurzilor din satul Dorf Birjinni, soman, cu efecte devastatoare asupra populatiei civile, precum si in razboiul cu Iranul.

De altfel, Sadam ordonase restrangerea cercetarilor in vederea obtinerii armei nucleare, impulsionandu-le pe cele de obtinere a armelor chimice si biologice (in 2001, peste 3000 de cercetatori fizicieni si chimisti erau angrenati in acest program, cercetarile desfasurandu-se de catre organizatia Atomenergia dinBagdad, unde lucrau si rusi).

Cel mai recent, somanul a fost folosit in atentatele din anii 1994-1995, organizate si desfasurate la Tokio, de catre secta Aum Shinrikyo (fondata de catre gurul Shoko Asahara, probabil in 1984, era capabila sa produca virusul Salmonellei si toxina botulinica, dar aveau si stocuri de antrax).

Iperita (gaz mustar), este un compus chimic cu actiune vezicanta, ce ataca pielea provocand basici asemanatoare arsurilor.

Este cel mai vechi compus chimic folosit in lupta (a fost folosit pentru prima oara de catre germani la Ypres/Belgia contra francezilor, pe 12 iulie 1917.

Cu toate acestea, Franta a fost prima care a utilizat in lupta arme chimice, lansand in 1914 asupra germanilor, gaze lacrimogene), fiind un lichid uleios cu miros de mustar si gust de usturoi.

Iperita, se solidifica la 15 grade Celsius, neputand fi utilizata pe timp de iarna, dar la doua ore dupa ce ajunge in contact cu pielea sau cu mucoasele, provoaca arsuri de diferite grade ce se vindeca greu, in cateva luni –insa, in cantitate mare, este letal. Are o influenta nefasta asupra ochilor, putand duce la orbire temporara/definitiva.

Iperita, a fost folosita pe scara larga si de catre Irak in razboiul cu Iranul, facand aproximativ 45000 de victime.

De altfel, Irakul avea sub conducerea lui Sadam, programe avansate de obtinere a germenilor de antrax si toxina botulinica, ce se desfasurau la Institutul Salmon Pak, cu care intentionau sa “doteze” rachetele SCUD proprii, cu sprijin sovietic/rusesc.

Se pare ca aproximativ 25 de rachete SCUD erau gata de actiune la inceputul primului razboi din Golf, ele fiind in aparenta destinate Arabiei Saudite si Israelului (acest stat a semnalat existenta acestora, deoarece monitorizau indeaproape tot ceea ce faceau irakienii, ceea ce spune multe despre Serviciile lor de informatii!).

Insa, de departe, cea mai cunoscuta arma chimica a Germaniei naziste, in WW II, ce din pacate a fost folosita (impotriva civililor, cu deosebire evrei, in vederea exterminarii lor in lagarele de concentrare de laAuschwitzsi Mauthausen.

Acolo, “renumitii doctori nazisti” Josef Mengele, Helmuth Vetter si altii, au efectuat “cercetari” macabre asupra detinutilor, ce constau in: injectarea intravenous de benzina, gazolina, perhidrol, evipan –un anestezic descoperit in 1930, sedativ cu efect hypnotic- fenol, acid prusic, aer, sange infectat cu bacilul tific ori agentii patogeni ai hepatitei A, ai ciumei si malariei, tuberculozei, erizipelului si scarlatinei.

Aceste bestii au utilizat pe scara larga impotriva detinutilor-cobai, asa-zisele tratamente, precum: rutenol –o combinatie de acrilonitril cu acid cianhidric, baile in apa inghetata/fiarta, dusurile “reci” in plina iarna, etc.) este CYKLON B, la origine un insecticid puternic cu “ajutorul” caruia puteau fi ucise 2000 de persoane in maxim 20 de minute.

Erau necesare, conform calculelor (meticulozitatea germana nu s-a estompat deloc in timpul razboiului!) intre 5-7 kg de CYKLON B, pentru a ucide 15000 de oameni…

Acest program de exterminare purta numele de T4 (Tiergarten –Gradina zoologica, fiind destinat initial exterminarii persoanelor cu handicap psihic si motor din Germania).

Un alt stat ce dezvolta programe de inarmare chimica si biologica, atat inainte cat si in timpul WW II, a fost Japonia.

Aceasta tara a demarat propriul program in anul 1918, odata cu infiintarea primului laborator de cercetare in domeniu si a unitatii speciale, 731. Unitatea 731 a inceput sa-si dovedeasca valoarea odata cu venirea la conducerea sa a lui Shiro Ishii, cel care a devenit din atasat militar, cel mai bun specialist al armatei japoneze in domeniul chimic si bacteriologic.

Dupa ce Japonia a cucerit Manciuria la inceputul anilor ’30, Unitatea 731 s-a mutat cu arme si bagaje acolo, unde si-a continuat testele de dezvoltare a armelor biologice, de aceasta data pe prizonieri chinezi (atat militari cat si civili).

Sub conducerea lui Ishii, au lucrat cu tifosul, ciuma, malaria, etc, creand bombe biologice purtatoare de agenti patogeni, dar si sobolani, purici si insecte, ce erau contaminati voit, in laboratoarele proprii, cu tifos si ciuma.

De asemenea, efectuau si vivisectii (interventie chirurgicala facuta pe viu, fara nicio anestezie) pe subiecti umani.

Desi nu se cunoaste numarul exact de victime ale programului de inarmare biologica japonez, se estimeaza ca acesta se ridica la cel putin 10000 de victime, iar specialistii considera ca in WW II, aveau unul dintre cele mai avansate programe de acest fel.

  Cu toate acestea, datorita impactului avut asupra trupelor si a opiniei publice, in anul 1925, s-a semnat la Geneva, “Protocolul de la Geneva” care interzicea utilizarea armelor biologice si chimice in conflictele militare.

Acest Protocol, n-a avut efectul scontat! Marile Puteri dezvoltand in deplin secret, programe de inarmare biologica si chimica, inca din anul 1920, ca urmare a “experientei” WW I, unde, soldatii din ambele tabere au “gustat” din “beneficiile” acestor arme.

  Dar, chiar daca SUA, Italia, Franta, Germania, Ungaria aveau propriile programe de dezvoltare a armelor chimice si biologice, de departe, cel al URSS si ulterior, Rusia, era cel mai avansat, datorita institutelor implicate, fondurilor alocate si a numarului imens de cercetatori si lucratori.

  URSS, a demarat programul de inarmare chimica si biologica in anul 1920, la cererea expresa a lui Lenin –cel care dorea egalitate, pace si prosperitate!

  Principala unitate de cercetare si productie, denumita Biopreparat, ajunsese dea lungul anilor, la o dezvoltare fantastica (prin anii *80, aveau peste 52 de unitati de cercetare si productie a “medicamentelor”, unde lucrau peste 50000 de oameni) in ceea ce priveste productia de…medicamente si vaccinuri.

Insa, pe langa acestea, erau produse in cantitati halucinante, de ordinul tonelor, cei mai cunoscuti agenti patogeni, precum: ciuma, tularemia, antraxul, variola si encefalita cabalina din Venezuela.

Tot aici, se faceau cercetari asupra modalitatilor de inmagazinare si lansare a acestor virusi, cu rachete purtatoare.

Principala problema era caldura intensa emanata la impact si explozia, ce-ar fi distrus incarcatura de germeni; problema, ce dupa specialistii SUA, ar fi fost depasita la sfarsitul anilor *80, prin crearea unui dispozitiv special de racire, de fapt un container.

De asemenea, sovieticii, ulterior rusii, dupa anul 1990, creasera o varianta extrem de letala a virusului Marburg, denumit “Varianta U”, cu care intentionau sa echipeze rachetele MIRV (fiecare racheta urma sa aiba cate 10 focoase, orientate in directii diferite.

Fiecare focos, era inzestrat cu dispozitivul special de racire, pentru a pastra in siguranta virusii, impiedicand astfel sterilizarea si distrugerea lor prin foc si caldura, ce ar fi fost eliberate la impact sau atunci cand racheta ar fi reintrat in atmosfera.

In urma exploziei rachetei la impact rezultau bombe mici, acestea deschizandu-se, imprastiau in atmosfera si pe sol, germenii. Aceasta “creatie” apartine Biopreparat, fiind definitivata la Stepnogorsk. Interesant, este faptul ca primii care au desfasurat cercetari ce vizau testarea rezistentei microbiene la detonatia explozibilor clasici, au fost francezii, in anul 1936…Desi, Rusia neaga ca ar mai dispune de asemenea vectori, NATO este sceptica ca spune adevarul!

De experienta cercetatorilor rusi a beneficiat Irakul, atat inainte cat si dupa 1990, ce urmarea dezvoltarea unei rachete SCUD purtatoare de germeni –program identic cu cel sovietic/rusesc…Si n-a fost singurul stat ajutat de catre rusi in dezvoltarea unor asemenea programe, expertii occidentali incluzand pe lista “consilierilor rusi”: Iran, Libia, India, Coreea de Nord si Cuba. Toate aceste state au beneficiat de tehnologie, echipamente si…specialisti rusi.

De altfel India, Iran, Coreea de Nord, China, Cuba, dar si Israel si Pakistan, sunt posesoare a unor mari stocuri de variola ( i se mai spune in termeni populari si varsat mare, fiind o boala infectioasa extrem de contagioasa, produsa de virusul variolic, transmitandu-se pe cale respiratorie.

Incubatia dureaza in medie 12 zile, boala debutand cu febra mare, dureri de cap, dureri musculare, eruptie veziculara pe fata si antebrate, ce pot lasa urme adanci, ducand chiar la desfigurarea bolnavului.

In prezent, boala este eradicata peste tot in lume, ultimul caz declarat fiind in 1977).

  Virusul Marburg, provoaca febra hemoragica, asemanatoare cu Ebola, fiind letal pentru om. Moartea survine in urma hemoragiei puternice prin toate orificiile corpului, inclusiv prin piele (in faza terminala, cel infectat transpira sange -datorita subtierii vaselor de sange si a descompunerii/lichefierii, principalelor organe interne).

  Multi specialisti sovietici in bio-tehnologie si arme chimice, se pare ca lucreaza in tarile mentionate mai sus, fiind determinati de criza profunda in care a intrat Rusia dupa dezmembrarea URSS, cand multe dintre programele si institutele de cercetare create de catre sovietici, au fost inchise ori anulate, din lipsa de fonduri.

Cu toate acestea, Rusia, dupa unele informatii, si-a pastrat intacte anumite facilitati de cercetare si productie, care sunt inca active, cel mai mare aflandu-se la Novosibirsk, in Siberia occidentala – facilitate ce inainte de 1990, fusese codificata “Vector” si tinea de Biopreparat.

Se pare ca astazi, Rusia dispune de asa-zisele “arme binare” (efectul agentilor neuroparalizanti se obtine doar atunci cand acestia sunt amestecati în munitii, inainte de folosire), precum “agentii Novichok”, care reprezinta o intreaga “familie” neuroparalizanta din seria V, despre care se stie doar c-au fost dezvoltati de URSS prin anii *80, fara a se cunoaste structura chimic a acestora sau efectul letal asupra organismului uman.

Se stie insa cu certitudine ca sunt de cel putin opt ori mai puternici decat VX, facand parte din generatia a treia de arme chimice, incluse in munitie binara.

Rusia a refuzat sa dezvaluie compozitia acestor arme, mijloacele si vectorii purtatori, precum si cantitatea de care dispune. Nici macar n-au vrut sa confirme ori sa infirme, daca le mai produc sau nu!

 

Surse:

Bioterorismul –Andrew Lloyd.

Revista Fortelor Terestre.

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_CHIMICE.pdf

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_BIOLOGICE.pdf

www.ecomagazin.ro/razboiul–biologic-vechi-de-3000-de-ani/

ro.wikipedia.org/wiki/Unitatea_731

www.brad.ac.uk/acad/sbtwc/…/Romanian…/Lecture_No_2_RO.ppt

http://www.altermedia.info

http://www.rumaniamilitary.ro

http://destepti.ro/bacteriologia-intre-progres-si-amenintare

01/05/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: