29 octombrie 1942- Ion Antonescu îi scria lui Brătianu despre motivul pentru care ROMÂNIA a trecut NISTRUL. VIDEO

Un pasaj din scrisoarea lui Ion Antonescu către Brătianu

„A mă fi oprit pe Nistru şi a retrage forţele din Rusia înseamnă pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acţiune în contra nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră să luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le mai lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi copiilor noştri; în sfârşit, însemnează din cauza nestabilităţii şi feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.

Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei ar începe instaurarea anarhiei în ţară.

Comuniştii, legionarii, jidanii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac.

Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare, al unui om de stat nu numai inconştient, dar nebun.”

(din cartea „Basarabia în timpul celui de-al doilea război mondial” de Anatol Petrencu).

Publicitate

Laboratorul în care s-a zămislit conceptul „moldovenismului”și al așa zisei „națiuni”moldovenești

PrintMarime Font

Harta: România și ”Republica autonomă sovietică socialistă moldovenească”

RASS Moldovenească a fost laboratorul în care s-a zămislit conceptul „moldovenismului”, a unei noi „națiuni”.

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească a fost ”creată” de către URSS pe teritoriul dintre râul Nistru și râul Bug (acum Ucraina), în anul 1924, la 12 octombrie.

RASSM a fost laboratorul în care s-a zămislit conceptul ”moldovenismului”, a unei noi ”națiuni”scrie pe fb Viorel Burlacu, Lector la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice din Chișinău.

Această ”nouă națiune” era formată din românii moldoveni care au fost instruiți să se ”deosebească”, să se distingă de ceilalți români, să zică ”nu avem nimic în comun cu ceilalți români”, că limba noastră e ”moldovenească” alta decât cea română și că românii sunt dușmanul numărul 1 pentru moldoveni, că românii sunt ocupanții ”moldovenilor”.

Fondarea RASSM de către Stalin, a fost un pas strategic al Cominternului sovietic făcut ca urmare a recunoașterii oficiale a unirii Basarabiei cu România prin Tratatul de la Paris de la 28 octombrie 1920.

RASSM a fost un program de propagandă, de expansiune a comunismului sovietic în România și în Balcani.

Oficial, inițiatorul creării RASSM a fost Grigore Kotovski, însă, în fruntea guvernării RASSM a fost Suslic Vanstein, un bolșevic născut la Orhei, cominternist, care a fost și în fruntea tentativelor de revoluție bolșevică din Basarabia în 1917 cu scopul de a opri formarea și activitatea Sfatului Țării.

Suslic Vanstein, cu numele oficial Iosiv Isakovici Badeev a făcut parte din grupările teroriste de bolșevici care, mai ales în perioada dintre 1903 – 1918 au săvârșit cele mai crunte atentate și asasinate îndreptate împotriva românilor din Basarabia, printre care și asasinarea preotului Dumitru Baltaga, inginerului Andrei Hodorogea, juristului Simion Murafa ș.a..

Capitală a RASS Moldovenești a fost declarat orașul Chișinău ”vremelnic sub ocupația română”. Se menționa că din cauza ”ocupației Chișinăului”, orașul Balta substituie (înlocuiește) funcția de capitală a RASSM.

În 1940, în preajma ocupației sovietice a Basarabiei, capitala RASS Moldovenești era la Tiraspol.

În RASSM, la Tiraspol, în anul 1930, sovieticii deschideau un post de radio de propagandă antiromânească, care după ocuparea Basarabiei de către sovietici va fi transferat la Chișinău și care astăzi se numește Radio Moldova.

Ocupația sovietică a Basarabiei din 28 iunie 1940, a fost pregătită pe teritoriul RASS Moldovenești într-atât de minuțios încât chiar din prima zi de ocupație sovietică toate localitățile Basarabiei s-au umplut de ziare, foi volante, cărți – în limba rusă și în așa zisa ”limbă moldovenească”. Până și firmele magazinelor au apărut peste noapte scrise în limba rusă. A fost o lovitură ”operativă” care a avut un efect de șoc al societății basarabene.

O temă sensibilă legată de RSS Moldovenești, ocupația sovietică a Basarabiei și domeniul culturii o reprezintă crearea Conservatorului din Chișinău.
La data de 3 iulie 1940 – în a 6 zi de ocupație – sovieticii au împușcat la Valea Morii de lângă Orhei, membrii Orchestrei Simfonice a Basarabiei. După puțin timp se va deschide la Chișinău un ”nou conservator”, cu specialiști aduși din URSS.

Până în ziua de azi această minciună despre conservatorul fondat de sovietici în 1940 este afișată pe site-ul AMTAP și pe wikipedia.

De fapt, Conservatorul de la Chișinău a fost fondat la 1 ianuarie 1919 – la exact 31 zile după Marea Unire, prin efortul comun al câtorva personalități:

– George Enescu
– Pantelimon Halippa
– Anastasia Dicescu

S-a numit Conservatorul ”Unirea”.

Legat de radio – ocupația sovietică din 1940 începe cu ocuparea unicului post radio din Chișinău – Radio Basarabia. Angajații Radio Basarabia au fost împușcați și aruncați în fântâna părăsită din curtea radioului. După acest masacru radioul din Tiraspol a fost transferat la Chișinău.

Tot în RASSM au fost făcute ”aranjamentele” deportărilor și a foametei organizate după modelul ucrainean al ”holodomorului” (1932-1933).

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) a durat din 1924 până în 1940, când și-a epuizat sarcina de ocupație a Basarabiei, dar s-a ”reactivat” la 2 septembrie 1990 sub denumirea Republica Moldovenească Nistreană, care astăzi ”pitește” un nou 1940. 

Savantul Constantin Rădulescu-Motru despre mareşalul Ion Antonescu

 

„Omul chemat să salveze România de la pieirea ce-o aştepta în urma dezastrelor din cursul anului 1940 a fost Mareşalul Ion Antonescu”. Cu această frază, în mod obişnuit, vor începe istoricii din viitor povestirea anilor din a doua domnie a lui Mihai. Iar filosofii şi publiciştii care trag învăţăminte din experienţa trecutului vor considera cazul Mareşalului Ion Antonescu drept un exemplu clasic pentru a ilustra rolul hotărâtor al oamenilor excepţionali în explicarea destinului unui popor.

În afară de Mareşalul Ion Atonescu, nimeni altul nu putea să oprească prăbuşirea determinată de cedarea unei treimi din teritoriul patriei şi nenorocirile care urmează: evacuarea funcţionarilor şi a multor familii gonite din căminele lor; desorganizarea economiei agricole şi industriale a Ţării; împovărarea bugetului peste măsură, şi pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească din rândurile armatei, care se văzuse umilită prin ordinul de retragere necondiţionată de pe hotarul Nistrului şi haosul din sufletul tineretului, care-şi vedea viitorul lăsat la voia întâmplării. Niciodată atâta urgie adunată pe capul unui popor.

Acel chemat să înlăture această urgie nu putea fi un om politic, ori câtă capacitate şi popularitate ar fi avut, fiindcă omul politic ar fi trebuit să tolereze mai departe o viaţă politică împărţită pe partide, ceea ce ar fi însemnat înteţirea nenorocirilor, iar nu înlăturarea lor. Partidele ca să trăiască aveau nevoie de încriminări şi îndemnuri la ură, adică la întreţinerea unei atmosfere înveninate, pe când ţara avea nevoie de linişte şi încredere în viitor.

Apoi omului politic i-ar fi fost cu neputinţă să se despartă de statul-major al partidului său, în mijlocul căruia, după obiceiul pământului urma să troneze clica oamenilor de casă- ceea ce ar fi fost compromiterea oricărei activităţi desinteresate şi prevăzătoare.

Omul chemat trebuia să fie un militar; dar un militar excepţional. Trebuia un militar cunoscut şi de întreaga Ţară apreciat, drept un comandant destoinic în război, având în acelaşi timp un caracter rigid, leal şi cu înalt simţ al răspunderii.

Condiţiile acestea nu le putea satisface decât Mareşalul Ion Antonescu. El a fost omul, pe care geniul tutelar al neamului nostru l-a păstrat ca supremă rezervă, pentru înlăturarea piedicilor din calea desvoltării Statului român, la începutul domniei a doua a Regelui Mihai I.

Primii paşi în săvârşirea chemării sale i-a făcut Mareşalul, cu un curaj cumpătat, dar hotărît. După câteva luni de guvernare, încrederea poporului era câştigată.

Plebiscitul din primăvara anului 1941 a dovedit că era o încredere neţărmurită. Increderea poporului trebuia însă întărită de încrederea Conducătorului Imperiului german, care era singurul în măsură să mijlocească repararea nedreptăţii suferită de România, şi această încredere nu era uşor de câştigat. In numele României vorbiseră până aici bărbaţi cu un simţ de răspundere scăzut; ceva mai mult: bărbaţi, care în schimbul măgulirii ambiţiilor personale angajaseră Ţara în combinaţii riscante.

Cuvântul României nu mai era crezut. Cel mai talentat diplomat nu i-ar fi putut reda autoritatea cuvenită. Nu i-ar fi putut reda autoritatea aceasta nici cea mai solemnă promisiune din partea statului. Românii erau socotiţi ca un popor care merge după steaua norocului. Puţin lipsea, până să se acrediteze chiar legenda, pusă în circulaţie de duşmanii lui, că existenţa Statului român e o elaborare artificială, datorită rivalităţii dintre imperiile învecinate.

Aceea nu se putea obţine prin talente diplomatice şi prin promisoiuni solemne, s’a obţinut de Mareşalul Ion Antonescu, mulţumită însuşirilor sale de caracter. In ochii, în cuvântul, în faptele acestuia, sentimentele cinstite ale poporului român au reuşit să exprime sincer, şi să obţină încrederea Conducătorului german.

La 22 Iunie, anul 1941, când Imperiul german a pornit uriaşa ofensivă împotriva Republicilor sovietice ruse, în scopul de a elibera Europa, de sub ameninţarea păgânismului bolşevic, şi de a asigura Germaniei un hotar sigur dinspre Răsărit, armata română se găsea alături de armatele puternicului Imperiu german, iar Mareşalul Ion Antonescu avea cinstea, ca în sectorul care interesa recucerirea Basarabiei, să aibă comanda supremă. România primea astfel, din partea Conducătorului german, asigurarea încrederii sub forma frăţiei de arme, care pentru popoarele cu tradiţii răsboinice, aşa cum sunt Germanii şi Românii, este forma cea mai solemnă.

Mareşalul Ion Antonescu este astăzi pe front, şi mulţumită energiei şi competenţii lui, România a fost reîntregită în hotarele sale, dinspre Răsărit. In Basarabia şi Bucovina organele Statului român au fost reintegrate, şi acum ele funcţionează în mod regulat. Cu această reîntregire de hotare, rolul istoric al Mareşalului Ion Antonescu nu este însă sfârşit. Reîntregirea de hotare trebuie să fie urmată de consolidarea lor pe viitor, şi aceasta nu se poate avea decât prin o sănătoasă reorganizare a Statului român însăşi.

Vremea fericitei organizaţii a Romei antice, când un comandant victorios în război se înapoia după sfârşitul războiului, la coarnele plugului, aşa cum a făcut vestitul dictator Fabius Maximus Rullianus, asemenea vreme a trecut şi ea nu se mai repetă. Mareşalul Ion Antonescu va trebui să-şi ducă mai departe misiunea, pe planul pacific, cum a dus-o pe plan războinic.

Dar Mareşalul Ion Antonescu este şi un simbol. Este simbolul unei noi orietări în înţelegerea destinului românesc. El simbolizează intrarea naţiunii române într’o comunitate de destin cu naţiunea germană.

Până acum câţiva ani în urmă, destinul românesc era înţeles ca un vlăstar ieşit din destinul gintei latine. Pe temeiul limbii sale, în care se oglindeşte spiritul latin, poporul român se considera ca legat pe veci de popoarele neolatine. El avea pe lume rostul unei sentinele îndepărtate, dar veşnic credincioasă gintei latine.

Exemplul poporului italian care, deşi de origine latină, şi-a legat destinul de destinul poporului german, noi l-am urmat mai de vreme, lăsând să treacă ocaziuni favorabile; îl urmăm abia de un an. Gestul decisiv l-am făcut, rămâne ca de aici înainte să-i fim consecvenţi; întru cât întârzierea am plătit-o destul de scump.

In primul rând să ne revizuim conştiinţa în ceea ce priveşte rostul existenţei noastre în structura geografică şi politică a Europei. In structura antropologică ne ştim rostul, sau mai bine zis credem că-l ştim, căci în vederea acestui rost ne-am orientat până acum. Suntem, prin rasă, înrudiţi popoarelor geto-dacice, autohtone între largile hotare ale Daciei vechi, iar prin limbă suntem înrudiţi cu popoarele ce aparţin latinităţii. Genealogia ne-o cunoaştem.

Dar genealogia nu hotărăşte ea singură destinul, Ea dă numai o parte din posibilităţile acestuia, Destinul unui popor se hotărăşte de întreaga reţea a posibilităţilor. El depinde de structura geografică şi de structura politică a popoarelor vecine, tot aşa de mult, dacă nu chiar mai mult, decât de structura rasială sau spirituală. Popoarele de aceeaşi rasă şi de aceeaşi limbă nu merg totdeauna împreună.

Precum şi contrar: popoarele de rasă deosebită şi de spiritualitate diferită nu sunt întotdeauna în vraşmăşie. Căile destinului sunt aşa de complicate, că ele nu pot fi recunoscute după datele genealogiei.

Intre interesele vitale ale naţiunii române şi interesele Statului german, încă de multă vreme, au fost găsite puncte comune, pe diferite puncte de activitate. Regele Carol I le-a folosit, cu mult tact, pentru a realiza o apreciere între vechiul regat român şi Imperiul german. Apropierea a fost şi realizată în parte; ea a luat chiar forma unei alianţe cu caracter politic, fiindcă utilitatea ei era evidentă.

Germania oferea României o şcoală de cultură; un debuşeu pentru producţia sa agricolă, şi în sfârşit o garanţie împotriva unui eventual atac din partea Imperiului rusesc.

Statul român urmărea unitatea naţională. Motivul era legitim; el va rămânea legitim şi de aici înainte, cât va dura neamul românesc. Legitimitatea motivului nu scuteşte însă datoria de a cumpăni mijloacele pentru realizarea lui şi mai ales mijloacele pentru menţinerea realizării lui. Căci, în politica unui bărbat de Stat, cuminţenia constă în a realiza cu şanse de durată perpetuă, iar nu a realiza cu orice preţ.

Unitatea naţională a Românilor, în urma războiului mondial dintre anii 1914-1918, a fost formal, nu însă definitiv realizată, fiindcă ea n’a fost cu prevedere consolidată pe structura geografică şi politică a Europei centrale şi răsăritene. Singura ei şansă de durată se sprijinea pe durata «Societăţii Naţiunilor», creată de Tratatul de la Versailles, dar care s’a dovedit a fi mai mult o instituţie născută-moartă.

Durata «Societăţii Naţiunilor» cine o putea prevede? Este adevărat că această durată nu se putea prevede. Au vină aceia care, după ce s’a dovedit că «Societatea Naţiunilor» nu are durată, au continuat să creadă în ea şi au neglijat să ia măsurile necesare pentru a asigura viitorul unităţii naţionale, obţinută cu atâtea sacrificii.

Curând după războiul mondial dintre 1914-1918, Europa continuând să aibă aceeaşi constituţie antropologică, şi-a schimbat complet raporturile de interdependenţă dintre naţiunile care o locuiau. Ea nu mai era continentul, în care respectul pentru suveranitatea Statelor reprezinta o realitate. Aceasta a fost şi cauza pentru care «Societatea Naţiunilor» a fost sortită să moară. Această instituţie, fundată principial pe suveranitatea naţiunilor, de fapt, lucra pentru stabilirea dominaţiei câtorva naţiuni asupra altor naţiuni.

Cu mult înaintea începerii noului război din 1939, Europa era împărţită în trei Europe; una de apus, a plutocraţiei engleze; una de răsărit, a partidului revoluţionar bolşevic; şi alta de mijloc, a popoarelor sărace, care urmau să fie, sau exploatate de plutocraţia engleză, stăpâna aurului şi a navigaţiei mondială, sau să servească drept câmpuri de experienţă pentru revoluţia bolşevică. Germania şi Italia, ţările cele mai importante din Europa de mijloc, au simţit numaidecât primejdia ce se pregătea.

Naţional-socialismul şi fascismul au fost mobilizări preventive, comandate în scopul, nu de a intimida, ci de atrăi conştiinţa poporului german şi a poporului italian, în primul rând; şi a celorlalte popoare, expuse la aceeaşi primejdie, în al doilea rând.

Bărbaţii politici care au avut un rol hotărîtor în conducerea Statului nostru au avut naivitatea să creadă, că aceea ce pentru Germania şi Italia era o primejdie, în vederea căreia trebuiau luate eroice măsuri de apărare militară şi economică, pentru România ar fi fost numai o sperietoare, ce se putea îndepărta la nesfârşit prin combinaţii diplomatice. Ei n’au reflectat asupra comunităţii de destin, care din cauza situaţiei geografice şi a propagandei revoluţionare bolşevice, leagă România de Europa de mijloc, şi în special de Germania.

Această miopie este marea lor vină; căci ei îi datorăm dezastrele din cursul anului 1940. Bărbaţii noştri politici au socotit că prin abilităţi se poate schimba cursul istoriei. Abilităţile lor însă n’au făcut decât să ne aducă nepregătiţi în faţa unor evenimente, de care putea să atârne existenţa noastră naţională însăşi.

Pentru comunitatea de destin cu poporul german, ce este în interesul Ţării să ne-o făurim de aici înainte, – nu este de ajuns proclamaţii solemne verbale, ci ea trebuie de pe acum pregătită prin reforme morale executate în fapt. Frăţia de arme să fie doară un început, căruia să-i urmeze practicarea tuturor celorlalte virtuţi, impuse de condiţii geo-politice popoarelor din Europa de mijloc, şi pe care poporul german le preactică de multă vreme.

Căci fără selectarea materialului uman în împlinirea funcţiunilor Statului şi a profesiunilor particulare; fără organizarea muncii naţionale, pe principii raţionale, iar nu pe improvizaţii, şi fără cultivarea simţului de răspundere faţă de bunul public, – nu există, pentru popoare sorţi de a-şi păstra independenţa pe viitor. Avem convingerea că acestea sunt prevăzute de Mareşalul Ion Antonescu.

 

 

 

 

 

 

Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie 1868, Mehedinţi, – d. 6 martie 1957, Bucureşti) personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului al XX-lea. Filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru, academician şi Preşedinte al Academiei Române.

 

S-au scurs 77 de ani de la apariţia textului pe care vi-l supunem atenţiei. Trecând peste aspectele conjuncturale ale anului 1941, cuvintele importantei personalităţi ale celui care a fost Constantin Rădulescu-Motru îşi dovedesc temeinicia gândirii în perspectivă, dar şi valabilitatea în contextul actual. Poporul român are nevoie de astfel de oameni pentru a scoate Ţara din marasmul în care au aruncat-o anii de după 1989. 

Textul prezentat este un fragment din Revista Fundaţiilor Regale, Basarabia şi Bucovina. Omagiu Mareşalului I. Antonescu, C. Rădulescu-Motru, Anul VIII, 1 August – 1 Septembrie 1941, nr 8-9, 472p, p.243-248 şi a fost reprodus în forma şi ortografia originală in revista ART-EMIS (http://www.art-emis.ro/istorie/5212-maresalul-ion-antonescu.html).

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/29/ziua-de-29-decembrie-in-istoria-romanilor/