La 2 octombrie 1944, Biroul american pentru informaţii strategice raporta că „germanii păreau că se simt obligaţi să trateze România mai mult ca pe un aliat decât ca pe o ţară ocupată” şi că „forţa controlului german în interiorul României a fost mult mai mică decât s-a presupus”

Foto: Ion Antonescu şi Joachim von Ribbentrop.

Octombrie 1943. Ion Antonescu rezistă presiunilor economice germane.

Carl Clodius: „Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane aur în valoare de 84 până la 112 milioane mărci germane”.

Dacă în ceea ce privește participarea militară românească la război alături de germani, la parametri cât mai mari, mareșalul Ion Antonescu nu a avut nicio reținere, acceptând cererile lui Hitler (cel puțin până la înfrângerea de la Stalingrad), în problema relațiilor economice lucrurile au stat cu totul altfel, Conducătorul Statului solicitând de la început, spre nemulțumirea Berlinului, schimburi economice pe bază de paritate.

Semnificativ în acest sens este Raportul împuternicitului economic german Carl Clodius, adresat ministrului de Externe german, Joachim von Ribbentrop, la 24 octombrie 1943.

Documentul confirmă aprecierea prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu în ceea ce priveşte statutul juridic internaţional al României în raporturile cu Germania, care „o excludea automat din categoria satelor ocupate de Reichul nazist”, şi în raporturile cu Uniunea Sovietică, faţă de care ţara s-a aflat, după semnarea Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, sub „un regim de ocupaţie”, sancţionat prin constituirea Comisiei Aliate de Control, a cărei parte sovietică a fost învestită cu prerogative ce au anulat, în multe privinţe, iniţiativa şi autoritatea guvernului român.

 

Raportul diplomatului german Carl Clodius

 

„1. Situația tratativelor nu s-a schimbat în mod esențial față de comunicarea mea telegrafică din 9 octombrie.

Încercările mele repetate de a îndemna guvernul român să-și schimbe atitudinea n-au dus la niciun rezultat.

Vicepreședintele Consiliului de Miniștri român, ministrul economiei și chiar ministrul finanțelor s-au declarat, până la urmă, față de mine, de acord să caute soluția de compromis.

Guvernatorul Băncii Naționale a rămas pe poziția sa de respingere și a declarat, solidar cu întreaga conducere a Băncii, că el va trebui să demisioneze dacă s-ar rezolva chiar numai în parte cererile germane.

Mareșalul este cu totul de partea Băncii…

Am apelat la mareșal ca soldat, care doar nu poate lua altă hotărâre decât aceea că România trebuie să ajute cu toate forțele pe marele său aliat, care cu trupele sale și cu sângele său apără granițele României de bolșevism.

Am arătat că noi (abstracție făcând de petrol) doar nu cerem niciun fel de restrângere din partea României și că cerem numai să ni se elibereze prisosul.

Am accentuat că este de-a dreptul imoral din partea României să trăiască într-un belșug cum nu l-a cunoscut aproape vreodată nici măcar în timp de pace, în schimb ce Germania aliată trebuie să ia măsuri severe de raționalizare.

Față de toate aceste argumente, mareșalul a rămas pe poziția de totală respingere.

El a susținut că România va putea reglementa relațiile sale comerciale cu Germania numai pe baza schimbului reciproc deplin.

Când i-am replicat că nici măcar țările neutre – care nu ne vor binele – nu iau o astfel de poziție față de noi, deoarece chiar acestea ne acordă credite mari, mareșalul a rămas totuși la concepția sa.

În ceea ce privește asprimea exprimării mele, am mers până la maximum față de mareșal.

Între altele, i-am spus, că politica liberalist-capitalistă cu privire la aur constituie o crimă, și anume o crimă nu numai față de Germania, ci și o crimă față de România însăși.

De luni de zile, orice export în Germania (în afară de petrol) este în mod sistematic sabotat  de către autoritățile române.

Eu am impresia că persoanele competente din București nu se frământă, așa cum ar fi de datoria lor, cum ar putea ajuta Germania în lupta hotărâtoare împotriva bolșevismului, ci că ele, dimpotrivă, caută de dimineața până seara să zădărnicească sau cel puțin să tergiverseze orice prestare pentru Germania. Și în ceea ce privește celelalte puncte ale tratativelor, abstracție făcând față de problema principală: acoperirea cu aur, mareșalul s-a menținut pe poziția sa de refuz.

El a cerut iar o nouă reducere considerabilă a numărului trupelor germane din România și, de asemenea, a refuzat să aprobe plata membrilor de familie a germanilor (Volksdeutsche) din România, care sunt înrolați în unitățile Waffen SS, mai mult decât ajutorul românesc stabilit.

Convorbirea s-a terminat cu constatarea mea că, față de respingerea tuturor propunerilor noastre din partea mareșalului, nu se va ajunge repede la o înțelegere.

2. Dacă noi vom da curs cererii române și vom plăti livrările de produse agrare în aur, atunci acest lucru ne va costa probabil 3-4 vagoane aur în valoare de 84 până la 112 milioane mărci germane.

În această privință, trebuie spus următoarele: pretenția română, judecată obiectiv, este cu totul neîndreptățită.

Guvernul român a recunoscut față de mine că Banca Națională dispune de cel puțin 550 milioane mărci germane în aur, adică circa 2/3 din fondul german (fără aurul italian).

Este suficient ca Banca Națională română să recunoască cel puțin în parte marca germană ca devize străine și, astfel, ca acoperire valutară, pentru a evita orice complicație.

Poziţia românilor este, exact ca în anul precedent, o curată politică de șantaj.

Pe lângă aceasta promisiunile românilor din anul precedent n-au fost nicidecum îndeplinite.

În loc de 4 milioane tone produse petrolifere, noi vom primi, de exemplu, în cursul anului 1943 cel mult 3 milioane tone; în loc de 90 000 tone semințe oleaginoase promise, au fost livrate numai 15 000 tone.

Banca Națională Română s-a străduit deja tot anul trecut, în ciuda protestelor noastre repetate, să saboteze, cât a putut, livrările pentru Germania.

Dacă noi vom ceda acum în problema aurului, pretențiile române vor deveni din ce în ce mai mari.

În caz că noi vom rămâne la punctul nostru de vedere de până acum, va trebui să procedăm în felul următor:

Să se intervină încă o dată, insistent, în numele Führer-ului, pe lângă mareșal, să-și schimbe atitudinea în raport cu necesitățile războiului.

În caz că mareșalul, cum este de așteptat, nu va consimți, tratativele să fie întrerupte.

Apoi să se înceteze toate cumpărăturile germane din România, cu excepția petrolului.

Se va împiedica orice tranzit din România în terțe țări. Deoarece România nu știe ce să facă cu recolta sa și deoarece hambarele sunt deja arhipline, o astfel de blocadă a exportului va duce la o criză economică ascuțită în țări și va pune guvernul în fața unor probleme interne serioase.

Eu cred că mareşalul în cazul unui astfel de război economic nu va îndrăzni să înceteze livrările de petrol, deoarece, în cazul acesta, repercursiunile asupra apărării militare a pământului românesc pe frontul de răsărit ar fi prea vădite.

Tot aşa, nu cred că se va hotărâ să oprească complet plăţile pentru Wehrmachtul german, ci va admite ca acestea să fie efectuate cel puţin în volumul admis de el deja de pe acum (2/3 din cererile noastre)”.

La o concluzie asemănătoare cu cea a prof. Gheorghe Buzatu ajunsese, la 2 octombrie 1944, şi Biroul pentru informaţii strategice american, care conchidea:

„Faptele dovedesc că relaţiile româno-germane au fost timp îndelungat foarte delicate, iar forţa controlului german în interiorul României a fost mult mai mică decât s-a presupus.

Germanii păreau că se simt obligaţi să trateze România mai mult ca pe un aliat decât ca pe o ţară ocupată.

Eu au acceptat o contribuţie economică mult mai mică din partea României decât aceea care ar fi putut fi obţinută dacă ţara ar fi fost încorporată în maşina de război nazistă.

Elanul general al românilor – inclusiv al autorităţilor şi oamenilor de afaceri – pare să fi urmat politica de supunere cât mai redusă cu putinţă faţă de cercurile germane.

Chiar şi acei români care au colaborat în mod categoric cu germanii au dat mult mai puţin decât aveau.

Rezultatul a fost clar că România a reuşit să reţină de la germani o parte considerabilă din cele două importante produse ale ţării – alimente şi petrol. Contrastul puternic dintre nivelul de viaţă din România şi Germania în ceea ce priveşte aceste două articole dă măsura eşecului Germaniei în a exploata pe deplin acest aliat.

Chiar şi atunci când nevoia de aceste produse era mai mare, Gemania pare a se fi aflat într-o situaţie la fel de slabă faţă de România pentru a o forţa la livrarea acestor articole.

De exemplu, chiar şi după întreruperea serioasă a producţiei de petrol din cauza bombardamentelor aliate, românii au continuat să reţină o parte substanţială din producţia rafinăriilor pentru folosul lor şi să menţină un consum intern de produse petroliere la un nivel ridicat” 

 

––––––––––––––––––––

 

Surse:

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu – Jurnal de pe Frontul de Est (34)

https://www.art-emis.ro/istorie/jurnal-de-pe-frontul-de-est-34

 Ottmar Traşcă, Relaţiile politice şi militare româno-germane: septembrie 1940 – august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut.

Publicitate

PROCLAMAŢIA CĂTRE ŢARĂ DE LA 1 IANUARIE 1942 A MARESALULUI ION ANTONESCU

Maresalul Ion Antonescu

 

 

 

Un an de zbucium, de jertfe şi de lupte sfinte s-a încheiat. Un an de credinţe şi drepturi, de răspunderi grele şi de porunci sfinţite – începe. Urmând tradiţia românească şi creştină, care îndeamnă pe cârmuitori, în pridvor de An Nou, să deschidă porţi de lumină neamului, îmi deschid sufletul vouă, români de pretutindeni şi de toate vârstele, pentru ca, din frământarea cugetului meu şi din credinţa noastră, să durăm temelii noi pentru anul care începe. Anul 1941 a fost un an de răspântie în istoria neamului şi în fapta românească.

Anul 1941 a început sub povara zdrobitoare a luptei dintre fraţi[1], pe care istoria noastră n-a cunoscut-o şi conştiinţa românească n-o va admite niciodată. El a dat prilej din primele zile, Armatei Române să-şi împlinească marea sa misiune de conservare a unităţii şi onoarei nmoastre […].

Cu setea neînfricată a dreptăţii, cu credinţa nezdruncinată în Dumnezeul strămoşilor noştri, am pregătit cu toţii după aceea – în inimi şi în faptă – Războiul nostru Sfânt. Şi, la 22 iunie, am înecat în valurile de sânge ale jertfei ostaşului român, graniţa prădării şi împilării pe care ne-o impuseseră duşmanii din Răsărit.

Cu sprijinul aliaţilor noştri, Neamul Românesc nu numai ca şi-a recâştigat graniţele drepte pe care i le prăbuşise cotropirea rusă, dar a pornit spre plaiurile voievodale ale strămoşilor moldoveni, deschizând cer de libertate şi de siguranţă la Răsărit, împingând puhoiul care ne cotropea Ţara şi Legea.

 

Români,

 

Istoria va judeca războiul nostru din 1941 nu numai ca o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, ci ca o jertfă pentru crdinţa creştină şi pentru civilizaţia Europei. Ne-am împlinit îndatorirea faţă de altarele strămpşilor şi am respectat istorica noastră misiune de a apăra, cu sânge românesc, Sud-Estul Europei.

Aceasta a fost şi aceasta va rămâne misiunea noastră europeană […]

Români,

Lupta nu este sfârşită. În jurul nostru neamurile au încins brâu de foc pe întreg pământul. Iar la Răsărit stăruie încă urmele domniei întunericului. Anul 1942 va fi un an de lupte grele şi de judecăţi izbăvitoare.

Încleştarea popoarelor va trebui să deschidă luminiş de viaţă nouă prin biruinţa drepturilor. Neamul Românesc nu poate ieşi din această frământare decât puternic şi sporit în drepturile şi onoarea lui, pentru că el a adus în această luptă sufletul credinţei, sângele jertfei şi onoarea dreptăţii.

De aceea, Români, în acest prag de An Nou, priviţi cu încredere viitorul! […]

 

Români de pretutindeni,

 

Cu sufletul meu zbuciumat pentru voi, dar cu inima mea plină de credinţa voastră, vă spun:

Cu Dumnezeu, înainte!
Trăiască românii de pretutindeni! […]
Trăiască ROMÂNIA!

Mareşal Ion Antonescu
Bucureşti, 1 ianuarie 1942

————————————————
[1] Vezi R.D. Vlad, Gh. Buzatu, şi colaboratorii, „Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane şi române”, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Majadahonda, 1998-1999Referire la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941

 

 

 

DEZVALUIRI DIN ARHIVELE R.MOLDOVA: ADEVARUL DESPRE MARESAL

 

 

În exclusivitate pentru Tribuna Basarabiei şi Secretele Istoriei

Alexandru Moraru „BASARABIA : ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL”

(DOCUMENTE  DE ARHIVĂ )

– Partea a 35-a  –

1943

Documentul 159

SUBSECRETARIATUL ROMANIZĂRII COLONIZĂRII ŞI INVENTARULUI

COMISIUNEA CENTRALĂ PENTRU REPATRIEREA ROMÂNILOR AFLAŢI

LA RĂSĂRIT DE NISTRU ŞI DE BUG

PROCES-VERBAL

Şedinţa din 29 Mai 1943

           Preşedinte: General Magistrat I.Aramă, delegat al M.A.N.

           Membri prezenţi:

Ø    Dan Popovici Consilier de Curte de Apel, delegat al Ministerului Afacerilor Interne;

Ø    Constantin Grigorescu Director General al Colonizărilor, delegat al Subsecretariatului de Stat al Românizării Colonizării şi Inventarului;

Ø    Capitan Crinteanu Alex., delegat al Marelui Stat Major.

           Comisiunea ia în examinare nota nr. 571377 a Preşidenţiei Consiliului de Miniştri C.B.B.T., privitoare la operaţiunile de repatriere a românilor din Basarabia şi Bucovina de Sud, deportaţi sau ridicaţi de ruşi în anul de ocupaţie şi a grupurilor etnice româneşti aflate în diferite regiuni ale U.R.S.S., precum şi referatul Secţiei juridice;

           Din această examinare constată pe de o parte că în mod greşit se vorbeşte despre „colonizarea” în Basarabia, Bucovina şi Transnistria a românilor repatriaţi de la răsărit de Nistru şi de Bug, denaturându-se astfel de la început aspectul problemei.

           În realitate, din nici o dispoziţiune dată de Guvern sau de Subsecretariatul de Stat al Românizării Colonizării şi Inventarului nu reiese că ar fi vorba, deocamndată cel puţin, de o colonizare a acestor repatriaţi în sensul de a li se atribui bunuri în proprietate sau în folosinţă durabilă.

           Din contra din toate dispoziţiunile date până în prezent rezultă contrariul şi anume:

           Celor care au avut domiciliul, în anul 1940 (anul de ocupaţie rusească) în Basarabia şi Bucovina de Nord şi au fost ridicaţi şi deportaţi de ruşi – dacă sunt de origine etnică română şi nu au fost compromişi în acţiunea bolşevică, deci nu s-au dovedit periculoşi pentru siguranţa statului – li se acordă numai autorizaţie de a reveni la fostele lor domicilii de unde au fost îndepărtaţi cu forţa de inamic şi de a-şi relua bunurile şi ocupaţiunile lor anterioare. Nu se poate deci vorbi de o colonizare a acestora.

           Pentru grupurile etnice româneşti risipite din timpuri mai îndepărtate în diferite regiuni ale URSS, Guvernul a admis în principiu repatrierea lor, dacă o cer şi aşezarea lor în Transnistria. Nici pentru aceştia Guvernul nu a înţeles să-i colonizeze atribuindu-le bunuri în proprietate sau folosinţă continuă. O asemenea operaţiune nici nu este posibilă atât timp cât Statul Român exercită în această provincie numai o suveranitate de fapt limitată şi temporară în calitate de ocupant, iar nu o suveranitate de drept.

           Această idee a fost clar exprimată în adresa Subsecretariatului de Stat al Românizării Colonizării şi Inventarului nr. 2685 din 1 Februarie 1943 adresată Guvernământului Transnistriei şi în care se spune textual: că deocamdată este vorba de „o aşezare cu caracter provizoriu, urmând ca o colonizare propriu-zisă să se facă atunci când condiţiunile politice vor face posibilă această operaţiune”.

           În ce priveşte regulile de drept internaţional, Comisiunea apreciază că, prin măsurile luiate de Guvern, ele sunt respectate.

           Pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, ocupate temporar şi fără titlu valabil de Ruşi, Statul Român care îşi păstrează suveranitatea şi de drept şi de fapt este îndreptăţit să acorde conaţionalilor săi, ridicaţi forţat în anul de ocupaţie dreptul de a reveni la domiciliul lor şi a-şi relua bunurile şi ocupaţiunile lor anterioare.

           Repatrierea şi aşezarea în Transnistria a persoanelor şi grupurilor etnice române aflate în URSS dinaninte de 1940 în condiţiunile de drept în care ea se face, deasemenea nu contravine principiilor stabilite în dreptul internaţional.

           În adevăr, repatrierea acestor români nu s eface prin constrângere – care dealtfel nici nu s-ar putea manifesta, întrucât ei se găsesc în localităţi care sun în afara teritoriului aflat sub ocupaţiea românească şi unde deci autorităţile române nu pot hotărâ. Autorităţile româneşti nu fac decât să acorde autorizaţiuni de repatriere, numai acelor care o cer din propria lor voinţă, în baza dreptului natural de emigrare recunoscut fiecăruia şi care conform dreptului internaţional trebuie respectat de puterea ocupantă.

           În ce priveşte condiţiunile de aşezare în Transnistria a repatriaţilor Comisiunea face anumite rezerve.

           Ţinându-se seamă de hotărârea Domnului Mareşal Conducător al Statului ca grupurile românilor aduşi de peste Bug, să fie aşezate în mase compacte, creându-se sate româneşti, cum şi de necesitatea ca membrii acestor grupe legaţi deja între ei prin o convieţuire îndelungată în Rusia şi prin legături de rudenie să nu fie risipiţi, ci aşezaţi pe cât posibil la olaltă şi a dispune ca din satele unde se hotărăşte aşezarea lor să fie la nevoie ridicaţi populaţia neromână şi mutată în alte părţi, tot în interiorul provinciei.

           În fapt prin această procedură populaţia neromână mutată este deposedată, măcar temporar, de gospodării care şi în regimul bolşevic îi aparţineau în proprietate particluară şi conform art. 43 al convenţiei de la Haga ocupantul trebuie să respecte proprietatea privată a celor ocupaţi.

           Respectarea strictă a acestui principiu de drept internaţional ar avea consecinţă ca românii repatriaţi de la răsărit de Bug, nu ar putea fi aşezaţi decât în gospodăriile care sunt libere (cele abandonate de evrei şi de populaţia ce s-a retras odată cu armatele sovietice). Ori cum majoritatea acestor gospodării sunt risipite în diferite comune, nu s-ar putea face o bună aşezare a celor repatriaţi în grupe compacte, în sate româneşti, ci ar trebui împrăştiaţi de multe ori într-un mediu strein şi ostil.

           Pentru remedierea acestei stări de lucruri, credem că Guvernul ar putea ca prin acordare de avantajii materiale celor ce urmează a se muta în alte locuri şi căminuri, să poată obţine de la ei consimţământul lor scris.

            PREŞEDINTE                                                 MEMBRI

              (semnătura)                                                               (semnăturile)

Documentul 160

PREŞIDENŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI

 SECRETARIATUL GENERAL

 „CABINETUL PENTRU BASARABIA,

 BUCOVINA ŞI TRANSNISTRIA”

SUMAR:

Propuneri de organizare a primirii

şi plasării românilor de la Est de Bug

NOTĂ

Nr. 571377

1943, Luna Aprilie, ziua 19

           La nota acestui Cabinet din 5 Martie 1943, relativă la repatrierea moldovenilor de la Est de Bug, Domnul Mareşal a dat dispoziţiuni ca la Tiraspol să se înfiinţeze un organ special, cu misiunea de a se ocupa de cazarea şi plasarea în Basarabia şi Transnistria a moldovenilor veniţi din Rusia, însărcinând Secretariatul cu studiul problemei şi cu întocmirea propunerilor de organizare.

           Din istoricul acestei chestiuni, se desprind următoarele situaţiuni:

           1) Repatrierea românilor de la răsărit de Bug s-a pus în luna Septembrie 1942, când a şi luat fiinţă pe lângă Subsecretariatul de Stat al Românilor, o comisiune la care participă delegaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Marelui Stat Major, Institutului Central de Statistică, al Subsecretariatului de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului şi delegaţi ai Provinciilor.

           2) Comisiunea a supus Domnului Mareşal constatările şi propunerile sale, primind următoarele norme pentru efectuarea acestor repatrieri:

           a) Nu pot fi repatriaţi în ţinuturile desrobite decât românii etnici necompromişi în acţiunea comunistă.

           b) Cei deportaţi de ruşi în anul de ocupaţie – români etnici – trebuie să fie repatriaţi.

           c) Nu se vor repatria acei care au plecat de buna lor voie sau s-au compromis în acţiunea lor antiromânească în timpul ocupaţiei bolşevice.

           d) Românii deportaţi din timpuri mai îndepărtate la Est de Bug, pot fi repatriaţi după serioasă triare, însă în Transnistria, unde să se constituie sate româneşti.

           e) Românii de la punctul d, nu trebuie să fie colonizaţi în Basarabia. Acolo şi în Bucovina vom împroprietări luptătorii şi basarabenii muncitori dar fără pământ.

           f) Toate operaţiile de mai sus trebuie studiate cu metodă, pregătite în amănunt şi executate în ordine desăvârşită. Execuţia va depinde de buna organizare.

           Hotărârile Domnului Mareşal au servit ca bază tuturor lucrărilor comisiunei şi măsurilor luate.

           Această comisiune a hotărât ca Guvernământul Transnistriei să studieze colonizarea grupelor de români ce vor fi aduşi din Rusia, întocmind un plan provizoriu cu desemnarea centrelor de aşezare şi cu arătarea pe categorii de profesiuni ce poate primi fiecare centru, în raport cu gospodăriile şi bunurile productive existnte (pământ, ateliere, industrii, fonduri comerciale, etc.)

           Pentru orientarea, în întocmirea acestui program s-a dat Guvernămîntului Transnistriei următoarele norme directive:

           – Românii aduşi de peste Bug, nu trebuie să fie împrăştiaţi ci aşezaţi în grupe compacte, în sate care să capete aspectul românesc.

           – În acest scop nu se va urmări aşezarea lor numai acolo unde sunt gospodării libere rămase de la evrei sau de la acei plecaţi cu armatele ruseşti din centre, din satele destinate aşezărilor româneşti se va ridica populaţia străină şi se va muta unde se va putea.

           – Aşezările româneşti se vor face începând de la Bug către interiorul Transnistriei.

           – Grupele de români aduşi din localităţi cu caracter economic special (industrial, păstoresc, pescăresc, etc.) vor fi aşezaţi în localităţi cu caracter economic similar unde ei să poată dezvolta o activitate productivă pentru care sunt mai bine pregătiţi.

           Cabinetul BBT propune:

           1) Toţi românii moldoveni împrăştiaţi în Rusia şi recenzaţi în anul 1942 de Institutul General se Statistică, să fie aduşi şi colonizaţi în Transnistria.

           Programul acesta se inspiră din principiul ca eforturile neamului românesc, în acest război, să fie răsplătite prin aşezarea într-un singur Stat naţional.

           Colonizarea lor urmează să se facă în regiunea Nistrului, spre a se asigura un cordon românesc, pe acest fluviu, care să împiedice infiltraţiunile ucrainene de o parte şi de alta a Nistrului.

           3) Operaţiunea implică în prealabil evacuarea evreilor şi a ucrainenilor înspre Bug, pentru a oferi Românilor terenurile cele mai fertile, aflate în regiunea Moghilău-Râbniţa.

           Ea se va face independent de trecerea peste Bug a evreilor şi ţiganilor, pentu care operaţie trebuie să avem mai întâi aprobarea germanilor.

           4) Colonizarea trebuie făcută în mase compacte pentru a se asigura integrarea acestor moldoveni în efortul de muncă al Provinciei şi a le menţine posibilitatea conservării lor etnice.

           5) Guvernământul Transnistriei trebuie să organizeze această operaţiune în chiar primăvara acestui an (sfârşitul lunei mai când se termină campania de însămânţare) ajutat de organele militare aflate pe teritoriul său.

           6) Românilor astfel colonizaţi trebuie să li se dea pământuri în plină proprietate şi nu numai în folosinţă.

           Suprafeţele astfel atribuite ar putea varia de la familie la familie, după numărul membrilor şi capacitatea lor de muncă.

           7) Guvernământul trebuie să le dea întreg sprijinul pentru a-şi începe cât mai curând viaţa în condiţiuni de stabilitate şi credit (maşini, numerar, etc.).

           8) Subcomisiunea de românizare de la Tiraspol trebuie să-şi extindă competenţa la trierea lor la eliberarea de acte de identitate, etc.

           Pe scurt, ea va trebui să fie un organ consultativ al Guvernământului Transnistriei, iar avizele sale să fie totdeauna avute în vedere de Dl.Guvernator.

           9) În comunele în care vor fi aşezaţi, românii trebuie să primească din ţară învăţători, preoţi, medici şi funcţionari comunali, bine selecţionaţi şi bine retribuiţi, cu scopul de a le cultiva sentimentul naţional şi conştiinţa apartenenţei lor la o naţiune vrednică şi capabilă.

           10) Măsuri speciale de ordin legislativ trebuie să reglementeze viaţa lor de familie, administraţia lor şi participarea lor la producţiunea bunurilor economice, deosebit de cele existente în Transnistria, spre a-i îndruma către o viaţă bazată pe dreptul de proprietate şi de concepţie naţională.

           11) Guvernământul, în acest scop, ar avea căderea să înfiinţeze o direcţiune a colonizărilor care să îmbrăţişeze ansmablul problemelor ce le pune această colonizare, cu mijloace financiare suficiente şi personal pregătit.

           În cazul că se va aprecia de D-voastră ca oportună evacuarea minorităţilor din Bucovina şi Basarabia, aceşti români ar putea fi plasaţi în locul acestora, respectând în parte principiile arătate mai sus.

           Avem azi în aceste provincii următorii minoritari:

Bucovina	Ucraineni	422.010	Ruşi	12.018
Basarabia	Ucraineni	261.246	Ruşi	158.088
Total	Ucraineni	693.256	Ruşi	170.106

– VA URMA –

Nota: Copiile documentelor originale se păstrează la autor. Vezi aici LISTA DOCUMENTELOR.

Sursa: Tribuna Basarabiei (Preluarea textelor este libera, doar cu menţionarea sursei articolului.)