CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

22 iunie 1941: România a intrat în războiul de eliberare a Basarabiei și Nordului Bucovinei de sub ocupația Uniunii Sovietice

22 iunie 1941, Ordinul Mareșalului Antonescu: Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!… Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți!

Ambele provincii românești fuseseră răpite în urma Pactului criminal ruso-german, Ribentropp – Molotov. semnat la 23 august 1939.

România pierduse în nefastul an 1940, pe lângă Basarabia și Bucovina, și Transilvania de Nord, dar și două județe din sudul Dobrogei, Caliacra și Durostor, consemnează publicația on line Romanian Global News.

Redăm în cele ce urmează celebrul Ordin către Armată al Mareşalului Antonescu :

OSTAȘI,

V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință;
Să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,

Vă ordon:
Treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte.
Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți.
Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,

Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte.
Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptății și zid de cetate creștină.
Fiți vrednici de trecutul românesc.

OSTAȘI,

Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii.
Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria camarazilor nostri.
Ei luptă pe pământul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii.
Fiți vrednici de cinstea pe care v’a făcut-o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTAȘI,

Înainte.
Să luptați pentru gloria Neamului;
Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri;
Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan-cel-Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu;
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori;
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea.
V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,

Izbânda va fi a noastră.
La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

22/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Luptătorii români din SIBERIA și revoluția bolșevică. O campanie militară fără precedent în istoria noastră

Foto: Voluntari români ardeleni și bucovineni în Siberia

Anul 1914 a însemnat începutul celui mai sângeros şi extins război pe care-l cunoscuse omenirea până atunci. Două blocuri militare antagoniste, Antanta şi Puterile Centrale, care de ani buni se priveau cu suspiciune, s-au aruncat sălbatic unul asupra celuilalt. Războiul se întinse rapid din Europa pe mările şi oceanele lumii şi în colonii, cuprinzând aproape întregul glob pământesc într-o vâltoare de foc.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi ca şi carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni.

Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth.

Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu.

În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte o reprezenta regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I.

Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca şi arbitru politic în Balcani. Dar în tragicul an 1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a centralilor.

Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea centralilor, atât datorită ascendenţei sale germanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins. Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

Războiul s-a încins pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie drept carne de tun de către stăpânii unguri şi austrieci.

În timpul Primului Război Mondial, peste jumătate de million de etnici români din monarhia austro-ungară au fost mobilizați în armata chezaro-crăiască.

O sută de mii dintre ei aveau să ajungă prizonieri în Rusia, în peste 1000 de lagăre de muncă forțată.

Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

A existat o idee şi un proiect de înrolare a românilor transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev. Aici erau înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Expediția ostașilor români din Siberia a fost o campanie fără egal în istoria militară românească.
Istoricii au numit-o “o Anabasis românească”, comparând-o cu epopeea din antichitate a celor 10 mii de greci pierduți în Persia și întorși după ani de zile acasă.

Pe geruri de minus patruzeci de grade, românii au parcurs peste 8000 de kilometri prin taigaua siberiană și au dus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns niciodată, până la Pacific, scrie Mircea Gheorgheosu în https://1859.eu/vanatorii-romani-din-siberia-extremul-sacrificiu-din-extremul-orient.

 Din lagărul de la Darnița, de lângă Kiev, prizonierii români au trimis o declarație de Unire cu Țara care a zguduit cancelariile occidentale –
„ În numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze„, decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917).

Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia„, iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa. Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, încadrate cu mulţi soldaţi români.

Zece mii dintre ei au plecat în Țară participând rând pe rând, la bătăliile pentru Mărășești, Chișinău și Budapesta,însă după defecțiunea rusă și pacea impusă României la Buftea, mii de români au rămas blocați în Rusia și au început să se retragă spre est din calea armatelor Puterilor Centrale care invadaseră Ucraina.

IMPLICAREA ÎN RĂZBOIUL CIVIL

Planul de a fi trimiși prin portul Arhanghelsk pe frontul de vest, pentru a continua lupta cu Puterile Centrale a căzut după ce bolșevicii ruși au preluat puterea. Presați de germani, ei au încercat în mai 1918 dezarmarea voluntarilor cehi, din corpul cărora făceau parte și românii.

Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum se reuşise în 1917 trecerea a 1 800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin, la cererea germanilor, se opunea categoric, aşa că o nouă idee s-a înfiripat, aceea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi, la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor constituite din foști prizonieri, pentru a-i învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată și mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor de voluntari naţionale, româneşti, cehoslovace, iugoslave sau poloneze.

Desigur, au fost din cadrul acestor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus.

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia, Primul din dreapta, colonelul Kadletz

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia. Primul din dreapta, colonelul Kadletz

 La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac,dar puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat.

În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în aceste regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntari ajutaţi de ruşii albi.

Aici apare şi intervenţia aliaţilor, care debarcă trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă, un mic efort atunci ar fi distrus regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele de morţi în numele comunismului în secolul XX.

Între timp, românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, fiind un corp naţional independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia.

În august, voluntarii români se organizează la Celeabinsk și Samara în al doilea Corp de Voluntari Români din Rusia (viitoarea Legiune a Vânătorilor) și încheie un protocol de colaborare cu cehii și francezii.

O companie din batalionul românesc -Horia- în Siberia

O companie din batalionul românesc „Horia” în Siberia

În noiembrie, Germania capitulează, iar în decembrie, românii primesc emoţionanta veste a Unirii Ardealului și Bucovinei cu Țara.

În aceste condiții, apare un conflict de interese cu cehii și francezii, deoarece românii vor să lupte doar pentru interesul național și pentru nimic altceva. Așteaptă ordine din țară, care vin în 10 mai 1919 – la Conferința de pace de la Paris, Brătianu primise asigurări că dacă românii continuă lupta, guvernul amiralului Kolceak va recunoaște unirea Basarabiei cu România.

BĂTĂLIILE ULTIMEI ȘANSE

În decembrie 1919 și ianuarie 1920 situația devine critică – orașele rusești cad unul după altul sub Armata Roșie, trupele amiralului rus Kolceag se retrag în dezordine, cei 3000 de iugoslavi sunt spulberați de bolșevici, cei 10 mii de polonezi sunt decimați și se retrag, din letoni scapă doar 500, 50 de trenuri sunt capturate, japonezii și americanii din est nu acordă sprijin, iar cehoslovacii refuză să mai lupte și vor doar să ajungă mai repede în țara lor.

Comandandul (ceh!) al Legiunii Române protestează în fața generalului francez Janin, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, spunând că cehii îi lasă pe români într-o poziţie fără scăpare.

În aceste condiții, ofensiva Armatei Roșii (două divizii din Armata a 5-a) se apropia de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă. Bătăliile s-au dat în 3-4 februarie la Șeragul și Kaitun.

Memoriile pomenesc că sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe rusești au început să şuiere. Semicercul de fier și foc al românilor a lăsat pe albul zăpezii “pete mari de sânge și cadavre înghețate”.

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună)

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună) .

Comandantul ceh al trupelor de voluntari români refuză propunerea de armistițiu a rușilor – „Legiunea Română este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. Nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!”

În Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar.

Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Cel puţin este clar că ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame.

Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul” spunea Elie Bufnea în memoriile sale.

În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia.

Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru.

Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca şi parte a României.

Pe front, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovacii declară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului.

Partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile roşilor din această regiune. În spatele frontului, partidele socialiste se agită, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnă populaţia la răscoală.

Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak se revoltă, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida este înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii cer imperios întoarcerea lor acasă.

Kalinsk cade în decembrie 1919, înaintarea roşilor nu mai poate fi oprită, armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşament românesc este atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Cad oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile mai târziu e rândul Novonikolaevskului, Marinsk cade în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok.

Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35 000 de cehoslovaci, 10 000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

Când ajung în portul de la Pacific, în mai 1920, primesc sute de decorații franceze, cehoslovace, britanice și italiene, iar fanfara cehilor le cântă imnul regal. De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen„, la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă.

Trenul blindat Mărăşeşti în Siberia

Trenul românesc blindat Mărășești în Siberia

Voluntarii ardeleni şi bucovineni vor urma timp de şase săptămâni ruta Vladivostok-Singapore-Calcutta-Port Said-Constantinopol-Constanţa, ajungând în iulie și august 1920 în … România Mare!

Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.

Un martor rus al îmbarcării la Vladivostok scrie că românii au plecat ,,tot aşa de săraci cum au venit. Ca adevăraţi soldaţi, românii n-au luat nimic din Siberia”.

Nimic, decât GLORIE ETERNĂ!

Bibliografie:

  • Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor, editura Marist, 2008
  • Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak, editura Marist, 2008
  • Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009
  • Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români din Siberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010
  • Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010
  • Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), editura Aeternitas, 2003
  • http://www.istoria.md/articol/967/Lupt%C4%83torii_rom%C3%A2ni_din_Siberia
  • https://1859.eu/vanatorii-romani-din-siberia-extremul-sacrificiu-din-extremul-orient/

29/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: