Ţările românilor brodnici și bolohoveni

 

 

 

 

 

 

 

Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII  

Ţara Bolohovenilor

 

 

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să-l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice, scrie http://cristiannegrea.blogspot.com.

Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.

 

 

  

 

 

 

 

 

 

 

Românii bolohoveni  şi brodnici nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii  de dincolo de Nistru. În acea perioadă (secolele XI – XIV) mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii.

Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor.

La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur.

Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri. Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă.

Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri.

Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars-o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei.

Despre intenţia lui Daniil de a ocupa ţara bolohovenilor este menţionat într-un document anterior în care se spune că Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi.

În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.

Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut-o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.

Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală.

Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr-o mână în alta.

Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat-o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.

Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama.

Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu-le un tribut în natură.

Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s-a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut-o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.

S-a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să-i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.

De unde provine această denumire s-au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit-o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale. E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate.

Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.

Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.

Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi „volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt. Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.

Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.

În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători).

Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari). În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic (alt valah, conducătorul berladnicilor). Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.

În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu-le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a taurosciţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.

La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.

Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea.

De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară.

Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi-au făcut cerectările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.

Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov.

În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri. În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.

Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei.

Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări.

Era firesc ca brodnicii să-l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.” Cred că este suficient de sugestiv .

Publicitate

Istorie în vechile pământuri româneşti de peste Nistru

 

 

 

După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi retragerea periodică a influenţei bizantine de la nord de Dunăre, teritoriile mai ales de la est de Carpaţi, Moldova de astăzi în special, au căzut pradă populaţiilor de stepă, care le-au inclus în stăpânirile lor vremelnice şi de multe ori formale.

Astfel, Moldova înaintea lui Dragoş, Bogdan şi a Muşatinilor a fost rând pe rând stăpânită de bulgari, pecenegi, cumani sau tătari.

Cu toatea acestea, vechile izvoare istorice, prezintă şi altă realitate. În acest teritoriu dominat de războinicii stepelor, se ridicau şi comunităţi de vlahi care se dezvoltau independent şi ţineau piept invaziilor. Totodată, în vechile cronici apar şi o serie de populaţii misterioase, războinice, cu apucături de mercenari, care se implică în conflictele din aceea zonă.

  Istoricii, dar si dovezile arheologice atesta ca teritoriul de la est de Carpaţi, Moldova de astăzi, a fost populat,   neîncetat timp de câteva milenii. Populaţia dacică amestecată în cadrul diverselor comunităţi şi culturi cu cea germanică, slavă şi pe alocuri sarmatică a continuat să locuiască teritoriul chiar şi în timpul marilor invazii ale călăreţilor de stepă.

  După cum arată istorici reputaţi, precum Eugen Zaharia sau Ion Nistor, populaţia stră-românească era în principal ruralizată, locuind în mici comunităţi săteşti (adev.ro/pbg9ay)

 Prin români transnistrieni înţelegem pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia.

Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre.

Începuturile întinderii marginii estice a românității la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageți (geții de la Tyras sau Nistru), deci între supușii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpânea Olbia și românii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucraineni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase.

Despre ei s-a spus că sunt la origine vlahii, bolohovean venind de la voloh, valah. Ei ar fi locuit pe un teritoriu întins, vorbindu-se în vechile cronici ruseşti de o adevărată ”Ţară a bolohovenilor”, cu oraşe înfloritoare şi care se întindea din zona de nord a Moldovei până către râul Dniepr. Bolohovenii apar în letopiseţul Ipatievskaia din secolul al XII lea. Mai precis, se povesteşte că la 1150, ”Vladimir a trecut Bolohovo”.

Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci

2. Istoricul ucrainean V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.

3 Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.

4 Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.

5 Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.

6 În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie

7 elementul românesc a cunoscut iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.

 

În sec. XII și XIII cronicile rusești amintesc, în vecinătatea principatelor rusești din Halici, Volhinia și Kiev, de o țară a bolohovenilor, care nu este altceva decât o Țară a Românilor, deoarece, cum am spus, cronicele sunt rusești, iar rușii ne numesc pe noi, Volohi sau Bolohi.

Țara Bolohovenilor, adică a Românilor, se cuprindea între isvoarele Nistrului, Pripet și Nipru, situată deci pe Bug, în fostul guvernământ al Podoliei, în drumul de la Kiev la Haliciu.

Prima mențiune despre această țară datează de la 1150.În jurul acestui an, cnezii bolohoveni – adică români – se luptau contra voievodului de la Kiev.

De fapt voievodatele bolohovene apar înaintea anului 900 și dispar ca organizații politice, după anul 1257, când le ia locul voievodatul rutean de la Halici.

Parte din elementele vlahoromâne ce formau voievodatele bolohovene, strâmtorate de slavii ruteni, s-au coborât mai spre sud, adică în Transnistria de mijloc.Pe la 900 aceste voievodate bolohovene se întindeau până la Nipru, cum reiese din harta maiorului german Wedell.Din aceste voivodate face parte și voievodatul din sudul Transnistriei, cu capitala la Perișani.

 Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici. 

 Primele menţiuni ale bolohovenilor sunt din 1150, 1172 iar din 1231 principii bolohoveni apar antrenaţi în lupte cu Haliciul, Kameneţul, polonezii, tătarii La 1231 cnezii bolohoveni ajută pe regele ungur, Andrei II, împotriva princepelui Daniil  Romanovici al Volhiniei, iar la 1235 iau parte la războiul dintre principele Cernigov și Volhinieni, fiind aliați cu primul.

Principatele slave din vecinătate nu aveau nici o putere să ocupe aceste voievodate. Nu numai că nu puteau face asta, dar în luptele dintre acești principi slavi, bolohovenii joacă un rol important, pentru că la năvălirea tatarilor (1241), ei s-au supus de la început, cu obligația de a le da grâu și mei, în timp ce cnezii și populația slavă fugeau în fața năvălitorilor.

Tătarii vor mătura barbarii din Moldova şi vor crea condiţii ca românii din ţara brodnicilor şi bolohovenilor să se întoarcă la leagănul naţional completând şi de la nord de Nistru descălecatul maramureşenilor.Mulţi vor fi rămas sau vor fi apucat a se stabili în Polonia unde satele de drept românesc sunt pomenite din sec. XII până în sec. XV.

În Volânia, Podolia, Kiev şi Galiţia se găsesc sute de denumiri care arată o concentrare a elementului românesc pe care slavii îl numeau volohi, bolohi, vlahi, vlasi, etc.Identitatea denumirilor de râuri şi localităţi din Moldova şi zona amintită poate fi explicată ori prin aducerea lor în Moldova din nord ori invers.

Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomeea, până la Lwow.Între 1205-1241, Pocuţia a aparţinut Ungariei iar după 1241, Poloniei.În istoriografie e cunoscut cazul lui Otto de Bavaria care la 1308 nimerind în captivitate la voievodul Transilvaniei, L.Kan a fost trecut la un voievod român ,,de peste munti“ de unde a reuşit să fugă la ruda sa, cneazul rus al Haliciului.

Amănuntele permit să se admită că ţara voievodului român de peste munţi se afla în apropierea Haliciului la est de Carpaţi.Puterea principatului de la Kiev s-a manifestat târziu, când a primit creștinismul… Cronica lui Ipatie scrie că principele Daniil Romanovici al Volhiniei, și el supus al tătarilor, profitând de un moment când tătarii erau ocupați în alte lupte, a atacat la 1257 pe bolohovenii dintre Kiev – Halici – Volhinia, însă nu i-a putut supune.

Cu această ocazie, li s-au luat bolohovenilor mai multe orașe, până la orașul Jedacev, cetatea de judecată a Vlahilor. (A.S. Petrușevici, citat de P. Șt. Iliin, Transnistria).

Despre acest oraș scrie A.S. Petrușevici, într-o carte apărută în 1899 la Liov, că este o localitate veche de judecată a localnicilor de acolo, a bolohovenilor, adică a românilor, de unde și denumirea de Jidacev (în sec. XIII se numea Judacev).

Numele este latin și vine din “judicium”, adică scaun de judecată, ceea ce înseamnă că românii erau organizați pe scaune de judecată.Voievodul bolohovean a avut capitala la Bolechov, în Galiția, ce apare cu mențiunea “Villa Valahorum”, oraș cu 100.000 de locuitori, pe lângă alte 7 orașe bolohovene.

Pentru bisericile lor, bolohovenii primeau ajutor de la domnii și boierii moldoveni. Episcopia Hotinului exercita puterea bisericească și asupra teritoriului din “Terra Blahorum”, Țara Românilor.Voievodatele dispar ca organizație politică, după anul 1257, când le ia locul voievodatul rutean de la Haliciu.În situația aceasta vor rămâne bolohovenii, până ce pământurile Podoliei și Kievului intră sub stăpânirea statului lituanian (P. St. Illin – Transnistria).Cronicarul polonez Dlugosz aminteşte că la 1325, polonezii au primit ajutor de la popoarele vecine ,,ruteni, valahi şi lituanieni“ împotriva comitelui de Brandenburg.

În documentul obţinut de Drăgoşeştii din Maramureş de la patriarhul Constantinopolului ca protectori ai ortodoxiei se îngrijeau ca legea românilor să fie respectată şi în Galiţia unde existau numeroase sate de ,,drept valah“.Sunt și alte știri, care pomenesc de Românii din țara, numită în cronicile rusești a “Bolohovenilor”.

Intre cele mai vechi atestări ale românilor la răsărit de Carpaţi este cea prezentă în cronica lui Nicetas Choniates din secolul al XIII-lea. În această cronică este prezentată evadarea in 1164 a lui Andronic Comnenul, varul imparatului Manuil Comnenul, din temniţa unde stătea închis şi încercarea sa de a ajunge în principatul rusesc de Halici.

Aventura prinţului bizantin avea loc în 1164 şi cronica arată că „a fost prinsla hotarele Galiției de către Vlahi”, care locuiau în zona de astăzi a Moldovei.

Dar “Vlahii” lui Choniates nu sunt altceva decât Români din “Țara Bolohovenilor”, în care cade regiunea de la “hotarele Galiției”, așa cum tot români sunt și “Blakumenii” din inscripția de la Sjonhem, pentru că numele de “Blakumen” nu este decât forma germană a numelui de “Blah” / “Vlah”, adică de Români, iar drumul de la “Vistula spre Bug” cade în “Țara Bolohovenilor”, adică în Transnistria nordică de azi.

 

 

 

Din literatura medievală scandinavă timpurie aflam ca vikingii au ajuns să-i cunoască pe românii din Moldova.   In cronica scandinavului Snorri Sturnlluson, numită ”Saga Sfântului Olaf”, este pomenita o tara a vlahilor la est de Carpati. Menţionată apare ”ţara vlahilor”de la est de Carpaţi şi în scrierea scandinava ”Cercul lumii” din secolul al XIII-lea.

În localitatea Sjonhem din Gotland, o insulă a Suediei, în Marea Baltică, s-a găsit o inscripție cu rune (litere ale alfabetului vechi germanic), în care se spune că un tânăr nordic (adică din Nordul Europei) a fost ucis, în drumul său de la Vistula spre Bug, de  “BLACUMENI” – ( pe la finele sec. al XI-lea – sec. al XII-lea). ( C.C. Giurescu, Ist. Rom. vol. I).

  Despre bolohoveni s-a spus că sunt  vlahi, bolohovean venind de la voloh, valah. Ei au locuit pe un teritoriu întins, vorbindu-se în vechile cronici ruseşti de o adevărată ”Ţară a bolohovenilor”, cu oraşe înfloritoare şi care se întindea din zona de nord a Moldovei până către râul Dniepr.

Bolohovenii apar în letopiseţul Ipatievskaia din secolul al XII lea. Mai precis, se povesteşte că la 1150, ”Vladimir a trecut Bolohovo”.

 În acest pasaj, Bolohovo este capitala acestei ţări a Bolohovenilor. Totodată, aceşti bolohoveni par implicaţi în luptele care au loc în zonă, fiind aliaţi ai diferitelor facţiuni şi având o putere militară apreciată. Astfel, la 1231, bolohoveni iau parte la războiul dintre regele Ungariei Andrei al II-lea şi cneazul Haliciului Daniil. Bolohovenii luptă de partea ungurilor. Bolohovenii sunt implicaţi în numeroase conflicte în secolul al XIII-lea.

  Asediază de exemplu Kamenetzul sau luptă împotriva princepului Boleslav al Mazoviei. Sfârşitul stăpâniri bolohovenilor este consemnat în anul 1241, când cneazul Daniil al Haliciului dă foc oraşelor bolohovene, care au dat ajutor tătarilor.(adev.ro/pbg9ay).

Istoricul Victor Spinei, specialist al evului mediu, scrie ca  că teritoriul brodnicilor, vecin cu cel al bolohovenilor acoperea spaţiile aflate astăzi în sud-vestul Buceagului, teritoriul de azi al Ucrainei, dar şi judeţele Vrancea şi Galaţi.
 

Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului, apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa Românii din jurul României.

 Este vorba de o populaţie atestată în sudul Moldovei, de mai multe documente medievale. La începutul secolului al XIII-lea, mai multe diplome papale le semalează prezenţa. Se adaugă şi un document al regelul maghiar Andrei al II-lea emis la 1222, care arăta că teritoriile date teutonilor se întindeau până la est de Carpaţi în teritoriile brodnicilor.

Despre ocupaţiile lor vorbesc cronicile ruseşti care îi arată a fi fost populaţii de mercenari care intrau în slujba cnezilor ruşi.

  La 1216 se aflau, de exemplu, în serviciul prinţului de Suzdal, iar mai apoi, la 1223, trec de partea mongolilor. Bineînţeles, numeroşi învăţaţi români interbelici, printre care amintim pe Popa-Liiseanu, au susţinut ca şi în cazul brodnicilor şi bolohovenilor, originea românească a acestora.

Ulterior, spre sfarsitul sec. al XIII-lea, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, un etnonim similar cu românii .

Cazacii români

Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români. Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareș.

A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnișori” – fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuși să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei și același noroc și-l vor încerca și alți români din fruntea cazacilor: Alexandru și Constantin Potcoavă , Petre Lungu, Petre Cazacu.

Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deține dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chișcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloșanin (Românul), Ion Șărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu și eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independența Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec. XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Pușcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju și Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitrașcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhățel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Rașcov), Petru Apostol (în Lubensk).

Alți mari comandanți de unități căzăcești dintre „dacii transnistrieni” sunt: Țopa, Scapă, Țăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeț, Chigheci, Grigoraș, Bogdan, Radul, Focșa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulți din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654 , iar alții precum generalul Ciorbă și coloneii Mândra, Ghinea și Brânca vor intra în servicul Rusiei.

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii (13) vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei și Ucrainei”, împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei și rostul de hatman și administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie și acte redactate în românește. Dacă până acum doar hotarul etnic depășise Nistrul, Duca va duce și hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpați și Nipru. După el au mai deținut conducerea Ucrainei, Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici, iar cu mari funcții au fost și Simeon Paliș și Sandu Colțea.

Consecință a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curți domnești la Țicanova pe Nistru și Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze și malul stâng al Nistrului (18).

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Rașcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruși la Oceakov (la a cărei construcție Petru Șchiopu participase cu 15.000 salahori și 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriță, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 și apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din orașele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romanești .

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ținutul gravita și bisericește spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotonisește pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov . Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: „mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării și al Nistrului și al întregii Ucraine a hanului”. În câteva rânduri ținutul dintre Nistru și Bug a intrat sub jurisdicția episcopiei Hușilor. 

După 1792 (dată la care rușii ating Nistrul) Transnistria va aparține bisericește de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni, care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeași mitropolie Chișinăul, Hotinul și Oceacovul „fiindcă în ținutul Oceacovului precum și în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari și coloniști de diferite neamuri, iar ruși sunt foarte puțini”. Din 1837 se va înființa eparhia Chersonului și Tauridei cu reședința la Odessa.

Pe malul stâng al Nistrului și pe alocuri și în stepa Chersonului până la Bug, erau așezări în care ființau cam 100 de biserici moldovenești, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităților de dincolo de Nistru: Singuri, Voloșovca, Cioban, Beseni, Voloșschie, Caracinți-Valahi, Cotiujani, Ușița, Voloșcovța, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbași, Alexandria, Perepelițino, Șantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsați, Curecni (între Cigirin și Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmerița, Șelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcași, Cantacuzinca, Moldovca Brașoveanovca, Pădureț, Urâta, Șerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădinița, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coșuri, Gușa, Șura-Bondureni, Buda, Soroca, Chișleac, Bursuci, Odaeva, Șura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfățișează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldovenești: Iasca, Grădinița, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăiești, Floarea, Tei, Coșarca, Buturul, Perperița, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Tașlâc, Doroțcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca și Cantacuzinovca. Același aromân Burada în 1906 găsește în Podolia satele românești: Lescovăț, Ruda, Ivaneț, Rogozna, Studenița, Ușița, Lipciani, Serebia, Bușa, Coșnița, Grușca, Ocnița, Camenca, Lăpușna, Sărăței, Râbnița, Botușani, Pietrosul, Slobozia, Domnița, Balta, Moșneagul, Senina, Bursucul.

Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson și Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat românești .

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate „Nouroaia”) numește ca ultime sate ale zonei compact românești spre răsărit Glodoși – cam la aceeași paralelă cu Cernăuțiul și Șerbani – la o paralelă cu Iașul însă la 200-250 km de la Nistru.

Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreținea prin donații uriașe „Pavel Gălăgan”. La fel de vestiți erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta și o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaș, Gredescu etc.

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Ingulețul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocnița, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Bușa, Tătrani, Humor, Merla, Ușița etc.

 

 

 

CITITI SI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/18/o-istorie-a-zilei-de-18-noiembrie-video/

 

 

 

 

 

 

Surse:

 DREPTURI ROMANESTI IN TRANSNISTRIA – N. P. VAIDOMIR, MEDIAS, 1942 format .pdf •

 https://foaienationala.ro/romanii-din-pocutia-si-galitia.html

https://glasul.info/2018/05/09/despre-tara-bolohovenilor-si-drepturi-romanesti-in-transnistria/

https://www.voci.ro/romanii-uitati-moldovenii-de-dincolo-de-bug/

http://istorie-adevarata.blogspot.com/2009/05/totul-despre-transnistria.html

Secretele stilului de karate Okinawa Goju-Ryu.VIDEO.

 

Soke Chojun Miyagi (1888-1953), fondatorul scolii de karate Goju-Ryu

Chojun Miyagi s-a nascut in anul 1888, in orasul Naha. Apartinea unui neam de prosperi comercianti. Copilul a fost incurajat de la o varsta frageda in pratica artelor martiale, parintii fiind convinsi ca un viitor barbat trebuie sa fie puternic si cutezator .

Miyagi si-a inceput studiul artelor martiale la varsta de 7 ani, in sala maestrului Aragaki Ryko, dar, in scurt timp, faima despre faptele si personalitatea lui Higaonna Kanryo a ajuns si la urechile tanarului Chojun. Kanryo era un maestru de moda veche care isi alegea singur elevii dupa criterii traditionale, observandu-i din timp, testandu-i in situatii limita, studiindu-le atent caracterul si seriozitatea. De abia dupa o lunga perioada de proba, maestrul se decidea daca tinerii merita sa fie invatati o arta atat de periculoasa si mortala cum era karate-ul din acele timpuri. Gasind calitatile morale dorite in personalitatea lui Chojun, maestrul Kanryo l-a primit ca discipol. Antrenamentele aveau o intensitate naucitoare, chiar si pentru standardele vremii in practica karate-ului .

 

Ajuns mare maestru,Chojun Miyagi s-a hotarat sa-si boteze propriul stil Goju Ryu pe baza ilustrarii stravechiului concept chinezesc Yin&Yang, exprimand asadar eterna dualitate a planului fizic alaturi de alternanta naturala intre greu si usor, dur si si suplu, noapte si zi.

Astfel, Go inseaman forta, iar Ju suplete, termenul de Ryu desemnand conceptul de scoala sau grupare spirituala. In anul 1933,

Chojun Miyagi si-a inregistrat scoala la Budokukai, Asociatia Artelor Martiale Japoneze – forul suprem prin care imparatul recunostea si sustinea toate scolile de arte martiale nipone.

 Denumirea aleasa pentru stilul de karate avea rezonante si in stravechiul tratat de artele martiale chinezesc Wu Bei Ji, cunoscut astazi sub titualtura de BuBiShi.

Din punct de vedere martial, Go se refera la miscarile dure si puternice, liniare si explozive, iar Ju trimite la tehnicile cu mana deschisa, devieri, miscari circulare si trucuri. Stilul pune un accent deosebit pe exercitiile de respiratie Ibuki si pe loviturile « interzise » aplicate in punctele slabe ale trupului uman. Un alt aspect foarte des intalnit in acest stil este cel referitor la durificarea armelor naturale si cresterea rezistentei corpului la lovituri.

 Partea de generare si control al energiei joaca de asemenea un rol important in Goju Ryu.

Din punct de vedere tehnic si biomecanic, Okinawa Goju Ryu Karate pune in egala masura accentul pe lovituri directe si circulare. Stilul combina loviturile foarte puternice de pumn, palma, cot, genunchi sau picior cu blocaje scurte si suple.

 Totul pentru a coplesi oponentul, a-l bloca in forta sau elastic. Stilul include numeroase chei de brate si picioare, proiectari si chiar lupta la sol. Este un stil construit in jurul conceptului de eficienta cu orice pret. Antrenamentele incurajeaza si urmaresc cel mai eficace raspuns in momentul unui eventual atac in care esti nevoit sa iti aperi viata sau integritatea fizica.

Raspunsul unui practicant de Goju Okinawa este un atac mortal concretizat in lovituri in ochi, tample, gat, coloana, in zdrobirea genunchilor sau lovituri in forta in zona genitala. Nu este un stil sportiv in care se impune lupta in conditii prestabilite, cu restrictii si interventia salvatoare a arbitrului.

 Pe strada sau in conditiile unui atac real nu iti castigi gloria efemera din ring, ci iti salvezi viata. Toate loviturile de picior nu urca mai sus de nivelul pieptului, stilul urmant principiul traditional si foarte natural: „Mainile lovesc capul si gatul, picioarele lovesc picioarele, iar mainile si picioarele pot lovi deopotriva trupul”.

Stilul este adaptat pentru lupta la mica distanta, fiind ideal pentru agresiunile pe strada, in locuri aglomerate, lift, metrou, tren, culoar, coridor, diverse incaperi. Din acest motiv, fortele speciale nipone se antreneaza si astazi cu elevii lui Morio Higaonna, conducatorul din prezent al stilului, un razboinic care la cei 72 ani da dovada unei forte si viteze absolut incredibile.

 Instructorii trimisi de Morio Higaonna au predat si temutelor trupe special OMON, specialistii in Systema, teribila metoda de lupta a commando-urilor ruse, imbogatind propria metoda cu tehnici si principii din Okinawa.

Cum mintea si spiritul sunt, de fapt, cele mai importante arme ale oricarui luptator, in Goju-Ryu se practica meditatia Zanshin pana cand se ajunge la dominarea psihica a adversarului. Okinawa Goju Ryu este unul dintre putinele stiluri care a ramas fidel principiului artelor martiale traditionale care spune ca: „Artele martiale trebuie sa fie un mijloc prin care cel slab ajunge sa-l invinga pe cel puternic”.

Este o cale prin care cei slabi ajung puternici, iar cei puternici ajung modesti si umili, intelegand ca forta si puterea sunt un mijloc, nu un scop. Este un karate care a gasit si aplicat echilibrul unei arte martiale autentice, testata de nenumarate ori in situatii reale sau chiar razboi.

Astazi, pastratorul si liderul stilului in varianta Chojun Miyagi este marele maestru Morio Higaonna , unul dintre foarte putinii luptatori din lume care detin gradatia suprema de 10 Dan. Cu toate ca, in prezent, are 72 ani, Morio Higaonna se antreneaza zilnic intre 2 si 3 ore. A studiat stilul inca din copilarie sub indrumarea lui An’ichi Miyagy, discipol direct al lui Chojun Miyagi. Mainile sale sunt, si la varsta aceasta, adevarate arme la purtator, seful politiei din Okinava declarand in gluma ca maestrul Morio ar trebui sa si le inregistreze la politie drept arme albe! Anii indelungati de izbire in makiwara si pietre masive de rau au dus la transformarea vizibila a pumnilor si palmelor sale. Maestrul Morio poate sa lovesca cu toata puterea chiar si la varsta sa inaintata fara sa aiba gija ca si-ar putea rani pumnii. Don Draegger, cel mai prestigios cercetator occidental care a studiat artele martiale in secolul trecut a declarat, in numeroase ocazii, ca Morio Higaonna este cel mai periculos adversar pe care il poate intalni cineva intr-o lupta.

Sensei Tetsuji Nakamura este nascut in anul 1965 si detine gradatiile de 6 Dan in Goju Okinawa alaturi de 2 Dan in Judo. Este viceinstructor sef in Federatia Internationala Okinawa Goju Ryu Karate, director administrativ al aceleiasi organizatii, instructor sef pentru America de Nord si, nu in ultimul rand, multiplu campion mondial la kata si lupta libera.

Chojun Miyagi si discipolii sai, 1934

Practica atat de intensa i-a deschis lui Miyagi portile Necunoscutului, modestul luptator avand parte de adevarate experiente mistice. Intr-o noapte, pe cand visa, spiritul sau a fost vizitat de o entitate martiala ce luase imaginea unui batran care i-a aratat un kata, explicandu-i fiecare miscare. Experienta s-a repetat pe parcursul mai multor nopti. In acea perioada Chojun se antrena circa 18 ore zilnic.

La plecarea sa din acesta lume, maestrul Chojun Miyagi a lasat mostenire 3 percepte si 8 principii pe care trebuie sa le urmeze orice practicant in scopul obtinerii desavarsirii martiale:

Cele 3 precepte

• Trebuie stiut, de la bun inceput, ca toate secretele Goju Ryu sunt incriptate in kata.
• Goju Ryu Karate este o manifestare armonioasa a propriului sine fata de Univers.
• Calea Goju Ryu consta in cautarea virtutii si a dreptatii.

Cele 8 principii

1. Mintea cuprinde Cerul si Pamantul.
2. Ritmul corpului uman este asemanator cu ciclul Soarelui si al Lunii.
3. Expirarea si Inspirarea aerului este nimic altceva decat Forta si Suplete.
4. Poarta-te in armonie cu Timpul si schimbarile.
5. Tehnicile de lupta functioneaza perfect doar in absenta gandurilor si anticiparilor.
6. Picioarele trebuie sa avanseze si sa se retraga, sa se desparta si sa se apropie.
7. Ochii nu trebuie sa piarda nici cea mai mica schimbare.
8. Urechile trebuie sa asculte orice directie.

Intalnire in Romania cu un maestru de Goju-Ryu 

Stilul Okinawa Goju Ryu a ajuns de putini ani in Romania, unul dintre cei mai insufletiti practicanti fiind maestrul Victor Popa, detinator al centurii negre 2 Dan in Goju Okinawa Karate. Dupa ani de cautari, sacrificii, multa munca si dedicatie, Popa a reusit, in premiera pentru Romania, sa invite un mare maestru al acestei cai martiale. Prin urmare, la inceputul lui martie, Romania va avea onoarea sa gazduiasca primul stagiu international de Goju Okinawa condus de Sensei Tetsuji Nakamura , nimeni altul decat elevul personal al lui Morio Higaonna.

Cititi articolul integral pe http://www.descopera.ro/cultura/5624751-okinawa-goju-ryu-karate-pentru-cel-slab-si-cel-puternic

Urmariti video.