CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum au declanșat Rusia sovietică și Germania nazistă Al Doilea Război Mondial

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Pentru Stalin, ca si pentru Putin, mult mai târziu, prabuşirea Imperiului Rus a fost cea mai mare tragedie geopolitica a secolui XX.

Zeci de ani, în cărțile de istorie sovietice a fost scris că victoria asupra Germaniei naziste este rezultatul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Împreună cu Marele Război pentru Apararea Patriei, manualele menționate vorbeau în treacat și despre un alt război, care s-a desfasurat în același timp, în aceleași țări și cu aceiași participanți. Cele doua parca se intersectau, chiar coincideau, dar erau totusi destul de diferite. Asta s-a intiparit în mintea a milioane de oameni sovietici.

Toată lumea în Rusia știe data Marelui Război pentru Apărarea Patriei: 22 iunie 1941 – 9 mai 1945.

Data celui de al Doilea război mondial – mai putini: 1 septembrie 1939- 2 septembrie 1945.

Toată lumea în Rusia știe că, în Marele Război pentru Apărarea Patriei, URSS a luptat împotriva Germaniei și a aliaților săi, scrie www. paginaderusia.ro.

Nu toată lumea își amintește că în razboi au participat 62 de țări din 73 existente la acea vreme, ca luptele au avut loc pe trei continente și în apele a patru oceane si este singurul conflictul în care s-au utilizat arme nucleare.

Însa acest război mondial pare ca a ocolit URSS, care avea propriul rezbel cu naziștii, pe care i-a învins.

Cum s-a întâmplat că Rusia celebrează anual victoria asupra Germaniei naziste – iar victoria și memoria celui de al Doilea razboi au fost șterse?

Un material întocmit pe baza discutiilor istoricilor rusi Oleg Budnitk şi Mark Solonin, mediate de Alexander Podrabinek, în cadrul unei emisiuni la Radio Liberty, aruncă o lumină asupra evenimentelor petrecute atunci.

Stie cineva ce a făcut Uniunea Sovietică în primele zile după începerea celui de-al Doilea război mondial?

Ei bine, URSS a atacat Polonia! De la vest polonezii erau atacați de Germania national-socialista, din est – de socialista URSS.

Germanii – pe 1 septembrie, URSS – 17 septembrie. Aceasta este data oficiala a intrării Uniunii Sovietice în al Doilea război mondial.

Și, din păcate, nu de partea coaliției, care atunci era reprezentata de Polonia, Anglia, Franța, Australia, Noua Zeelandă, India și Canada, ci în alianță cu Germania nazistă.

Uniunea Sovietică şi Germania nazista au semnat un pact de neagresiune (la Moscova, pe 23 august 1939), cu o săptămână înainte de începerea războiului mondial.

Pactul de neagresiune între cele doua a avut o importanță crucială pentru ambele țări si, practic, a dat startul celui de al Doilea război mondial. Practic, în vara anului 1939, Hitler a încercat sa obtina, si a obtinut, sprijin sovietic.

Oleg Budnitskii: Pe de o parte, Stalin nu avea încredere fata de democrațiile occidentale, iar pe de altă parte, dupa o vizită a lui Ribbentrop la Moscova și auzind propunerile concrete și absolut minunate din punct de vedere geopolitic … Era o propunere de impartire a Europei de Est…Printre altele, cele doua au convenit ca, la un moment dat, Uniunea Sovietic sa intre în război împotriva Poloniei.

Semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop pe 23 august a fost un punct de cotitură important în politica Uniunii Sovietice.

Alexander Podrabinek: Pactul de non-agresiune a fost scurt și clar. Avea numai șapte articole. Cele de substanță – trei. Primul articol obligă părțile să se abțină de la agresiune impotriva celuilalt; În al doilea – sa nu acorde sprijin unui tert care îl ataca pe celalalt; În al treilea – sa nu adere la alianțe militare indreptate împotriva celeilalte parti.

Având acord cu Hitler privind împărțirea sferelor de influență în Europa, Stalin nu se temea de complicații militare la începutul războiului al Doilea mondial. Şi de cine sa se teama Uniunea Sovietică, care era cu mult superioara celor mai apropiați vecini occidentali ca dimensiune, resurse naturale, armata și echipament militar?

Poate ca Stalin a crezut că prăbușirea Imperiului Rus în 1917, era cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Acum, in fata lui s-a deschis perspectiva tentantă de restabilire a vechilor frontiere.

Oleg Budnitkii: Germania initiaza războiul pe 1 septembrie declansand atacul asupra Poloniei. Uniunea Sovietică, în conformitate cu acordul, a început să pregătească acțiuni militare împotriva Poloniei.

Una dintre condițiile pentru intrarea URSS pe teritoriul Poloniei (pentru a spune lucrurilor pe nume, a fost o lovitură aplicata în spatele armatei poloneze), era ca Varșovia sa cada, iar apoi se putea anunța că statul polonez nu exista. Lucru pe care l-au facut mai târziu.

Alexander Podrabinek: Potrivit protocolului secret al pactului, Armata Roșie a ocupat regiunile estice ale Poloniei.

Mark Salonin: Pe 17 septembrie, dimineața, Armata Roșie, într-un număr mare, traverseaza frontiera poloneza. Gruparea sovietica numara 650.000 de militari şi 4.500 de tancuri, iar până la sfârșitul lunii septembrie, aceasta a crescut de două ori.

Teritoriul polonez a fost ocupat rapid. Polonezii nu se așteptau la o invazie din est. Rezistența armată a fost scăzută, dar a existat.

Oleg Budnitkii: Au fost în unele locuri lupte. Dar polonezii la inceput nu au înțeles ce se întâmplă, de ce a intrat Armata Roșie? Guvernul s-a gândit că, poate,URSS a venit in ajutorul Poloniei. Au fost chiar date ordine sa nu se opuna rezistenta.

Cu toate acestea, polonezii s-au luptat cu sovieticii. Au existat lupte, unele orase au rezistat.

Archivo:CuartaParticiónDePolonia1939.svg - Wikipedia, la enciclopedia libre

Alexander Podrabinek: În urma acestor evenimente, sub controlul Uniunii Sovietice a trecut un teritoriu polonez de 196.000 km pătrați, cu o populație de aproximativ 13 milioane de persoane.

Războiul cu Polonia pentru Uniunea Sovietică nu a fost prea sângeros. Pierderile in luptă ale Armatei Roșii, conform cifrelor oficiale au fost de 737 de persoane ucise și 1862 răniți. Conform celor neoficiale – până la o mie de morți și două mii de răniți.

Pierderea polonezilor a fost de 3500 morți, 20.000 răniți și dispăruți.

Au fost capturati circa 250 mii de soldați. În primăvara anului viitor, aproape 22 de mii de ofițeri polonezi au fost împușcați de sovietici în pădurea Katyn.

În septembrie 1939, armatele sovietică și germană au sărbătorit prima victorie în cel de-al Doilea război mondial.

FRĂŢIA DE ARME SOVIETO-NAZISTĂ – PARADA MILITARĂ COMUNĂ A ARMATELOR NAZISTE  ŞI SOVIETICE ÎN 1939, ÎN POLONIA COTROPITĂ DE CELE DOUĂ IMPERII HRĂPĂREȚE.  GALERIE FOTO SI VIDEO | CER SI PAMANT ROMANESC

Trupele germane au cedat orașul polonez ocupat – Brest, care a trecut sub ocupație sovietică. Pe 22 septembrie, la Brest a avut loc o paradă militară sovieto-germană comună la care au participat colonelul armatei sovietice Semion Krivoshein și generalul nazist Heinz Guderian.Parada a inceput la ora 16:00,  şi au fost ridicate  Arcuri ale victoriei  decorate cu svastici şi stele roşii, pe sub  care trupele germane  si cele sovietice au defilat.

Acțiunile militare au fost finalizate, în mare, până pe 29 septembrie. Data sfârșitului războiului poate fi considerata 16 octombrie 1939, când noua frontiera de stat a URSS a fost transferată de catre armata sub paza trupelor de frontieră ale NKVD.

Stalin a numit războiul împotriva Poloniei – o „plimbare militară.” Pentru Polonia, acest război a fost însa o tragedie nationala.

Dar războiului nu-i place răgazul, mai ales daca agresorul este extaziat de succesele militare ale unei campanii usoare. Asa că, pe 16 octombrie, Armata Rosie a predat granița de vest sub paza NKVD, și pe 18 octombrie a început introducerea trupelor sovietice în republicile baltice.

Dpdv militar, Estonia, Letonia și Lituania erau mult mai slabe decât ​​Polonia și nu puteau opune rezistență semnificativă.
Pe 28 septembrie 1939, dupa ce Kremlinul a semnat tratatul de prietenie cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică și Estonia au incheiat un acord de asistență mutuală.

Asistența din partea Uniunii Sovietice a insemnat introducerea pe teritoriul estonian a trupelor sovietice – 25 de mii de oameni.

În urma discuțiilor, Stalin a lăudat delegația estoniană:

„Guvernul eston a acționat cu înțelepciune și în beneficiul poporului estonian, a încheiat un acord cu Uniunea Sovietică. Puteati avea soarta Poloniei. Unde este acum Polonia?”.

Raspunsul la intrebare au avut și celelalte republici baltice. Un tratat asemănător cu Uniunea Sovietică a fost semnat de Letonia pe 5 octombrie, iar pe 10 octombrie – cu Lituania. În Letonia au fost trimisi 25.000 de soldați ai Armatei Roșii, în Lituania – 20.000.

Apoi, pe 5 octombrie, URSS propune finlandezilor sa încheie un pact de asistență mutuală similar cu cel al balticilor. Negocierile au început pe 11 octombrie, dar, în final, au esuat dupa numeroase reluari. Pe 9 noiembrie, discuțiile s-au încheiat fără rezultat.

Din aceasta cauza a izbucnit războiul cu Finlanda, început pe 30 noiembrie 1939.

Oleg Budnitskii: Finlanda nu a acceptat propunerile Uniunii Sovietice care voia sa împinga granița foarte mult. De fapt, Finlanda urma sa devina stat satelit sau pur și simplu sa fie anexata. Dacă ne uităm pe hartă, este o problema de restabilire a granitelor Imperiului Rus.

Ca urmare a inceput războiul sovieto-finlandez. URSS a anuntat o serie de provocari din partea Finlandei. Desigur, a fost un război provocat de către Uniunea Sovietică, nu există nicio indoiala. Este suficient să spun că populația Uniunii Sovietice era de 180 de milioane de oameni, iar populația Finlandei de 3 milioane de persoane, și ca sa vezi, mica Finlanda s-a decis asa, dintr-o dată, sa atace Uniunea Sovietică. Finlanda avea doar câteva tancuri si câteva avioane.

Alexander Podrabinek: Uniunea Sovietică a lansat o puternica campanie de propagandă.

Mark Salonin: Da, pe 26 noiembrie, cu patru zile înainte de invazia in Finlanda, a existat o puternica explozie propagandistică, se spunea că armata finlandeză îi ataca pe grănicerii sovietici, ca au murit soldați ai Armatei Roșii. După aceea – un uragan de poezii, sedinte populare, sindicalisti furiosi. Şi-au amintit ca de la granita finlandeza pana la leaganul revolutiei bolsevice -Leningrad – erau doar 34 de kilometri în linie dreaptă, și ca iata-iata urmeaza sa bombardeze finlandezii Bulevardul Nevskii. Prin urmare, nu putem tolera acest lucru, iar noi trebuie să ne apăram țara….

Alexander Podrabinek: La începutul campaniei finlandeze propaganda stalinistă a convins poporul sovietic ca victoria asupra Finlandei va fi rapida și ușoara.

Oleg Budnitskii: Cu toate acestea, războiul nu a fost floare la ureche, cum se credea inițial. Finlanda a opus rezistență armata, iar trupele URSS s-au dovedit a fi slab pregătite si slab conduse. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică era mult mai puternică decât Finlanda, și în ciuda pierderilor enorme (Armata Roșie a pierdut de 4 ori mai multi soldati decât cea finlandeză), rezistența finlandeză a fost infranta. S-a ajuns la un acord de pace, care a fost drastic pentru Finlanda, dar ţara si-a pastrat independența.

Alexander Podrabinek: Razboiul s-a incheiat pe 13 martie 1940 prin semnarea unui tratat de pace. Uniunea Sovietică anexează aproximativ 40.000 de kilometri pătrați din Finlanda, inclusiv orașul Viborg. Pierderile in morți și dispăruți au fost dupa cum urmeaza: Armata Roșie – 126.000 soldați, armata finlandeza – 26 mii de oameni.

Unul din rezultatele războiului sovieto-finlandez a fost exluderea URSS din Liga Națiunilor. Un alt rezultat a fost inventia de catre finlandezi a „cocktailului Molotov”.

După războiul cu Finlanda, Armata Roșie a avut pace doar trei luni. Dar apoi, în iunie 1940, pe data de 14 (Lituania), şi 15-16 (în Letonia și Estonia), URSS trimite ultimatumuri prin care cere intrarea neingradita so nelimitata pentru trupele Armatei Roșii. Dupa ce militarii ocupa tarile baltice, incep arestarile in masa, urmeaza așa-numitele alegeri: cu un singur candidat pe lista. Se formează guvernul. Fara varsare de sange, toate trei republici sunt ocupate.

Alexander Podrabinek: Campania militară în cele trei republici baltice a durat șase săptămâni. La începutul lunii august 1939, Lituania, Letonia și Estonia au fost anexate și încorporate în Uniunea Sovietică. Vărsarile de sânge au fost evitate ca urmare a faptului că guvernele baltice au încercat să evite victime militare. Și au reușit.

Dar pierderile umane au venit mai tarziu. Din cele trei republici, NKVD a deportat în Siberia potențiali dușmani ai puterii sovietice: intelighenția, clerici, politicieni, ofițeri militari, polițiști, agricultori, proprietarii de companii mari, foști funcționari ai aparatului de stat. Cu totul aproximativ 40 de mii de oameni.

În aceeasi vara a fost efectuată o operațiune militară si invadata România, a urmat anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

Mark Salonin: Cu Basarabia au procedat chiar mai dur, acolo nici macar nu au fost proclamate republici populare (ca in tarile baltice), pur și simplu a fost prezentat un ultimatum României, in care se spunea – „totul este al nostru. Am tolerat prea mult timp ca Basarabia noastră sa fie parte din România, dar acum răbdarea noastră a ajuns la capăt”.

Alexander Podrabinek: România nu a opus rezistență armată și a acceptat ultimatumul sovietic. Operațiunea militară a început pe 28 iunie și a durat șase zile. Au fost încăierări ocazionale, dar pierderi de război nu au fost de nicio parte.

Pe 3 iulie, la Chișinău are loc o paradă a trupelor sovietice. Urmarile directe ale anexarii – deportarea în Siberia de Nord şi Kazahstan a aproximativ 30 de mii de așa-numite elemente nesigure.

Astfel, la numai două săptămâni după începerea celui de-al Doilea război mondial, Uniunea Sovietică a început ostilități active în Europa, care au continuat cu câteva întreruperi pe tot parcursul anului. Acesta a fost anul în care URSS a furat si confiscat cele mai multe teritorii străine.

Dar aceasta atitudine este justificată din punct de vedere geopolitic?

Oleg Budnitskii: Din perspectiva mea, aceasta a fost o greșeală. Acordurile între Stalin și Hitler și acțiunile Uniunii Sovietice în cele din urmă au adus mai mult rău decât bine. În primul rând, după cum știm, aceste teritorii au fost anexate destul de rapid. Populația în cea mai mare parte avea o atitudine extrem de negativă față de regimul sovietic. Mobilizarile pentru Armata Roșie în vestul Ucrainei erau o catastrofa, zilnic erau 4.000-5.000 de dezertori (nu exagerez – sunt documente sovietice).

În Lituania și Letonia au fost rebeliuni, opoziție fațisă fata de regimul sovietic. Același lucru s-a întâmplat în vestul Ucrainei, și în alte locuri. Asa se explica de ce au fost atat de usor create ulterior legiunile SS – este o consecință a acestei politici a puterii sovietice. De exemplu, cu o săptămână înainte de invazia germană au avut loc deportări din statele baltice.

Dar cel mai important lucru – s-a dovedit că Germania a obtinut o garanție a păcii în est, a învins Franța, iar Uniunea Sovietică, brusc, s-a trezit pe un continent nesigur şi singura împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, fara niciun tampon între ele. Era o frontieră comună imensa, ideala pentru un atac surpriză.
Mark Salonin:

Tovarășul Stalin avea un plan mare, clar și destul de rațional: sa-l împinga pe Hitler într-un mare război european. L-a ajutat pe Hitler să nu fie spulberat chiar de la început. Stalin urma sa astepte, iar când toți participanții la acest război vor fi aproape morti de oboseala, marea Armata Roșie, cu zecile de mii de tancuri va trece peste totul ca un tavalug, si toata Europa devenea sovietica. Planul era absolut clar. Asa că de ce naiba îi trebuia să se anagajeze in propriul mic razboi intre 1939-1940 ani – nu este clar.

Toți acești pași (mă refer la capturarea unei parti din estul Poloniei, războiul împotriva Finlandei, anexarea statelor baltice, precum și ruperea unei bucati din România) în niciun fel nu-l apropiau pe tovarășul Stalin de planul sau măreț.

Nu am un răspuns rațional la întrebarea asta, dar ipoteza cea mai plauzibilă, în opinia mea, este că Stalin avea o capacitate redusa a gândirii abstracte. În limbaj comun, aceasta se traduce prin cuvântul „prost”, dar eu nu pot folosi acest cuvant la adresa unui geniu diabolic. Toate acestea imi amintesc despre povestea unui hot care dupa ce a furat cu succes un milion, s-a decis sa mai fure o rubla din portofelul altcuiva.

Alexander Podrabinek: Deci când a intrat de fapt Uniunea Sovietică în al Doilea război mondial?

Să ne uităm la cronologia evenimentelor din perioada 1939 – 1940:

Septembrie, octombrie 1939 – războiul cu Polonia.

Noiembrie- decembrie 1939; Ianuarie, februarie, martie 1940 – război cu Finlanda.

Iunie 1940 – desfășurarea de trupe în republicile baltice.

Iulie 1940 – invazia in România, anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

August 1940 – anexarea Lituaniei, Letoniei și Estoniei.

Oleg Budnitskii: Cu siguranta ca aceste evenimente au fost parte din al Doilea război mondial, nu am nicio îndoială. A pretinde că aceste evenimente au fost separate și ca URSS a intrat in razboi abia în iunie 1941, – este cu siguranță un neadevar istoric.

Mark Salonin: Participarea Uniunii Sovietice în înfrângerea Poloniei și ocuparea teritoriului său, fără îndoială este parte din al Doilea război mondial. Nu-mi pot imagina ce argumente pot fi aduse împotriva acestei teze.

Dacă agresiunea lui Hitler impotriva Poloniei este prima etapă al celui de-al Doilea război mondial, atunci de ce nu are loc în aceasta etapa şi agresiunea sovietică împotriva Poloniei?

CITIȚI ȘI:

05/05/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

R.Moldova, printre potențialele ținte ale Rusiei pentru o nouă invazie. „Ar putea Putin ordona o nouă invazie?

Sursă foto: Ministerul Apărării al Federației Ruse - Facebook

Sursă foto: Ministerul Apărării al Federației Ruse – Facebook

„Un agent al KGB-ului precum e Vladimir Putin știe să își ascundă sentimentele. Dar în 2013, după ce fostul președinte Barack Obama l-a caracterizat „copilul plictisit din fundul clasei”, Putin a reacționat nervos. Și pe bună dreptate: Copiii plictisiți din fundul clasei sunt rareori ambițioși. Putin, din prima zi a domniei sale de 21 de ani a avut planuri ambițioase, atât personale cât și pentru Federația Rusă”.

Așa își începe analiza intitulată „Ar putea Putin ordona o nouă invazie?”, în publicația Politico, cercetătorul Leon Aron, expert în spațiul ex-sovietic, într-un articol reprodus de https://www.defenseromania.ro/.

Acesta amintește că una din principalele priorități pentru Putin, după ce a devenit președinte, a fost controlul asupra instituțiilor ce nu se mai aflau în sfera de dominație politică după prăbușirea URSS: industrii majore, justiție, mass-media etc.

Apoi și-a alimentat ambițiile geostrategice prin „incursiunile din Ucraina și Crimeea, alianța militară cu Siria și atacurile asupra democrațiilor occidentale”.

În opinia expertului, multe dintre elementele din 2014 care au dus la invazia Ucrainei se regăsesc și azi, iar administrația Biden ar trebui să dezvolte o strategie cu privire la Federația Rusă.

Deja vu „Crimeea 2014”

Leon Aron precizează că sunt cel puțin două motive pentru care Putin ar putea ordona acțiuni militare similare cu cele din 2014. În primul rând setea președintelui rus de glorie iar cel de-al doilea intenția de a avea un „mandat pe viață” într-o țară în care economia și veniturile stagnează de mai bine de un deceniu iar pandemia de Covid-19 a lăsat răni adânci.

Mai mult, arestarea opozantului Alexei Navalnîi a declanșat proteste în peste 100 de orașe ale Rusiei, pentru prima oară de la demonstrațiile împotriva lui Putin din 2011.

Astfel, în 2014, când situația economică a Rusiei era tot sumbră, Putin a folosit „întoarcerea” Crimeei pentru a contracara criza economică și pentru a își crește popularitatea. Acțiune care i-a reușit, legitimându-și astfel mandatul. 

Sursa citată arată că dacă în 2013 Vladimir Putin avea o popularitate în scădere de 65%, după anexarea ilegală a Crimeei aceasta a explodat la 81%. Iar dacă în 1999 la numirea în funcția de premier nu era foarte cunoscut, popularitatea sa a crescut vertiginos imediat după acțiunea militară din Cecenia.

Cel mai mare nivel a fost atins în septembrie 2008, după războiul din august 2008 împotriva Georgiei.

Atunci Vladimir Putin avea o popularitate de 88%! 

Tarile unde Putin si-a pus piciorul in usa. "Conflictele inghetate" ar  putea aduce Rusia la doar 500 km de Bucuresti - Stirileprotv.ro

Georgia, Republica Moldova și Ucraina, potențiale ținte ale lui Putin pentru un „război scurt și victorios”

„Putin ar putea recurge la ceea ce a făcut foarte bine în trecut: războaie scurte și victorioase”, scrie Politico.

„În cazul în care Putin vrea să poarte un nou război scurt și victorios nu duce lipsă de potențiale ținte. Există cel puțin cinci state care ar putea fi victimele unor acțiuni militare. Trei dintre ele – Georgia, Republica Moldova și Ucraina – sunt state pe teritoriul cărora există conflicte înghețate ce pot fi foarte ușor reactivate de către trupele rusești sau de către separatiștii susținuți de Moscova”, precizează expertul Leon Aron în analiza sa.

El spune că alte state ce ar putea fi potențiale ținte ale Moscovei sunt Belarusul și Kazahstanul, ultimul cu cei mai mulți etnici ruși după Ucraina.

Totuși, semnalează Politico, niciuna din aceste țări nu ar putea să-i potolească ambițiile mari ale lui Putin atunci când vine vorba despre geostrategie.

O astfel de ambiție e reprezentată de statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania, toate însă membre NATO.

„Deși Putin s-a lăudat să ajungă la Riga și Tallinn în două zile, o Reconquista imperială rusă este puțin probabilă. Rușii nu vor veni cu tancurile.

În schimb, Moscova ar putea desfășura o operațiune „hibridă”, pe modelul Crimeea, acțiune condusă de către forțele ruse, mai exact forțele speciale și unitățile de parașutiști de elită din cadrul Districtul Militar Vest al Federației Ruse”, precizează expertul în analiza sa. 

Politico îl citează pe generalul John Nicholson, fost comandant al trupelor SUA și NATO din Afganistan, care a estimat că NATO poate mobiliza în aproximativ 90 de zile o forță militară care să o depășească pe cea a Federației Ruse în zona Baltică.

„În schimb, au trecut doar trei săptămâni de la invazia Crimeei, până la așa-zisul referendum și anexarea oficială a Peninsulei la Federația Rusă”, mai precizează sursa citată.

17/03/2021 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un alt pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană: INSULA ȘERPILOR. VIDEO

Insula Şerpilor, locul interzis din Marea Neagră. Secretele tărâmului  legendar al anticilor, pierdut de români în Al Doilea Război Mondial

Insula noastră a fost amintită pentru prima dată de Arctinus din Milet (în Aethiopida), pe la anul 777 î.Ch., iar ulterior, de alte izvoare istorice sau literare antice, sub diverse denumiri: „Leuké”, „Leuca”, „Insula albã”, „Stânca albã”, „Insula strãlucitoare”, „Achillea”, „Insula lui Achile”, „Lãcașul lui Achile”, „Fidonisi”, „Selina”, „Ilan Adassi”, „Zmeinoi”, „Ostro”, „l’Île des Serpents” și, evident, „Insula Șerpilor.

Situată în fața gurilor Dunării, mai precis, a brațului Sulina, la 45 km de orașul-port omonim, Insula Șerpilor este cea mai mare dintre cele câteva insule ale Mării Negre.

Cu o istorie multimilenară, Insula Șerpilor, integrată organic în istoria Gurilor Dunării și a Dobrogei, iar după 1878, istoriei României, a fost, este și va fi, în pofida vicisitudinilor istoriei, o parte a pământului românesc, scrie https://www.activenews.ro/ INSULA-SERPILOR-Un-alt-pamant-romanesc-aflat-sub-stapanire-ucraineana.

Până în secolul al XIX-lea, apartenența insulei la Dobrogea nu a fost negată niciodată și de nimeni.

Decăderea lentă și implacabilă a Imperiului Otoman, agresivitatea imperiilor Habsburgic și Rus, disputa pentru noi teritorii, controlul Gurilor Dunării, Stâmtorilor și a Mării Negre au determinat declanșarea unor războaie sângeroase, majoritatea purtate pe teritoriul românesc, soldate cu numeroase victime umane și amputări teritoriale, între care menționăm și Insula Șerpilor.

Deși definitivarea cuceririi Dobrogei de către otomani s-a realizat între anii 1445-1462, Delta Dunării și zona adiacentă, inclusiv Insula Șerpilor au intrat sub stăpânirea efectivă a Sublimei Porți abia în timpul campaniei din 1484, soldată cu cucerirea Chiliei și Cetății Albe.

După 328 de ani de stăpânire turcească, în urma Păcii de la București (16/28 mai 1812), Rusia țaristă a anexat, în pofida oricărui drept istoric, alături de teritoriul cuprins între Prut și Nistru (viitoarea Basarabie), și brațul Kilia, devenind, pentru prima oară în istoria sa, riverană la Dunăre. Deși tratatul prevedea ca micile insule nelocuite de pe Dunăre să nu fie ocupate de nici una dintre părți1, rușii au apreciat că era momentul să anexeze încă un teritoriu românesc aflat sub jurisdicție otomană – Insula Șerpilor.

Oficial, Insula Șerpilor a intrat în atenția diplomației europene în urma Tratatului de la Adrianopol (2/12 septembrie 1829), cînd Rusia țaristă a anexat brațul Sf.Gheorghe2cu întreaga Deltă, precum și insulele de la Gurile Dunării, inclusiv Insula Șerpilor.

Apartenența juridică la un stat a acestei insule a fost consemnată pentru prima dată în Protocolul încheiat la Paris, la 6 ianuarie 1857, între plenipotențiarii Marilor Puteri care au luat parte la Congresul de pace din capitala Franței (1856), prin care s-a pus capăt războiului Crimeei.

În acest protocol s-a consemnat faptul că Insula Șerpilor va aparține, de drept, statului care stăpânește Delta Dunării, la vremea aceea, Imperiul Otoman: „Insula Șerpilor și Delta Dunării reveneau direct Turciei”.

De fapt, în urma războiului Crimeei (1853-1856) – încheiat cu înfrângerea Rusiei și finalizat prin Congresul de pace de la Paris – Basarabia și Insula Șerpilor, străvechi teritorii românești, au revenit Moldovei, țară aflată la vremea aceea sub suzeranitate otomană.

La rândul său, și Congresul internațional de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) recunoștea, în articolul 46, apartenența Insulei Șerpilor la România (fostă Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, stat creat în ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexanru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Munteniei): „Les îles formant le delta du Danube, ainsi que l’île des Serpents (…) sont réunis a la Roumanie” Practic, regimul juridic al Insulei Șerpilor a urmat, în decursul istoriei, destinul Gurilor Dunării.

Totodată, tratatul amintit confirmă retrocedarea sudului Basarabiei Rusiei, teritoriu mărginit la vest de talvegul brațului Chilia și de vărsarea Starâi Stambulului. Insulele Deltei Dunării, ca și Insula Șerpilor și sangeacul Tulcea erau acordate României, împreună cu sudul Dobrogei, de la est de Silistra până la sud de Mangalia.

După încheierea primei mari conflagrații mondiale, la Paris s-a desfășurat Conferința de pace (între 18 ianuarie 1919 și 21 iunie 1920), soldată, după îndelungi dezbateri, cu semnarea Tratatelor de pace care consființeau unirea unor vechi teritorii românești (Bucovina, Transilvania și Basarabia) cu țara-mamă, România.

Rusia Sovietică nu și-a trimis reprezentanții la Conferința de pace de la Paris, apreciind că acolo se pune la cale o mare „tâlhărie imperialistă”. Absentând deliberat, regimul bolșevic de la Kremlin și-a calculat din timp mutările pentru ca ulterior să-și poată impune punctele de vedere și interesele teritoriale, strategice și economice pe calea șantajului și a forței.

Întrucât Rusia a refuzat semnarea unui tratat de pace cu România, la Paris s-a semnat un Tratat de pace de către Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, prin el recunoscându-se suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră. Primul război mondial și tratatele amintite nu au modificat statutul juridic al Insulei Șerpilor, ea rămânând, în continuare, o parte a României.

În urma ultimatumurilor sovietice din 26 și, respectiv, 27/28 iunie 1940, și a discuțiilor care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru descrierea frontierei pe Dunăreîntre delegațiile română și sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu s-a făcut nici o referire la Insula Șerpilor.

La 26 octombrie 1940, fără nici o notificare prealabilă, U.R.S.S.-ul a ocupat cu forța cinci insule fluviale care aparțineau României, între care menționăm: Tataru Mare, Daleru Mare, Daleru Mic și Maicanul.

Drepturile legitime ale României asupra Insulei Șerpilor au primit o nouă certificare diplomatică și juridică internațională prin semnarea Tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947 și ratificarea sa ulterioară de către Parlamentul României (22 august 1967) și Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. (29 august 1947). Acestă dublă semnătură recunoștea faptul că Insula Șerpilor aparținea,de iureși de factoRomâniei.

Părăsită de aliații săi tradiționali, cu armata sovietică de ocupație în țară, cu consilieri sovietici în toate instituțiile statului și cu un guvern obedient Moscovei, România se va confrunta curând cu noi tendințe expansioniste și rapturi teritoriale. În acest context extern și intern deosebit de favorabil, factorii de decizie politică de la Kremlin au declanșat demersurile menite să anexeze de la România Insula Șerpilor.

La baza acestui nou rapt teritorial nu a stat numai lăcomia teritorială arhicunoscută a urmașilor lui Petru cel Mare, ci și o serie de interese strategice, militare și economice.

La 4 februarie 1948, Petru Groza, șeful guvernului României și Veaceslav Mihailovici (Skriban) Molotov, artizanul celebrului Pakt de tristă amintire Molotov-Ribbentrop, ministrul de Externe al U.R.S.S., au semnat la Moscova un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.”3.

Ulterior, la 23 mai 1948, era încheiat chiar pe Insula Șerpilor, un al doilea document (cu caracter tehnic), un proces-verbal de predare-primire a insulei, semnat, din partea română, de Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine al României, și Nicolai Pavlovici Șutov, prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la București, care stipula faptul că: „la ora 12 (ora locală), Insula Șerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră (…) a fost înapoiată4Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română” 5.

Prin acest proces verbal, Eduard Mezincescu – prieten apropiat și coreligionar cu Ana Pauker (născută Rabinsohn), ministrul Afacerilor Străine ale României -, „înapoia” Uniunii Sovietice un teritoriu românesc care nu fusese niciodată împrumutat sau cedat de România.

După anexare, U.R.S.S.-ul a transformat-o într-o bază militară puternică, destinată să monitorizeze traficul naval în zona Gurilor Dunării și Mării Negre și să urmărească mișcările militare ale adversarilor săi din Alianța Nord-Atlantică.

Ulterior, importanța economică a insulei a crescut datorită descoperirii rezervelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre.

Fixarea limitei apelor teritoriale, a platoului continental și a zonei economice exclusive au redeschis „dosarul” Insulei Șerpilor, determinînd factorii de conducere de la București să inițieze o serie de negocieri cu partea sovietică, desfășurate în mai multe runde în intervalul 1967-1987, dar nefinalizate deoarece U.R.S.S.-ul a refuzat constant discutarea și clarificarea problemei (statutului) Insulei Șerpilor, știind că, potrivit dreptului internațional, aceasta aparține de iure României, chiar dacă de factoea este ocupată de ea.

Refuzul sovietic sistematic a fost unul calculat, la baza lui stând următoarele rațiuni:

  • în lumina Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947, ratificat de U.R.S.S. la 29 august 1947, Insula Șerpilor aparținea României;
  • „Protocolul” Molotov-Groza din 4 februarie 1948 – la mai puțin de un an de la semnarea Tratatului – era un act nul ab initio deoarece:

avea un caracter ilicit, Uniunea Sovietică vizând unilateral nu numai modificarea liniei frontierelor României, ci și a textului și prevederilor Tratatului de pace de la Paris; „protocolul” era un act contrar dreptului internațional imperativ;

era un act inegal, deci nul; modalitatea și contextul realizării sale (constrângerile sovietice au fost decisive) vizau doar avantaje pentru Uniunea Sovietică și dezavantaje pentru România;

procedurile standard au un traseu prestabilit: negocierea înțelegerii în condiții de egalitate; ratificarea înțelegerii – aspect de importanță esențială – care în cazul „protocolului” în discuție a lipsit; schimbarea instrumentelor de ratificare, care nu a avut loc pentru că acestea au lipsit; potrivit normelor internaționale, protocolul nu a avut cum să intre în vigoare, el neputând să se bucure de recunoaștere internațională.

Din punct de vedere al dreptului internațional, atât Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că Insula Șerpilor intră în cadrul U.R.S.S. (semnat la Moscova la 4 februarie 1948), cât și procesul verbal de predare-primire a insulei (semnat la 23 mai 1948, de Eduard Mezincescu, ca reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine) sunt nule, ab initio,și au un caracter ilicit, deoarece nici guvernul României nu putea încălca prevederile Constituției țării, și nici Uniunea Sovietică nu putea modifica linia frontierelor României, cu atât mai puțin prevederile Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, ratificat chiar de ea la 29 august 1947, care stipulau clar că această insulă stâncoasă aparține României.

Ca urmare, Insula Șerpilor, inclusă ilegal și deținută ilegitim de U.R.S.S. și apoi, după disoluția sa, de Federația Rusă, a fost „transferată”, tot ilegal, Ucrainei, în posesia căreia se află în prezent, în pofida oricăror tratate și reglementări de drept internațional6.

După evenimentele din decembrie 1989, poziția României față de Insula Șerpilor a fost ridicată la cel mai înalt nivel, cu prilejul vizitei efectuate de președintele României la Moscova, în vederea semnării Tratatului de bună vecinătate, colaborare și amicițiecu marele stat din răsărit.Deși președintele Gorbaciov s-a „angajat să studieze problema cu obiectivitate în vederea degajării unei soluții convenabileambelor părți”7, dispariția U.R.S.S. a transferat, spre rezolvare, problema guvernului de la Kiev, fiindcă în momentul de față mini-delta brațului Chilia și Insula Șerpilor aparțin Ucrainei.

La 1 decembrie 1991 Ucraina preconiza să țină un referendum referitor la independența sa, aspect normal și firesc, salutat și de țara noastră.

Dată fiind problema teritoriilor românești pe care le stăpânește această țară, Parlamentul României a adoptat, la 21 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi „Declarația Parlamentului României privind Referendum-ul din Ucraina de la 1 decembrie 1991″8, în care menționează fără echivoc:

Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfășoare și pe teritoriile românești – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fostdeclarat nul și neavenit,ab initio,de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 și de Parlamentul României la 24 iunie 1991.

Desigur, este drepul Ucrainei să organizeze un referendum pentru indepndența sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României (…).

Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S.(… ) este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia (… ).

Parlamentul României cere parlamentelor și guvernelor tuturor statelorcare vor recunoaște independența să declare expres că această recunoaștere nu se extinde asupra teritoriilor românești menționate.

Parlamentul României se pronunță pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării împreună a problemelor (…).

Parlamentul României – se arată în finalul Declarației sale – solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.9„.

Din rațiuni politice,Tratatul bilateral româno-ucrainean,semnat la Neptun, la data de 2 iunie 1997 de echipa Adrian Severin-Petre Roman, aprobat de Parlament și promulgat de președintele Emil Constantinescu, a recomfirmat, practic, consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop, atribuind Ucrainei, ca succesor al U.R.S.S., suveranitatea asupra sudului și nordului Basarabiei (Bugeacul și Hotinul), a nordului Bucovinei, Ținutului Herța, nordului Maramureșului (fost cehoslovac în perioada interbelică) și Insulei Șerpilor.

În Anexa la Tratatul bilateral româno-ucrainean, se stipula că în termen de doi ani, prin negocieri, părțile vor căuta să soluționeza statutul Insulei Șerpilor (stâncă sau insulă), în funcție de care urma să se delimiteze limitele platoului continental și ale zonelor economice exclusive la Marea Neagră. .

În context, menționăm că în perioada 1998-2004 au avut loc nu mai puțin de 34 de runde de negocieri între România și Ucraina pentrudelimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive la Marea Neagră, în urma cărora nu s-a ajuns la niciun consens, Ucraina negând nu numai orice drept al României asupra insulei (pe care aceasta nici nu îl ceruse), dar pretinzând și apele teritoriale ale acesteistâncinelocuite cu platoul continental aferent (care s-ar fi întins până la Sulina și Constanța) și catalogînd orice referire precisă a Bucureștiului la frontiera maritimã drept „pretenții teritoriale”, fapt ce a obligat țara noastră să se adreseze Tribunalului Internațional de la Haga.

La 13 septembrie 2004, Agentul României la Curtea Internaționalã de Justiție de la Haga (C.I.J.), Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de sesizare a C.I.J. pentru declanșarea procesului privind acest contencios.

La rândul ei, Ucraina a cerut Curții Internaționale de Justiție o suprafață de platou continental și zonă economică exclusivă de două ori mai mare decât cea cerută de fosta U.R.S.S. în negocierile cu România din perioada 1967/1987.

După analize aprofundate și deliberări laborioase, la 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al O.N.U., a reținut faptul că Insula Șerpilor nu poate fi considerată un punct de bază pentru delimitarea platoului continental.

Ca urmare, prin decizia Curții Internaționale de Justiție de la Haga, România a obținut o suprafață de 9.700 kmp, ceea ce reprezintă 79,34% din aria de 12.000 kmp de platou continental asupra căreia avea pretenții justificate.

Pe blogul Roncea.Ro găsiți 24 de materiale sau referiri la lucrările profesorului Traian-Valentin Poncea și alte 11 pe site-ul Ziaristi Online. Redăm aici un capitol despre drepturile și din istoria României uitate (de către actualele autorități) – Insula Șerpilor (o documentare cu circa opt ani de publicistică pe această temă, AICI).

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/07/povestea-predarii-insulei-serpilor-de-catre-conducerea-comunista-a-romaniei-catre-urss-foto-video/

Note:

1Articolul IV al Tratatului nu nominaliza expres Insula Șerpilor, dar prevederile sale se refereau, indirect și la această bucată de uscat situată în proximitatea Gurilor Dunării.

2După ce anexase, în 1812, brațul Chilia, Rusia a ocupat, în 1826, și brațul Sulina, iar în 1829, Sf. Gheorghe, cu toate insulele, stabilind frontiera cu Imperiul Otoman la sud de Delta Dunării.

3Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Anexa II. Vezi, în detaliu, în:*** Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenții, acorduri, înțelegeri și protocoale încheiate între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat, București, 1977, pp. 11-12; Bazil Ștefan,Statutul politico-juridic al Insulei Șerpilor, București, articol în cotidianul România liberă”, nr. din 12 martie 1997, p. 5.

4Având în vedere faptul că Insula Șerpilor nu a aparținut niciodată Uniunii Sovietice, ci, doar pentru o perioadă scurtă de timp, Rusiei Țariste, ea nu îi putea fi „înapoiată”.

5***Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenții, acorduri, înțelegeri și protocoale încheiate între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat (nr. 44), p. 13.

6Dominuț Pãdureanu, Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic, în„Revista Fundației Colegiului Național de Apărare,Anul VI/2000, nr.1, p. 60.

7Dominuț I. Pădureanu, Insula Șerpilor, Documentar, în„Revista istorică,Serie nouă, Tom VI, nr. 9-10/1995, București, Editura Academiei Române, 1995,p. 842.

8Idem, Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic,în Revista Fundației Colegiului Național de Apărare, anul VI, nr. 1, p.60.

9Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina și Insula Șerpilor în dezbaterile Parlamentului României, Iași, Editura Unirea, 1992, p. 109.

07/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: