CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drumul spre ruptura brutală a României cu Iugoslavia.

 

Maresalul Tito

 

 

 

 

 

Relaţiile româno-iugoslave au traversat, la mijlocul secolului al XX-lea, o perioadă de criză deosebit de gravă (1948-1954).

Această criză a fost generată de izbucnirea conflictului personal dintre Stalin, dictatorul lagărului comunist mondial, şi Tito, liderul comunist iugoslav.

Drumul spre ruptura brutală cu Iugoslavia din ultimii ani ’40 nu a fost neted, fiind marcat de momente de flux şi de altele de reflux.

Ca ţară învinsă în al doilea război mondial, România era datoare să-şi poarte crucea şi nu avea la îndemână prea multe opţiuni.

Mofturile sovietice i-au impus iniţial o atitudine de espectativă în raporturile cu autorităţile de la Belgrad, însă, în cele din urmă, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a mai avut încotro şi s-a conformat directivelor de la Moscova.

Ultima intervenţie masivă a partizanilor iugoslavi în treburile interne ale românilor s-a produs cu doar două zile înainte de căderea guvernului prezidat de generalul Nicolae Rădescu.

 
SåRITURI PESTE CAL

La 26 februarie 1945, sub nr. 1441, Agentura Banat a Serviciului Special de Informaţii a transmis la Bucureşti o notă revelatoare.

„Cu ocazia manifestaţiei din 24 şi 25 februarie a.c. – consemna documentul – au fost văzuţi pe străzile oraşului Timişoara numeroase grupuri de partizani sârbi, bine înarmaţi cu arme automate, care urmăreau foarte atenţi modul cum se desfăşoară manifestaţia.

Numărul celor observaţi pe străzi era de aproximativ 300. Au fost aduşi în camioane, de armata sovietică, lăsaţi apoi să circule nestingheriţi prin oraş, în grupuri de câte 6-7 partizani.

Nimeni nu-i controlează şi nici nu-i supraveghează, nici chiar la frontieră, atât la venire, cât şi la înapoiere, şi nici pe timpul cât se plimbă liberi prin judeţul Timiş-Torontal.

De observat că zilnic se văd astfel de partizani sârbi înarmaţi pe străzile Timişoarei.” După debarcarea lui Nicolae Rădescu şi instalarea guvernului Petru Groza, situaţia de la graniţa de sud-vest se va stabiliza cât de cât.

La 1 noiembrie 1947, într-un raport referitor la emigrări şi treceri frauduloase de frontieră se preciza: „Spre Iugoslavia semnalările sunt reduse ca număr şi, din totalul lor, cea mai mare parte sunt urmarea firească a legăturilor de rudenie ce obişnuit s-au format în cursul timpului între cetăţenii de o parte şi alta a liniilor de hotar.”
In haosul politic creat în ţară de comunişti, nici partidele zise istorice nu se abţineau de la sărituri peste cal, liderii lor vorbind uneori fără a şti ce vorbesc.

La 18 februarie 1945, în ziarul România democrată de la Arad, organ al Partidului Naţional-ţărănesc, a apărut un articol cu un titlu extrem de ciudat: Muncitorii români, victimele ultraşovinismului maghiar, dirijat de teroristul Nedici, în ipostaza de spectator.

Ce legătură putea exista între generalul Nedici, şeful comisariatului înfiinţat de germani în Serbia, în anii războiului, şi şovinismul maghiar cred că nu ne pot spune nici ţărăniştii de astăzi. Oricum, a fost suficient pentru ca filiala locală a Comisiei Aliate (sovietice) de Control să suprime şi ziarul şi să-i ţină şi pe ţărănişti sub observaţia ei strictă.

Până la urmă, s-a constatat că redactorii ziarului erau foşti legionari, primiţi de ţărănişti la sânul lor generos. Nici sârbii, probabil, nu puteau înţelege nimic: ce fel de spectator mai putea fi Nedici, de vreme ce fusese executat la Belgrad?

 
APARENŢE, NUMAI APARENŢE.

 

Totuşi, în ciuda ambiguităţilor din presa română, în ciuda incidentelor provocate de partizanii iugoslavi în Banat, relaţiile bune dintre Belgrad şi Bucureşti păreau să se reconstituie. La 24 ianuarie 1945, la nivel de reprezentanţe, raporturile diplomatice dintre cele două state au fost reluate.

Trimisul lui Tito la Bucureşti, Nicola Krulovici, sosise aici cu o lună în urmă, pentru a participa la înfiinţarea Asociaţiei culturale a tineretului slav din România. şi tot atunci au început negocierile pentru încheierea unui tratat economic cu Iugoslavia.

Acordul comercial şi de plăţi dintre cele două ţări se va încheia abia la 15 decembrie, acelaşi an. Iar la 1 martie 1946 reprezentanţele diplomatice de la Belgrad şi Bucureşti au fost ridicate la rang de ambasade. Iugoslavii erau însă din ce în ce mai prudenţi în contactele cu sovieticii şi sateliţii acestora şi prima lor grijă a fost să scoată unităţile militare ruseşti din propria lor ţară, unde se instalaseră fără a fi invitate.

Schisma dintre Belgrad şi Moscova mocnea in nuce încă de la 13 aprilie 1945, când Iosip Broz Tito şi Milovan Djilas au fost trataţi de Stalin cu o predică de neuitat: „Oricine ocupă un teritoriu, impune acolo sistemul său social. Toţi impun sistemul lor, până acolo unde armata lor poate să înainteze. Nici aici nu va fi altfel.”

Unde anume? – se putea întreba un naiv. La Bucureşti sau la Belgrad? Nu s-ar spune că Iosip Broz Tito nu agrea comunismul. Nu agrea comunismul acaparator de tip sovietic.
La începutul lui august 1945, s-a convenit ca şcolile româneşti din Iugoslavia să funcţioneze în mod normal. La 26 iunie 1947 se va încheia o convenţie culturală între România şi Iugoslavia. Iar la 22 octombrie 1947 a fost înfiinţată Asociaţia româno-iugoslavă, creatură propagandistică, practic lipsită de obiect de activitate.

Insă mai exista şi o sumă de alte chestiuni a căror rezolvare nu putea surveni decât prin înţelegeri la cel mai înalt nivel. Ghiaţa a fost spartă de partea română: între 7 şi 9 iunie 1947, o delegaţie guvernamentală de la Bucureşti, în frunte cu Petru Groza, s-a întâlnit la Belgrad cu Iosip Broz Tito şi alţi demnitari iugoslavi. şi unii, şi alţii, cum se va întâmpla mereu între comunişti, nu s-au înghesuit să discute lucruri concrete şi s-au rezumat la promisiuni generale: „o colaborare mai strânsă şi mai adâncă în toate domeniile de activitate”.

Iar în toastul ţinut la banchetul final, Iosip Broz Tito a remarcat:

„Nu au fost între noi conflicte grave sau discordii, ceea ce justifică să privim cu interes munca voastră de refacere.” Ca şi cum nu Iugoslavia ar fi fost făcută praf, după patru ani şi ceva de război civil şi de partizanat împotriva germanilor.

 
TITO LA BUCUREŞTI.

 

 

Din delegaţia română, cel mai nemulţumit a fost ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, care nu era comunist. „în linii generale – preciza o notă a Siguranţei din 14 iunie 1947 -, se pare că dl Gheorghe Tătărescu nu a fost deloc satisfăcut de rezultatele obţinute la Belgrad şi purtătorul de cuvânt al d-sale, dl. prof. (C. C.) Giurescu, a declarat într-un cerc de intimi că dl Gheorghe Tătărescu s-a simţit penibil jenat de faptul că la Belgrad, pe primul plan, figurau dl Petru Groza şi Emil Bodnăraş, care au fost de fapt conducătorii reali ai discuţiilor.

Faptul că ministrul român al Afacerilor Străine a servit doar ca element decorativ, cu prilejul discuţiilor de la Belgrad, este evident şi a fost relevat de multe posturi de radio anglo-americane.”
La 19 decembrie 1947, în semn de reciprocitate amabilă, a întreprins şi Iosip Broz Tito o vizită în România, unde a semnat un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Belgrad şi Bucureşti, valabil o perioadă de 20 de ani.

Era primul act internaţional prin care se angaja România, după Tratatul de pace de la Paris, şi va rămâne în picioare doar căteva luni. însă, între timp, se mai întâmplase ceva: în septembrie 1947, se întruniseră la Varşovia reprezentanţii partidelor comuniste din Bulgaria, Franţa, Italia, Iugoslavia.

Polonia, România, Ungaria şi URSS şi s-a decis crearea unui Birou Informativ, însărcinat „cu organizarea schimbului de experienţă şi, în caz de nevoie, cu coordonarea activităţii partidelor comuniste pe bază de acord reciproc”.

Era primul pas spre crearea unui nou Komintern, mascat sub denumirea de Kominform, şi, spre ironia istoriei, sediul faimosului Birou Informativ a fost stabilit… la Belgrad.

 

 
PE ARIPILE SCHISMEI.

 

 

Ceea ce a urmat putea şi poate să pară şi astăzi inexplicabil. în iunie 1948, la prima reuniune a amintitului Birou Informativ, întrunită la Bucureşti, comuniştii iugoslavi au strălucit prin absenţă şi conducerea politică iugoslavă a fost aspru blamată.

Nu pentru lipsa din ring, ci pentru culpe desemnate ca atare de Moscova. Cel ce a susţinut raportul acuzator, nu întâmplător, vom vedea imediat, a fost însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Faimoasa rezoluţie a Kominformului, care enumera „erorile” şi „deviaţiile” lui Tito de la ortodoxia comunistă, nu a fost făcută publică nici de postul de radio Moscova, nici de postul de radio Bucureşti, ci de postul de radio Praga, la 27 iunie 1948. şi asta chiar în timp ce ministrul român de Externe, Ana Pauker, se întâlnea la Varşovia cu omologii ei din Iugoslavia şi alte ţări socialiste, pentru a preciza o poziţie comună faţă de Germania şi problema germană.

Apoi, între 30 iulie şi 18 august 1948, un alt diplomat român, specializat în dreptul naval, va fi impasibil prezent la Belgrad, la conferinţa internaţională destinată să stabilească noul regim al navigaţiei pe Dunăre, de la Ulm până la Marea Neagră, prin braţul Sulina. în sfârşit, destul de târziu, abia la 1 octombrie 1949, ceea ce spunea multe, guvernul român a binevoit să denunţe tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Iugoslavia.

Faptul că ceva nu era în regulă în relaţiile cu Iugoslavia s-a simţit încă din luna noiembrie a anului 1947. şi tot la frontieră surveniseră motivele de fricţiune.

In data de 4 a lunii în speţă, serviciilor secrete din România li s-a cerut întocmirea „unei lucrări privitoare la trecerile clandestine de frontieră, la situaţia cetăţenilor iugoslavi de naţionalitate română, refugiaţi din Iugoslavia pe teritoriul ţării noastre şi stabiliţi în Banat, precum şi la activitatea şovină a unor locuitori din comunele sârbeşti din Banat, a unor agenţi iugoslavi de pe teritoriul român”, care agitau spiritele.

Cu alte cuvinte, aceste anomalii ale comportamentului iugoslav surveniseră cu mult înainte de schisma politică generală dintre ţările socialiste şi conducerea politică de la Belgrad. şi, existând interese ale statului român valabile sub orice regim, s-a procedat ca atare. Lucrarea solicitată a fost predată guvernului de la Bucureşti la 27 decembrie 1947, a treia zi de Crăciun. Principalul ei autor era Inspectoratul General de Siguranţă de la Timişoara.

CONCLUZII ALARMANTE.

Iată ce rezultase din recapitularea faptelor din anii 1945-1947: mulţi cetăţeni iugoslavi de origine română veneau peste graniţă în primul rând datorită politicii discriminatorii a statului iugoslav în relaţiile cu minoritatea lor.

Ceea ce li se reproşa, cu prioritate, era că nu luaseră parte la războiul de partizani. Adică fugeau de rău, nu de bine. încă de la 26 martie 1946, Siguranţa din Timişoara raportase că, în urma unor dispoziţii de ultimă oră ale autorităţilor iugoslave, „toţi cei surprinşi în zonele de frontieră sunt împuşcaţi pe loc, după ce, în prealabil, au fost duşi înapoi cu 50 metri”.

De asemenea, „între grănicerii români şi partizanii sârbi există o puternică tensiune, care se soldează cu incidente ce merg până schimburi de focuri de armă trase din poziţii camuflate”. Incidentele fiind provocate totdeauna de sârbi, care nu puteau înţelege că războiul se încheiase şi lupta de partizani nu mai putea avea decât un rost criminal.

Pe de altă parte, „cu ocazia trecerilor clandestine de frontieră, s-au putut strecura în România şi diferite elemente iredentiste iugoslave, care au luat contact cu populaţia sârbă de pe teritoriul român”. şi aceşti cetăţeni români de origine slavă, atât de cuminţi în timpul războiului, deveniseră peste noapte mai agitaţi ca oricând.

La îndemnul elementelor în discuţie, un grup de sârbi din comuna de frontieră Socol ceruse, pur şi simplu, ca localitatea lor să fie anexată Iugoslaviei.

Nefiind vorba despre un fapt singular. şi asta se întâmpla în vreme ce Petru Groza şi Iosip Broz Tito îşi zâmbeau cu gura plină de miere, când la Belgrad, când la Bucureşti.

Dacă judecăm întâmplările numai din punct de vedere politic, amestecând în ghiveciul de argumente şi o lopată sau două de anticomunism primitiv, nu vom înţelege prea multe. îndeobşte, s-a spus că Gheorghe Gheorghiu-Dej s-ar fi angajat să susţină raportul acuzator la adresa lui Iosip Broz Tito exclusiv ca urmare a unei comenzi de la Moscova. în parte, este adevărat, însă, în altă parte, avea şi motive strict autohtone să acţioneze aşa cum a acţionat. Nu doar din cauze numite atunci „internaţionaliste”.

Din nefericire, într-un viitor apropiat, aceste motive vizând interese pur româneşti s-au estompat de la an la an, întreaga afacere intrând pe mâna Securităţii, care nu dispunea şi de alte metode şi tehnici decât cele utilizate de partizanii retardaţi şi întârziaţi în rele de dincolo de hotar.

Până atunci, la frontiera din sud-vestul ţării a mai pleznit un eveniment: „Pe ziua de 26 iulie 1948, în raza comunei Cenadul Mare, judeţul Timiş-Torontal – informa o notă a Siguranţei -, a fost prins supusul iugoslav Panta Babici, care avea asupra sa un pachet conţinând broşuri în limba română şi sârbă, cu titlul  „Declaraţia Comitetului Central al P. C. Iugoslav în legătură cu rezoluţia Biroului Informativ al partidelor comuniste asupra situaţiei din P. C. al Iugoslaviei”.

Din declaraţiile susnumitului, rezultă că broşurile de mai sus au fost primite de la locotenentul Pera Nadalcici din serviciul Oznei (Siguranţa iugoslavă), al cărei informator este. Ofiţerul iugoslav i-a dat misiunea de a trece frontiera româno-iugoslavă, cu acel material de propagandă, şi de a-l răspândi în rândurile populaţiei române şi sârbe din Banat.

Cu aceeaşi ocazie, a primit misiunea de a culege informaţiuni de pe teritoriul RPR şi de a procura ziare române scrise în limba sârbă. Panta Babici este supus iugoslav, domiciliat în comuna Bancico Arandielavatz. în Cenad a fost prins la numitul Jiva Jivanov, o rudă de-a sa. Panta Babici se află în prezent reţinut la Inspectoratul Regional de Siguranţă Timişoara.”

Curând, Siguranţa a sucombat şi pe ruinele ei a fost înfiinţată Securitatea.

De la această dată, din punctul românesc de vedere, conflictul ideologic cu Iugoslavia nu a fost un conflict între două naţiuni. A fost un război între Securitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care şi el a uitat de unde plecase, şi UDBA lui Iosip Broz Tito.

La 12 septembrie 1948, la numai două săptămâni după ce Securitatea intrase în pâine, în pădurea comunelor Varadia şi Mraconia şi-a făcut apariţia o bandă intitulată „Partizanii lui Tito”.

Apoi, întrucât persoane necunoscute, izolate sau organizate în grupuri, lichidaseră câţiva reprezentanţi ai autorităţilor comuniste din judeţele Caraş şi Severin, Securitatea şi-a pus întrebarea dacă atentatele respective erau comise de răzvrătiţi de cetăţenie şi naţionalitate română sau de indivizi strecuraţi clandestin peste frontieră în România.

In ciuda tuturor zvonurilor şi speculaţiilor, precum şi a cercetărilor menite să le verifice, nu s-a putut constata vreo relaţie între nucleele de rezistenţă anticomunstă din România şi eventuali intruşi iugolavi de peste hotar.

Cu toate acestea, depopularea satelor româneşti de pe frontieră, prin cunoscutele deportări din epocă, a continuat.

DUPA BANAT ŞI TRIEST, CARINTHIA.

Că Iugoslavia lui Iosip Broz Tito nu era angajată în conflicte de frontieră numai în Banat şi în zona Triest, s-a vădit în ultima zi a lui august 1949, când ziarul Scânteia a făcut publică Nota guvernului sovietic adresată guvernului iugoslav.

Era vorba despre „atitudinea Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte pretenţiile iugoslave faţă de Austria, în legătură cu discutarea proiectului de tratat cu Austria”, mai limpede spus despre pretenţiile Iugoslaviei asupra Carinthiei.

De ce interveniseră Moscova şi Stalin personal în această afacere?

Pentru că, „pe de o parte, în unele cercuri britanice se urzea planul de a uni Austria, Ungaria şi o parte din Germania de sud într-o monarhie dunăreană. Guvernul sovietic s-a pronunţat hotărît împotriva acestui plan, declarând că aceasta ameninţă Austria cu pierderea independenţei sale de stat…

Pe de altă parte, în unele cercuri naţionaliste din statele slave, înclusiv Iugoslavia, se propunea un plan de împărţire a Austriei între statele vecine” şi Uniunea Sovietică declara de asemenea hotărîtă că „Austria trebuie să-şi păstreze întregimea ca stat”.

Desigur, toate acestea puteau fi o aparenţă, ruşii având socotelile lor în ceea ce privea Europa Centrală.

In final, vrem să spunem că documentele Securităţii, nu numai în privinţa relaţiilor româno-iugoslave, ci şi în toate cele referitoare la alte domenii, nu pot fi judecate în afara oricărui context istoric.

Securitatea avea capul prea mic spre a încape şi contextul internaţional al epocii, ceea ce nu ne scuză dacă, la rândul nostru, îl ignorăm.

PRIGOANA

„Din informaţiuni, rezultă că în Iugoslavia s-ar fi luat unele măsuri de nedreptăţire a elementului românesc, fapt care îi determină pe cei mai mulţi să-şi părăsească averile imobile şi să treacă în România cu familiile lor. Parte din ei vin cu căruţe, animale şi inventar agricol. Trecerea frontierei fiind apreciată ca obligată, autorităţile judecătoreşti absolvă de orice sancţiune pe cei în cauză, fixându-le domiciliul în raza judeţului Timiş, de preferinţă acolo unde au rude sau cunoscuţi. Situaţia refugiaţilor, fiind de notorietate publică, este comentată de întreaga populaţie a judeţului în termeni cu totul nefavorabili“.

Raport SSI, 27 decembrie 1947

 

 

Foto: Tito, Stalin si Molotov

În martie 1948, o rezoluţie a Cominformului condamna Iugoslavia şi pe Tito ca trădători ai cauzei comuniste şi agenţi ai regimului capitalist.

În urma ivirii conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, întregul bloc comunist era obligat să se alinieze politicii Moscovei şi să condamne atitudinea lui Tito drept capitalistă.

În conflictul sovieto-iugoslav a fost atrasă şi România, iar frontiera dintre cele două ţări a devenit o adevărată linie Maginot, cu fortificaţii şi provocări de război.

Ion Şuta, şeful secţiei operaţii din armata română, unul dintre responsabilii cu construcţia sistemului de fortificaţii de pe frontiera româno-iugoslavă, a spus intr-un interviu acordat in 1998 Radiodifuziunii Române că toate deciziile în acest sens au fost luate la Moscova şi aplicate de comuniştii români, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici:

”La Moscova s-a hotărât că în ceea ce priveşte problemele militare cu Iugoslavia, un război cu această ţară este iminent. Ca urmare, România se găsea geografic în graniţă directă cu Iugoslavia, în mod direct ea devenea ţara care-şi avea rolul cel mai important, fiind în eşalonul întâi. Am înţeles totodată că concepţia generală, militară a fost de apărare, nu de trecere la ofensivă împotriva lui Tito.

Nu s-a pus atunci problema ca să se treacă la o acţiune ofensivă pentru înlăturarea lui Tito prin forţele armate ale României sau în cooperare cu alte forţe sovietice sau din alte ţări.”

Au existat şi incidente de frontieră în care s-au înregistrat schimburi de focuri între militarii de pe ambele maluri ale Dunării. Însă nu s-a trecut niciodată un anumit prag al tensiunilor deoarece totul nu era decât o reciprocă demonstraţie de forţă şi nimeni nu avea interesul ca situaţia să escaladeze. Relaţiile româno-iugoslave s-au îmbunătăţit aproape instantaneu după moartea lui Stalin din 1953, iar fortificaţiile au devenit inutile.

 

În mod real, conflictul româno-iugoslav a fost  inventat pe baze ideologice între două partide, două regimuri şi doi lideri comunişti care nu se deosebeau în mod fundamental unul de celălalt: ambele părţi erau la fel de dogmatice în ideologie şi de fidele sistemului represiv.

 

https://mihaipelin.wordpress.com/; http://www.rri.ro/

Publicitate

25/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Spioni intraţi în legendă şi razboiul din umbră

Adevăratele legende ale spionilor

 

Există în biografia unor personalităţi împrejurări şi orientări care, dincolo de „legendele” care s-au născut în jurul lor, au rămas obscure, contradictorii.

Afirmaţia este cu atât mai valabilă pentru unele „figuri de legendă” ale spionajului, obligate să acţioneze sub imperiul atât de labil al secretului, astfel încât investigaţii mai atente, obiective pot lumina zone rămase obscure, în stare să modifice, în bună măsură, imaginea lor de multă vreme consacrată.

Cercetarea modernă a mediului informativ poate oferi adesea surprize, nu întotdeauna benefice pentru reputaţia unor „eroi ai frontului secret”, dar care nu poate fi evitată fără a risca să nu putem cunoaşte „adevăratele legende ale spionilor” şi să rămânem doar la acelea contrafăcute sau răstălmăcite de interpretările de senzaţie sau partizane unor anumite orientări politice, puse în circulaţie de literatura sau presa de senzaţie, dar uneori şi de lucrări de specialitate.

Oricum, se poate afirma că personalitatea unor agenţi din cei mai consacraţi a evoluat sub „semnul lui Ianus”.

 

 

 

Curtezană, da, spioană, nu”? Mata Hari

 

 

 

Autorul unei „Istorii universale a spionajului”, Janusz Piekalkiewicz, consideră că Margaretha Gertruida Zelle (1876-1917), cu pseudonimul  Mara Hari, a fost „cea mai cunoscută spioană a tuturor timpurilor”, adăugând : „Un lucru este sigur: sfârşitul său tragic a creat o legendă”.

 

 

Mata Hari „a fost cea mai periculoasă spioană aflata în serviciul Germaniei”, ne încredinţează şi  autorul unei Istorii a spionajului în timpul primului război mondial, fapt confirmat şi de  ofiţerul ei de legătură, maiorul von Roepell: „Este absolut sigur că a făcut spionaj în favoarea Germaniei şi sunt de părere că, din păcate, francezii au fost îndreptăţiţi să o împuşte”.

Alţi autori sunt de părere că, de fapt, „rolul” lui Mata Hari a fost acela de a crea un „mit al femeii în spionaj” care, ca orice legendă, se cere reexaminată.

Un asemenea demers a fost întreprins de  experţi şi istorici ai spionajului, cum a fost Paul Allard care scria în 1933: „Am citit tot ceea ce s-a scris despre cunoscuta dansatoare Mata Hari şi nu am avansat cu nimic. Încă nu ştiu ce a făcut Mata Hari”.

Dar chiar unii dintre cei cu care Mata Hari ar fi colaborat neagă rolul de spioană al acesteia.

Astfel, generalul de brigadă în retragere Gemmp, fost şef al contraspionajului militar german, afirmă: “cazul nefericitei Mata Hari a fost în realitate exploatat…N-a făcut nimic de fapt  pentru serviciul de informaţii german”.

În memoriile lui Walter Nikolai, şeful serviciului de informaţii al Reich-ului, care descrie pe larg multe din succesele sale, nu apare nici un rând despre Mata Hari.

„Domnişoara doctor” Schragmüller, unul din conducătorii serviciului de informaţii german, o considera, încă în 1915, doar „o ghinionistă, o ratată”.

Asemenea concluzii au fost confirmate chiar la procesul care i-a fost intentat de autorităţile franceze. Astfel, maiorul Emile Massard, care a asistat la proces, conchide: „Curtezană, da, spioană, nu”. Se pare că însăşi Mata Hari ar fi afirmat: „Prostituată, da, dar trădătoare, niciodată!”.

O poziţie similară este adoptată şi de autorii unor monografii despre Mata Hari, cum este aceea semnată de Michael Joseph, intitulată „Spioana care nu a existat niciodată” (1987).

Contradictorii sunt şi opiniile despre „calităţile” care i-ar fi asigurat lui Mata Hari succesul. Astfel, dacă presa franceză scrie despre ea că „atunci când dansează creează o atmosferă secretă”, „dansează cu tot corpul”, întrebându-se dacă a fost „preoteasă, dansatoare, damă”.

În acelaşi timp,  la 40 de ani de la execuţia dansatoarei, locotenentul Mornet, care a participat la instrumentarea cazului, ajuns procuror general, este de părere că Mata Hari era „o femeiuşcă fără stil, fără clasă, lipsită de interes”.

De fapt, chiar Mata Hari lasă loc la asemenea interpretări atunci când mărturiseşte:  „Nu am dansat niciodată bine. Oamenii veneau să mă vadă deoarece am fost prima care am apărut goală în public”.

Şi totuşi arta sa a fost apreciată de compozitorii Massnet şi Puccini, ca şi de cunoscutul maestru de balet rus, Diaghilev. De asemenea, potrivit relatărilor din presa timpului, în timpul dansurilor pe care le executa, era „sumbră, sălbatecă, încântătoare şi ideală”.

Dubii au fost formulate în ceea ce priveşte frumuseţea ei legendară. Se pare, potrivit unor consemnări ale vremii, că ea nu era pe atât de atrăgătoare pe cât o vrea legenda.

Era admirată pentru gura ei cu buze cărnoase, pentru aerele ei misterioase, pentru mersu-i suplu. Dar, în acelaşi timp, putea să nu placă, din cauza pieptului prea mic sau a umerilor prea laţi…

Şi totuşi, în ciuda acestor „defecte”, Mata Hari a ajuns să seducă personaje din cele mai importante ale vremii, între care prinţul moştenitor al Germaniei, fiul lui Wilhelm II, a cărui metresă ar fi devenit.

Contradictorii sunt şi motivele invocate în ceea ce priveşte demascarea sa. A fost chiar formulată ipoteza că cel care a denunţat-o pe Mata Hari a fost chiar serviciul de informaţii german, pentru a se putea debarasa de o agentă care devenise prea compromiţătoare şi costisitoare.

Cert este ca dansatoarea primea sume enorme de bani din ambele tabere, motiv pentru care va fi arestată la 12 februarie 1917. În fine, există şi prezumţia că Mata Hari a fost „turnată” de o femeie geloasă, actriţa de cinema Claude France.

Interpretări mai riguroase oferă Alain Decaux, unul din primii istorici care a avut acces la „dosarul Mata Hari”, păstrat secret decenii întregi, care atrage atenţia asupra atmosferei în care a avut loc procesul.

Anul 1917 a fost considerat ca un an tulbure, când Franţa suferea înfrângeri, iar moralul armatei şi al populaţiei era la pământ.

În aceste condiţii se pare că şefii armatei franceze şi ai serviciilor secrete au avut nevoie de un „caz” care să le demonstreze capacitatea şi faptul că rămâneau activi. Din acest punct de vedere, am compara „cazul Mata Hari” cu „cazul Dreyfuss”…   

Există aşadar suficiente motive ca să credem că imaginea atât a spioanei, cât şi a dansatoarei, de fapt, ceea ce, pe drept cuvânt, poate fi considerată drept “legenda lui Mata Hari” a fost, în timpul vieţii ei şi în perioadele care au urmat, exagerată, estompată, îngroşată sau, pur şi simplu, retuşată…

În sfârşit, şi după moarte, Mata Hari a continuat să fascineze: la un moment dat, i-a fost furat capul, aflat într-un muzeu parizian !

 

 

 

Un spion „neglijent”: colonelul Redl 

 

 

 

Şi despre Alfred Redl (1864-1913) s-a afirmat că ar fi fost „probabil, cel mai important agent din întreaga Europă a generaţiei dinaintea Primului Război Mondial”.

Colonel în armata Austro-Ungariei, Redl a ajuns, la un moment, dat să fie considerat drept cel mai bun expert în chestiuni de spionaj.

 A introdus chiar unele inovaţii tehnice în serviciul de informaţii militare („Biroului de evidenţă”), în cadrul căruia a acces la importante poziţii. Avea, în tot cazul, perspective strălucite în acest domeniu, mai ales în în legătură cu conflagraţia mondiale care se contura.

 

 

 

 

 

 

 

Şi totuşi, Redl a trădat,  spionând nu mai puţin de 12 ani pentru Rusia, motivaţia aflându-se în faptul că era vulnerabil datorită înclinaţiilor sale homosexuale, considerate în acea perioadă un „păcat de moarte”. Din momentul racolării sale, Redl a dovedit o abilitate deosebită, reuşind să evite demascarea sa.

Şi totuşi, la un moment dat, el a fost în situaţia de a fi demascat, atunci când, în 1909, un diplomat austriac a primit de la un coleg englez informaţia confidenţială că, în Statul major al armatei austro-ungare, se afla un agent (o „cârtiţă”). Transmisă la Viena, această informaţie a fost ignorată de conducerea “Biroului de evidenţă” care avea o încredere desăvârşită în Redl.

Şi totuşi, „Legenda Redl” avea să fie destrămată mai târziu, de investigaţii mai atente. S-a dovedit că, de fapt, „spionul secolului” acţionase în unele situaţii ca un diletant, neglijent, nerespectând cu stricteţe regulile conspirativităţii. Pe masa sa de lucru, s-au găsit, la vedere, listele de agenţi, coduri.

Nu era prea abil nici în fotografierea documentelor, astfel încât unele din imaginile transmise i-au fost returnate de la Petersburg. În sfârşit, s-a dovedit că, de fapt, cel puţin până în 1912, nici nu avusese acces, cum s-a scris adesea, la documentele cele mai importante ale Statului Major al armatei Austro-Ungare.

Dar cele mai vulnerabile erau chiar modalităţile de comunicare. Într-adevăr, pentru a evita contactul direct cu agenţii ruşi, Redl recurgea la un mijloc care astăzi ar părea de neconceput: trimetea informaţiile şi primea recompensele băneşti prin post-restant, desigur pe nume fictive.

Tocmai această carenţă s-a dovedit fatală, căci a permis demascarea sa, astfel încât nu i-a rămas decât să se sinucidă.

De fapt, ca şi în „cazul Mata Hari”, motivaţia trădării lui Redl este mai profundă, putând fi găsită în contextul social-politic al perioadei: în statul multinaţional al Austro-Ungariei, sentimentul patriotic se deteriorase în mod evident.

 

 

 

 

„Mai mult o legendă fantastică decât om”: Lawrence al Arabiei

 

 

 

Într-adevăr puţine personalităţi s-au bucurat de o legendă atât de bogată, chiar din domeniul politic ca Thomas Edward Lawrence (1888-1935).

Însuşi Winston Churchill a afirmat despre Lawrence:  „va trăi pentru totdeauna în istorie”, iar, după unele păreri, după premierul britanic, el a rămas cea mai cunoscută personalitate a imperiului. În ceea ce priveşte operele sale, însuşi George Bernard Shaw a afirmat că „a atins limitele umane al geniului literar”.

 

 

 

 

 

 

 

 

S-ar părea că toate acestea i-au conferit lui Lawrence o notorietate invulnerabilă. Şi totuşi, una din ultimele monografii care i-au fost consacrate, datorată lui Andrew Norman, se intitulează „Enigma nedezlegată” (2008).

Care ar fi fost „secretele” a căror dezlegare ne-ar permite să retuşăm „portretul” lui Lawrence ? Pentru a creiona un portret al „agentului istoric” trebuie menţionat că, în ceea ce priveşte biografia lui Lawrence, ea a fost marcată de faptul că a fost copil ilegitim, ca şi de înclinaţia sa homosexuală.

Pe de altă parte, chiar afirmaţia după care ar fi servit necondiţionat interesele imperiului britanic merită unele corecţii. Într-adevăr, atunci când, în urma războiului cu Turcia, arabii, cu sprijin britanic, au câştig de cauză, la conducerea noului stat nu sunt numiţi conducătorii  ai acestora, care se evidenţiaseră în cursul luptelor, ci alţii care erau doar „păpuşi” în mâna britanicilor. Pus în situaţia de a nu-şi respecta angajamentul faţă de arabi, Lawrence părăseşte dezgustat „serviciul maiestăţii sale”, plecând din Orient, unde nu va mai reveni.

 

Dar oare Lawrence era un adept necondiţionat al „cauzei arabe”, datorită calităţilor deosebite pe care le afirmase acest popor ? Un răspuns surprinzător îl aflăm chiar în volumului său „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”, publicat în 1926,  în care afirmă deloc măgulitor pentru cei a căror cauză o sprijinise cu atâta ardoare: „Arabii pot fi înşiruiţi pe o idee ca pe o sfoară,  pentru că fidelitatea minţii lor îi face cei mai ascultători sclavi…

Mintea lor stranie si întunecată este plină de depresiuni si exaltări, fără nici o regulă, dar cu mai multa ardoare si mai fertilă in credinţă decât a oricărui alt popor de pe lume”.

Şi, tot după constatarea sa, „În lumea arabă poţi face orice, dacă ai la îndemână bani şi dinamită”.

Să recunoaştem că unele din aceste afirmaţii îşi păstrează actualitatea…

Şi alţi istorici sunt de părere că, în ceea ce îl priveşte pe Lawrance, este necesar să fie separat mitul de realitate. Astfel, autorii unei istorii a serviciilor de spionaj, R. Faligot şi R. Kauffer, consideră că, de fapt, Lawrence a făcut, faţă de arabi, un “joc dublu” Concluzia lor: “Strălucitor, cu mii de artificii literare în „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”, el va şti să întindă capcane unui mare număr de istorici.

În acest sens, interesante sunt şi opiniile lui Mircea Eliade, traducătorul în limba română a volumului „Revoltă în deşert”(1938): „Nimeni nu cunoştea tainele acestui arheolog-poet…Taciturn, modest până la exces…ocupat să-şi urmărească visul său intim… realizarea aventurii spirituale pe care o experimentase el din cei dintâi ani ai tinereţii, Lawrence ajunsese mai mult o legendă fantastică decât om”.

 

 

 

Un „aventurier extraordinar de norocos”? Sorge

 

 

 

Din numeroasele aprecieri după care Richard Sorge (1895-1944) a intrat în galeria celor mai importanţi spioni din istoria universală, o vom cita doare pe aceea a lui Ian Fleming, creatorul lui James Bond şi el însuşi un ofiţer de informaţii britanic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a afirmat despre el că a fost „cel mai formidabil spion din istorie”.

Şi totuşi, ca să cităm titlul peliculei lui Yves Ciampi „Cine eşti dumneata domnule Sorge?”, suntem datori să încercăm a lumina şi unele aspecte ale vieţii şi activităţii de spion a lui Sorge, cel pe care unii istorici, dar şi o bună parte a presei şi opiniei publice consideră că a avut un rol important în câştigarea războiului de către URSS.

 

 

 

 

 

 

 

După apariţia a numeroase lucrări, care scot în evidenţă rolul jucat de Sorge, au apărut, în ultima vreme, şi altele care ridică o serie de întrebări.

Unele dintre ele, îşi propun să „demitizeze” figura lui Sorge, mergând până la afirmaţii care pot fi considerate denigratoare.

Astfel, în volumul „Acesta a fost Richard Sorge” a lui M. Kolesnikov, se afirmă că acesta nu a fost nimic altceva decât un „aventurier extraordinar de norocos” un „afemeiat feroce”, „un fel de James Bond”.

Faţă de această afirmaţie se poate menţiona că, într-adevăr, Sorge şi-a folosit farmecele în activitatea sa informativă, având o scurtă aventură cu Helma, soţia ambasadorului Germaniei la Tokyo, Eugen Ott. Ambasadorul preţuia foarte mult sfaturile lui Sorge şi nu voia să îşi piardă consilierul din cauza acestei „indiscreţii”. Ott îl caracteriza pe Sorge ca „der Unwiderstehliche”-„Irezistibilul”.

Poate mai este de amintit că, în vreme ce soţia lui Sorge, rusoaica Katia Maximova, a murit într-un lagăr de muncă din Siberia, iubita lui Sorge din Japonia, Hanako Iishi, şi-a petrecut, după executarea acestuia,  restul vieţii, în linişte, în Tokyo.

Autorităţile japoneze şi-au onorat angajamentul faţă de Sorge şi au eliberat-o din închisoare. Iishi a reuşit să mute rămăşiţele lui Sorge din cimitirul închisorii, unde spionul fusese îngropat, într-un cimitir în suburbiile din Tokyo.

Dar există şi unele acuzaţii mai grave la adresa lui Sorge privind chiar atitudinea şi valoarea sa ca spion.

Astfel, Dmitri  Volkogonov, autorul volumului „Lenin. O nouă biografie”,  afirmă: „Ca şi alţi ofiţeri operativi îndrăzneţi care lucrau pentru Comintern, NKVD sau pentru spionajul militar din străinătate, Sorge a fost amestecat în intrigile criminale care se ţeseau la Moscova la mijlocul anilor ´30”.

Volkogonov reproduce depoziţiile unui anume Valin-Gails, ex-agent al spionajului militar, în cadrul procesului ce i-a fost intentat în 1937, după care Stalin îl „depistase” pe Sorge încă din 1936 şi îi atrăsese atenţia că trimitea la Moscova dezinformări germane.

Valin descria informările lui Sorge drept material de rutină, care putea fi extras din presa zilnică.

Acest “beţivan afemeiat”, după cum îl caracterizează Valin, era tovarăşul de petreceri al colonelului Ott, şeful spionajului german din Tokyo, în tovărăşia căruia vorbea vrute şi nevrute”

Şi totuşi, în ultima vreme, au apărut alte lucrări care îşi propun să prezinte o imagine mai echilibrată a lui Sorge, cum este aceea datorată lui Robert Whymant, intitulată „Spionul lui Stalin: Richard Sorge şi reţeaua de la Tokyo” (1996).

Între altele, în acest volum, este adus în discuţie un „accident” pe care l-a suferit Sorge, care i-a afectat activitatea informativă, ducând, în cele din urmă, la „căderea” sa. Unii comentatori ai cărţii sunt de părere că acest „episod” a fost exagerat probabil din dorinţa de a crea o imagine pozitivă a omului Richard Sorge, justificând astfel anumite greşeli pe care nu se poate contesta că le-a comis.

 

 

 

Şi „Îngerul a fost un spion”

 

 

 

Puţine personalităţi istorice se bucură de atâta apreciere şi recunoştinţă ca Raoul Wallenberg (1912-1947?), cel care a contribuit, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, la salvarea de la moarte peste 30.000 (după alte estimări 100.000) de evrei unguri. Israelul i-a acordat titlul de  „drept între naţiuni”.

 

 

 

 

Passport photograph of Raoul Wallenberg. Sweden, June 1944.

 

 

 

 

În 1981, Congresul SUA îi acordă titlul de „cetăţean de onoare american”,  care a mai fost atribuit doar premierului britanic, Churchill, iar bustul lui Wallenberg se află în Rotonda Capitoliului din Washington. De asemenea, el a fost declarat „cetăţean de onoare” al Israelului, Canadei şi Ungariei.

Deşi intens mediatizate, personalitatea şi unele împrejurări ale activităţii sale mai prezintă unele „pete albe”.

În general se admite că, după ce intră în serviciul diplomatic suedez solicită personal să fie trimis la Ambasada de la Budapesta, unde, în 1944, în mod voluntar, se angajează în activitatea de salvare a evreilor într-o perioadă în care Adolf Eichmann conducea acţiunea de transportare a acestora în lagărele de exterminare.

Pe de altă parte, o serie de documente desecretizate ulterior demonstrează că   Wallenberg fusese trimis în Ungaria la recomandarea serviciului de informaţii al SUA, OSS, al cărui agent a devenit, punându-i-se la dispoziţie sume de bani folosite în acţiunile sale în urma cărora au fost salvaţi de la moarte evrei unguri.

După 1990, pe baza documentelor conţinute în “CIA’s Historical Intelligence Collection”, a reieşit că el acţionase ca agent încă din 1944. Utilitatea informaţiilor sale a decurs din faptul că, la acea dată, OSS nu dispunea de o reţea în Ungaria, ţară care avea un rol deosebit în constelaţia politică şi militară în Europa Centrală.

Pe de altă parte, activitatea lui Wallenberg în Ungaria îi dădea posibilitatea de a colecta informaţii preţioase din această ţară, într-un moment în care se profila o puternică ofensivă sovietică. De asemenea, Wallenberg s-a angajat în acţiuni de pregătire a unei rezistenţe armate împotriva trupelor germane.

Aceste „legături” ale lui Wallenberg nu puteau scăpa atenţia spionajului sovietic care l-a ţinut de la început şi în mod continuu sub supraveghere.

A fost documentat faptul că, încă de la sosirea sa la Budapesta, el fusese urmărit de agentul NKVD Tolstoi-Kutuzov. De fapt, sovieticii doreau să îl recruteze pe Wallenberg pentru a-l folosi ca intermediar în tratativele de după război.

Acestea sunt motivele care explică „atenţia” de care s-a bucurat Wallenberg şi după intrarea trupelor sovietice în Ungaria, când a fost reţinut, transportat (de fapt, „răpit”) şi interogat de către NKVD, la indicaţia personală a lui Stalin, care dorea să afle detalii despre activitatea lui informativă şi legăturile cu OSS (viitoarea CIA).

Transferat la Moscova, Wallenberg este încarcerat în închisoarea de maximă siguranţă Lefortovo, rezervată mai ales spionilor de mare importanţă.  Refuză orice colaborare cu NKVD, astfel încât  este acuzat… că a fost spion german.

Tocmai pentru că ştia prea multe, în ciuda demersurilor întreprinse de familie şi de organizaţii internaţionale, Wallenberg nu este eliberat, fiind mutat succesiv în diferite lagăre şi închisori şi, în cele din urmă, probabil suprimat, deşi autorităţile sovietice au susţinut că ar fi murit din „cauze naturale”.

Una din biografiile mai recente ale lui Wallenberg, avându-i ca autori pe Charles Fenyvesi şi Victoria Pope, se intitulează „The Angel was a Spy” („Şi îngerul a fost spion”). „Cazul Wallenberg” este unul din puţinele care demonstrează că, în anumite contexte, activitatea informativă poate fi pusă în slujba unor cauze umanitare, iar faptul că ar fi fost „agent”  nu impietează prestigiului şi preţuirii de care el se bucură, ba chiar din contra…

 

 

„Celălalt om” Graham Greene

 

 

Precum se ştie o serie dintre scriitorii care s-au ilustrat mai ales în „literatura de spionaj” au desfăşurat şi activităţi informative, în condiţii nu întotdeauna pe deplin elucidate.

 

 

 

 

Graham Greene. Reproduced by permission of AP/Wide World Photos.

 

 

 

 

Acesta este şi cazul lui Graham Greene, o adevărată „legendă” a romanelor având ca eroi agenţi, mai mult sau mai puţin acoperiţi. Dar se pare că şi această „legendă” a scriitorului consacrat, de succes mai are „pete albe” sau episoade cel puţin discutabile.

Potrivit chiar mărturiilor sale, Greene a activat în cadrul serviciului de informaţii MI6 nu atât din considerente patriotice, asemenea altor scriitori englezi, ci mai ales pentru a se elibera de un complex de suspiciune.

În autobiografia sa, publicată în 1971, el arată că a făcut acest pas deoarece, în propria sa ţară, era considerat „un străin şi un suspect, cunoscut a avea legături dubioase”.

Situaţia s-ar putea datora şi faptului că tatăl său nutrea convingeri progermane. De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea că Greene a fost pentru scurtă vreme membru al Partidului Comunist.

Asemenea legături „dubioase”, în tot cazul nu în sensul intereselor ţarii sale, au fost stabilite de Greene încă din 1925, când contactează Ambasada Germaniei la Londra, oferindu-şi serviciile. O vreme, în timpul studenţiei la Oxford, Greene a avut legături cu diplomatul german, contele von Bernstorff, care îi încredinţează şi  misiune.

Deşi aceasta eşuează, Greene păstrează legăturile cu cercurile germane. Aşa cum va declara unui biograf al său, ar fi preferat să fie un agent dublu decât un simplu spion. De asemenea, îl încredinţează pe acest biograf al său, Marie-Francoise Allain („Celălalt om.

Conversaţii cu Graham Gree”) că „spionajul este o meserie ciudată – pentru unii este o vocaţie, de o puritate lipsită de scrupule, străină de mercenariat sau chiar de consideraţii patriotice”, arătându-i că este adeptul principiului “de a spiona de dragul spionajului”.

În perioada postbelică, Greene devine unul din cei mai apreciaţi autori de romane de spionaj,  ajunse clasice, în care îşi foloseşte experienţa dobândită în calitate de agent al serviciului MI6.

În acelaşi timp, „romanul” lui Greene nu a încetat nici după moartea sa. Declasificarea recentă a unor documente a relevat faptul că  FBI-ul l-a urmarit cu fervoare pe romancierul britanic aproape o jumătate de secol. Una din cauze ar fi aceea că, în anii celui de al Doilea Război Mondial, viitorul romancier a făcut parte din secţia a V-a a lui MI5, avându-l ca şef direct pe nimeni altul decât pe Kim Philby, celebra „cârtiţă”.

De altfel, şi Greene a fost bănuit a fi fost agent sovietic în Peninsula Iberică. Un alt motiv al supravegherii sale de către FBI a fost publicarea romanului „Un american liniştit”, în care descrie unele din metodele, deloc „ortodoxe”, folosite de CIA în Vietnam, care au revenit în actualitate în cazul „închisorilor ilegale” ale Agenţiei în ultima perioadă.

Un alt motiv al supravegherii informative a lui Greene de către FBI reiese de asemenea dintr-o serie de documente declasificate ale Biroului care menţionează prietenia lui Greene cu „inamicii latino-americani” ai Statelor Unite, în primul rând cu Fidel Castro, şi liderul sandinist marxist Daniel Ortega din Nicaragua.

Ar mai fi de amintit faptul că lui Graham Greene i s-a refuzat intrarea în Statele Unite pe motivul că a fost, o scurtă perioadă, membru al Partidului Comunist.

Şi în cazul lui Graham Greene, se dovedeşte că adesea „realitatea bate literatura”, iar „legenda” este contrazisă de fapte, mai mult sau mai puţin cunoscute…

 

 

„Legendele” unei defectări: I.M. Pacepa  

 

 

În septembrie 1978, generalul Ion Mihai Pacepa (1928-), consilierul preşedintelui Nicolae Ceauşescu pentru securitate naţională şi dezvoltare tehnologică, prim-adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe (DIE) şi secretar de stat la Consiliul Securităţii Statului din cadrul Ministerului de Interne, a fost acuzat de „înaltă trădare” şi condamnat la moarte, în urma defectării sale în RF Germania, la 26 iulie 1978.

 

 

 

 

Pacepa vorbeşte romănilor după 29 de ani

 

 

 

 

La 7 iulie 1999, Curtea Supremă a României a emis o decizie prin care a anulat condamnările la moarte date lui Ion Mihai Pacepa şi a dispus restituirea bunurilor ce i-au fost confiscate. În decembrie 2004, guvernul român i-a reacordat gradul de general, ceea ce poate acredita ideea că, ceea ce de altfel a susţinut şi ePacepa în volumele de memorii pe care le-a publicat.

Totuşi, întrebările, dubiile şi interpretările nu au încetat, aspectul cel mai controversat fiind legat de motivele care au determinat defectarea sa, dând naştere la o serie de „legende”

În propria variantă, Pacepa susţine că a recurs la acest gest pentru că i se ceruse să suprime  pe Noël Bernard, directorul Serviciului românesc la Radio Europa Liberă la acea vreme.

După o altă variantă, Pacepa s-a folosit de oportunitatea că fusese trimis de Ceauşescu în RF Germania pentru a transmite un mesaj secret Cancelarului german Helmut Schmidt. În fine, o altă explicaţie a „fugii generalului” este oferită de istoricul american Larry Watts în volumul său  „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni“, după care el trecuse în Statele Unite ca agent al KGB, postură pe care o avea de multă vreme şi explică promovarea sa în posturi de răspunde într-o anumită perioadă. Watts citează un document declasificat, care arată că în 1976 CIA l-a informat pe preşedintele american, Jimmy Carter, de următoarele: „Din informaţiile pe care le deţinem, consilierul preşedintelui Ceauşescu este agent sovietic“.

Mai există însă o serie de alte considerente care explică gestul extrem al generalului Pacepa. La începutul carierei sale, el activase la Misiunea economică română de la Frankfurt/Main, îndeplinind funcţia  de şef al rezidenturii de spionaj din RF Germania, până în 1960.

În această calitate, Pacepa s-a angajat într-o serie de tranzacţii care s-au dovedit ulterior a fi dubioase, cum ar fi importul unor utilaje industriale necorespunzătoare, ceea ce a dus la accidente şi la…sinuciderea unor parteneri germani.

Un exemplu a fost achiziţionarea de la firma „Luigi” din RF Germania a instalaţiei de piroliză de la combinatul petrochimic de la Piteşti, care ulterior a sărit în aer, în schimbul  încasării unui comision de 500 000 dolari.  Acesta împrejurări au dus la declanşarea unei anchete care, la acel moment, nu a dat rezultate.

Se pare, cel puţin după mărturiile unor colegi şi subordonaţi ai săi, că generalul Pacepa, şi în perioada în care îndeplinise funcţii înalte în aparatul de stat şi de informaţii, a mai practicat asemenea „tranzacţii”. Este vorba mai ales de achiziţionarea de aparatură electronică, transportarea sa în ţară în condiţii „confidenţiale”, unele piese fiind puse şi la dispoziţia unor potentaţi ai vremii.

Se pare că informaţii referitoare la aceste „tranzacţii” au ajuns la urechile lui Nicolae Ceauşescu care a dispus deschiderea unei anchete conduse de generalul Alexandru Dănescu.

Dar şi generalul Pacepa a fost informat de această activitate. Dacă este să recurgem la afirmaţiile  unor persoane din interiorul structurilor informative, se pare că, în cursul popasului la Viena şi în momentul în care s-a aflat în RF Germania,  el ar fi dat mai multe telefoane pentru a se interesa dacă raportul generalului Dănescu către Ceauşescu a fost trimis şi cu ce rezoluţie s-a întors. La ultimul apel a primit vestea proastă: „a venit aprobat”. A închis telefonul fără să mai spună ceva.

În acest „moment critic”, generalul Pacepa s-ar fi pus în legătură cu prietenul şi „agentul” său Rolf Spitra, care i-ar fi înlesnit contactul cu un funcţionar al ambasadei americane, care, la rândul său, i-a mijlocit „transportul” în Statele Unite.

Desigur, acestea sunt „detalii” care se mai cer elucidate (dacă vor fi vreodată!), dar nu ne putem ne împiedica să considerăm că, adesea, defectările, „trecerile în tabăra adversă”, care au  dat naştere la adevărate „legende”, nu sunt inspirate doar de motivaţii ideologice, ci şi de unele mai…pământene.

La capătul acestei incursiuni printre „adevăratele legende ale spionilor” (desigur selectivă, căci exemplele pot fi înmulţite, ceea ce ne propunem şi noi), rămâne totuşi deschisă întrebarea dacă existenţa adesea dublă a unor spioni de elită (calificată de unii specialiştii ai domeniului drept o adevărată „schizofrenie a agenţilor”) le-a influenţat decisiv sau chiar le-au diminuat performanţele informative. S-ar putea ca, în ciuda unor asemenea tentative de demitizare, să nu cunoaştem niciodată răspunsul real…

voceabasarabiei.net

07/01/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

K.G.B.contra C.I.A in RAZBOIUL DEZINFORMARII

RAZBOIUL DEZINFORMARII: K.G.B.contra C.I.A.



Una dintre caracteristicile cele mai importante ale Razboiului Rece a constituit-o “dezinformarea strategica” a inamicului.
Din acest punct de vedere, Anatoli Golitin a constituit un caz aparte.

 

 

 

In 1961, cand Anatoli Golitin a “defectat” in SUA, CIA-ul a avut mari rezerve asupra lui.

Seful Diviziei “Contrainformatii” din CIA – James Jesus Angleton – este cel care a stabilit credibilitatea sovieticului. Anatoli Golitin a dezvaluit CIA ca KGB-ul avea “cartite” bine plasate in toate marile servicii occidentale.

Datorita lui Anatoli Golitin, MI 5 (britanic) i-a identificat pe Philby, Burgess si McLean, apoi pe Anthony Blunt ca agenti ai KGB. In Franta, a fost descope­rita reteaua “Safir”.

 



 

In anii in care la Kremlin domnea tarul rosu Nikita Hrusciov infruntarea dintre americani si rusi din Razboiul Rece ajunsese la apogeu.

 Cu toate acestea, Anatoli Golitin a ramas un personaj controversat.

Un transfug neobisnuit

Anatoli Golitin a cerut azil politic in Finlanda, la 22 decembrie 1961.Pe un vifor crancen, sovieticul a pasit nepasator pe usa principala a Ambasadei SUA de la Helsinki si i-a declarat ofiterului american de serviciu, care il primise, ca este functionar al ambasadei sovietice.
El a mai cerut sa fie pus in legatura, imediat, cu seful “antenei” (retelei) din ambasada, ceea ce semnifica faptul ca Anatoli Golitin dorea o convorbire cu ofiterul CIA rezident la Helsinki.

Evenimentul a facut ca intreaga ambasada americana sa intre, pe loc, in fierbere. Bineinteles, lui Anatoli Golitin i s-a aplicat “procedura” obisnuita in asemenea imprejurari.

Ofiterul american l-a condus pe sovietic intr-o camera speciala si l-a alertat pe seful “antenei” CIA de la Helsinki, punandu-l la curent cu actiunea “functionarului sovietic”.

 Cateva minute mai tarziu, seful “antenei” CIA intra val-vartej in ambasada, urca in fuga scarile si patrundea in incaperea izolata, unde Anatoli Golitin il astepta linistit, tratandu-se cu un ceai si cateva piscoturi, oferite de ofiterul american de serviciu.

Acesta ii preparase cu mana lui sovieticului ceaiul, interesandu-se cat zahar sa puna, in plus, cedandu-i lui Anatoli Golitin propriile piscoturi.

Pana sa soseasca seful “antenei” CIA, cei doi discutasera despre vreme si hochei pe gheata. In plin Razboi Rece, momentul “ceaiului” din ambasada americana si discutia amicala dintre “marinul” din garda ambasadei si sovietic ar fi parut multora, desigur, ceva neverosimil.


Allen Dulles – directorul legenda al CIA – a fost silit sa demisioneze din acest post cu cateva luni inainte ca Golitin sa dezerteze la americani

 Cand seful “antenei” CIA l-a abordat pe “transfug”, s-a dovedit ca Anatoli Golitin era un personaj care stia sa mearga direct la tinta. El si-a declinat imediat functia de ofiter superior KGB si, fara sa mai piarda timpul, i-a inmanat interlocutorului american o impresionanta lista de documente secrete, toate provenind de la Ambasada URSS de la Helsinki.

Anatoli Golitin s-a declarat dispus sa dezvaluie secretele mentionate pe lista, cu conditia ca serviciul CIA sa-l ajute sa ajunga cat mai repede in SUA, impreuna cu sotia si fiica.

Propunerea lui Anatoli Golitin era, fara indoiala, extrem de tentanta. Totusi, seful “antenei” CIA de la Helsinki s-a interesat daca Anatoli Golitin n-ar fi dorit sa mai lucreze un timp la Ambasada URSS din Finlanda, servind insa ca informator al CIA.

Negocierile

Procedura CIA, recomandata sefilor de “antena” din intreaga lume, codificata Redtops Rybat, prevedea, in cazul marilor demnitari din tarile comuniste sau ofiteri ai serviciilor secrete est-europene, care solicitau azilul politic americanilor, ca solicitantii sa fie convinsi sa se reintoarca in tarile lor si sa lucreze, cel putin catva timp, acolo pentru CIA, mai degraba decat ca ei sa fie incurajati sa emigreze in SUA imediat. Avantajele pentru CIA erau evidente.


 
Anatoli Golitin a ramas insa inflexibil. El a sustinut ca reintoarcerea la ambasada sovietica echivala, in cazul sau, cu semnarea propriei condamnari la moarte. Caci KGB era in masura, dupa Anatoli Golitin, sa depisteze foarte repede “agentii dubli” infiltrati sau pe cei “convertiti” de oricare serviciu secret occidental.

El ar fi putut sa le indice americanilor chiar si metodele folosite in acest sens de KGB, daca ar fi fost in siguranta, in SUA, cu sotia si fiica.

Seful “antenei” CIA a decriptat exact afirmatia lui Anatoli Golitin: sovieticul dorea, de fapt, sa le semnaleze americanilor nu numai ca CIA era infiltrata de KGB cu “cartite”, care raportau prompt Moscovei orice recrutare pe care CIA o facea in randul serviciului rival comunist, dar si ca el, Anatoli Golitin, era in masura sa le indice aceste “cartite”.

In incheiere, sovieticul a dat un termen pentru trecerea sa in SUA: 25 decembrie 1961, prima zi de Craciun.

Americanii aveau la dispozitie doar 48 de ore pentru a-i regiza lui Anatoli Golitin si familiei acestuia “fuga” in Occident.

La Washington, in Registrul Central al CIA, nu se descoperise decat o singura referinta la Anatoli Golitin. Piotr Deriabin, ofiter KGB “acoperit” la Viena, semnalase la refugierea sa in Occident, in 1954, mai multe nume de colegi de la Moscova apti de recrutare, printre care il mentionase si pe Anatoli Golitin.

Din Registrul Central mai rezulta ca, in 1954, CIA incercase sa-l contacteze pe Anatoli Golitin, dar, inainte ca sa-l poata intalni, sovieticul fusese rechemat la Moscova.

Asadar, pentru CIA se ivise acum a doua sansa. Divizia Blocul Sovietic, din cadrul CIA, a autorizat de aceea evacuarea de urgenta din Finlanda a lui Anatoli Golitin.

Indiferent care ar fi fost complicatiile diplomatice cu sovieticii, CIA dorea sa-si asigure cu orice pret colaborarea ofiterului KGB capabil sa identifice “cartitele” infiltrare de Moscova in interiorul Agentiei. La 25 decembrie 1961, un avion militar tip “curier”, apartinand lui U.S. Air Force, ateriza la Helsinki.

Utilizate de atasatii militari aflati in post in strainatate, avioanele tip “curier” prezentau marele avantaj ca nu erau supuse controlului politiei si vamesilor locali. In momentul in care avionul U.S. Air Force isi ambala motoarele, gata de decolare, un automobil, intrat pe pista in viteza, s-a oprit la scara avionului.

Pasagerii, fara bagaje, imbracati in uniforme militare americane, au urcat imediat la bordul avionului.
Erau Anatoli Golitin, sotia si fiica, impreuna cu ofiterii CIA care le asigurau protectia. Avionul militar american a decolat imediat. Directia: Frankfurt, Germania Federala.

Primele interogatorii

Primele interogatorii luate lui Anatoli Golitin au avut loc la centrul de refugiati al armatei americane de langa Frankfurt.

I s-a cerut un Curriculum Vitae al carierei sale in KGB, cu mentionarea amanuntita a tuturor functiilor ocupate, a promovarilor, precum si o lista a ofiterilor cu care avusese contact in cadrul KGB.

Spre deosebire de alti transfugi, care nu aveau decat contacte limitate in cadrul KGB, Anatoli Golitin sustinea ca lucrase la cartierul general al KGB de la Lubianka, ca si in cadrul “grupului de selectie” de la Institutul “F.E. Dzerjinski” (academia unde erau pregatite cadrele de elita ale KGB si celelalte servicii secrete comuniste), grup care coordona operatiile globale de informatii cu cele strategice ale URSS.

Pentru a verifica autenticitatea depozitiei lui Anatoli Golitin, sovieticul a fost supus de americani probei cu detectorul de minciuni, in mai multe randuri.

Dupa fiecare interogatoriu, ofiterii Diviziei Contrainformatii a CIA comparau informatiile furnizate de Anatoli Golitin cu cele pe care agentia americana le stocase anterior, in supercomputerul Octopod, de la Fort Langley (Virginia), sediul central al CIA.

Dupa o saptamana de interogatorii lungi si verificari obositoare, informatiile date de Anatoli Golitin s-au dovedit credibile, iar functiile ocupate de sovietic, in cadrul KGB, reale.



Dezvaluirile senzationale ale lui Golitin

In februarie 1962, a inceput “debriefing”-ul (marele interogatoriu) al lui Anatoli Golitin intr-o camera izolata, bine pazita de agentii CIA, situata pe o inaltime care domina raul Choptank, in Maryland.

Prima mare surpriza pentru anchetatorii americani a aparut inca de la inceputul discutiilor cu Anatoli Golitin: sovieticul nu numai ca era la curent cu un mare numar de documente clasificate top secret ale NATO, dar el era capabil sa le identifice imediat dupa numarul lor de cod!

Mai mult, Anatoli Golitin le-a explicat americanilor ca el solicita, in mod curent, documente secrete ale NATO agentilor KGB din Franta (unde se afla la acea data sediul NATO) direct dupa numarul de cod, de la NATO, al documentului, pe care il primea apoi in maximum saizeci si doua de ore. Aceasta era o lovitura de proportii: practic, aceasta insemna ca, in 62 de ore, KGB isi putea procura orice document secret al NATO. Este usor de imaginat ce s-ar fi intamplat in cazul unui razboi intre NATO si URSS.

 Directorul CIA, Allan Dulles, l-a pus imediat la curent cu dezvaluirile lui Anatoli Golitin pe presedintele John Fitzgerald Kennedy.

La randul sau, Kennedy i-a trimis o scrisoare de avertisment presedintelui Frantei, Charles de Gaulle, printr-un mesager special, folosind un avion militar ultrarapid.

In scrisoare, Kennedy- fara a dezvalui sursa informatiilor – il instiinta pe De Gaulle ca KGB recrutase patru ofiteri francezi de informatii , prin care obtinea de la NATO orice document secret.

Scrisoarea si-a facut efectul.

 

 

27/07/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: