CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RȘZBOIUL CIVIL SPANIOL- ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.

Războiul Civil Spaniol, o sângeroasă tentativă de bolșevizare. Pe culmile cruzimii: cum a fost jupuit de viu Andreu Nin, fostul secretar al lui Troțki. Frontul NKVD: preoți spânzurați, călugărițe violate, tortură și execuții înfiorătoare

Războiul Civil Spaniol, o sângeroasă tentativă de bolșevizare. Pe culmile cruzimii: cum a fost jupuit de viu Andreu Nin, fostul secretar al lui Troțki. Frontul NKVD: preoți spânzurați, călugărițe violate, tortură și execuții înfiorătoare

Războiul Civil Spaniol (17 iulie 1936-1 aprilie 1939) a reprezentat ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial.

În acest conflict au curs râuri de sânge, excesele fiind cutremurătoare de ambele părți. 

Dincolo de războiul propriu-zis se întindea un front secret și sângeros prin excelență, front dechis de poliția politică a Kremlinului care își vâna fără milă ”dușmanii interni”, în principal pe troțkiști.

O culme a cruzimii o reprezintă asasinarea lui Andreu Nin, fost secretar al lui Troțki – răpit, acesta va fi torturat cu bestialitate și, finalmente, va fi jupuit de viu și aruncat într-un șanț. 

Scriitor și fost deținut politic, domnul Alexandru Mihalcea (foto sus) a analizat, într-un interviu oferit în exclusivitate pentru Podul.ro, excesele săvârșite de NKVD în Spania: 

În Spania s-a petrecut ultima tentativă de bolșevizare a unui stat european înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial și de Pactul Ribbentrop-Molotov. 

Stalin a pus mâna pe 510 tone de aur, Tezaurul Spaniol (adăugat Tezaurului Român), gaj pentru achitarea armamentului declarat public ”dar” pentru poporul revoluționar spaniol și a transformat statul iberic într-o colonie sovietică.

Pentru mai multe amănunte, CITIȚI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tezaurul-spaniol-furat-de-comunisti-si-dus-pe-drum-fara-intoarcere-la-moscova-in-timpul-razboiului-civil.

Lumea de astăzi știe că Franco a fost dictator, însă ar fi ridicol să-l compari cu dictatori sângeroși de tipul StalinMaoPol PotHitler. În realitate, Franco a salvat Spania de o dictatură comunistă distrugătoare, contagioasă pentru vecini. 

Iată un episod care merită relatat deoarece e ilustrativ pentru ferocitatea unor adepți ai bolșevismului, pentru viclenia, capacitatea de mistificare și sadismul lor.

Imagine similară

Foto: Afiş de propagandă comunist spaniol

Pe fundalul guvernării controlate de sovietici și al războiului civil, de-a lungul căruia comuniștii dinamitau biserici, torturau și spânzurau preoți, violau călugărițe, în timp ce execuțiile sumare deveniseră banale, trebuie spus că în paralel mai exista o lume secretă a crimei, la care însă nu participau combatanții de pe front, ci chiar cei mai sadici asasini ai NKVD.

Mai exact, agenții lui Stalin i-au ucis cu bestialitate pe mai mulți social-democrați spanioli, vizându-i și pe anarhiști, dar de fapt ei îi vânau în special pe troțkiști, și au făcut-o cu o ură de-a dreptul patologică la fel ca reacțiile lui Stalin la tot ce avea atingere cu Troțki, dușmanul său de moarte. I-au vânat metodic până au ajuns la Andreu Nin, fost secretar personal la Moscova al lui Troțki și ajuns secretar general al POUM, Partido obrero de unificacion marxista, grupare vizată în vederea nimicirii atât de NKVD-iști cât și de agenții spanioli ai sovieticilor. 

Criminalii lui Stalin îl vor ucide, însă nu oricum, nu expeditiv, cu un glonț în ceafă, ca în hrubele Lubiankăi, ci în chinuri de o cruzime aparte, amintind de practici ale unor călăi asiatici: răpit în iunie 1937, Andreu Nin avea să fie îndelung torturat, sfârșind jupuit de viu și aruncat într-un șanț (operă a bandei controlate de Ernő Gerő, viitorul dictator comunist maghiar). 

Însă eliminarea fizică nu a fost de ajuns, trebuia să i se batjocorească memoria și să i se aplice și lui Troțki o lovitură. Unul dintre asasinii care au supervizat operațiunea – tenebrosul agent ”Orlov” – avea să scrie un așa-zis pamflet anti-troțkist pe care l-a publicat sub semnătura lui Nin, ca să se creadă că acesta își va fi schimbat tabăra.

Interesant e că și Bella Kun, perdant în tentativa inspirată de Lenin de a bolșeviza Ungaria de unde a fost alungat cu șuturi în fund de Armata Română, a fost trimis să activeze în Spania republicană.

De reținut, așadar, că NKVD și Cominternul transformaseră Spania într-un soi de colonie supusă celei mai nerușinate subversiuni sovietice, teritoriu care colcăia la propriu de specialiști ai luptei în clandestinitate cum erau Orlov (Feldbin), Eitingon sau Sudoplatov.

Asta a generat o explozie de asasinate politice și de răfuieli sângeroase cu adversarii. De altfel, în Spania au luat Eitingon și Sudoplatov, oamenii lui Beria, legătura cu Ramon Mercader, tânărul comunist care peste doar patru ani avea să-i crape cu un piolet țeasta lui Troțki. 

Emisarii NKVD au racolat și o serie de lumpeni asasini plătiți, cum aveau să facă peste nouă ani în România. Excesele au fost terifiante în Spania. Delațiunile atinseseră paroxismul, fiindcă în tabăra adepților bolșevicilor fiecare spiona și turna pe fiecare, lucru care se întâmpla și în brigăzile internaționale. 

Când niște antifasciști au fost prinși că-l numeau pe Stalin ”dictator”, scandalizați, comisarii i-au pedepsit cu strășnicie pentru a-i da drept exemplu: le-au poruncit unor șuți și cuțitari să-i înghesuie pe ”trădători”, legați fedeleș în pielea goală, în gropi pline cu cadavre în putrefacție. Această scenă s-a consumat în lagărul de la Santa Ursula, pe care nu degeaba cunoscătorii l-au supranumit ”Micul Dachau”. 

O acțiune specială inclusă prioritar într-un plan larg, urmărit consecvent, de luptă împotriva bisericii, îi are ca protagoniști tot pe călăii din poliția secretă.

Iată un episod asemeni multor altora: ”revoluționarii” au năvălit într-o mănăstire și i-au supus pe unii călugări unui chin special: le-au băgat în ureche niște tuburi de exploziv cu fitil, victimele fiind imobilizate în prealabil”.

Foto: Un exemplu de barbarie comunistă -“Execuția” lui Isus. În data de 7 aug. 1936, un grup de 6+2 milițieni republicani, aliniați în chip de pluton de execuție, au deschis focul asupra statuiei lui Isus de pe turla monumentului de pe Dealul Îngerilor (Monumento al Sa-grado Corazón, Cerro de los Angeles) de lângă Madrid.

vedem însa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov, unul dintre personajele de frunte aflate la conducerea NKVD-ului sovietic (poliția politică):

Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comuniștii spanioli.”

Știrea fusese raportata lui Stalin și lui Viaceslav Molotov (președintele Consiliului Comisarilor Poporului) care l-a presat pe Beria sa deschida o ancheta)… declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73);

Sudoplatov continua relatând cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor &ETH) constatand ca nu lipsea nimic.

Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniolă, și descărcat la Odessa…

Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”

Stalin afirmase ca “revoluția din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.

Spaniolii credinciosi țării lor și cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.

 Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.

 Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. În acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revoluția (considerati de stalinistii imbatraniți in crima si minciuna drept “idioți utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta un act de legitimare a normalitatii.

Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.

04/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin, numai că el a aflat de revoluţia din Rusia abia după o săptămână, din ziarele elveţiene…

 

 

 Motto:

„… ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce se discută astăzi în „cercurile elitiste”, poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”

 

Acad. Nicolae Dabija

 

 

 

Lenin

Un geniu monstruos

Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin.

Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Mare Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, când se afla la Zurich. Ajungând acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! (în cartea lui Volkogonov, pag. 138).

Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia, al carei  părinte  s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea țara-rivală paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană.

I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă „foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu aceşti bani se putea face un război, dar mite o revoluţie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul „Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de oameni.

În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front în 1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V. I. Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui.

Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic.

Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere.

Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism.

Generalul Erich von Gudendorff, şeful Statului Major German avea să scrie:

„Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”.

După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor.

România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile lor.

Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătraţi.

Lev Troţki (Leiba Bronstein, născut la Telenești)

Conform păcii de la Brest – Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul agricol, 89 la sută din minele de cărbune.

Buharin, care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la Moscova.

Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată indemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”.

Cetăţenii ruşi se întrebau, nedumeriţi: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de luptă?!”

Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate.

Dar în curând Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.

Lenin ne mai era prezentat de biografii săi drept model de democraţie.

În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu, preîntâmpinat de încercarea bolşevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmând că „în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean.”

După 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstraţie, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, şeful CEKA, Lenin ordonase ca participanţii să fie sau arestaţi, sau împuşcaţi pe loc.

„Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitura de palat, în ea „n-a existat nici măcar un singur rănit”.

În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192).

 

 

 

 

 

A fost o trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. „Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov.

A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat.

Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: Я русский бы выучил тoлькo за то, что им разговаривал Ленин» – Aş învăţa numai Rusă pentru ceea ce Lenin a vorbit ”), Lenin îi ura pe ruşi.

Aşa zisa «revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus. Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.

Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfârşitul lui 1917 – 475 erau nerusi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

  1. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată, nu avea încredere în ruşi. După revoluţie recomanda „sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”

Într-o discuţie cu L. Troţki, Lenin a spus: „Ruşii sunt prea blânzi, aş putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcţii importante (în cartea lui D. Volkogonov, pag. 293). Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: „idioţii de ruşi”.

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: „Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sânge evreiesc”.

Aşa se explică ascensiunea ameţitoare a basarabenilor Mihail Frunze (ministru de război al URSS între 26 ianuarie şi 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului militar Kiev şi Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, şef al Direcţiei principale de artilerie a Armatei Roşii ș.a. la cârma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind şi faptul că nu erau ruși.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Există ordine de spânzurare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.

La sugestia lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează: „Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb – gardiste să fie împuşcaţi”. Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de „duşman al poporului”.

Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-URSS.

Teroarea de stat declanşată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămână la putere cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei tuturor cetăţenilor statului pe care şi-l dorea al său şi dincolo de moarte. El, după mărturiile celora care l-au cunoscut, „acţiona şi ca anchetator, şi ca procuror şi judecător”. Lenin recunoştea o singură clasă – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea. Despre ultima a spus că „planul de strângere a grânelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dând „preţioasa indicaţie: „Spânzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”.

Sau: „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni” (p. 304). La indicaţia lui, participanţii răscoalei ţărăneşti din regiunea Tambov au fost ucişi în august 1921 cu zecile de mii – ţărani, femei, copii, bătrâni neajutoraţi – laolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaţionale.

Intelectualitatea era considerată „parazitară”, preoţimea – „contrarevoluţionară”, burghezia – „ex-popor”, ţărănimea – „sălbatecă”.

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze „revoluţia mondială”.

La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare – pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria:

„Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile. Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României, „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte şi la 12 aprilie şi 18 aprilie 1918, la câteva săptămâni, după ce Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România, Guvernul condus de el protestează, în viziunea lui Lenin, deşi votarea a fost „o manifestare a voinţei poporului”, ea „este în flagrantă contradicţie cu normele dreptului internaţional”, dând indicaţii – caz unic în experienţa diplomatică mondială – să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 preşedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, 

 

românul bulgar, care până la 1918 în zeci de articole şi cuvântări vorbise că Basarabia e pământ românesc, cotropit de Rusia ţaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnând într-un fel şi dorinţa expansionistă a Ucrainei de a ataca şi cuceri România.

 

 

 

În aceeaşi perioadă Grigore Kotovski se lăuda plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele câteva sute de cavalerişti ai săi ca să „elibereze” România de sub călcâiul boierilor şi moşierilor exploatatori (Dicționar enciclopedic, Granat, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, „erou penal și tatăl bandiților”).

 

Lenin, care-şi zicea în anchete că profesia sa ar fi cea de „scriitor” şi care, deci, se considera intelectual, va spune despre toată intelectualitatea rusă: reprezentanţii acesteia „…cred că sunt creierul naţiunii. În realitate, nu sunt creierul, ci dejecţiile ei” (pag. 393). El afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolşevic: „problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”, „un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin jalnic”, despre M. Gorki, că „mai crede în Tătuca Țarul”.

La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone îndepărtate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice – Șaliapin, Bunin, Berdeaiev (Vezi „Sensul Creației” cu prefața de A. Pleşu) , Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.

Partidul a decis şi soarta celor rămaşi: el hotăra cine şi ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine – decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Şi totul se făcea în funcţie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului.

Se mai spunea că V.I.Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. A fost cu Krupskaia

 

 

 

de vreo 2-3 ori pe când se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturiseşte consoarta sa, „mergeam la teatru şi plecam după primul act”. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă până la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă: „Se vor păstra doar câteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori şi cântăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.

Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate.

Lenin îi cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluţie, şeful GPU incluzând în ele toată elita societăţii ruse. Listele conţin: numele a mii de profesori ai instituţiilor superioare de învăţământ, scriitori, artişti, medici, ingineri etc. Toţi aceştia sunt suiţi cu sila în trenuri, vapoare şi expulzaţi din ţară.

Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurând dictatura unui singur partid, cel bolşevic. Tot el creează CEKA, cu puteri nelimitate. CEKA era stat în stat. Indicaţiile erau următoarele: „Dacă vedeţi pe cineva deştept, îmbrăcat cuviincios şi care vorbeşte corect ruseşte –împușcați-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut până nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.

Dar n-a fost om care să-l fi urât cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. I se lăudase bolşevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea „mi-am smuls crucea de la gât şi am aruncat-o în lada de gunoi”. Îi numea pe preoţi „contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la CEKA rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfinţea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”.

Indicaţiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat. El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic: „Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacţionari şi burghezi, cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica: „Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 găseşte de cuviinţă să ceară la şedinţa Biroului Politic „arestarea sinodului şi a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon e arestat şi va muri în curând pentru că el „şi banda lui se opun făţiş preluării bunurilor bisericeşti”. Sunt confiscate raclele sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări. Din 1918 până în 1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci de mii de clerici şi laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai funcţionau 11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.

Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mânăstiri. În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.

Ţara avea nevoie de altă religie şi de alţi dumnezei. Religie nouă, în concepţia lui Lenin, urma să fie ideea comunist-bolșevică, iar noul dumnezeu era gata să devină chiar el, paranoicul din Simbirsk.

Se susţine, fals, că Lenin era de o „modestie legendară”. Dar încă în timpul vieţii sale, atât el, cât şi confraţii săi de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau oraşe cu numele lor, îşi ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărţi despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei s-au mutat în apartamentele ţarilor din Kremlin, îşi editau operele complete (unele nescrise) etc.

În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De menţionat faptul că „modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze.

Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălţarea „a cincizeci de monumente închinate activităţii revoluţionare”.

 

 

 

Pentru că ridicarea statuilor noilor lideri întârzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski:

„Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi şi monumente şi sunt profund indignat. Te admonestez pentru neglijenţa dumitale criminală. Să-mi trimiţi de urgenţă lista vinovaţilor pentru a fi trimişi în judecată. Ruşine sabotorilor şi tâlharilor”. Vreo duzină de activişti, sculptori, pictori, arhitecţi „sabotori”, care întârziaseră să-i înalţe statui au fost împuşcaţi.

Pe urmă a mers totul mai bine: de „modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” – I. V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din URSS să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. În 1990 în fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atâţia bani câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinţe – pentru aproape un sfert de ţară.

Tot ce-a spus Lenin era minciună sfruntată. La 1 mai 1919 a declarat în faţa mulţimii adunate în Piaţa Roșie: „Cei mai mulţi dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveţi treizeci-treizeci şi cinci de ani veţi vedea înflorind comunismul”.

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: „Generaţia care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hruşciov avea să ne fixeze şi el o dată pentru venirea comunismului pe pământ: 1981. Voronin ne zice, că dacă-l lăsăm să conducă țara încă 50 de ani, ne va arăta şi dânsul cum arată comunismul. Baliverne ca toate balivernele! Or, comuniştii ştiu doar să mintă convingător.

Lenin a murit acum 80 de ani. Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecinţă a unui sifilis netratat în tinereţea „revoluţionară”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluţionari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câţiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual şi în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin: „Te pup pe tine şi fundul tău marxist” )

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg menţiona cu ironie: „E de ajuns să te uiţi la Krupskaia, ca să-ţi dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a şi căsătorit cu Krupskaia, tocmai pentru că semăna leit cu un bărbat mătăhălos?!

Savanţii sovietici au creat după moartea lui Lenin un Institut special care să-i studieze creierul. (Institutul „Creierului lui V.I.Lenin”, condus de Vogt), deşi creierul la moartea lui în urma bolii era „cât o nucă”. Şi nu prea era ce studia.

Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se ştie că V. I. Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers. Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme să vorbească. În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte. Iată cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reuşise să le însuşească după luni de trudă: „celulă” (de închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitor”, „popor” şi „revoluţie”.

„Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comuniştii. Atâta timp cât faptele unui degenerat vor fi „vii” şi luate drept modele, cât schizofreniile lui politice vor continua să fie călăuze pentru nişte indivizi, care cred că omul poate fi fericit numai într-o cazarmă, iar marile lui crime vor fi calificate drept „merite în fața istoriei”, pentru că „orice crimă în numele revoluţiei este morală”, (citat din V.I.Lenin), atâta timp cât dintr-un om avid de sânge se va face un sfânt infailibil, o icoană la care să se închine generaţii, această orbire evidentă nu poate fi decât o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Iar comuniştii de azi, care se consideră continuatorii lui Lenin, ar trebui să poarte deopotrivă răspundere şi pentru crimele lui. Care sunt enorme.

Revoluţiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omenească: cei care n-au vor să aibă ca şi cei care au, dar fără să muncească. Dacă ar fi să rezumăm vastele învăţături ale lui Lenin, acestea ar fi câteva:

Dacă doreşti să ai ceva – ucide-l pe cel care are acel ceva şi acel ceva va fi al tău!

În numele viitorului luminos – să împuşcăm zece, o sută de milioane de oameni, „să nu ne oprim indiferent de numărul morţilor” (Lenin), chiar dacă nu vor rămâne decât câteva sute de mii, care merită cu adevărat să fie fericite.

„Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând interesele maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, şi conduceţi-l în numele lui, fără să mai consultaţi poporul!

Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de un comunist este morală, şi orice ticălos dacă-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919:

„Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate!”). Într-o discuţie cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticăloşi a bolşevicilor: „Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere în Rusia anului 1917 a însemnat un blestem pentru această ţară şi pentru ţările peste care acest vast imperiu s-a lăţit sau a venit în atingere. El a aruncat dezvoltarea acestei ţări, dar şi a ţărilor cărora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o sută de ani înapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil.

Cât unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiţi vreodată, iar noi îi vom şi crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de istoria însăşi.

 

 

 

Foto: Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, comună Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova), este scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei Române din 2003.

09/01/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Mitul sângeros al Revoluției din Octombrie 1917

Admiratorii lui Lenin și ai socialismului real, și mai sunt încă prea mulți sub Soarele lui Satan, nu vor fi dezamăgiți. De acum înainte trebuie să fii brutal.

În secolul XXI nu mai avem timp de pierdut, dacă vrem să se termine cu minciunile ucigașe ale secolului precedent.

Deoarece odată cu afirmarea marilor mijloace media de masă, radioul, cinematografia, televiziunea și acum Web-ul, rețelele,de-a lungul ultimei sute de ani istoria a fost rescrisă pentru vecie, pentru a se încrusta în spirite o infernală mitologie în slujba ideologiilor dominante, doar în aparență concurente : comunismul și liberalismul ultra.

Putem de asemenea să afirmăm că ”în interiorul Matricei, ne scăldăm în lichidul amniotic al minciunii”…

Aceste minciuni care ne-au făcut atâta rău”, spusese cu luciditate învingătorul de la Verdun atunci când s-a deschis marele bal diabolic, care a fost al Doilea Război Mondial.

Să începem, pentru a defrișa terenul, răsturnând câteva idei de-a gata. Să observăm, așa cum remarcă atât de bine Michel Heller, istoric ce a studiat comunismul (născut, conform Wikipedia, în 1922, într-o familie de muncitori evrei de la Moscova) în deschiderea cărții sale 70 de ani care au zguduit lumea (1987) că minciuna extensivă a fost principala metodă de lucru a istoricilor sovietici (dar nu numai), așa că se recomandă celor care vor să străbată această Niagara a dezinformării, mai întâi să își tragă bine suflarea…

În ce privește minciuna prin omisiune sau prin complezență vinovată, aceasta a fi fost, în Occident, apanajul profesioniștilor în confecționarea de mituri, al istoricilor, al jurnaliștilor, al scriitorilor disperați să aibă un public, al demagogilor și propagandiștilor[1].

În fine, pentru cel care se apleacă asupra umbrelor trecutului, este remarcabil să vadă hăul ce desparte istoria așa cum a fost cu adevărat de relatările legendare, care, de-a lungul timpului, au rezultat din ea.

Mitologie care, este adevărat, se grefează pe o concepție foarte veche despre lume, ca să nu spunem arhaică (mereu înfloritoare în mințile seci al oamenilor de azi), chiar prelogică (religioasă), impregnată de visare și de nostalgia unei Epoci de Aur.

Or, dacă vrem să evităm să recădem în aceeași rătăcire – adică războiul, civil sau internațional, totalitarism, masacre de masă – care însoțesc toate încercările de reîntoarcere la acest Eden primitiv, am avea tot interesul de a cunoaște, pentru a le dejuca capcanele, mecanismele gândirii colective și manipulările care ne-au condus prea adeseori în istoria recentă pe drumul către abis.

Câteva teze prea puțin ortodoxe

  • Mai întâi, în Rusia nu a fost o revoluție, ci o lovitură de stat, bolșevicii punând mâna pe o putere ce zăcea pe marginea drumului din cauza neputinței social-democraților menșevici. Crucișătorul ”Aurora” trage cu ghiulele oarbe asupra Palatului de Iarnă, înainte ca vreo sută de oameni să pună mâna pe el și, în interior, pe sediul guvernului menșevic. Nici o legătură, deci, cu imaginile grandioase și exaltante din filmul lui Eisenstein, marele precursor al magicienilor hollywoodieni ai imaginarului. Ceea ce a fost posibil pentru că bolșevicii (majoritari în cadrul partidului social-democrat) constituiau, cu cele câteva sute sau mii de oameni, un grup omogen, sudat etnic, de revoluționari profesioniști[2].

  • Această omogenitate etnică care a dat forță bolșevicilor este astăzi cu totul trecută sub tăcere….începând cu Michel Heller, autorul nostru de referință, care nu ezită, însă, în a-i acuza pe colegii istorici că ar practica minciuna în mod sistemic. De fapt, acest ”mare secret”[3]nu e de fapt un secret, este secretul lui Polichinelle, deoarece din prima zi s-a zis totul despre natura puterii leniniste, și asta de către o mulțime de martori credibili și de istorici serioși, dar puțin sau deloc cunoscuți publicului. Mai târziu, lovitura de stat a devenit, mutatis mutandis, o ”revoluție”, iar actorii ei au devenit ruși ca toată lumea, nemaifiind acei indivizi proveniți din comunități nonslave și de religie neortodoxă.

  • Scopul acestei preluări a puterii în Rusia nu a fost niciodată să elibereze clasele muncitoare ruse, de țărani și muncitori, ci să aprindă, să dea startul revoluției mondiale. De altfel Lenin, întors tardiv în Rusia, în aprilie, după Revoluția Menșevică din februarie, nu credea într-o revoluție în Rusia.

  • Lenin nu este deloc vreun teoretician al socialismului, contrar opiniei generale. El credea că socialismul se va instaura prin rețete simple, rețete de bucătăreasă, odată ce se va încheia preluarea puterii. Că toți, mânați de același elan, vor contribui mai mult sau mai puțin spontan. Că țăranii își vor deschide podurile pline de grâu pentru a-i hrăni pe muncitorii care vor lucra cu mare tragere de inimă pentru prosperitatea comună. Faptele au dărâmat rapid acest pronostic idilic, și totuși e dificil să îi taxăm pe Lenin cu banda sa ca dând dovadă de naivitate…

  • Lenin nu este în fapt doar un strateg machiavelic al preluării puterii și al perenizării acesteia prin violența ce moșește istoria (cf. Marx și Sorel[4])și, prin urmare, cu Robespierre și Neceaev, un practician al terorii ca mijloc de a păstra frâiele puterii.

  • Marea contribuție la istorie a lui Lenin a fost, deci, sub acoperirea clădirii socialismului (expresie lipsită de sens, un concept logomahic, pentru că Lenin nu a construit nimic, ci a distrus din plin), altfel spus, teoretizarea, inventarea și construirea statului totalitar. Avem în fapt o serie de păpuși rusești goale pe dinăuntru până la nucleul central: sovietele, Partidul, Comitetul central și Prezidiumul Sovietului Suprem coafat de către Biroul Politic, și acesta la rândul lui condus de Lenin și urmașii lui… Iată la ce se rezumă construirea socialismului, la o piramidă a puterilor executive supuse unei singure voințe de fier.

  • E vorba, deci, de reconstrucția, într-un mod inedit, a autocrației țariste, dar cu generalizarea servituții și crearea unei noi aristocrații,  Această schemă este valabilă și azi, spre exemplu în versiunea hibridă, liberalistă, din China populară, pentru că la Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist, președintele Xi a devenit, la 24 octombrie 2017, în urma lui Mao Tse Tung, un nou Împărat celest ce concentrează toate puterile în mâinile sale, după modelul lui Iosif Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev sau Andropov.

  • Societatea totalitară, ale cărei baze au fost puse de Lenin – societate care se vrea și se pretinde a fi egalitară – este în realitate o societate de caste cu aleși de drept divin, cu privilegiați, cu bogătani, cu paria și sub-oameni despuiați de orice drept, chiar de drepturi elementare, … cu excepția dreptului de a participa la edificarea socialismului în scăldătoarea pedagogică a Nordului siberian.

  • Din punct de vedere psihologic, Lenin nu cunoaște nici o barieră morală, este un mic nobil Kalmuk cu ascendență evreiască dinspre bunica maternă. Una dintre sursele lui de inspirație a fost ”Catehismul revoluționar” (1868) al nihilistului Serghei Neceaev și al anarhistului Mihail Bakunin, pentru care doar scopul de atins contează, nemaicontând mijloacele pentru a-l atinge, începând cu violența fără limită… De-a lungul carierei sale, Lenin va fi pe rând fals meșter monetar, șef de bandă teroristă (dar aici e vorba, desigur, de un calificativ ce ține de morala burgheză), agent dublu atunci când acceptă să-și trădeze țara în folosul Reichului german[5].

  • Deși noțiunea de trădare nu are nici un sens pentru el![6]Să mai adăugăm că morala sa va fi, în același fel, cea a americano-cehoaicei Madeleine Albright, secretar de stat în mandatul președintelui Bill Clinton (1997/201), cea care considera că pierderile umane legate de embargo-ul impus Irakului după primul Război din Golf din februarie 1991 (o jumătate de million de copii, după rapoartele UNICEF), cea care credea, fără emoție, că acela era ”prețul de plătit”[7]!

 

Contextul loviturii din Octombrie

 

Contrar prejudecății curente, Rusia nu era în epoca aceea un stat regresiv, subdezvoltat sau stagnant. Dimpotrivă, ea cunoștea ”o dezvoltare economică fără precedent” (conform economistului Edmond Théry în mai 1913). În această țară încă esențialmente rurală pentru 160 de milioane de suflete, o lege a făcut, în 1908, obligatoriu învățământul primar.

Aplicarea acestei măsuri (din păcate înghețată de lovitura de stat) nu va fi dusă la bun sfârșit decât în 1930, adică la nouă ani după sfârșitul războiului civil. În 1915, 51% dintre copiii cu vârste între 8 și 11 ani sunt școlarizați, iar 68% dintre cei chemați la serviciul militar sunt alfabetizați.

În 1905, în preajma înfrângerii în fața Japoniei și a tentativei de revoluție (în care Trotski și Parvus, alias Israël Lazarevitch Gelfand – teoreticianul revoluției permanente – joacă un rol major), imperiul devine o cvasi-monarhie constituțională dotată cu o adunare, Duma, în care sunt reprezentate toate tendințele și toate partidele, fără excepție.

În 1906, Piotr Stolîpin, președinte al consiliului, dă țăranilor posibilitatea de a achiziționa parcela din pământul comunal (mir) pe care o aveau în exploatare.

La sfârșitul lui 1912, datorită acestei reforme agrare(care a urmat abolirii șerbiei în martie 1861 la inițiativa lui Alexandru II… asasinat zece ani mai târziu, în 1881), țăranii dobândesc dreptul de a răscumpăra două treimi din pământurile cultivate. Adică 22 milioane de hectare și un million de exploatații individuale…”Dacă această reformă ar fi fost finalizată – va spune Trotski–proletariatul nu ar mai fi ajuns niciodată la putere în 1917”.

Stolîpin va fi asasinat în septembrie 1911 de către un social-revoluționar evreu (Wiki), informator de poliție, agent dublu și instigator[8].

Să mai subliniem că mirul și șerbia agrară vor fi repuse în vigoare de regimul comunist sub numele de kolhoz. Iar când Lenin ridică țărănimea promițându-i ”pământul”, această proprietare este în mod evident destinată mirului, și niciodată individului. Stalin va instaura în anii treizeci șerbia muncitorească.

Revoluția din martie 1917, în contextul înfricoșător al războiului, a venit atunci când nimeni nu mai credea. Social-democrații și social-revoluționarii agrarieni nu considerau că se întrunesc condițiile pentru revoluție. Doar un concurs de împrejurări – prăbușirea puterii ca un castel din cărți de joc – îi va conduce pe menșevici la putere. Fiind în exil la Zürich, Lenin este cel mai sceptic, el crede că revoluția este posibilă în Suedia… sau în Elveția[9].

La 2 martie țarul Nicolae II abdică în favoarea unchiului său, care se eschivează. La 16 martie Duma creează un Comitet provizoriu pentru ”restabilirea ordinii guvernamentale și publice”, care dă naștere Republicii democratice ruse.

În toamnă, vidul și neputința puterii sunt evidente. Lovitura de stat care răstoarnă republica menșevică intervine în noaptea dinspre 25 spre 26 octombrie 1917.

Lovitura din Octombrie

La 3 aprilie, Lenin, după ce negociase cu Berlinul(mai ales prin intermediul lui Parvus), s-a îmbarcat într-un tren german care avea să-l ducă la porțile Rusiei. Ajunge la 16 aprilie la Petrograd, însoțit de vreo patruzeci de revoluționari de profesie.

Prețul pentru ajutorul german este retragerea Rusiei din război, ceea ce, ușurând situația Germaniei pe frontul de Est, îi va permite să-și concentreze forțele la Vest împotriva Aliaților.

Avea să vină pacea separată de la Brest-Litovsk, căreia Trotski, care participă la negocierea acestei ”păci rușinoase” (avea să spună Lenin), i se opusese într-o primă instanță. Social-democratul Trotski (care nu aparține facțiunii bolșevice),nu avea să prindă trenul revoluției în marș decât în luna mai, de la New York… având în buzunar fonduri de la bancherul filantrop Jacob Schiff (un Soros din acea vreme, care finanțase războiul ruso-japonez în favoarea taberei nipone).

Este însoțit de vreo sută de coreligionari scoși din văgăunile Brooklyn-ului. Majoritatea lor nu vorbeau rusa, dar au devenit cadre revoluționare ocupând posturi de comisari în sectoarele sensibile ale noii administrații.

La sosirea în Rusia, în aprilie, Lenin și tovarășii lansează de îndată (cu aur de pe Wilhelmstrasse) publicarea a 17 titluri de presă cu un tiraj zilnic de 320 000 exemplare.

Presă care difuzează sloganurile ce vor fi fermentul pentru războiul civil : Pământ și pace sau Jefuiți ceea ce a fost jefuit… Nu mai există nici o îndoială cu privire la realitatea finanțării germane a lui Lenin, după deschiderea arhivelor germane din această perioadă în 1945. O dovadă printre altele că Lenin știa să se descurce în orice fel, cu un cinism exemplar …În iulie, pe 3, garnizoana de la Petrograd, care se temea că va fi trimisă pe front, s-a revoltat. A doua zi i se alătură zece mii de marinari de la Cronstadt (aceiași pe care Lenin îi va masacra cu familii cu tot în martie 1921 pentru că cereau revenirea la democrație).

Dar sovietul de la Petrograd dă o lovitură mișcării, făcând publice mai multe documente care dovedeau conivența lui Lenin cu Reichul german și finanțarea bolșevicilor cu aurul acestuia din urmă.

Prudent, Lenin se refugiază în Finlanda și nu se întoarce decât la sfârșitul lui septembrie, atunci când polemica se calmase.

Încheierea finală a acestei preluări a puterii de către o organizație teroristă va surveni în noaptea dinspre 5 spre 6 ianuarie 1918, cu mascarada de Adunare constituantă….care nu va fi trăit decât pentru a fi desființată de marinarii grăbiți să-și regăsească garnizoana.

Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin

Lenin este un pragmatic străin de orice morală zisă burgheză. Este un amoralist radical în sensul propriu, un om care nu avea limite ale cruzimii sale cinice. Sigura lui morală era eficiența, el este în sensul literal un anomoios, fără credință și fără lege. Nu are decât un scop, Revoluția mondială. Nu-și face cu adevărat griji pentru Rusia, deoarece cucerirea puterii la Petrograd nu este decât o trambulină pentru internaționalizarea comunismului. Pentru asta, va convoca la Moscova, la 2 martie 1919, în plin război civil, Internaționala a III-a, numită și Komintern.

Ea se va reuni începând cu anul următor în Azerbaidjan, la Baku, având ca scop să aprindă scânteia și printre popoarele Asiei: Iran, Afganistan, India, China…

În fapt, Lenin, contrar a ceea ce ar putea lăsa să se presupună mitul său, nu este un teoretician care vine în continuarea gândirii lui Karl Marx. El se gândește exclusiv la condițiile trecerii de la teoria la practica revoluționară. Este un organizator și un orchestrator.          

  În 1902, publica un opuscul ”Ce e de făcut?”, prin care se delimita net de doctrina marxistă care considera comunismul ca un punct final al luptelor muncitorești.

Într-o perspectivă voluntaristă, Lenin nu crede că revoluția e posibilă decât condusă de o avangardă de revoluționari profesioniști (o idee extrasă din Catehismul lui Neceaev[10]care vorbește despre sectă și de inițiați).

Aceștia își vor întemeia acțiunea pe teroarea de stat. Deoarece Lenin, și încă și mai mult, Trotski, sunt a priori și exclusiv teoreticieni și practicieni ai ”dictaturii proletariatului”, vocabulă care semnifică guvernarea maselor prin teroare.

Amândoi consideră că nimic, absolut nimic nu are valoare decât dacă servește revoluției. Act fondator care, ca printr-o atingere de baghetă magică, trebuie să instaureze socialismul…. această entitate abstractă pe care nu a văzut-o nimeni niciodată (sau a fost văzută din perspectiva penuriei, a foametei și a lagărelor de reeducare), acest idol hidos care zdrobește oamenii, trup și suflet. Credo-ul său se numește Distrugere.

Întreaga gândire și activitate a lui Lenin sunt îndreptate doar către preluarea puterii și consolidarea ei : cum să instaureze și să mențină dictatura proletariatului pe care o imaginase Marx?

Când teoretizează, Lenin o face apropo de comunismul de război, de teroarea de stat, de partidul unic, apoi de structurile ce duc la instaurarea, exercitarea și perenizarea unei puteri strict monocefale.

Soluția e simplă: e nevoie de o putere omogenă, exclusiv bolșevică, exercitând ad libitum, pentru a avea mâinile libere, teroarea politică.

Dacă dictatura proletariatului, concept operațional marxist, este înscrisă de la început în programul partidului social-democrat, Lenin face din ea alfa și omega credo-ului său politic…astfel, dictatura ”este o putere pe care nimic nu o limitează, pe care nici o lege [morală], nici o regulă nu o împiedică și care se sprijină direct pe constrângere”.

Dar prin ce oare se confundă exercițiul unei puteri absolute a unui iluminat cu inaccesibila utopie a socialismului?

În mai puțin de trei ani Lenin va reinventa mai întâi autocrația imperială (pentru sine și în cadrul regimului nemilos care se revendica, în mod paradoxal, de la dragostea față de omenire), apoi în martie 1921 va reinventa capitalismul originar odată cu Noua Politică Economică.

Pe această bază, Stalin va reveni rapid la primele apucături, iar construirea socialismului va însemna pentru el consolidarea continuă a arhitecturii acestui regim totalitar în esența lui.

Un regim monolitic, ale cărui baze au fost puse personal de către Lenin și care va rămâne neschimbat de la începutul până la sfârșitul imperiului sovietic, adică până la alegerea lui Gorbaciov în martie 1985 în funcția de Secretar general al PCUS.

II

Teroarea – pilon al puterii de stat

Trebuie să insistă, deoarece ideea respectivă, în marea ei simplitate, poate părea deplasată: singura contribuție a lui Lenin la edificarea socialismului real  (pe care nimeni nu l-a văzut vreodată[11])a fost exclusiv faptul că a pus bazele societății totalitare … La două zile după lovitura de stat, Lenin suprimă prin decret libertatea presei și instituie organele dictaturii proletare.

Pentru început, la 7 decembrie 1917, prin Vecheka, Comisia extraordinară panrusă pentru reprimarea contra-revoluției și a sabotajului. Îi va atribui conducerea polonezului Felix Dzerjinski.

În decembrie 1917 încă nu se pune problema unui război civil, dar nimic nu este lăsat deoparte când e vorba de a zdrobi sau de a preveni orice tentativă de nesupunere față de noua ordine bolșevică[12].

Asasinarea, la 30 august 1918 a președintelui CEKA de la Petrograd, Moïsseï Uritski[13],apoi, în aceeași zi, tentativa (cu ocazia vizitării unei uzine), de ucidere a Lenin, de către Dora Kaplan, o social-revoluționară, vor accelera instaurarea statului terorist.

De la anunțarea acestor atentate, sunt masacrați vreo 1800 de ”ostatici ai burgheziei” între 31 august și 4 septembrie de către CEKA, în închisorile de la Petrograd și Cronstadt.

Aceste două atentate împotriva conducătorilor bolșevici vor servi ca pretext sau declanșatori pentru instituționalizarea terorii de masă și promulgarea decretului ”Despre teroarea roșie”, datând din 5 septembrie 1918.

Acest text vizând să ”izoleze dușmanii de clasă ai Republicii sovietice în lagăre de concentrare și să împuște pe loc orice individ implicat în organizații ale Gărzilor Albe, în insurecții sau răscoale”.

Pornind de aici, recurgerea la teroarea sistemică va deveni un element structural al afirmării și consolidării puterii noii clase conducătoare.

Misiunile ei principale sunt: confiscările, expulzările, retragerea tichetelor de hrană, publicarea de liste de dușmani ai poporului, execuțiile sumare asupra tuturor suspecților și deportările…

Pentru că debușeul natural al CEKA îl constituie taberele de muncă forțată care anunță ceea ce sub Stalin va deveni Arhipelagul gulagului în regiunea septentrională Kolîma.

Deportări care nu aveau nimic în comun cu cele pe care le-au cunoscut Lenin și Trotski, un fel de constrângeri la domiciliu în timpul cărora revoluționarii noștri s-au dedat din plin plăcerilor vânătorii[14].

Ultimii ani ai țarismului nu au fost, desigur, ceea ce au făcut din el și au zis despre el dușmanii lui. Era un regim binevoitor, adeseori de o indulgență vinovată față de teroriștii sanguinari care s-au înmulțit până în 1905 și care, mulți din ei, erau recrutați din rândurile burgheziei sau nobilimii, dar și din păturile cele mai de jos.

Marxiștii au denunțat mereu revoluțiile burgheze (începând cu cea din 1789), dar au existat vreodată alte revoluții decât cele burgheze?[15] Tatăl lui Lenin nu era oare, și el, un funcționar făcut nobil de către țar ?

Ceea ce nu a împiedicat ca fratele mai mare al lui Lenin să fie spânzurat în 1887 pentru că a participat la o conjurație ce țintea la viața suveranului.

Tovarășa lui Lenin, Nadejda Krupskaia, aparținea și ea claselor înstărite, la fel și Trotski, alias Bronstein, al cărui tată era mare proprietar de pământ și neguțător de grâu.

De fapt, revoluția este mereu o afacere a unor burghezi frustrați poate, în orice caz mereu bântuiți de o ambiție devoratoare, fie ea și mascată de o filantropie exaltată.

În noiembrie 1918[16],în timp ce războiul civil începuse efectiv, un text apărut în ziarul ”Teroarea roșie”la 1 noiembrie 1918, semnat Martin Lațis,rezumă destul de bine filosofia lui Lenin în această chestiune:

” Comisia extraordinară nu este nici comisie de anchetă, nici tribunal. Este un organ de luptă, a cărui acțiune se situează pe frontul interior al războiului civil. El nu judecă inamicul: îl lovește. Nu purtăm război împotriva unor persoane anume. Exterminăm burghezia ca clasă. Nu căutați, la anchetă, documente și probe referitoare la ce anume a făcut acuzatul, cu vorba sau cu fapta, împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o puneți este cărei clase îi aparține, ce origine, ce educație, ce instrucție și ce profesie are. Sunt întrebări decisive pentru soarta lui. Iată semnificația și esența Terorii roșii.”

Lista celor împușcați și executați a fost publicată în jurnalul săptămânal al CEKA, și așa s-a stabilit că 1,7 milioane de dușmani ai revoluției au fost expediați ad patres între 1918 și 1919, mai ales țărani…. și muncitori a căror unică crimă consta în a fi cerut rații de hrană similare cu cele ale Armatei Roșii. Lenin cere personal executarea masivă a greviștilor pentru ”sabotare”.

Rapoartele oficiale din mai 1922 menționează că 1 695 904 de persoane au fost eliminate din ianuarie 1921 până în aprilie 1922. Estimările oficiale și istoricii care aplică corectitudinea politică, ca în toate cazurile de acest fel, indică un total de 140 000 de victime ale Terorii Roșii!

Mai 1922, războiul civil fusese înăbușit, Lenin modifică cu propria mână un proiect al noului Cod penal pentru a face din teroare unul din pilonii comunismului[17]. Teroare, căreia îi motivează ”esența și justificarea”… ”punându-le(acestora)bazele și legalizându-le în principiul lor”. 

Deoarece este important ”să se extindă pedeapsa cu moartea la toate activitățile menșevice [social-democrate] și socialist-revoluționare”. Revoluția permanentă (un concept vulgarizat de Parvus, mentorul lui Trotski), este, prin urmare, în interiorul teritoriului supus arbitrariului bolșevic – faptele vorbesc de la sine –, războiul perpetuu și fără limite al Partidului împotriva societății civile… încercată fără oprire de toți demonii reacțiunii!

Comunismul în acțiune

La 10 octombrie 1917, Lenin care vine din Finlanda unde se pusese la adăpost, participă la reuniunea Comitetului central, care decide cu privire la lovitura de stat, ce trebuia să aibă loc în ziua de 21 luna curentă.

Avea să fie ziua în care Comitetul militar revoluționar va da ordin ca forțele armate să i se subordoneze exclusiv: nu vor exista (contrar legendei cosmetizate și imaginilor de propagandă a posteriori) lupte eroice împotriva unui dușman încrâncenat. Congresul Sovietelor instaurează o dată în plus un ”guvern provizoriu al muncitorilor și țăranilor”. Cuvinte care se vor dovedi curând deșarte și chiar mai rău, mincinoase.

La 24 ianuarie lui Lenin îi e greu să creadă în propria victorie, el se extaziază fără falsă rușine în fața ”minunii” care a făcut să depășească cu cinci zile durata de viață a Comunei de la Paris!

Rămâne faptul că – și este convins de asta – lovitura de stat din Octombrie este scânteia care va aprinde incendiul revoluției mondiale… la fel și în ce-l privește pe Neceaev, pentru care în afară de Partid (Inițiații), poporul nu este decât materialul pentru revoluție, care, în această logică, este sacrificabil[18]… un consumabil, am spune în zilele noastre.

Lovitura din octombrie s-a terminat la 5 ianuarie prin reunirea unei Adunări constituante, care trebuia să fie expresia voinței poporului.

Constituantă curând și pentru totdeauna dizolvată, câteva ore mai târziu, în zorii zilei de 6. Între timp, alegerile prevăzute înainte de lovitura de stat s-au desfășurat la sfârșit de noiembrie : din 36 de milioane de votanți, Lenin și partizanii săi nu au obținut decât 9 milioane, adică mai puțin de un sfert ; social-democrații reformiști – 59,6%.

Mesa roșie e rostită, doar o politică de forță absolută le poate permite lui Lenin și acoliților săi fanatici să se mențină în fruntea țării contrar voinței populare. O necesitate care va permite mascarea falimentului imediat al tuturor pretențiilor bolșevice de a construi socialismul…

Socialismul de război va justifica orice, privațiunile, execuțiile, torturile, eliminarea totală a unor categorii sociale și a unor grupuri etnice în totalitatea lor[19].

Pentru Lenin, comunismul pus în practică se rezumă[20] la rechiziționare și la repartizare. Doar că, iată, țărănimea se va revolta contra rechiziționărilor forțate. Ideologiile au o puternică tendință de a uita principiile fundamentale ale naturii umane, începând cu instinctul de autoconservare.

În mai și iunie 1918,rechiziționarea autoritară a grâului devine ”baza construirii socialismului” (Lenin). Libertatea promisă se face servitute. Și încă una mai dură și mai nemiloasă decât în vremea țarilor. Se declară război celor de la țară.

Mii de jacquerii izbucnesc pe toată întinderea teritoriului în paralel cu revoltele muncitorilor, toate reprimate cu atrocitate de Armata Roșie și sancționate cu masacre și deportări fără cale de întors.

Și asta… până când Lenin o lasă baltă în 1921, își recunoaște eșecul și revine sine diela libera întreprindere și la capitalismul primitiv[21].Atunci când moare în ianuarie 1924, nimeni nu mai vorbește de renunțarea la NEP, Noua economie politică; o va face în schimb Stalin, reluând sclavagismul colectivist de acolo de unde Lenin îl abandonase în 1921, cu trei ani înainte de a muri.

Avea să se producă naționalizarea pământurilor însoțită de răsculăcire, și asta cu prețul unor teribile hecatombe.

Mai ales în Ucraina și în Kuban, unde marea foamete premeditată din 1932 și 1933, faimosul Holodomor, va face mai multe milioane de victime … și va fi pătată în roșu prin practici canibale. O perioadă care s-ar compara cu Marele Salt înainte chinez (1958/1962) și cu cele treizeci de milioane estimate de morți[22].

Comunismul de război

Vedem aici că acest comunism de război – un eufemism – este forma pe care o capătă în 1918 dictatura proletariatului, și că nu este, a priori, răspunsul dat vreunei contra-revoluții albe care se dezvolta efectiv pe solul fertil al revoltelor populare și al respingerii auto-imunitare a bolșevismului.

Lipsurile de toate felurile sunt în mod mecanic declanșate de  interzicerea comerțului privat și de monopolul de stat asupra aprovizionării.

Nu luptele din timpul războiului, nici gerul iernii nu sunt la originea acestor lipsuri, ci politica delirantă, în marș forțat, a unui pretins socialism.

Adică realizarea unei utopii fără conținut precis și operațional, condusă în practică mai întâi împotriva celor pe care trebuia să îi emancipeze și să îi slujească…Și asta spre marea nenorocire a acestora. În mod evident, proletariatul nu a răspuns așteptărilor lui Lenin.

Care îl și disprețuiește, în realitate. În discursul său ”Cum să organizăm întrecerea?” (decembrie 1917), țăranii proprietari sunt asimilați unor ”insecte dăunătoare”, unor ”păduchi”, unor ”paraziți”, unor ”microbi”.

Trebuie, scrie Lenin, ”să epurăm”, ”să curățăm”, ”să purificăm” societatea rusă de ”puricii”, de ”putreziciunile”, de ”paraziții” care o infectează. Și pentru asta orice mijloc e bun[23].

În 1922, la Congresul al XI-lea, cu industria distrusă, cu  uzinele oprite, Lenin va face o amară constatare, și anume că ”proletariatul a dispărut”. Sinistru și suprarealist bilanț pentru profetul mesianic al revoluției proletare.

Dar această constatare nu are nimic dintr-o revelație tardivă : din 1904, imediat după Congresul al II-lea al partidului social-democrat ”în schema leninistă, partidul luase deja locul clasei muncitoare. Organizația partidului se substituie sovietelor și chiar partidului, dictatorul, în fine, înlocuiește Comitetul central.”Comunismul nu este până la urmă decât ”dictatura unui partid piramidal și monolitic, în vârful căruia tronează un singur om, omnipotent și infailibil.”

Or, nu doar că la terminarea teribilei epoci a comunismului de război ”proletariatul a dispărut”, el a fost înlocuit prin dictatura unei camarile de politicieni și de călăi, omogenă etnic, străină de sufletul și de pământul rusesc și sudată de instincte prădătoare.

O nomenclatură care va abuza de întreaga țară până va fi și ea curățată de țarul roșu numit Stalin. Cel care, în urma primului plan cincinal (ratificat în aprilie 1929 prin a XVI-a conferință de partid), va lansa cele mai mari epurări din anii treizeci sub acoperirea luptei de clasă în interiorul partidului. 

Epurări ce vor fi – evident – un fel de a doua revoluție menită să prelungească și să continue construirea statului totalitar (zis socialist) pe bazele puse de Lenin…Și cum construirea comunismului (cea a unui partid totalitar fără altă finalitate decât el însuși și puterea absolută) cere sau presupune, pentru Partid, prin șeful său, o putere absolută și nelimitată, întreaga istorie ne-hollywoodiană și ne-fantasmată a comunismului se va rezuma la realizarea acestui postulat.

Un sistem istoric inedit… Statul totalitar

Recitiți 1984 al lui George Orwell (un socialist pocăit), în 1918 realitatea depășește deja ficțiunea : totul e interzis, controlat după modelul ”despotismului oriental”, pe care îl descrie Karl Wittfogel[24], dar mai metodic, mai implacabil.

În această lume fără clase se va dezvolta totuși, până la extremă, o ierarhizare ce face distincția între paria (reprezentanții fostelor cadre ale națiunii : preoți, burghezi, funcționari, intelectuali, ofițeri, notabili), altfel spus, sub-oameni… Categorii blestemate care trebuie eliminate fizic prin moarte și deportare.

Contrar a ceea ce ne imaginăm în general, Khmerii roșii ai lui Pol Pot nu au inventat nimic și par, privind în urmă, niște mici meseriași în comparație cu măcelul industrial al revoluției bolșevice.

Într-adevăr, prima constituție a RSFSR plasează în vârf proletariatul de esență divină (insistăm: acesta nu există în fapt în afara partidului, care e un ecran în fața aparatului de stat și a diferitelor eșaloane până la vârf),apoi diferitele clase țărănești (proletariat rural, țărani foarte săraci, săraci și mijlocii).

Culacii (proprietari de pământ) erau așezați în sub-grupul lichensty (de la rusescul лишить, a lipsi), adică comercianții, membrii ai clerului ortodox, pe scurt, toți cei care nu trăiesc din munca lor.

Teroarea va constitui în acest cadru epistemologic ”instrumentul unei politici de igienă socială ce viza eliminarea din noua societate în construcție a grupurilor definite ca dușmane”. Sunt astfel sortiți morții sociale sau fizice ”burghezia”, proprietarii funciari și culacii, acești ”țărani exploatatori”, care trebuie ”eliminați” sau de care trebuie să fie ”curățată” societatea rusă[25].

Societatea cu vocație fundamental egalitară este în realitate o societate de caste.

Societatea va fi jupuită, ca o ceapă, strat cu strat, pentru a eradica din ea purtătorii de germeni, de cutume, de tradiții și obiceiuri din vechea societate. Și astfel au fost epurate clase întregi de vârstă[26].

Prețul de plătit pentru a clădi o lume nouă. Din acest unghi, crearea Vecheka chiar a doua zi după preluarea puterii de către bandele organizate bolșevice trebuie privită ca un act de război preventiv îndreptat nu doar împotriva vechilor clase conducătoare (favorabile în majoritate revoluției social-democrate), ci și împotriva națiunii ruse însăși și a popoarelor asociate în cadrul Imperiului.

Vecheka ca ”organ de justiție imediată” este dotată cu puteri nelimitate după imaginea ghidului suprem.

Bilanțul unei puteri nelimitate

Lipsită de unitate, răzlețită, divizată între mai mulți șefi care sunt departe de a deține puterea lui Lenin, contra-revoluția va fi în cele din urmă zdrobită după multe spasme și râuri de sânge.

După Michel Heller, deja citat, ”Albii” au reacționat convențional, ca militari, și nu au înțeles că războiul civil era îmbrăcat cu haine noi, cele ale un război hibrid deopotrivă politic, ideologic și mesianic. Combinația de teroare și promisiunea unui Ierusalim terestru formau un cuplu infernal teribil de eficient.

Pentru a justifica teroarea, foametea, penuria, bolșevicii au știut să inverseze dovada: (inversiune acuzatorie) nu politica leninistă este cauza mizeriei generale, ci albii, reacționarii, complicii tiraniei. Dacă albii practică ocazional teroarea și masacrele, este ceva artizanal, conjunctural, în comparație cu teroarea de stat, sistematică, nemiloasă, metodică. Teroare care nu are nimic local, ci vizează grupuri sociale întregi, chiar țara întreagă și ArmataRoșie însăși, prin intermediul comisarilor politici.

Dar deși victorioși din punct de vedere militar, la 1 martie 1921, marinarii de la Cronstadt, cei care au fost vârful de lance al ”revoluției”, cer realegerea sovietelor, libertatea de expresie, libertatea presei și a întrunirilor, dreptul de a forma sindicate și grupări țărănești, publică un manifest intitulat De ce luptăm:

”Prin Revoluția din Octombrie, clasa muncitorească spera să își obțină eliberarea. Dar rezultatul este o înrobire și mai mare a persoanei umane…partidul comunist nu este apărătorul muncitorilor, așa cum pretinde, interesele lui îi sunt străine, și, odată ajuns la putere, nu se mai gândește decât să o păstreze”.

Adăugăm noi, prin toate mijloacele, și mai ales prin violență atroce.

Revolta de la Cronstadt, declară Lenin la Congresul al X-lea al partidului, ”este cea mai periculoasă din toate”. La 2 martie sunt adunați 50 000 de oameni, care zdrobesc fără milă rebeliunea în noaptea de 17 spre 18 martie. Cum Neva era încă înghețată, trupele de șoc asiatice și letone au reușit să ajungă fără obstacol la insula rebelă.

La 18 martie presa bolșevică este în totalitate consacrată Comunei de la Paris și cruzimii versailles-zilor.

Cinci mii de marinari au pierit în fortăreața asediată, mai multe mii, împreună cu soțiile și copiii, aveau să fie executați, iar supraviețuitorii au fost deportați…10 000 de morți, 6528 prizonieri dintre care 2168 executați.

Acesta este chipul socialismul real în cruda sa goliciune. La 8 martie, în cursul Congresului al X-lea, în timp ce bătălia de pe insula Cronstadt pe Neva este deja angajată (pentru a nimici zece mii de marinari răzvrătiți, revoltați împotriva noii ordini teroriste), Lenin anunță adoptarea NEP[27], noua politică economică, în fapt o cvasi-restabilire a economiei capitaliste, un salt brutal în spate care spulberă himerele comuniste.

Regimul nu va supraviețui în cele din urmă decât datorită unui masiv ajutor american în inginerie și capital[28]. Ajutor care nu va înceta nici sub Stalin, dimpotrivă chiar.

Coșmarul sau visul sângeros al lui Lenin nu a trăit decât pe timpul războiului civil. Însă teroarea de stat va continua. Lenin, grav rănit la gât în 1919, inoperabil vreme îndelungată, va deceda la 21 ianuarie 1924. Clasa ce va veni la putere va continua să se îmbuibe, în timp ce poporul va umbla decenii întregi pe drumul lung al mizeriei[29].

 

Jean-Michel VERNOCHET, scriitor, publicist (Franța)

 prin 

Traducere – Ruxandra Iordache

 

 

[1]Numeroși au fost cei de teapa asta, precum istoricul Albert Soboul, care a exercitat o importantă autoritate morală și care îl descria pe Lenin (în ultima vreme France Culture i-a redat cuvântul post-mortem) ca fiind mare, cu o statură impozantă și o voce puternică și răsunătoare, când în realitate el era mic și avea prea puțină carismă în exprimare. Un flagrant delict de minciună impresionantă în cazul unei figuri dominante din lumea științei istorice de după Război. Minciuna este liberă pentru cel ce vine de departe din spațiu sau timp.

[2] Inițial, bolșevicii asociați cu elementele cele mai dure din partide care au lucrat pentru răsturnarea țarismului, nu însumau nicicum mai mult de câteva zeci de mii de militanți. Or, e cu totul greșit să ne gândim că o minoritate nu poate să pună singură mâna pe un imperiu de 160 de milioane de suflete, iar apoi să-l și conducă. O bandă de răufăcători bine organizată și hotărâtă își va impune mereu legea în fața unei mase amorfe și pasive. Să ne gândim la cele treizeci de mii de englezi care au guvernat vreme de două secole (1757/1947) enorma masă geografică și umană a Imperiului Indiilor.

[3] David Duke ,  Le grand secret, 2013,The Mystical Body of Christ and the Reorganization of Society, Denis Fahey, 1939,Waterford, Ireland.

[4] Georges Sorel, Réflexion sur la violence, 1908.

[5] Soljenitsîn, Lénine à Zurich, 1975.

[6] Trotski,   Leur morale et la nôtre, 1938.

[7]În emisiunea 60 Minutes  de pe canalul american CBS News, 12 Mai 1996.

[8] Roland Gaucher « Les Terroriste » 1965.

[9] Ibid. AlexandreSoljenitsyne « Lénine à Zurich ».

[10]Tribun al distrugerii creatoare după modelul neoconservatorului american Mikael Ledeen, Neceaev nu consideră pozitiv decât ceea ce are consecințe dezastruoase asupra societății instituite, până la pe cei pe care revoluționarii sunt meniți să-i salveze … « Confreria va contribui cu toate forțele și resursele la dezvoltarea și extinderea suferințelor care vor epuiza răbdarea poporului și îl vor împinge către o revoltă generală ». Cf. Maurice Paléologue, Les précurseurs de Lénine, 1938.

[11]”Fără Revoluția din Octombrie nu ar fi existat Revoluția chineză (1949), nici Revoluția vietnameză (1975), nici Revoluția cubaneză (1959), nici Revoluția algeriană (1963), pe scurt, nu ar fi existat această capacitate a popoarelor din Asia și Africa de a-și recuceri independența națională, și, în fine, nu ar fi avut loc nașterea acestor puteri emergente precum China. Altfel spus, Revoluția din Octombrie a inaugurat transformarea lumii moderne.” – Samir Amin în Révolution d’Octobre et mouvements de libération nationale – Paris, Sorbona, 21 octombrie 2017. Da, în ce privește ”transformarea lumii moderne”, dar aceasta s-a efectuat pornind de la un mit și bazându-se pe o minciună, cea a socialismului. Socialismul este o idee motrice, desigur, dar în spatele ei se înscrie o brazdă neînchipuită de morți și de distrugeri. Ale cărei rezultate sunt un abis : Revoluția din Octombrie a făcut Rusia mai mult să dea înapoi decât să progreseze.

[12]Într-o culegere de arhive publicate la Moscova în 1975 ”Lenin și CEKA”, Lenin declară că s-a inspirat din politica de teroare a lui Maximilien Robespierre. Sau mai mult: ”În lupta de clasă, am încurajat mereu recurgerea la terorism”, (Œuvres Choisies, ediția a patra, vol. 35, p. 275). A se vedea, de asemenea, decretul din 5 septembrie 1918 referitor la instaurarea Terorii Roșii în ”Decrete ale Puterii sovietice”, Moscova, 1964, p. 295.

[13]Cum nu iese fum fără foc, lui Uritski i se atribuie din 10 martie 1918 până la 30  august 1918 (dataviolentei sale morți), vreo5 000 de asasinate.

[14]Relegați pentru activități subversive (condamnați la exil în Siberia), Lenin și tovarășa sa, Nadejda Krupskaia, fiică de burghezi înstăriți, se instalează pe malul Lenei. De la această ședere îi va rămâne numele de Lenin. În 1900, Lenin, eliberat, pleacă cu soția în Elveția. Doi ani mai târziu, publică opusculul Ce e de făcut ? în care, delimitându-se de Karl Marx, vorbește despre revoluție dintr-o perspectivă voluntaristă, considerând că revoluția trebuie să fie condusă de o avangardă de profesioniști. Dostoievski relatează în Amintiri din casa morții (1860/62) propria sa experiență de deportat al regimului țarist.

[15]Poporul, când e aruncat în ardoarea revoluționară, nu mai servește, de cele mai multe ori, decât pentru a se putea delimita facțiunile rivale : luptele pentru puterea absolută au înlocuit de facto războaiele dinastice de altădată. Să ne gândim la revoluția culturală franceză al cărei singur și adevărat obiectiv a fost instaurarea lui Mao Tse Tung la vârful puterii pentru a îndepărta din birocrație elementele revizioniste.

[16]În martie 1918, atunci când se mută la Moscova cu guvernul bolșevic, care se teme de sosirea germanilor la Petrograd, Vecheka regrupează 600 de agenți și 37 000 de oameni la sfârșit de an… 280 000 la începutul lui 1921. Prin comparație, Ohrana, temuta poliție politică a tiranului Nicolai II,  nu număra decât 1 500 de agenți.

[17]La o cu totul altă scară, în Franța de azi să ne gândim la starea de urgență de acum înainte înscrisă în soclul legii.

[18] Pentru a fonda societatea edenică ”trebuie să ne facem trup din violență, și suflet din minciună. Adevărul, încrederea reciprocă, solidaritatea nu există decât între câțiva indivizi – vreo zece – care formează acel sanctus sanctorum al societății. Tot restul trebuie să folosească drept instrument orb și materie de exploatat în mâinile acestor câțiva oameni. Este permis și chiar este poruncit ca restul oamenilor să fie înșelați, compromiși, furați și chiar sacrificați la nevoie.”

[19] Precum cazacii. La 24 ianuarie 1919, Comitetul Central decide asupra unei politici de ”teroare masivă împotriva cazacilor bogați, care vor trebui exterminați și lichidați fizic până la cel din urmă”. Satele sunt arse, locuitorii sunt exterminați, rarii supraviețuitorii sunt deportați. Online Encyclopedia of Mass Violence – Sciences-Po Paris 2008.

[20] Lenin,  L’État et la Révolution  (1917) și Les tâches du pouvoir soviétique (1918).

[21]Acest reviriment brutal nu va împiedica la timp prăbușirea producției agricole jefuite de pretențiile armatei roșii și de necesitățile de aprovizionare a orașelor. Situație catastrofală ce va contribui la marea foamete din 1921/1922 cu cele cinci milioane de victime ale sale.

[22] Mao Tse Tunga refuzat să limiteze exporturile de cereale (prin care se finanța dezvoltarea industriei, a făcut următoarea remarcă care, singură, rezumă caracterul machiavelic și psihopat al conducătorilor comuniști de la Lenin încolo: ”A distribui resursele în mod egalitar nu va face decât să ruineze Marele Salt înainte. Când nu există destulă hrană, oamenii mor de foame. Mai bine să fie lăsată să moară de foame jumătate din populație, pentru ca cealaltă jumătate să poată mânca îndeajuns”. Liu Shaoqi (care înțelesese dimensiunea catastrofei) a fost acuzat de Mao”că dă bir cu fugiții în fața dușmanului de clasă”. Liu a replicat : ”Atâția morți de foame! Istoria ne va ține minte pe noi doi și canibalismul”. Cf. Zheng Yi, Stèles rouges : du totalitarisme au cannibalisme, Taiwan, 1993.

[23] Traduse în fapte, aceste idei umaniste l-au condus pe Trotski, în cursul verii lui 1921, la tratarea cu gaze de luptă a țăranilor insurgenți din provincia Tambov și la deportări masive de populații din această nouă Vendée… 12 iunie 1921, cum decretul privind NEP apăruse, Tukacevski ordonă ”curățarea pădurilor în care se ascund bandiții cu ajutorul gazelor toxice”. Iulie 1921, deschide 7 lagăre de concentrare unde sunt regrupate ”familiile bandiților insurgențiAceste lagăre numără, la sfârșit de iulie 1921, circa 50 000 de persoane, majoritatea femei, bătrâni și copii. Tifosul, holera, foametea fac ravagii. În toamna lui 1921, mortalitatea ajunge la 15-20% pe lună. În total, 100 000 de țărani și familiile lor vor fi deportați, iar 15 000 executați. Din 1918, statul bolșevic se confruntă cu 245 de revolte țărănești. În 1919, regiuni întregi trec sub controlul țăranilor organizați în bande de mai multe mii, chiar zeci de mii de oameni. Socialismul era în marș.

[24] Karl August Wittfogel (1896/1988), german și comunist înainte de a evolua urmând același drum, pe care o pornise deja James Burnham, precursor al neoconservatorismului, publică în Statele Unite în 1957 o operă majoră de inspirație marxistă: Despotismul oriental (Oriental Despotism: A Comparative Study of Total Power).

[25] « Crimes et violences de masse des guerres civiles russes (1918-1921) », Nicolas Werth,http://www.sciencespo.fr/mass-violence-war-massacre-resistance/fr/document/crimes-et-violences-de-masse-des-guerres-civiles-russes-1918-1921

Vecheka (creată la 10 decembrie 1917) avea ca obiect ”teroarea de masă”, instrument și promisiune a unei lumi noi, regenerate, purificate. A se vedea editorialul – un masterpiece al New speek– publicat la 18 august 1919 în Krasnyi Metch la Kiev : ”Noi respingem vechile sisteme de moralitate inventate de burghezie cu scopul de a oprima și exploata clasele inferioare. Moralitatea noastră nu are precedent, umanitatea noastră este absolută deoarece se bazează pe un nou ideal : distrugerea tuturor formelor de oprimare și violență. Pentru noi, totul este permis deoarece suntem primii în lume care ridică spada nu pentru a oprima și a înrobi, ci pentru a elibera umanitatea din lanțuri… Sânge ? Să curgă în valuri ! Pentru că doar sângele poate colora pe vecie drapelul negru al burgheziei pirate într-un stindard roșu, drapel al Revoluției. Deoarece doar moartea finală a vechii lumi ne poate elibera pe vecie de revenirea șacalilor.”

[26] Louis-Charles Royer, L’amour chez les soviets, 1932. O mărturie ce nu trebuie neglijată.

[27]Michel Heller op.cit. p. 48 : NEP, pe lângă denaționalizarea micilor întreprinderi și revenirea la munca salariată, este înainte de toate o politică agrară. Comerțul este liberalizat, iar rechiziționările în natură sunt înlocuite de impozitul agricol…cu 339% superior impunerii directe de dinainte de 1914.

[28]În timp ce se declanșează îngrozitoarea foamete ce va face ravagii între 1921-1922, American Relief Administration va acorda un ajutor alimentar de care vor beneficia zece milioane de persoane în doi ani.

[29] ”Ce que j’ai vu à Moscou”, 1925. Henri Béraud, atunci om de stânga consacrat (va deveni mai târziu mâna dreaptă a lui Charles Maurras), este șocat de ceea ce descoperă la câteva săptămâni după moartea lui Lenin.

 

 

25/08/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: