Mancurtizarea prin școală și politica perseverentă de diluare a identității naționale a elevilor români

De la poezia ”Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară!

În ultimii ani, învățământul din România s-a schimbat foarte mult în direcția desprinderii de un model clasic de educație.

Programele școlare s-au schimbat gradual într-un mod radical, iar teme de istorie națională sau ale literaturii române pur și simplu au dispărut, scrie istoricul clujean Ionuț Țene, pe blogul http://www.napocanews.ro/ 

În general educația patriotică, textele literaturii române clasice au fost eliminate, introducându-se noi materii, ca educația civică europeană ideologizată și cea sexuală.

În general se preferă, ca în perioada URSS, eliminarea materiilor care se bazează pe rădăcinile, ierarhiile și tradițiile educaționale pentru a fi înlocuite cu direcții noi, care nu au nicio legătură cu identitatea și educația clasică.

Se repetă mancurtizarea, ceea ce critica Cinghiz Aitmatov în romanul ”Vaporul alb”. E o politică intenționată de diluare a identității pentru ca elevul să devină un cetățean european fără o legătură originară cu comunitatea locală și națională.

Zilele trecute m-am întâlnit cu niște tineri care nu cunoșteau texte literare clasice românești pentru că de mulți ani nu se mai fac acestea la școală. Erau mai informați despre un scriitor post-modernist din Germania decât despre Vasile Alecsandri.

Un singur tânăr știa de poezia ”Sergentul” învățată de la tatăl său care o recită în anumite momente emoționale.

S-a ajuns în România europeană ca în perioada fanariotă, în care tinerii află de texte literare și cronici de istorie națională de la părinți, într-un mediu privat, pentru că la școală se învăța în grecește despre istoria imperiului otoman, atunci, azi despre federația europeană.

Credeți-mă și azi îmi dau lacrimile când citesc poezia ”Sergentul” de Vasile Alecsandri, pe care am învățat-o pe de rost în clasa a cincea, când profesorul ne-a predat-o din manualul de litaratura română cu căldură și empatie.

”Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”.

Se promova eroismul și patriotismul țăranului român ca bază funciară a educației civice de construcție a unui stat modern care și-a câștigat independența cu arma în mână.

Așa s-a făcut România mare, nu cu texte ideologice și propagandistice. Eroismul acestui țăran român a fost salutat de un colonel ce conducea un regiment de cavalerie, când a văzut pe pieptul soldatului valah strălucind ”Crucea Sfântul Gheorghe”.

Ofițerii ruși salutau cu respect eroismul țăranului român.

”Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, străine?”
„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”
„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?”
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte?” „Ştiu eu?… Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant…”
„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang… de dorobanţ!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.”

Poezia a fost compusă de Vasile Alecsandri la Mircești în decembrie 1877, înainte să cadă Plevna.

După noua programă pregătită de Ministerul Educației istoria, româna, latina , muzica și educația religioasă vor fi eliminate treptat, fapt ce a indignat Academia Română. Acest for important al națiunii consideră că diminuarea numărului de ore de ştiinţe, inclusă în cele patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial redactate de specialişti din Ministerul Educaţiei, compromite „competitivitatea înaltă”, într-un context global în care domeniile ştiinţelor de vârf constituie motorul economiei mondiale.”

Academia Română a luat act de recenta publicare a celor patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial din România redactate de grupurile de lucru ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

Constatăm cu surprindere şi cu îngrijorare că toate cele patru variante prevăd înjumătăţirea numărului de ore (de la două la una pe săptămână) pentru limbile moderne, pentru istorie, fizică, chimie şi biologie, precum şi eliminarea completă a limbii latine şi a orelor de dirigenţie („dezvoltare personală”).

Orele de educaţie muzicală, educaţie plastică şi religie rămân şi ele cu un statut incert, mai degrabă tolerate în noile programe decât aşezate la locul care li se cuvine”, se arată într-un punct de vedere al Academiei pe această temă.

În document, semnat de Biroul Prezidiului acestui for, se reaminteşte că în februarie 2016, Academia Română şi 500 de membri ai comunităţii academice au făcut apel la Ministerul Educaţiei să nu elimine limba latină şi să nu reducă numărul de ore de istorie şi limba română din planurile cadru ale învăţământului gimnazial.

„Venim, aşadar, şi acum să reamintim că reducerea numărului de ore de istorie şi geografie şi eliminarea limbii latine vor atenta grav la consolidarea în rândul elevilor a sentimentului identitar şi a stimei de sine ca români şi europeni.

Fără conştiinţa rădăcinilor, a istoriei şi a trunchiului lingvistic şi civilizaţional latin comun împărtăşite de români cu celelalte naţiuni europene, poporul nostru va fi lipsit nu doar de reperele care îi asigură stabilitatea naţională, ci şi de elementele care îi facilitează aderarea la Uniunea Europeană ca spaţiu cultural şi de civilizaţie.

Cultura generală, aceea pe care şcoala are menirea să o formeze, nu este altceva decât cultura comună, împărtăşită de toţi membrii unei anumite societăţi, iar societatea românească are în comun cu multe alte societăţi europene tocmai această întemeiere latină – istorică, civilizaţională – a identităţii noastre”, arată Academia.

Viitorul care se pregătește, din păcate, elevului român este educația sexuală și cea civică, o pastișă propagandistă ideologică marxizantă.

Dacă nu se învață poezia ”Sergentul” de către tinerii României, atunci vor ști doar despre culisele sexului de la Bruxelles, devenind cetățeni perfecți ai unei brave noi lumi, de consumatori perfecți pentru marile corporații în care vor ști mai mult de Robert Schumann decât despre Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu.

Educația clasică oferă conținut și oferă inteligență unui bun cetățean român și european.

ADDENDA:

                         

                              Peneș Curcanul 

Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a  nascut  în Principatul  de atunci al Moldovei, la 1 martie 1854, în ţinutul Vasluiului și a decedat la 15    noiembrie 1932.

Este mai puţin cunoscut faptul că acesta a fost  veteranul a patru campanii  purtate de armata româna : războiul de independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, primul război mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria, 1919.

 La 15 mai 1875 a intrat  în rândurile Regimentului 13 Dorobanţi, iar la inceputul razboiului avea gradul de caporal, pentru ca in august 1877 sa ajunga sergent.

Fiind rănit la 4 octombrie 1877,  este evacuat în ţară unde se presupune că ar fi avut loc întâlnirea cu poetul Vasile Alecsandri, întâlnire care ar fi inspirat apariţia poemului  din volumul “Ostaşii noştri”.

Întâlnirea cu sergentul de la Vaslui, avea să-l fixeze în memoria colectivă a românilor drept ”Peneş Curcanul”, denumirea îşi avea originea la la penele pe care dorobanţii le purtau la căciuli. 

La 30 decembrie 1877 participă la decorarea drapelului unităţii iar, cu ocazia marii defilări ţinută pentru încheierea războiului pe Calea Victoriei, face parte din detaşamentul de paradă al regimentului.

În anul 1880 iese din rândul cadrelor active ale armatei.

Însă, cariera sa militară nu se încheie aici. În 1913, se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de-al doilea război balcanic, în aceeaşi unitate vasluiană, transformată acum, după legiuirile militare de permanentizare a serviciului la infanterie, în Regimentul VII Rahova nr.  25 Vaslui.

De menţionat faptul că la momentul respectiv avea 59 de ani.

Şi nu trec nici trei ani şi iarăşi, la 62 de ani, de această dată, se prezintă voluntar la acelaş regiment 25 infanterie unde va face serviciul întregului prim război mondial distingându-se, de această dată, în luptele de la Oituz.

Anul 1919 îl găseşte cu gradul de plutonier major şi angajat în campania de pe Tisa.

Gradul de plutonier adjutant, cu care de altfel se găseşte în imaginea redată mai jos, este primit în perioada interbelică, când, de altfel, a şi apărut acest grad.

De menţionat faptul că s-a bucurat de mai multe onoruri, pregătite de obicei ofiţerilor, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viaţă, aşa cum numai marii generali au mai primit, ca sa nu mai vorbim de pleiada de decoraţii ce i-au umplut, pe drept merit, pieptul acestui curajos soldat, marcă vie a celor patru campanii militare la care a participat.

Eroul Constantin Ţurcanu, intrat în legendă cu numele de Peneş Curcanul,  îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Eternitatea din Vaslui, în memoria sa şi a celorlalţi nouă dorobanţi fiind ridicat un monument.

Problema atacurilor concertate pentru ștergerea memoriei colective în contextul mai larg al procesului de  globalizare este una generală. 

Președintele Trump deplânge la rândul lui această mișcare nocivă de ștergere a istoriei din memoria colectivă și atacul la valorile națiunii americane, pusă la cale de forțe oculte profund reacționare, în numele mondializării.

Publicitate

Un erou al României – Peneş Curcanul

 

 

 

Cine a fost Peneş Curcanul ?

 

Era anul 1878. Principatele Române participă la Războiul de Independență.

  Eroii români care au luptat pentru  neatârnarea tarii noastre  nu au lipsit nici de la această confruntare.

Unul dintre aceştia a fost Peneş Curcanul, un sergent din Vaslui care a luptat eroic în acest razboi.

Şi dacă faptele sale au rămas nemuritoare în istoria ţării, poetul Vasile Alecsandri s-a asigurat că  numele sergentului va dăinui, scriind o poezie care  a descris cu înflăcărare  eroismul  ostaşilor români în luptele grele de la Plevna, Griviţa, Smârdan sau Rahova, în plan central fiind Peneş Curcanul şi camarazii lui din Vaslui.

Peneş Curcanul este numele-poreclă sub care a intrat în cultura română Constantin Ţurcanu (n. 1 martie 1854 – d. 15 noiembrie 1932).

Faptele de arme ale românilor în Razboiul de Independenta de la 1877 -1878 l-au impresionat adanc pe poetul Vasile Alecsandri, care le-a cantat în poeziile adunate  in volumul  „Ostasii nostri”, intre care se afla si „Penes Curcanul”.

Puţini ştiu  că personajul căruia i-a fost dedicată aceasta poezie  de Vasile Alecsandri  nu s-a oprit la gradul de sergent si  a urcat datorita vitejjiei sale treptele ierarhiei militare până la gradul de plutonier adjutant, maximul epocii  pentru subofiţeri, in momentul decesului  acestui erou.

Dar să intrăm puţin în detalii. Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a  nascut  în Principatul  de atunci al Moldovei , la 1 martie 1854, în ţinutul  Vasluiului.

Era singurul copil al lui Gheorghe Turcan si Mariei. Părinţii îl alintau Costache si la vârsta de 7 ani l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească.

Totodată, este mai puţin cunoscut faptul că acesta a fost  veteranul a patru campanii  purtate de armata româna : războiul de independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, primul război mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria, 1919.

 La 15 mai 1875 a intrat  în rândurile Regimentului 13 Dorobanţi, iar la începutul războiului avea gradul de caporal, pentru ca in august 1877 să ajunga sergent.

Fiind rănit la 4 octombrie 1877,  este evacuat în ţară unde se presupune că ar fi avut loc întâlnirea cu poetul Vasile Alecsandri, întâlnire care ar fi inspirat apariţia poemului  din volumul “Ostaşii noştri”.

La 30 decembrie 1877 participă la decorarea drapelului unităţii iar, cu ocazia marii defilări ţinută pentru încheierea războiului pe Calea Victoriei, face parte din detaşamentul de paradă al regimentului.

În anul 1880 iese din rândul cadrelor active ale armatei, având, presupunem noi, o reangajare la activ, şi, după cum era obiceiul angajării subofiţerilor trecuţi în rezervă în diverse administraţii ale statului, ajunge picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti.

Însă, cariera sa militară nu se încheie aici. În 1913, se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de-al doilea război balcanic, în aceeaşi unitate vasluiană, transformată acum, după legiuirile militare de permanentizare a serviciului la infanterie, în Regimentul VII Rahova nr.  25 Vaslui.

De menţionat faptul că la momentul respectiv avea 59 de ani.

Şi nu trec nici trei ani şi iarăşi, la 62 de ani, de această dată, se prezintă voluntar la acelaş regiment 25 infanterie unde va face serviciul întregului prim război mondial distingându-se, de această dată, în luptele de la Oituz.

Anul 1919 îl găseşte cu gradul de plutonier major şi angajat în campania de pe Tisa.

Gradul de plutonier adjutant, cu care de altfel se găseşte în imaginea redată mai jos, este primit în perioada interbelică, când, de altfel, a şi apărut acest grad.

De menţionat faptul că s-a bucurat de mai multe onoruri, pregătite de obicei ofiţerilor, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viaţă, aşa cum numai marii generali au mai primit, ca sa nu mai vorbim de pleiada de decoraţii ce i-au umplut, pe drept merit, pieptul acestui curajos soldat, marcă vie a celor patru campanii militare la care a participat.

 

 

 

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smardan

 

La sfarsitul razboiului, sergentul Constantin Turcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independentei”, “Medalia comemorativa rusa” si in mod cu totul exceptional  „Steaua României cu spade”, care era rezervata exclusiv ofiterilor.

Constantin Turcan a participat si la Al II-lea Razboi Balcanic si la Primul Razboi Mondial, chiar daca avea deja o varsta inaintata.

Cu unitatea lui se afla printre cei care in batalia de la Oituz au oprit inaintarea germana.

La sfarsitul razboiului mondial, Penes Curcanul avea in piept alaturi de medaliile primite in 1877 ordinele “Victoria”, “Virtutea Militara”, “Serviciul Credincios” clasa I-a, “Crucea comemorativa a razboiului 1916-1918″ si “Mihai Viteazul”.

In afara de aceste distinctii romanesti a mai primit “Crucea italiana de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” si “Crucea de razboi”.

La 1 iunie 1920 Turcanu a fost avansat la gradul de plutonier major si cu toate ca se apropia de 70 de ani a fost mentinut, la cererea sa, in serviciul activ.

A ramas in armata pana in ziua mortii sale, la 15 noiembrie 1932. Înmormântarea sa a avut loc în cimitirul „Eternitatea” din apropierea parcului numit „Copoul Vasluiului”.

În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independență (1877- 1878) și Primul război mondial (1916- 1918), a fost construit în anul 1934 Mausoleul Peneș Curcanul, situat în Vaslui, în cimitir, realizat din marmură, piatră și bronz.

Este opera sculptorului I. Scutari și a meșterilor italieni Luise Severiano și Victor Bibuitto. În partea centrală se află crucea memorială a eroului Peneș Curcanul.

 

 

 

 

 

 

 

 Peneş Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: “Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”

“Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: “Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…

Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
“Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
“Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
“Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
“Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: “Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
“Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
“Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
“Virtutea militară”!…

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!

 

Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: “Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece… Ridicaţi!”.

Astfel a fost purtat marele poet pe ultimul drum de către “curcanii” lui Peneş.

 

Vasile Alecsandri (n.21 iulie 1821 – d. 22 august 1890), poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Romane, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului al XIX-lea, unul din marii ctitorii ai Unirii principatelor române de la 1859 si ai României moderne.

 

 

Surse : Enciclopedia României, resboiu.ro,  hetel.ro, Wikipedia.ro