CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Sovromurile şi mecanismul jefuirii bogăţiilor României de către sovietici

 

Mecanismele jefuirii bogătiilor României de către sovietici

Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, la  articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către U.R.S.S. în valoare de 300 milioane dolari SUA la valoarea din anul 1938, plătibili în 6 ani,   pentru distrugerile pe care  se pretindea că le-ar fi provocat Armata Română, în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de Est .

Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere reprezentând 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere).

Trebuie să fie precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti care urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938, cu 33%.

Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur), reprezentau peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945, la 519 milioane dolari americani. 

Pentru a intra în posesia despagubirilor de razboi datorate de Romania, s-a semnat la 8 mai 1945 un acord economic cu URSS, prin care se infiinţau companii  mixte cu participaţie română si sovietică, denumite sovromuri

În iulie 1945, prin decret-lege, capitalul german din România a fost confiscat şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea societăţilor mixte româno-sovietice, numite „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952.

Rolul acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947, dintre Aliaţi şi statele Axei.

Erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietică învingătoare şi România învinsă), astfel că s-a ajuns ca într-un an (iunie 1945-iunie 1946), să se înfiinţeze sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică ale României.

Pentru acoperirea datoriei de război a României de 300 de milioane de dolari SUA, ruşii au  spoliat România direct, dar mai mai ales în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor lor la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară.

Până la urmă, a rezultat achitarea către U.R.S.S. a unei despăgubiri de aproximativ de trei ori mai mari.

Astfel, Sovromurile au constituit cea mai durabilă şi rentabilă formă de jefuire de către U.R.S.S. a bogăţiilor naturale ale ţării şi a economiei româneşti în general.

Despre activitatea Sovromurilor, o mare personalitate intelectuală a vremii, Onosifor Ghibu, spunea că „sub această denumire benignă, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce de pe pieţele noastre lipsesc, sau suntem nevoiţi să plătim pe ele înzecit mai mult decât plătesc sovietele”.

Rezultatul imediat a fost că Onisifor Ghibu a fost arestat şi condamnat pentru „activitate antisovietică” la mai mulţi ani de detenţie. 

În anul 1945, exporturile Românei erau orientate spre URSS în proporţie de cca. 90%, in timp ce veneau din această ţară, 51% din importuri.
Dincolo de interesul declarat de a „investi în întreprinderile româneşti”, sovieticii au acaparat sectoarele de bază ale economiei României învinse în razboi, recent intrate in sfera lor de influenţă .

În total au fost înfiinţate un număr de 16 astfel de Sovromuri, cu tot atâtea domenii de activitate, dintre care 5 sau 6 au avut o activitate comercială mai importantă,care au funcţionat până în anul 1956, când au fost dizolvate.

 

Acestea au fost:

 

„Sovromtransport”, o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi dizolvată în 1954. La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de război.

 Sovromtransport a intrat in posesia principalelor rute de navigaţie si a porturilor Galati, Constanta, Braila si Giurgiu. Partea sovietică a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate de către ruşi, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi Brăila.

Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri.

La desfiinţarea Sovromtransport în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român care, în locul acestei societăţi a înfiinţat firma Navrom, proprietate exclusivă a statului român.

„Sovrompetrol” a fost creată pe 17 iulie 1945 şi a ajuns în scurt timp sa deţina o treime din producţia interna de titei, restul aparţinand companiilor de stat Muntenia si Moldova.

La 1 septembrie 1950 si aceste companii româneşti au fost dizolvate si incluse în Sovrompetrol, intreaga industrie petroliera a ţării noastre ajungând din acel moment sub controlul total al URSS .

Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 1956, iar patrimoniul său a trecut în totalitate în proprietatea statului român.

 

Actiune SOVROMCUARTIT

 

„Sovromcuarţit”, înfiinţată la 31 decembrie 1951, avea ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod camuflat, secret, a practicat exploatarea zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României.

A furnizat Uniunii Sovietice 18.000 de tone de uraniu la un preţ subevaluat, acestea fiind  utilizate în programul de înarmare nucleară a Uniunii Sovietice, aceeaşi cantitate putând sa alimenteze reactoarele de la Cernavoda timp de un secol.

Se lucra cu  prizonieri politici care nu beneficiau de nicio masură de protecţie deşi se aflau în permanent contact cu materialele radioactive.

 

 

 

 

Mulţi mureau din cauza iradierii. In locul lor erau adusi să lucreze uneori localnici, care de multe ori nu cunosteau pericolul la care se expuneau.

Principalele exploatari erau la Stei si Băiţa în judetul Bihor, zone care şi în prezent suferă de pe urma reziduurile radioactive.

La apogeul activităţii sale Sovromcuarţit avea aproximativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul și în contextul revoltei din Ungaria, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956.

Investiţiile făcute au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”, pe baza   patrimoniului fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la preţurile existente pe piaţa internaţională.

Partea de 50% din fosta „Sovromcuarţit” care a aparţinut U.R.S.S. a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în zece rate anuale fixe, începând cu anul 1961.

Dar în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea nu a mai fost plătită părţii sovietice.

„Sovromgaz” înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de gaz de la Mediaş nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în proprietatea exclusivă a statului român.

Şi aici partea sovietică a venit cu „aport în natură”, reprezentat de utilajele germane din timpului războiului, care fuseseră confiscate de către ruşi, în conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945.

În perioada ei de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard 400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în U.R.S.S.

În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri: Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct, Sovromfilm etc., sovieticii preluând efectiv pe această cale controlul asupra principalelor ramuri ale economiei româneşti.

Suma totală transferată din România în U.R.S.S. de către sovromuri pe toată durata existenţei lor, a fost estimată de către partea română la aproximativ 960 milioane dolari SUA.

Imagini pentru sovromurile photos

Comuniştii români nu s-au opus infiinţării sovromurilor, în contextul tragic în care foametea şi seceta făcea ravagii în 1946, valoarea monedei nationale se prabuşise, iar populaţia era lipsită de produsele de bază necesare traiului zilnic.

Moscova a trimis în România o mulţime de „specialişti”, a căror menire principală a fost aceea de a aservi economia ţării noastre intereselor sovietice şi de a facilita transferul rapid şi ieftin al unor importante părţi al  resurselor noastre către Uniunea Sovietică.

În tot acest timp, presa vremii încăpută rapid pe mâna comuniştilor autohtoni, slugi devotate ale Moscovei, ca de altfel întreaga putere în stat, punea accent pe relaţiile de prietenie şi frăţietate dintre cele doua state.

 

Sfarsitul companiilor mixte romano-sovietice

Din punct de vedere economic ţara noastra a avut de suferit enorm din cauza acestor societăţi mixte. Preţurile marfurilor erau stabilite la nivelul anului 1938, în vreme ce cca. 90% din exporturile româneşti se îndreptau spre Uniunea Sovietică.

In acelasi timp noi importam mărfurile sovietice la preţ întreg, ruşii ieşind foarte avantajaţi din aceste schimburi comerciale neechitabile pentru România.

După moartea lui Stalin, conducerea Partidului Muncitoresc Român a încercat să pună capăt acestei practici de jefuire a economiei romaneşti.

Cu aprobarea lui  Hrusciov, urmaşul lui Stalin, în 1954 un număr de 12 dintre cele mai importante sovromuri au fost preluate de statul român, dupa  plata unor despagubiri catre URSS.

Ulterior, prin acorduri succesive, s-a reglementat vânzarea şi predarea către România a cotei de participaţie sovietică la sovromuri.

Potrivit acestora, valoarea cotei de participaţie sovietică urma să fie răscumpărata de statul român – după ce în anul 1956, se căzuse de acord asupra amânării ratelor scadente în anii 1957-1959 – în rate anuale egale, eşalonate pe un număr de 10 ani (1966-1975), prin livrări de mărfuri româneşti în URSS.

La 1 ianuarie 1959, datoria României însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).

Evaluarea romaneasca a capitalului sovietic investit in aceste societati s-a ridicat doar la trei miliarde, iar după discutii diplomatice indelungate, suma s-a stabilit undeva la cinci miliarde.

Conform Protocolului lucrărilor Conferinţei de la Potsdam, din 1 august 1945 (punctul III, Reparatii germane, aliniatele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţă la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale al Germaniei, precum şi la activele externe germane aflate în ţară cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria” şi „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”.

În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria.

Astfel, hotărârea Marilor Puteri de la Postdam, avea drept scop favorizarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.

Trecerea în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza art. 26 al Tratatului de pace încheiat la Paris, în 10 febr. 1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate.

Articolul prevedea că România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri.

Totodată, art. 28, alin. 4, reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, obligând România să renunţe în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939.

Ca urmare a acestor reglementări, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.

Nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare, pentru a plăti un tribut pe care, oficial, nu şi-l asumau.

Concret, povara României, conform Tratatului de pace încheiat la Paris, în 1947, era reprezentată de 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania le datora Uniunii Sovietice conform înţelegerilor.

Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau (aşa cum am mai menţionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil măsura în care economia românească urma să fie exploatată în interes national.

Concret, vedem că a fost pus în aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme), de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă.

Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (precum în cazul Elveţiei), lichidarea despăgubirilor de război a presupus instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avându-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor).

Astfel, capitalul german a constituit, în noile societăţi mixte înfiinţate, un aşa zis aport sovietic.

Conferinţa de la Potsdam n-a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativă a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţă de muncă.

Noul context creat ne permite, fără nicio reţinere, să apreciem că România a devenit, de drept, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai evidenţiat prin aceea că, deşi României i s-a recunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic (exploatată fiind în interesul Germaniei).

Un alt aspect care frapează şi adâncea nedreptatea care i s-a făcut României, este acela privind poziţia Austriei în toată această „înţelegere” de lichidare pretenţiilor ce îşi au izvorul în achitarea despăgubirilor aferente războiului.

Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, n-a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară.

Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă, până în anul 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă.

Astfel, în contextul înţelegerilor privind achitarea despăgubirilor de război, capitalul austriac a fost considerat tot capital german.

În aceeaşi manieră, au fost văzute lucrurile şi de către Stalin la Conferinţa de la Potsdam; aceasta deoarece, după al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent, cu suveranitate deplină, abia în anul 1955.

Odata cu desfiinţarea ultimului sovrom în 1956 , cuplată cu retragerea armatei sovietice de pe teritoriul Romaniei doi ani mai tarziu, se marca îndepărtarea de controlul exercitat de Moscova asupra afacerilor interne ale statului român si sfâr,itul ocupaţiei sovietice.

Cu toate acestea, putem să apreciem că deşi România a scăpat oficial  de nazism în anul 1945,  dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice) şi luăm în calcul maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus  ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice, până în anul 1975.

Surse:

– jurnalul.ro
– Radu Golban, politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice
– Mihaela-Brânduşa Tudose, conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice

– Laurentiu Dologa/ Ziare.com

https://www.art-emis.ro/istorie/istoria-sovrom-urilor-si-jefuirea-romaniei-in-zilele-noastre

– Onisifor Ghibu, Chemare la Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.

– N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

– Florian Banu, Asalt asupra economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004 

– George Nanu, In spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011,  

– Ion Calafeteanu, Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro – 1 martie 2014.

15/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mecanismele jefuirii bogătiilor României de către sovietici prin sovromuri

Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, la  articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către U.R.S.S. în valoare de 300 milioane dolari SUA,plătibili în 6 ani, la valoarea din anul 1938, pentru distrugerile pe care  se pretindea că le-ar fi provocat Armata Română în campania de pe frontul de Est, în prima parte a războiului.

Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere).

Trebuie să fie precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti care urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938, cu 33%.

Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur), reprezentau peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945, la 519 milioane dolari americani. 

Pentru a intra în posesia despagubirilor de razboi datorate de Romania, s-a semnat la 8 mai 1945 un acord economic cu URSS, prin care se infiinţau companii  mixte cu participaţie română si sovietică, denumite sovromuri. 

În iulie 1945, prin decret-lege, capitalul german din România a fost confiscat şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea societăţilor mixte româno-sovietice, numite „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952.

Rolul acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947, dintre Aliaţi şi statele Axei.

Erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietică învingătoare şi România învinsă), astfel că s-a ajuns ca într-un an (iunie 1945-iunie 1946), să se înfiinţeze sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică ale României.

Pentru acoperirea datoriei de război a României de 300 de milioane de dolari SUA, ruşii au  spoliat România direct, dar mai mai ales în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor lor la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară.

Până la urmă, a rezultat achitarea către U.R.S.S. a unei despăgubiri de aproximativ de trei ori mai mari.

Astfel, Sovromurile au constituit cea mai durabilă şi rentabilă formă de jefuire de către U.R.S.S. a bogăţiilor naturale ale ţării şi a economiei româneşti în general.

Despre activitatea Sovromurilor, o mare personalitate intelectuală a vremii, Onosifor Ghibu, spunea că „sub această denumire benignă, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce de pe pieţele noastre lipsesc, sau suntem nevoiţi să plătim pe ele înzecit mai mult decât plătesc sovietele”.

Rezultatul imediat a fost că Onisifor Ghibu a fost arestat şi condamnat pentru „activitate antisovietică” la mai mulţi ani de detenţie. 

În anul 1945, exporturile Românei erau orientate spre URSS în proporţie de cca. 90%, in timp ce veneau din această ţară, 51% din importuri.
Dincolo de interesul declarat de a „investi în întreprinderile româneşti”, sovieticii au acaparat sectoarele de bază ale economiei României învinse în razboi, recent intrate in sfera lor de influenţă .

În total au fost înfiinţate un număr de 16 astfel de Sovromuri, cu tot atâtea domenii de activitate, dintre care 5 sau 6 au avut o activitate comercială mai importantă,care au funcţionat până în anul 1956, când au fost dizolvate.

Acestea au fost:

„Sovromtransport”, o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi dizolvată în 1954. La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de război.

 Sovromtransport a intrat in posesia principalelor rute de navigaţie si a porturilor Galati, Constanta, Braila si Giurgiu. Partea sovietică a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate de către ruşi, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi Brăila.

Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri.

La desfiinţarea Sovromtransport în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român care, în locul acestei societăţi a înfiinţat firma Navrom, proprietate exclusivă a statului român.

„Sovrompetrol” a fost creată pe 17 iulie 1945 şi a ajuns în scurt timp sa deţina o treime din producţia interna de titei, restul aparţinand companiilor de stat Muntenia si Moldova.

La 1 septembrie 1950 si aceste companii româneşti au fost dizolvate si incluse în Sovrompetrol, intreaga industrie petroliera a ţării noastre ajungând din acel moment sub controlul total al URSS .

Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 1956, iar patrimoniul său a trecut în totalitate în proprietatea statului român.

Actiune SOVROMCUARTIT

„Sovromcuarţit”, înfiinţată la 31 decembrie 1951, a avut ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod camuflat, secret, a practicat exploatarea zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României.

A furnizat 18.000 de tone de uraniu la un preţ subevaluat, acestea fiind  utilizate în programul de înarmare nucleară a Uniunii Sovietice, aceeasi cantitate putând sa alimenteze reactoarele de la Cernavoda timp de un secol.

Se lucra cu  prizonieri politici  care nu beneficiau de nicio masură de protecţie deşi se aflau în permanent contact cu materialele radioactive.

Multi mureau din cauza iradierii. In locul lor erau adusi să lucreze uneori localnici, care de multe ori nu cunosteau pericolul la care se expuneau. Principalele exploatari erau la Stei si Băiţa din judetul Bihor, zone care şi în prezent suferă de pe urma reziduurile radioactive..

La apogeul activităţii sale Sovromcuarţit având aproximativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul și în contextul revoltei din Ungaria, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956.

Investiţiile făcute au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”, care a preluat integral patrimoniul fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la preţurile existente pe piaţa internaţională.

Partea de 50% din fosta „Sovromcuarţit” care a aparţinut U.R.S.S. a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în zece rate anuale fixe, începând cu anul 1961.

Dar în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea nu a mai fost plătită părţii sovietice.

„Sovromgaz” înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de gaz de la Mediaş nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în proprietatea exclusivă a statului român.

Şi aici partea sovietică a venit cu „aport în natură”, reprezentat de utilajele germane din timpului războiului, care fuseseră confiscate de către ruşi, în conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945.

În perioada ei de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard 400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în U.R.S.S.

În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri: Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct, Sovromfilm etc., sovieticii preluând efectiv pe aceste căi controlul asupra principalelor ramuri ale economiei românesti

Suma totală transferată din România în U.R.S.S. de către sovromuri pe toată durata existenţei lor, a fost estimată de către partea română la aproximativ 960 milioane dolari SUA.

Comuniştii români nu s-au opus infiinţării sovromurilor, în contextul tragic în care foametea şi seceta făcea ravagii în 1946, valoarea monedei nationale se prabuşise, iar populaţia era lipsita de produsele de baza.

Moscova a trimis în România o mulţime de „specialişti” a căror menire principală a fost aceea de a aservi economia ţării noastre intereselor sovietice şi de a facilita transferul rapid şi ieftin al unor importante părţi al  resurselor ţării noastre către Uniunea Sovietică.

În tot acest timp, presa vremii încăpută rapid pe mâna comuniştilor autohtoni, slugi devotate ale Moscovei, ca de altfel întreaga putere în stat, punea accent pe relaţiile de prietenie şi frăţietate dintre cele doua state.

 

Sfarsitul companiilor mixte romano-sovietice

Din punct de vedere economic ţara noastra a avut de suferit enorm din cauza acestor societăţi mixte. Preţurile marfurilor erau stabilite la nivelul anului 1938, în vreme ce cca. 90% din exporturile româneşti se îndreptau spre Uniunea Sovietică. In acelasi timp noi importam mărfurile sovietice la preţ întreg ruşii iesind foarte avantajaţi din aceste schimburi comerciale neechitabile pentru România.

După moartea lui Stalin, conducerea Partidului Muncitoresc Român a încercat să pună capăt acestei practici de jefuire a economiei romaneşti.

Cu aprobarea lui  Hrusciov, urmaşul lui Stalin, în 1954 un număr de 12 dintre cele mai importante sovromuri au fost preluate de statul român, dupa  plata unor despagubiri catre URSS.

Ulterior, prin acorduri succesive, s-a reglementat vânzarea şi predarea către România a cotei de participaţie sovietică la sovromuri.

Potrivit acestora, valoarea cotei de participaţie sovietică urma să fie răscumpărata de statul român – după ce în anul 1956, se căzuse de acord asupra amânării ratelor scadente în anii 1957-1959 – în rate anuale egale, eşalonate pe un număr de 10 ani (1966-1975), prin livrări de mărfuri româneşti în URSS.

La 1 ianuarie 1959, datoria României însuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).

Evaluarea romaneasca a capitalului sovietic investit in aceste societati s-a ridicat doar la trei miliarde, iar după discutii diplomatice indelungate, suma s-a stabilit undeva la cinci miliarde.

Conform Protocolului lucrărilor Conferinţei de la Potsdam, din 1 august 1945 (punctul III, Reparatii germane, aliniatele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţă la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale al Germaniei, precum şi la activele externe germane aflate în ţară cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria” şi „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”.

În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria.

Astfel, hotărârea Marilor Puteri de la Postdam, avea drept scop favorizarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.

Trecerea în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza art. 26 al Tratatului de pace încheiat la Paris, în 10 febr. 1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate.

Articolul prevedea că România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri.

Totodată, art. 28, alin. 4, reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, obligând România să renunţe în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939.

Ca urmare a acestor reglementări, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.

Nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare, pentru a plăti un tribut pe care, oficial, nu şi-l asumau.

Concret, povara României, conform Tratatului de pace încheiat la Paris, în 1947, era reprezentată de 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care Germania le datora Uniunii Sovietice conform înţelegerilor.

Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau (aşa cum am mai menţionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil măsura în care economia românească urma să fie exploatată în interes national.

Concret, vedem că a fost pus în aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme), de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă.

Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (precum în cazul Elveţiei), lichidarea despăgubirilor de război a presupus instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avându-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor).

Astfel, capitalul german a constituit, în noile societăţi mixte înfiinţate, un aşa zis aport sovietic.

Conferinţa de la Potsdam n-a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativă a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţă de muncă.

Noul context creat ne permite, fără nicio reţinere, să apreciem că România a devenit, de drept, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai evidenţiat prin aceea că, deşi României i s-a recunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic (exploatată fiind în interesul Germaniei).

Un alt aspect care frapează şi adâncea nedreptatea care i s-a făcut României, este acela privind poziţia Austriei în toată această „înţelegere” de lichidare pretenţiilor ce îşi au izvorul în achitarea despăgubirilor aferente războiului.

Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, n-a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară.

Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă, până în anul 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă.

Astfel, în contextul înţelegerilor privind achitarea despăgubirilor de război, capitalul austriac a fost considerat tot capital german.

În aceeaşi manieră, au fost văzute lucrurile şi de către Stalin la Conferinţa de la Potsdam; aceasta deoarece, după al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent, cu suveranitate deplină, abia în anul 1955.

Odata cu desfiinţarea ultimului sovrom in 1956 , cuplată cu retragerea armatei sovietice de pe teritoriul Romaniei doi ani mai tarziu, se marca indepartarea de controlul exercitat de Moscova asupra afacerilor interne ale statului roman si sfarsitul ocupatiei sovietice.

Cu toate acestea, putem să apreciem că desi România a scăpat oficial  de nazism în anul 1945,  dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice) si luam în calcul maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rus  ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice, până în anul 1975.

Surse:

– jurnalul.ro
– Radu Golban, politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice
– Mihaela-Brânduşa Tudose, conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice

– Laurentiu Dologa/ Ziare.com

https://www.art-emis.ro/istorie/istoria-sovrom-urilor-si-jefuirea-romaniei-in-zilele-noastre

– Onisifor Ghibu, Chemare la Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.

– N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

– Florian Banu, Asalt asupra economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004 

– George Nanu, In spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011,  

– Ion Calafeteanu, Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro – 1 martie 2014.

27/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: