Umilinţele, presiunile și amenințările la care a fost supusă România în preajma mutilării sale teritoriale înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial

 

 

 

 

 

 

Presiunile şi ameninţările statelor revizioniste la adresa integrităţii teritoriale a României s-au intensificat după ce Germania și Uniunea Sovietică au încheiat pactul de neagresiune din 23 august 1939, art. 3 al Protocolului secret prevîzând „interesul U.R.S.S. faţă de Basarabia”, respectiv „dezinteresul politic total faţă de aceste regiuni” din partea Germaniei.

La scurt timp, diplomați germani și sovietici, dar și cei ai puterilor occidentale democratice, au făcut cunoscut (tot mai des) că nu vor interveni în sprijinul României.

Chiar şi numai simpla enumerare a evenimentelor/declaraţiilor este concludentă în acest sens:

 

– 19 septembrie 1939. Sub impactul agresiunii sovietice în Polonia, România decide concentrarea trupelor pe valea Siretului, Armand Călinescu consemnând: „Avansarea ruşilor schimbă situaţia. Pericolul german s-a îndepărtat. Acum pericolul rusesc este principal”.

– 30 septembrie 1939. Csáky István, ministrul ungar de Externe, cere lui Frederic Villani, ministrului ungar de la Roma, să-l informeze pe Galeazzo Ciano că în cazul în care România ar ceda Basarabia Uniunii Sovietice, producându-se haos şi destrămarea ţării, Ungaria nu ar rămâne neutră, intervenţia sa urmând a fi motivată pentru „pacificare”.

– 14 octombrie 1939. Regele Carol al II-lea continuă să se îmbete cu apă rece: „Astăzi, când Germania e încă puternică, ea poate fi, şi este, o pavăză a noastră contra U.R.S.S.”.

– 3 noiembrie 1939. Sir Reginal Hoare, ministrul Marii Britanii la București, informează pe Grigore Gafencu, ministrul român al Afacerilor Străine, că guvernele englez și francez nu credeau în „posibilitatea de a interveni activ în apărarea României împotriva Rusiei”.

– 4 decembrie 1939. Wilhelm Fabricius, ministrul german la București, declară lui Grigore Gafencu că „dacă războiul se va intensifica în Vest, Rusia Sovietică nu va putea fi împiedicată să-și realizeze anumite planuri”.

– 5 decembrie 1939. V.P. Potemkin, locțiitorul comisarului pentru Afaceri Externe, apreciază, într-o discuție cu ambasadorul Franței la Moscova, că Odessa era „un punct mort” de când a pierdut hinterlandul Basarabiei.

– 8 decembrie 1939. Grigore Gafencu declară lui Kokuliev, însărcinatul cu afaceri sovietic, că România era dispusă să întreţină raporturi directe cu Uniunea Sovietică pentru a înlătura „orice neînţelegeri”.

– 9 decembrie 1939. După ce Numan Rifaat Menemencioglu, secretar de stat în Ministerul de Externe al Turciei, i-a spus lui Alexander Cadogan că „frontiera turcă” începe la granița cu Bulgaria, și nu cu România, diplomatul englez a concluzionat: „Turcii vor arunca România lupilor”.

– 13 decembrie 1939. Carl Clodius, însărcinatul economic al Reich-ului pentru sud-estul Europei, a declarat lui Ernest Urdăreanu, ministrul Palatului Regal, că Germania nu va apăra România „în momentul când Sovietele vor trece Nistru”. Informat, regele Carol al II-lea va consemna: 

„Aceasta ne arată că există o înţelegere germano-rusă”.

– 19 decembrie 1939. Consiliul Militar ungar discută (până la 22 decembrie) Planul de intervenţie militară în situaţiile în care: armata română s-ar destrăma şi în ţară ar izbucni revoluţia, minoritatea maghiară din Transilvania ar fi în primejdie, România ar face concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei.

– 1 ianuarie 1940. Antal Ullein-Reviczky, şeful presei ungare, declară că „politica externă a Ungariei are o singură problemă: Ardealul. Această problemă o rezolvăm în orice împrejurare şi cu orice preţ”.

– 5 ianuarie 1940. La Veneţia, Csáky István, ministrul de Externe al Ungariei, declară lui Galeazzo Ciano că guvernul ungar avea un program maximal (78.000 kmp) şi unul minimal (50.000 kmp) de revendicări teritoriale faţă de România.

– 2-4 februarie 1940. Cu prilejul sesiunii ordinare (şi ultima) a Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice, desfăşurată la Belgrad, Grigore Gafencu respinge încercările miniştrilor de Externe ai Iugoslaviei şi Turciei de a-l determina să fie mai „”înţelegător” faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei.

– 7 martie 1940. Raoul Bossy, ministrul României la Roma, face cunoscut că ambasadorul german Mackensen i-a declarat „cu titlu personal”: „Noi vrem pacea în sud-est și problema Basarabiei trebuie închisă. Acum câteva luni erați dispuși să stați de vorbă cu rușii, acum refuzați pentru că evenimentele din Finlanda vă încurajează la rezistență. Dar să știți că armata sovietică nu este de disprețuit. Dacă vă atacă, ce faceți?”. 

La răspunsul ministrului român („Vom face ca finlandezii. Dacă e să murim, vrem să murim frumos. Dar sunt sigur că nu vom pieri. În afară de rezistența noastră, cred că am fi ajutați de toți cei potrivnici penetrației sovietice în Balcani, în primul rând de Germania, care nu poate avea interese să i se taie drumul spre Strâmtori și Răsărit”), diplomatul german a replicat: 

„Nimeni nu vrea ca rușii să ajungă în Balcani, în primul rând Germania, care nu poate avea interes să i se taie drumul spre Strâmtori și Răsărit, dar, în general, se socotește că Balcanii încep la Prut” și a precizat: „Pentru Basarabia nu va lupta nimeni. De aceea, cred, personal, că ar trebui să vă înțelegeți cu rușii, dacă ridică chestiunea Basarabiei… Tocmai pentru că România este un element de mare valoare în bazinul dunărean trebuie evitat de a o lăsa să alunece într-o situație primejdioasă. Sau vă simțiți oare apărați de garanția britanică? Englezii vă vor sprijini prin campanii de presă, dar nu prin campanii militare”.

– 29 martie 1940. V.M. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Străine, declară în ședința Sovietului Suprem al U.R.S.S.: „Printre țările meridionale vecine, pe care eu le-am citat, este una cu care noi nu avem un pact de neagesiune, România. Aceasta se explică prin existența unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. Altfel, nu există niciun motiv de agravare a relațiilor sovieto-române”.

– 13 aprilie 1940. Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucureşti, informează pe Galeazzo Ciano, că Wilhelm Fabricius a admis „posibilitatea unei acţiuni în Basarabia” din partea Uniunii Sovietice. La rându-i, Atașatul de presă al Legației sovietice la București declară Agenției „Stefani” că dacă România „nu va accepta nici acum propunerea sovietică, de data aceasta va vedea că lucrurile nu mai merg ca în trecut”.

– 15 aprilie 1940. V.M. Molotov îl informează pe Friedrich Werner von Schulenburg, ministrul german la Moscova, că problema Basarabiei nu era închisă.

– 18 aprilie 1940. Armata 4 română primeşte ordin să execute recunoaşteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut pentru „a ajuta retragerea armatei”.

– 19 aprilie 1940. V.M. Molotov convoacă din nou pe Gheorghe Davidescu şi-l avertizează cu privire la incidentele de la frontiera sovieto-română (provocate, de fapt, de trupele sovietice).

– 4 mai 1940. Într-o discuţie avută cu Carl Clodius, împuternicitul german pentru sud-estul Europei, regele Boris al III-lea îşi exprimă convingerea că Bulgaria îşi poate îndeplini „obiectivele naţionale” numai alături de Germania şi speră „ca acest război să nu se termine fără ca Bulgaria să-şi fi realizat cel puţin una din aspiraţiile sale naţionale”. 

Această tendinţă fusese sesizată din timp de către analiştii militari români care au informat organele de decizie superioară că „nu este exclus ca Bulgaria să pună pe tapet chestiunea revendicărilor teritoriale asupra Dobrogei”.

– 20 mai 1940. Referindu-se la situaţia României în contextul internaţional al epocii, regele Carol al II-lea consemnează: „Primejdia pentru noi rămâne tot graniţa răsăriteană şi ne găsim în situaţia de a nu putea primi niciun ajutor de nicăieri, deci – dacă nu avem o atitudine binevoitpare din partea Germaniei – suntem complet în aer”.

– 22 mai 1940. Grigore Gafencu atrage atenţia lui Wilhelm Fabricius asupra masivelor concentrări de trupe sovietice de la graniţa cu România şi cere lămuriri cu privire la „politica orientală” a guvernului de la Berlin.

Diplomatul german răspunde că „pacea şi liniştea României” depindeau în acel moment, într-o mare măsură de înţelegerea la care ar ajunge România cu vecinul său din est.

Întrebat cum se va putea realiza acest lucru, acesta face cunoscut că Moscova invoca mereu faptul că Odessa era prea aproape de frontiera vestică a Uniunii Sovietice, după care adăugă cu subînţeles: „Cum nu se poate muta Odessa de la locul ei, s-ar putea muta frontiera ceva mai departe”.

– 23 mai 1940. Sesizând pericolul care plana asupra României, generalul Florea Ţenescu prezintă regelui Carol al II-lea un Memoriu în care apreciază:

 „Pactul ruso-german lasă Rusiei posibilitatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment ca guvernul să comunice Marelui Stat Major dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau de evacuare în timp util a materialului militar şi bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă urgenţă”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prin urmare, autoritățile de la București au fost informate din timp despre intențiile sovieticilor și despre poziția pe care urmau să o adopte marile puteri și statele aliate.

Ce măsuri au luat (dacă au luat) este o altă problemă! De neconceput este şi faptul că şeful Marelui Sat Major român nu ştia (cu o lună înainte de agresiunea sovietică pe care o intuia) dacă să apere sau nu Basarabia.

 

 

 

 

26 iulie 1940.

În cadrul vizitei întreprinse în Germania, prim-ministrul român Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu sunt primiţi de ministrul german de Externe Joachim von Ribbentrop, care adoptă o atitudine extrem de rece şi dură faţă de România, acuză că aceasta a promovat o politică, dacă nu anti-germană, „evident pro-britanică” şi face cunoscut că „interesele germane în Balcani sunt limitate la dorinţa de a vedea că în această regiune domneşte liniştea, pacea şi ordinea”, că Germania are în zonă doar interese economice şi în niciun caz teritoriale.

După ce apreciază că cererile revizioniste ungare şi bulgare erau „cu totul justificate”, fiind aprobate de germani, că Reich-ul „nu doreşte decât să dea sfaturi şi să nu hotărască asupra soartei Balcanilor”, diplomatul german atrage atenţia: 

„A sosit marea perioadă a revizuirii tratatelor. Trebuie să acţionăm la momentul oportun pentru a evita tensiunea care, dacă continuă, ar putea determina popoarele să-şi ia soarta în propriile mâini şi să oblige guvernele să acţioneze. Acest lucru este valabil atât pentru Ungaria, cât şi pentru România. O conducere înţeleaptă trebuie să se străduiască să adopte măsuri cât mai repede posibil atunci când ele consideră că ele sunt necesare”.

 

 

 

 

 

Sfidând realitatea istorică, ministrul de Externe german consideră că „România a devenit nenatural de întinsă şi a obţinut teritorii pe care nu le-a câştigat prin propriile ei eforturi, dacă situaţia care a luat naştere nu va fi clarificată de o conducere politică înţeleaptă, atunci catastrofa nu va putea fi evitată” şi atrage atenţia că situaţia nu putea fi soluţionată numai prin „rectificări minore de frontieră”.

Încercâd să scoată castanele din foc cu mâinile viitoarei victime, Joachim von Ribbentrop sfătuieşte România „să ajungă la o înţelegere clară şi definitivă cu Ungaria şi Bulgaria cât mai repede posibil”, propune „negocieri directe” şi declară că altfel „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.

Ion Gigurtu răspunde că în acel moment România se pronunţa „în favoarea unei strânse cooperări cu Germania. Ea se încadrează integral în sfera de interese germane şi doreşte să se adapteze la planurile Führer-ului pentru o nouă ordine în Europa. România poate să-şi îndeplinească sarcinile interne din domeniul bunăstării sociale numai cu sprijinul Germaniei, adică prin încorporarea într-un sistem economic naţioanl-socialist”. 

În legătură cu cererile revizioniste al Ungariei şi Bulgariei, prim-ministrul român declară că va încerca să rezolve problema „pe formula revizuirii frontierei, plus un schimb de populaţie, deoarece o revizuire pe scară largă a frontierei va duce la crearea unei mişcări iredentiste române şi va duce la noi complicaţii în viitor”. 

Solicită din partea Germaniei garantarea frontierelor, ajutor economic şi în armament (în special în tunuri antiaeriene şi anticar, avioane, precum şi un credit de 600 milioane de mărci pe o perioadă de 10 ani).

În finalul discuţiei, ministrul de Externe german declară „într-un mod cât se poate de clar, că dacă nu se ajunge la o soluţionare a problemelor litigioase cu Ungaria şi Bulgaria, atunci consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.

27 iulie 1940. „Diplomaţie” românească la Roma! • Revendicări bulgare!

După discuţiile cu Joachim von Ribbentrop şi Adolf Hitler, în Germania, prim-ministrul român Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu se deplasează la Roma, unde au o întrevedere cu Galeazzo Ciano, ministrul de Externe italian, care consemnează astfel discuţia (în Jurnal):

 „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase şi dezgustătoare. Au devenit cu toţii antifrancezi, antienglezi şi antigenevezi. Merg până la a vorbi cu dispreţ de « Dictatul de la Versailles »! Am o primă discuţie cu ei la Palatul Chigi şi le reamintesc cu o anumită brutalitatea de politica lor trecută, ostilă ţării noastre”.

La Berlin, Parvan Draganov, ambasadorul bulgar în Germania, face cunoscut lui Ernst Woermann, director al Departamentului politic din cadrul Ministerului de Externe german, că a primit instrucţiuni din partea guvernului de la Sofia „să întreprindă investigaţii în legătură cu dezvoltarea crizei basarabene” şi să afle punctul de vedere german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicrilor Bulgariei”.

Diplomatul german răspunde, în conformitate cu directivele Ministerului de Externe, că „dorinţa noastră cea mai grabnică este ca Bulgaria să nu profite de actuala criză pentru a-şi satisface propriile revendicări”. 

Dezamăgit, ambasadorul bulgar precizează că „regele şi guvernul bulgar s-ar afla într-o situaţie extrem de dificilă dacă nu ar profita de situaţia actuală” şi insistă „cu multă vigoare ca să-i dăm unele asigurări pentru viitor, probabil în sensul ca Germania să recunoască revendicările bulgare asupra Dobrogei şi să promită satisfacerea lor atunci când va sosi momentul”.

La Bucureşti, regele Carol al II-lea, se deplasează, în după-amiaza zilei, la Scroviştea, să vâneze „ţapi”. Seara este informat despre conţinutul discuţiei lui Ion Gigurtu cu Hitler de la Berghof, consemnând în Jurnal :

 „Gigurtu a făcut o foarte bună impresie şi pare-se că a expus cât se poate de bine situaţia, cu claritate şi demnitate. Problema însă a rămas, aşa cum era de aşteptat, neschimbată”.

Din Nota de discuţii întocmită de Paul Schmidt, interpretul lui Hitler rezultă cu totul altceva. Este clar că prim-ministrul român una a vorbit cu Hitler şi alta a raportat la Bucureşti. Sau acela a fost mandatul încredinţat de rege!

Va urma

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

 

https://uzp.org.ro/1940-drama-romaniei-rapt-umilinta-presiuni-si-amenintari-externe/

 

https://www.art-emis.ro/istorie/drama-romaniei-rapt-si-umilinta 

 

Publicitate