CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Au trecut 80 de ani de la invazia hoardelor bolșevice sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord

 

 

 

Noţiuni: 

Ocupaţie – luare în stăpânire de către forţele armate ale unui stat a unei părţi sau a totalităţii teritoriului unui alt stat;
Teritoriu ocupat – teritoriul cucerit şi stăpânit de o armată străină;
Stat ocupant – stat care, prin forţele sale armate ia în stăpânire un teritoriu un oraş străin etc., şi care impune, în spaţiul ocupat, un anumit regim.
Anexiune – încorporare prin violenţă de către un stat a unui teritoriu aparţinând altui stat. 

În Convenţia cu privire la legile şi cutumele războiului terestru, semnată la 18 octombrie 1907 la Haga, ocupaţia este definită în felul următor (art. 42): „Teritoriul este recunoscut ca ocupat dacă acesta se află efectiv sub autoritatea statului inamic. Ocupaţia se extinde numai asupra acelor regiuni, unde această autoritate este instalată şi are capacitatea de a-şi manifesta activitatea”. 

Pe de altă parte, Convenţia pentru definirea agresiunii, adoptată la 4 iulie 1933 la Londra, în Art. II, definea foarte clar că „va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare:

1) declaraţie de război unui alt stat;

2) invazie prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat;

3) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat;

4) blocus naval (blocarea navală-n.ns.) al coastelor sau al porturilor unui alt stat;

5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţie”. 

 

Art. III. Nici o consideraţie de ordin politic, militar, economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II”.

Dreptul internaţional evidenţiază trei forme de ocupaţie:

1. Ocupaţie imperială – în cadrul căreia teritoriul ocupat este încorporat în teritoriul statului ocupant, fiind lipsit, în totalitate, de suveranitate. În cazul ocupaţiei imperiale, pe teritoriul ocupat, sau, altfel spus, pe teritoriul coloniei, este transferată legislaţia ţării ocupante (a metropolei), însă populaţia coloniei nu beneficiază de drepturile cetăţenilor metropolei.

2. Ocupaţie militară – în cadrul căreia teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului ţării ocupante, dar pe teritoriul ocupat este interzisă legislaţia locală şi activitatea instituţiilor puterii locale, acestea fiind înlocuite de regimul de ocupaţie, în care populaţia teritoriului ocupat nu obţine drepturile cetăţenilor ţării ocupante. 

3. Ocupaţie de garanţie – care se produce în rezultatul intrării trupelor unui stat pe teritoriul altui stat în scopul asigurării garanţiilor de securitate pentru statul ocupat, în conformitate cu acordul anticipat, încheiat între cele două state. În cadrul ocupaţiei de garanţie statul ocupat nu-şi pierde suveranitatea, însă este limitată sub unele aspecte.

Teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului statului ocupant şi, respectiv, legislaţia statului ocupant nu se extinde asupra teritoriului ocupat. 

Pentru a răspunde la întrebarea din titlu, generată de respingerea Decretului preşedintelui Mihai Ghimpu, din 24 iunie 2010, şi, mai ales, pentru a aprecia evenimentele desfăşurate între 28 iunie şi 3 iulie 1940 pe teritoriile româneşti – în Basarabia şi Bucovina – voi încerca să pun la dispoziţia celor interesaţi de evenimentele anului 1940, dar mai ales a celor care nu doresc, din diverse motive, să accepte istoria, aşa cum a fost, următoarele fapte, expuse în ordine cronologică.

 

 

 

 

 

 

rapirea basarabiei 1940

 

 

1.1. Împărţirea „sferelor de interese”.

 



Colaborarea Uniunii Sovietice cu Germania hitleristă în anii 1938-1939 a avut drept rezultat acordul mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de interese” în zona Europei de Est. La 23 august 1939, la Moscova, miniştrii de externe ale celor două ţări au semnat Pactul de neagresiune între Germania şi URSS şi protocolul adiţional secret. 

Prin semnarea pactului de neagresiune cu Germania hitleristă, au fost lipsite de valoare alte acorduri internaţionale, semnate de Uniunea Sovietică. Conţinutul pactului era în contradicţie şi cu procedura URSS de elaborare şi semnare a tratatelor internaţionale.

Majoritatea pactelor de neagresiune, semnate de URSS, prevedeau denunţarea acestora în momentul declanşării agresiunii din partea celeilalte părţi semnatare împotriva unei terţe ţări. Pactul sovieto-polonez de neagresiune, semnat la 25 iulie 1932, prevedea că „dacă una din părţile semnatare va iniţia o agresiune împotriva unei terţe ţări, cealaltă parte va fi în drept, fără avertizare, să denunţe acest pact” .

Pe de altă parte, pactul sovieto-francez de neagresiune, semnat la 29 noiembrie 1932, stipula că „dacă una din Înaltele Părţi Semnatare va utiliza agresiunea împotriva unei terţe ţări, cealaltă Înaltă Parte Semnatară va fi în posibilitatea să denunţe, fără avertizare, prezentul pact” .

Prin urmare, obligaţiile stipulate de tratate erau corelate cu acţiunile paşnice ale partenerului. O atare prevedere a fost inclusă şi în tratatul de prietenie, neagresiune şi neutralitate, încheiat între Uniunea Sovietică şi Italia la 2 septembrie 1933 . 

În textul pactului sovieto-german de neagresiune, din 23 august 1939, o atare clauză lipsea. 

Mult mai important, decât cele şapte articole ale pactului, publicate imediat după semnare, era protocolul adiţional. Semnând acest document, Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, prin consens, au pus baza împărţirii Europei de Est, hotărând destinele Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României.

Punctul 3 al Protocolului adiţional secret menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii” .

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în Europa de est şi cea de sud-est s-a înscris în contextul aranjamen¬tului sovieto-german din 23 august 1939.

La 1 septembrie 1939 Germania hitleristă începe cel de-Al II-lea Război Mondial, atacând Polonia.

La 17 sep¬tembrie URSS, manifestându-şi fidelitatea faţă de an-gajamentele convenite cu Germania, declanşează opera¬ţiuni militare împotriva Poloniei, participând, la lichidarea statului polonez. Au urmat apoi acţiunile so¬vietice de anexare a celor trei state baltice şi războiul împotriva Finlandei.

Ulterior, în scopul realizării punctului 3 al Protocolului adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune, Uniunea Sovietică acţiona în scopul intimidării României prin mijloace politice şi diplomatice, pregătirii unui război împotriva acestei ţări şi finalizării negocierilor cu partenerul său, Germania nazistă, privind interesul pe care prima îl manifesta pentru Basarabia.

După semnarea pactul sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o ostilitate calculată şi mereu crescândă. 

In primele luni ale anului 1940 presa sovietică începea o campanie antiromână intensă pe tema Basarabiei şi a retrocedării ei. Se insinua că schimbările fundamentale ce avuseră loc în Europa impuneau şi României să „lichideze problemele teritoriale pe care le are în suspensie cu URSS” .

Semnalul cel mai ameninţător l-a constituit raportul lui V. Molotov, prezentat la 29 martie 1940 în şedinţa sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, când preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, comisarul afacerilor externe spunea: „… Printre ţările vecine din sud amintite mai înainte este una cu care nu avem un pact de neagresiune, România.

Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, acea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. În felul acesta, nu este niciun motiv de agravare a relaţiilor sovieto-române…” . 

La 2 aprilie, fiind primit în audienţă de V. Molotov, ministrul român, Gheorghe Davidescu a transmis comisarului sovietic întreaga surprindere a Guvernului român cauzată de versiunea în expunerea sa în faţa Sovietului Suprem, precum şi de cuvintele utilizate .

La 9 aprilie 1940, V. Molotov 1-a invitat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, şi i-a remis un memoriu privind „15 cazuri de bombardare a malului stâng al Nistrului dinspre partea română” şi i-a vorbit despre incidente la frontieră (care, după cum s-a constatat mai târziu, erau imaginare) .

Molotov spunea că „atitudinea unităţilor române este inadmisibilă şi se pune întrebarea dacă trupele româneşti amplasate în apropierea teritoriului sovietic nu sunt, cumva, dirijate de cineva” . A fost lansată chiar şi presupunerea că „trupele româneşti sunt prost conduse sau în interiorul lor au pătruns adânc elemente duşmănoase URSS, cum ar fi polonezii” .

Atrăgând atenţia ministrului plenipotenţiar asupra acestor fapte, V. Molotov insista ca ele să nu se mai repete, deoarece „incidentele depăşesc orice limită” şi „guvernul sovietic nu va mai tolera repetarea unor astfel de cazuri” .

1.2. Pregătirea militară şi ideologică a ocupării Basarabiei

Schimbarea situaţiei internaţionale în Europa a determinat Moscova să accelereze pregătirile pentru realizarea prevederilor articolului 3 din protocolul adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune.

Între 11 şi 14 mai, secţia operativă a statului major al regiunii militare Kiev a ordonat secţiei topografie militară să pregătească seturi de hărţi topografice ale zonei de frontieră a României .

La 3 iunie, N. Vatutin, şeful statului major al regiunii militare Kiev, a elaborat şi a transmis mareşalului S. Timoşenco, comisarul apărării al Uniunii Sovietice, un memoriu strict confidenţial în care erau expuse consideraţiile privind organizarea şi desfăşurarea operaţiei frontului (de sud) împotriva României.

Ţinta strategică imediată a frontului o constituia încercuirea şi lichidarea forţelor armate române pe teritoriul de la est de linia: Munţii Carpaţi, Focşani, Galaţi, râul Dunărea, barând total retragerea românilor la vest de linia indicată.

În rezultatul operaţiei, trupele sovietice trebuiau să ocupe crestele Munţilor Carpaţi porţile Focşani şi cursul inferior al Dunării, şi să ajună la linia Focşani – Brăila. Adâncimea operaţiei frontului urma să constituie 220-250 km. Ritmul mediu al operaţiei trebuia să fie de 10 km pe zi.

Operaţia urma să fie organizată în colaborare strânsă cu Flota Mării Nege” . În opinia lui Vatutin, în cadrul operaţiei, forţele aeriene, cu un efectiv de 15 brigăzi de aviaţie, trebuiau să lichideze avioanele inamicului în aer şi pe aerodromuri, în special în zona Bucureşti, şi să lichideze bazele militare ale adversarului din Constanţa şi Galaţi.

În cooperare cu Flota Mării Negre, aviaţia militară avea sarcina să asigure supremaţia pe mare până la strâmtoarea Bosfor. Flota Mării negre avea misiunea să lichideze flota şi bazale militare ale inamicului şi să asigure supremaţia pe Marea Neagră; să cucerească strâmtorile Bosfor şi Dardanelle li să blocheze ieşirile din acestea; să blocheze coastele româneşti de la Marea Neagră; să pregătească şi să asigure debarcarea trupelor de desant pe cursul inferior al Dunării. 

În convingerea generalului Vatutin, în cazul în care prima operaţie a frontului va fi realizată cu succes, trupele vor fi dislocate în faţa porţilor Focşani pentru aplicarea loviturii principale asupra oraşului Bucureşti, lichidarea totală a României, cucerirea Dobrogei şi, în continuare pentru a pune stăpânire pe Turcia europeană şi Dardanelle .

Acestea erau viziunile unuia din cei mai de vază comandanţi ai Armatei Roşii, viziuni altoite în baza doctrinei bolşevice cu privire la politica externă a URSS şi a rolului forţelor armate sovietice în realizarea acestei politici. 

Însă planul războiului împotriva României era elaborat în cadrul Direcţiei operative a Marelui Stat Major al Armatei Roşii. Până la 7 iunie 1940, în activităţile de planificare a participat şi generalul de armată Gh. Jucov. În această zi, prin ordinul nr. 02469 al comisarului apărării, el este numit comandant al regiunii militare cu destinaţie specială Kiev, iar la 8 iunie pleacâ în capitala Ucrainei Sovietice pentru a prelua comanda . 

La 9 iunie 1940, prin directivele comisarului poporului pentru apărare nr. OY/583 şi nr. OY/584, Consiliilor militare al regiunii militare speciale Kiev şi al regiunii militare Odesa li s-a ordonat de a se pune în stare de luptă conform statelor de pace . Prin joncţiunea celor două regiuni, a fost creat Frontul de Sud, condus de generalul Gh. Jukov.

Acest front avea în componenţă armatele 5, 9 şi 12 . La 10 iunie 1940 trupele celor trei armate au primit directive privind concentrarea de-a lungul graniţei cu România, care urma să înceapă la 11 iunie, sub pretextul unui exerciţiu şi să se finalizeze la 24 iunie 1940. 

La 13 iunie 1940, la Kremlin a avut loc consfătuirea conducerii militare şi politice superioare, la care au participat I.V. Stalin; V.M. Molotov; Comisarul apărării, mareşalul S.C. Timoşenco; şeful Marelui Stat Major, mareşalul B.M. Şapoşnicov; şeful direcţiei politice a Armatei Roşii, L.Z. Mehlis; comandantul regiunii militare Kiev, generalul Gh. C. Jucov comandantul regiunii militare Odesa, generalul I.V. Boldin, comisarul poporului cu problemele Flotei militare-maritime, amiralul N.G. Cuzneţov şi alţii . 

Pentru acţiunile trupelor au fost aprobate două variante. Varianta principală consta dintr-un plan, elaborat pentru cazul în care trupele române vor opune rezistenţă. Conform acestuia, Frontul de Sud urma să execute o lovitură concentrată cu forţele unităţilor armatei a 12-a de-a lungul râului Prut spre Iaşi, iar cu forţele armatei a 9-a la sud de Chişinău spre Huşi .

A doua variantă prevedea acţiuni pentru cazul în care trupele române aveau să se retragă la vest de Prut fără a opune rezistenţă. Misiunea trupelor sovietice în aceste condiţii consta în ieşirea, cât mai rapidă, a eşaloanelor mobile la Prut, pentru a controla retragerea trupelor române. Unităţile de infanterie trebuiau să se deplaseze în eşalonul al doilea, având misiunea de a sprijini la timp primul eşalon.

In conformitate cu informaţia depusă în Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, către 26 iunie 1940 pe Frontul de Sud au fost concentrate 32 divizii infanterie, 2 divizii infanterie moto, 6 divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, 3 brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 14 regimente artilerie de corp şi 4 divizioane artilerie .

Numărul total al trupelor şi al armamentului aflat în dotarea frontului, după date incomplete, era nu mai puţin de 637 149 de oameni, 9 415 tunuri şi aruncătoare de mine, 2 461 tancuri, 359 de maşini blindate 28 056 de automobile . 

Pregătirea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei impunea comandamentului sovietic şi o minuţioasă pregătire ideologică, atât a trupelor ce urmau să invadeze Basarabia şi Bucovina, cât şi a viitorilor cetăţeni sovietici.

În acest scop au fost antrenate presa sovietică, radioul, Kominternul şi partidele comuniste din diferite ţări, corpul politic şi al activiştilor comunişti din armată. Astfel, în presă, la radio, în discursuri politice, în literatură şi publicaţii periodice se susţinea că Basarabia ar fi un ţinut rusesc, ocupat vremelnic de „gărzile albe” române .

Despre Bucovina se insinua că ar fi o veche provincie autonomă austriacă, locuită în majoritate de ucraineni, cedată României în mod injust prin tratatul de la St. Germain .

Metodele folosite de propaganda sovietică pentru a susţine absurdele pretenţii asupra vechilor teritorii româneşti de la est de Prut au fost: falsificarea realităţilor istorice; prezentarea tendenţioasă a situaţiei din România şi în special din Basarabia în comparaţie cu starea de lucruri din URSS, discreditarea activităţii pozitive româneşti; condamnarea politicii externe a României; întreţinerea unei campanii de neadevăruri şi insulte împotriva României .

La întrunirile politice din Ucraina, Galiţia Occidentală şi RASS Moldovenească, agitatorii partidului comunist şi instructorii politici ai Armatei Roşii insistau asupra următoarelor teme:

„România va fi obligată să retrocedeze atât Basarabia, cât şi Bucovina, care e locuită de ucraineni”; „România pregăteşte o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roşie trebuie să o prevină cât mai curând”.

De pregătirea ideologică a trupelor sovietice se ocupa direcţia politică a Armatei Roşii, avându-1 în calitate de şef pe comisarul de armată de rangul întâi, L. Mehlis. În acest scop, la 21 iunie, consiliile militare şi şefii de direcţii politice ale regiunilor militare Kiev şi Odesa primesc directiva nr. 5285/cc a lui L. Mehlis, în care acţiunile URSS erau explicate astfel:

„În 1918, folosind situaţia provocată de războiul civil din URSS şi de intervenţia imperialiştilor anglo-francezi, România a ne-a ocupat hoţeşte Basarabia. Fraţii noştri trăiesc în Basarabia într-o sărăcie groaznică, de azi pe mâine. Guvernul dictaturii regale suplimentează asuprirea economică a maselor din Basarabia cu asuprirea politică şi naţională.

Din optica etnografică, Basarabia nu are nici o legătură cu România” . „A sosit momentul să smulgem din mâinile hoţeşti ale României moşiereşti pământul nostru, să eliberăm din prizonieratul român pe fraţii şi cetăţenii noştri. Basarabia furată trebuie să fie reîntoarsă la sânul Patriei-mame — Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” . 

Direcţia politică a Armatei Roşii obliga ofiţerii politici „să organizeze cu ostaşii roşii şi comandanţii inferiori informări politice şi discuţii pe temele: „Oricând şi pretutindeni să ne facem datoria faţă de Patrie”, „Să ţinem onoarea de ostaş al Armatei Roşii”, „Relaţiile dintre URSS şi România”, „Acţiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale României faţă de Uniunea Sovietică”, „Războaiele drepte şi nedrepte”, „Orice război purtat de statul muncitorilor şi ţăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc. 

Ostaşilor sovietici trebuia să li se implanteze încrederea că „pe drapelul său Armata Roşie duce poporului muncitor eliberare de sub exploatare şi de sub jugul naţional. Muncitorii vor fi eliberaţi din robia capitalistă, şomerii vor fi plasaţi în câmpul muncii, argaţii, ţăranii fără pământ şi cei cu pământ puţin vor primi pământul moşierilor români; impozitele vor fi reduse şi temporar anulate. Se va pune capăt sistemului barbar de „românizare” a ruşilor, ucrainenilor şi moldovenilor” .

Aşadar, dacă în articolul 3 al Protocolului adiţional secret, semnat la 23 august 1939 la Moscova, URSS, susţinută de Germania nazistă, „subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”, transpunerea în practică a acestui „interes” urma să fie realizată cu forţa masivă a Armatei Roşii, bine echipată şi moral pregătită pentru cotropirea de pământuri străine.

1.3. Actualizarea tranzacţiei sovieto-hitleriste.

Pregătirea războiului împotriva României a fost urmată de o campanie diplomatică a Moscovei. In condiţiile în care ostilităţile de pe frontul de vest intraseră în faza lor finală, prin capitularea la 22 iunie 1940 a Franţei şi imobilizarea trupelor engleze de pe continent, Guvernul Uniunii Sovietice, profitând de totala izolare internaţională a României anunţă, la 23 iunie 1940, pe partenerul său, Germania nazistă, că URSS intenţionează să-şi satisfacă pretenţiile teritoriale faţă de România şi să obţină teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei.

V. Molotov l-a invitat pe ambasadorul german Ioachim von Schulenburg şi i-a relatat că „Uniunea Sovietică ar dori să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar România nu a răspuns” la declaraţia sovietică din 29 martie 1940. Acum guvernul sovietic „doreşte să înainteze României această chestiune foarte curând.

Bucovina, ca regiune populată de ucraineni, se include, de asemenea, în soluţionarea problemei Basarabiei… Dacă România nu va merge la soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei, Uniunea Sovietică o va soluţiona cu forţa militară. Uniunea Sovietică a aşteptat mult şi cu răbdare soluţionarea acestei probleme, acum însă nu se mai poate aştepta”. 

Contele von Schulenburg a răspuns că o asemenea hotărâre a guvernului sovietic constituie pentru el o surpriză. Deşi nu contesta pretenţiile guvernului sovietic asupra Basarabiei, ambasadorul german 1-a rugat pe Molotov să nu se întreprindă nici un fel de acţiuni atâta timp cât Guvernul german nu va elabora o poziţie definitivă în raport cu intenţiile guvernului sovietic. 

În ceea ce priveşte pretenţiile sovietice asupra Bucovinei, care niciodată nu a fost în imperiul rus şi nici în Ucraina, acestea au trezit chiar şi nemulţumirea Germaniei, partenerul de atunci al URSS. 

Ca urmare a poziţiei Berlinului faţă de problema Bucovinei, V. Molotov 1-a convocat la 26 iunie pe ambasadorul german la Moscova şi i-a declarat că Guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”, subliniind că, după opinia sovietică „hotarul trebuie să treacă din cel mai de sud punct al Ucrainei apusene sovietice, de lângă muntele Kniatiasa spre est, de-a ungul râului Suceava, şi apoi mai spre nord-est de Herţa de Prut” . Hotarul era trasat astfel, încât Uniunea Sovietică să obţină legătura feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, spre Lemberg (Lvov) .

Aşadar, către sfârşitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS şi Germania nazistă privitoare la răpirea Basarabiei şi Bucovinei erau încheiate. Urmau să intre în acţiune forţele şi mijloacele de realizare a planului de cotropire.

 

I.4. Ultimatumul sovietic şi acceptarea lui de către guvernul României

Încheind pregătirile militare şi consultând Berlinul, guvernul sovietic a prezentat guvernului Românie două note ultimative, la 26 iunie şi 27 iunie 1940.

La 26 iunie, ora 10 seara, V. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul român la Moscova Gh. Davidescu şi i-a remis nota ultimativă, prin care cerea României să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, afirmând că România pro¬fitase de slăbiciunea militară a Rusiei în 1918, acaparând o parte din teritoriul ei, Basarabia, „câlcând astfel unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

In continu¬are în notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea mili¬tară a URSS e de domeniul trecutului… Uniunea Sovi¬etică consideră necesar şi oportun ca, în interesul resta¬bilirii dreptăţii, să păşească, împreună cu România, la rezolvarea imediată a chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice…

Guvernul sovietic consideră că problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate, de Ucraina sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice, cât şi prin comunitate de limbă şi componenţă naţională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, de fapt numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

… Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontiera potrivit hărţii anexate.

…Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent” .

Gh. Davidescu, ministrul român la Moscova, a încercat să contracareze declaraţiile din ultimatum, aducând argu¬mente întemeiate, care însă au fost respinse de Molotov. Tactica Guvernului URSS era de a lansa un atac pu¬ternic fără a oferi României decât alternativa cedării sau războiului.

Ultimatumul sovietic a luat prin surprindere Guvernul român. In condiţiile totalei izolări internaţionale şi în faţa pericolului declanşării unui război pe mai multe fron¬turi, guvernul României s-a văzut silit să cedeze presiu¬nilor sovietice.

În urma celor două şedinţe ale Consiliului de Coroană şi a sfaturilor aliaţilor din înţelegerea Balcanică, România a decis, sub presiunea forţei, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. A fost refuzat războiul pentru a nu pune în pericol existenţa Statului Român. 

La 28 iunie unităţile Frontul de Sud au primit instrucţiunea Direcţiei Politice a Armatei Roşii care cerea să se explice trupelor că „datorită politicii externe staliniste înţelepte, promovată de partid li de Guvernul sovietic, noi am scutit oamenii muncii din Basarabia şi nordul Bucovinei de un război sângeros şi am soluţionat problema întoarcerii Basarabiei în familia puternică a Uniunii Sovietice pe cale paşnică” .

În conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi invadarea acestor teritorii de trupele sovietice urma să aibă loc într-un termen de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00 .

În ziua de 28 iunie, la ora 14.00, trupele Frontului de Sud al U.R.S.S. au trecut frontiera, conform variantei nr. 2.

Investigaţiile făcute în diferite arhive permit să constatăm că trupele sovietice, văzându-se pe pământurile româneşti, s-au dedat la acte de ostilitate, încălcând orice prevedere a acordului de la Odesa. Înaintând spre Prut mult mai repede decât era convenit, trupele sovietice, folosind instigatori ai minorităţilor şi basarabenilor, răsculau populaţia minoritară, încurajând şi protejând bandele formate .

Carele de luptă sovietice blocau ieşirile din localităţi şi în poziţie de tragere, somau trupele române să părăsească întreg armamentul, materialele, animalele etc. 

În ziua de 3 iulie, la ora 14.00, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă. În aceeaşi zi şeful statului major al Frontului de Sud a emis ordinul nr. 024/ss cu următorul conţinut: 

„În legătură cu expirarea termenului de evacuare a trupelor române, comandantul Frontului de Sud a ordonat: 

1. Trupele să-şi consolideze poziţiile la noua graniţă; graniţa să fie închisă imediat şi să se interzică trecerea graniţei de stat.

2. Unităţile mici şi grupurile de ostaşi români, care au mai rămas să fie dezarmate, şi concentrate în lagăre până la o dispoziţie specială. Locul unde vor fi concentrate acestea va fi stabilit de către comandanţii de armate.

3. Fiecare armată să identifice imediat unităţi şi subunităţi, cu un număr general nu mai mic de o divizie de infanterie, înzestrată cu mijloace de transport, pentru colectarea materialului de război românesc abandonat, pentru a scotoci teritoriul şi a prinde grupurile de soldaţi români şi, posibil, şi grupuri de bandiţi, care se ascund. .. În aceste activităţi să fie atrasă populaţia locală. 

Armamentul şi echipamentul colectat să fie luat la evidenţă şi predat fără întârziere la punctele bine păzite, stabilite de comandanţii de armate. 

4. În termen de cinci zile să fie înregistraţi ofiţerii şi subofiţerii armatei române, rămaşi pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei, indicându-se numele, prenumele şi patronimicul, gradul militar şi funcţia, locul domiciliului, unitatea şi garnizoana în care a făcut serviciul militar, naţionalitatea, locul naşterii, anul naşterii, localitatea în care se află familia şi genul de ocupaţie a acesteia…” 

La 4 iulie Şapoşnicov a transmiş comandamentului Frontului de Sud ordinul comisarului apărării al URSS, având următorul conţinut: „1) Graniţa cu România, în nordul Bucovinei şi în Basarabia, inclusiv până la delta Dunării, să fie bine închisă şi să nu se admită nicio trecere; 2) Toate unităţile şi subunităţile româneşti rămase să fie dezarmate urgent; 3) A se trimite, prin telegramă specială, informaţia privind numărul de soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri dezarmaţi de la începutul operaţiei până la 3 iulie inclusiv” . Conform informaţiei trimise la Moscova, pe teritoriul ocupat au rămas şi au fost dezarmaţi 7 446 de militari ai Armatei Române (106 ofiţeri, 243 de subofiţeri şi 7 097 de soldaţi). 

În cursul zilelor de 3 şi 4 iulie, în marile garnizoane ale Basarabiei şi Bucovinei ocupate, au avut loc parade de triumf ale Armatei Roşii .
Aşadar, ocuparea pământurilor româneşti a fost posibilă datorită mai multor factori, determinanţi fiind: prevederile punctului 3 al Protocolului adiţional secret la pactul Molotov-Ribbentrop; potenţialul militar sovietic ca mijloc de realizare a politicii expansioniste a Statului Sovietic; situaţia internaţională nefavorabilă României.

In conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi ocuparea acestor teritorii de către trupele sovietice urma să se desfăşoare în timp de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00.

Fără a ţine seama, însă, de textul notei ultimative, trupele sovietice au început trecerea frontierei în dimineaţa zilei de 28 iunie şi în 29 iunie pun stăpânire pe principalele treceri peste Prut. În numai cinci zile, România a cedat Uniunii Sovietice 50 762 kmp (Basarabia – 44 500 kmp şi Nordul Bucovinei – cu 6 262 kmp), cu 4 021 086 ha teren agricol (20,59% din suprafaţa agricolă a ţării); 3 776 309 locuitori, dintre care 53,49% – români, 10,34% – ruşi, 15,30% – ruteni şi ucraineni, 7,27% – evrei, 4,9% – bulgari, 3,31% – germani, 5,12% – alţii .

 

 

 

 

 

basarabia_1940

 

 

 

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herta a constituit primul act al sfârtecării României în anul 1940. Trecerea acestor teritorii în componenţa URSS va genera consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, în deosebi pentru populaţia din teritoriile menţionate.

Între 28 iunie -3 iulie 1940, Uniunea Sovietică şi-a satisfăcut doar o parte din pretenţiile sale.

După impunerea hotarului pe Prut şi pe Dunăre, URSS prezintă, în raporturile sale cu România, revendicări a căror realizare avea să cauzeze Statului român enorme pierderi materiale, financiare şi morale.

Trupele Armatei Roşii au ocupat la 28 iunie – 3 iulie teritorii ce depăşeau prevederile „notei Molotov”, generând, astfel, probleme suplimentare în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România.

Delegaţia Uniunii Sovietice insista ca, trasând frontiera în acest sector, să treacă la URSS.

Delegaţia română a adus argumente de ordin juridic şi tehnic care demonstrau inconsistenţa pretenţiilor sovietice şi a cerut să fie redactat protocolul final de descriere, pentru sectoarele asupra cărora se căzuse de acord, rămânând ca pe celelalte să se expună punctele de vedere respective.

La 26 octombrie 1940, trupele sovietice au ocupat insulele insulele Salagnic, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican şi insula fără nume dintre braţul Vechiul Stanbul şi gârliţa Musura din delta Dunării. 

Raptul Basarabiei este urmat de modificări radicale în toate sferele provinciei. Are loc instaurarea puterii absolute a partidului bolşevic, organizaţie suprastatală, „cadrele” căreia au venit în 1940, exclusiv, din afara hotarelor Basarabiei. După proclamarea RSS Moldoveneşti, au fost declanşate transformări, menite să instaleze regimul bolşevic între Prut şi Nistru.

Au fost naţionalizate băncile, întreprinderile industriale şi comerciale, transportul feroviar şi naval, mijloacele de construcţie şi alte ramuri ale economiei, toate fiind declarate proprietate a Statului Sovietic.

La începutul anului 1941, demarează colectivizarea agriculturii. Necesitatea lichidării gospodăriilor individuale ţărăneşti rezulta din politica partidului bolşevic, care avea să extragă enorme cantităţi de produse agricole din satul basarabean. Impozitul agricol şi cotele de predare obligatorie a cerealelor la stat au constituit pârghia principală de pauperizare a ţăranilor şi împingerii lor în colhoz.

Prin intermediul SMT-urilor, Statul Sovietic, de asemenea, extrăgea din gospodăriile ţărăneşti mari cantităţi de produse agricole şi le punea la dispoziţia castei sovieto-bolşevice.

Tot ce s-a promovat în perioada iunie 1940 – iunie 1941 în sfera vieţii culturale din RSS Moldovenească, a urmărit scopul deznaţionalizării şi rusificării Basarabiei. Prin decizia Moscovei a fost efectuată trecerea de la grafia latină a limbii române la cea rusă, a fost reorganizat sistemul naţional de învăţământ şi conformat celui sovietic.

Esenţa regimului totalitar, ce se instaura între Prut şi Nistru, se manifesta, mai întâi de toate, prin arestări, împuşcări, deportări a multor mii de persoane, apreciate abuziv drept „elemente ostile Statului Sovietic, criminali, trădători de patrie” etc. Apogeul terorii, promovate în primul an de putere sovietică în Basarabia, a fost deportarea masivă din 13/14iunie 1941.

După anexarea la U.R.S.S., Moscova trata Basarabia ca o sursă de braţe de muncă ieftină pentru şantierele de construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbune din diferite regiuni ale ţării sovietice. Prin mobilizări forţate, din familiile ţăranilor basarabeni au fost smulse circa 100 mii de tineri.

În locul lor veniseră, „să construiască socialismul”, mii de „specialişti” şi „cadre calificate”, muncitori de rând, familii de ţărani din Rusia, Ucraina şi alte părţi ale Uniunii Sovietice. Aşa începea sovietizarea Basarabiei.

Una dintre consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru, 1-a constituit dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al URSS, efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti, creată anterior tot de Moscova, la 12 octombrie 1924, în cadrul Ucrainei sovietice.

La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS, neglijând seculara unitate teritorială, social-economică şi culturală a Basarabiei, a adoptat legea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” prin care noua republică unională a fost formată din şase judeţe ale Basarabiei şi şase raioane ale RASSM. În componenţa RSS Ucrainene au fost incluse judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail.

Documentele de arhivă probează, fără putinţă de tăgadă, că iniţiativa creării republicii unionale moldoveneşti nu a fost a populaţiei RASSM şi cu atât mai puţin a populaţiei Basarabiei, deoarece populaţia, nu numai de fapt, dar nici formal nu s-a adresat Consiliului Comisarilor Poporului al URSS şi CC al PC (b) din Uniunea Sovietică în această privinţă.

Această operaţie, în întregime, a fost pregătită în mare taină, fără ştirea chiar a „organizaţiilor” care au primit dispoziţia să se pronunţe în sensul „rugăminţii” referitor la reunirea poporului moldovenesc, adică fără ştirea CCP al RASSM şi al comitetului regional din Moldova al PC(b) din Ucraina, şi, bineînţeles, fără ştirea populaţiei.

Orice argument în favoarea păstrării integrităţii Basarabiei şi a RASSM a fost respins. Mai mult, evoluţia evenimentelor ulterioare demonstrează că amputarea nordului şi sudului Basarabiei a fost efectuată ignorându-se argumentele Atât dezmembrarea RASS Moldoveneşti cât şi a Basarabiei, la 2 august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor făcute de Kiev.

Însăşi formarea RSS Moldoveneşti a constituit un act ilegal deoarece decizia a fost adoptată fără a se lua în considerare dorinţa populaţiei locale. În perioada de la 3 iulie până la 2 august 1940 în teritoriile ocupate nu au fost organizate alegeri pentru organizarea unor instituţii reprezentative, îndreptăţite să examineze problema creării unei formaţiuni statale.

Sovietul Suprem al URSS a adoptat hotărârea din 2 august 1940, depăşindu-şi prerogativele constituţionale. Conform articolului al 13 al Constituţiei URSS în vigoare la acea vreme, Sovietul Suprem al URSS era în drept doar să admită noi republici în componenţa Uniunii Sovietice şi nicidecum a le proclama sau a le înfiinţa. Acelaşi articol prevedea că legislativul Uniunii Sovietice doar aproba modificările frontierelor între republicile unionale si în niciun caz nu le stabilea.

Prin urmare, RSS Moldovenească îşi datora existenţa actului creator al Kremlinului. Din însuşi faptul formării RSS Moldoveneşti, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS, se trage concluzia despre caracterul non-statal al acestei republici unionale în clipa apariţiei sale, în măsura în care existenţa unui stat, din punct de vedere juridic, poate avea drept bază numai exprimarea propriei voinţe.
Aşadar, formarea RSS Moldoveneşti, prin dezmembrarea teritorială a RASSM şi, mai ales, a Basarabiei a fost dictată la Moscova în mod ilegal şi luându-se în calcul consecinţele strategice. 

La 31 mai 1941 S.A. Goglidze, împuternicitul CC al PC (b) al URSS pentru RSS Moldovenească, „roagă CC al PC b al URSS să efectueze deportarea, în alte regiuni ale Uniunii Sovietice, a 5 000 de persoane, împreună cu membrii familiilor acestora”.

La 13 iunie 1941 din RSS Moldovenească au fost deportate în Gulagurile din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsc, Novosibirsc, Omsc şi republicile Kazahă şi Komi 22 648 de persoane.

În lagărele din regiunea Novosibirsc au ajuns 1 950 de familii, numărând 5 797 de persoane, între care 1 958 erau copii. Arestările şi deportarea au fost efectuate în baza „Regulamentului cu privire la aplicarea deportării faţă de unele categorii de criminali”.

În felul acesta regimul totalitar comunist, ca un prim pas, a transformat mai mult de 22 de mii de oameni, foşti cetăţeni ai statului român, în criminali şi îmbarcându-i în 1 315 vagoane i-a aruncat în hăul Asiei. 

Colectările forţate a produselor alimentare din anul 1945 au constituit cauza principală a declanşării foametei din iarna 1945/1946.

Seceta care se abătuse asupra RSSMoldovenești  a compromis recolta de cereale şi, în consecinţă, gospodăriile ţărăneşti nu mai dispuneau de cantităţile de produse agricole şi furaje, necesare supravieţuirii în condiţiile anilor precedenţi.

Dimensiunile contribuţiei obligatorii, impusă ţăranilor de către statul sovietic, au stors din gospodăriile ţărăneşti ultimele rezerve necesare reproducţiei simple şi întreţinerii familiilor de la sate. 

În Uniunea Sovietică, în RSS Moldovenească, în mod deosebit, foametea a fost rezultatul activităţii Partidului Comunist (bolşevic) şi a structurilor statului sovietic. Statul sovietic avea resursele pentru asigurarea populaţiei cu strictul necesar şi stoparea mortalităţii de foame.

Dovadă în acest sens servesc cifrele. Conform investigaţiilor istoricilor ruşi, la 1 februarie 1947 „rezerva de stat” a URSS dispunea de 10 mln de tone de cereale.

Nu era mult, dar mai mult decât la începutul anului 1946. Pentru „necesităţile” interne, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor de toate nivelele, pentru raţiile oferite muncitorilor, oamenilor de ştiinţă, colaboratorilor instituţiilor de represalii au fost utilizate 5,7 mln tone de cereale. Din cantitatea rămasă era posibilă şi salvarea înfometaţilor din zonele calamitate, inclusiv din RSSM. Aceasta pe de o parte. 

Pe de altă parte, în 1946 Uniunea RSS a exportat cereale. În Uniunea Sovietică exportul de cereale constituia o sursă importantă de obţinere a valutei străine, dar era utilizat şi, mai ales, ca pârghie a marii politici. După război, politica devine principalul mobil al comerţului extern cu cereale.

În 1946 URSS a exportat mai mult de 1 mln de tone de cereale, inclusiv în Franaţa – 500 de mii de tone.

În comunicatul privind exportul cerealelor în Franţa, se menţiona că, „având în vedere dificultăţile aprovizionării cu produse alimentare în Franţa şi rugămintea guvernului francez, guvernul sovietic a decis să vină în ajutorul aliatului său Franţa”.

Aspectul politic al acestui ajutor era susţinerea comuniştilor francezi şi consolidarea imaginii acestora în alegeri.

Numai că această generozitate era etalată în timp ce în URSS, şi mai ale în RSSM, cetăţenii sovietici mureau de foame cu sutele şi, respectiv, cu zecile de mii.

Cerealele erau, de asemenea, exportate, în calitate de „ajutor”, în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Berlin şi în alte ţări. Acest „zel umanist” al conducerii de la Kremlin poate fi explicat numai plecând de la raţiuni politice: din URSS primeau cereale ţările în care comuniştii se aflau în „culoarele puterii”. 

Prin urmare, mortalitatea în masă de foame nu a fost rezultatul secetei, ci al politicii economice şi a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare.

La 6 aprilie 1949, Biroul politic al C.C. al P.C. (b) din toată Uniunea adoptă hotărârea “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea prevedea deportarea pe veci a 11 280 de familii, însumând cifra de 40 850 de persoane, în Kazahstan, în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk,. 

Baza „legală” a ridicării şi deportării din vara anului 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 martie 1941 „Despre obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii de la est de Prut, fiind declaraţi cetăţenii sovietici, ar fi colaborat în anii războiului cu administraţia românească şi astfel „trădaseră patria sovietică”.
Românii din Bucovina nicicând nu au solicitat cetăţenia sovietică pentru a fi obţinută în 1941, iar românii basarabeni nu o dobândise vreodată, ca să o „redobândească”.

Pe de altă parte, la 4 septembrie 1941, după eliberarea teritoriilor româneşti, a fost promulgat şi decretul-lege privind reglementarea cetăţeniei locuitorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei.

În virtutea acestei legi, românii basarabeni erau numiţi primari, ajutoare de primari, notari, cât şi în alte funcţii ale administraţiei locale.

Pentru toate acestea însă, după reocuparea Basarabiei de către URSS, românii basarabeni aveau să fie arestaţi şi exilaţi în conformitate cu articolul 58 (1-18) al Codului penal, capitolul „Crime contrarevoluţionare”, adică „trădare de patrie, spionaj, acte teroriste, diversiuni…” 

La 15 februarie 1951, V. Abakumaov, într-un memoriu adresat lui I.V. Stalin, consideră necesară deportarea din R.S.S. Moldovenească a 1 675 de persoane (670 de familii), membri ai sectei „martorii lui Iehova” . De aceeaşi părere era şi noul secretar al C.C. al P.C. (b) din Moldova, L.I. Brejnev .

La 3 martie, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea din R.S.S. Moldovenească a 700 de familii, calificate dmembri ai sectei „Martorii lui Iehova”, cu un număr total de 2 480 de persoane .

În conformitate cu decizia „troicăi” (osoboe soveşceanie), operaţiunea de arestare şi deportare urma să fie efectuată de către trupele Ministerului Securităţii Statului al U.R.S.S. Familiile arestate urmau a fi strămutate, pe veci, în regiunile Tomsk şi Irkutsk, .
La 1 aprilie 1951, ora 4 dimineaţa, începe operaţiunea cu denumirea cifrată „Sever” („Nord”), care se încheie în aceeaşi zi .
Rezultatul operaţiunii „Sever” a fost arestarea şi deportarea în Siberia a 723 de familii cu un număr total de 2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii . 

În loc de concluzii: mai citiţi o dată compartimentul noţiuni şi încercaţi să răspundeţi la întrebarea din titlu.

16/06/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Când şi cum s-au hotărât ruşii să anexeze Basarabia

Comemorăm astăzi  una dintre tragediile care au marcat şi marchează încă istoria modernă a României – anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus.

În 16 mai 1812, diplomaţii ruşi şi cei turci au semnat Tratatul de la Bucureşti, prin care puneau capăt războiului ruso-turc izbucnit în 1806.

Tratatul de pace atribuia Rusiei jumătatea de răsărit a Principatului Moldova, teritoriul dintre Prut şi Nistru, care avea să fie numit de ocupanții ruși, Basarabia.

 

 

 

 

Unităţi militare ruse în Războiul ruso-turc 1806-1812, reconstituire

Sursa imaginii: Istoria.md

 

 

Când şi cum s-au hotărât ruşii să anexeze Basarabia.

Trei documente prezentate de istoricul George Damian pe blogul  https://historice.ro/cand-si-cum-s-au-hotarat-rusii-sa-anexeze-basarabia-trei-documente/

 

Pe 16 mai 1812 Rusia a anexat Basarabia prin semnarea Păcii de la Bucureşti cu Imperiul Otoman. Dar cum le-a venit ruşilor ideea să anexeze Basarabia? Principatele române au fost răvăşite în tot secolul al XVIII lea de zeci de războaie purtate între imperiile vecine.

Teritoriile românilor deveniseră un fel de teren pentru înfruntarea dintre armatele turcilor, austriecilor şi ruşilor, însă singura anexare teritorială a fost cea a Bucovinei din 1775, luată de austrieci.

Se pare că ruşii au ajuns la ideea anexării Principatelor române (sau cel puţin a unei părţi din acestea) cu câţiva ani mai înainte de anexarea propriu-zisă. Pe 14 iunie 1807 Napoleon îl înfrângea la Friedland pe ţarul rus Alexandru I.

În paralel, mai la sud, armatele ruse ocupaseră Moldova şi Valahia la sfârşitul anului 1806 (când generalul Michelson emitea o proclamaţie în numele ţarului prin care promitea respectarea drepturilor acestor principate, mai multe detalii aici).

 

 

Împăratul Napoleon şi Ţarul Alexandru îşi împart Europa la Tilsit

În imagine: Împăratul Napoleon şi Ţarul Alexandru îşi împart
Europa la Tilsit  

 

 

La 7 iulie 1807 împăratul Napoleon şi ţarul Alexandru semnau tratatul de la Tilsit în care se prevedea clar la articolul 22 retragerea trupelor ruse din Principatele române:

”Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahiei şi Moldovei, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Sultanului până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv între Rusia şi Poarta otomană.”

La 10 iulie 1807 ţarul Alexandru îi trimitea generalului Michelson (comandantul trupelor ruse din Principatele române) ordinul de retragere dincolo de Nistru.

Generalul nu s-a grăbit foarte tare să se retragă şi oricum, diplomaţia rusă stabilise două principii pentru negocierile cu francezii: primul – nici un fel de cedare din teritoriile Rusiei; al doilea – schimburile teritoriale trebuiau făcute pe socoteala altor ţări.

În privinţa evacuării militare a Principatelor române diplomaţii ruşi urmăreau ca Napoleon să nu se poată amesteca în negocierile lor cu turcii (vezi primul document de mai jos).

Răsturnarea de situaţie a venit pe 19 august 1807 când ministrul de externe rus, baronul Budberg, i-a recomandat ţarului Alexandru să nu îşi retragă trupele din Principatele române (vezi al doilea document de mai jos, sugestia iniţială a venit din partea generalului Michelson).

Motivaţia acestei încălcări a Tratatului de la Tilsit vechi de nici o lună era una militară: retrăgându-se dincolo de Nistru ruşii ar fi pierdut o poziţie strategică faţă de turci (demarcaţia pe Dunăre fiind mai interesantă decât demarcaţia pe Nistru).

Ţarul a fost de acord cu propunerea ministrului său şi a doua zi, pe 20 august 1807, pleca de la Sankt Petersburg către Bucureşti ordinul către generalul Michelson prin care i se transmitea acestuia să nu se retragă din Principatele române şi îi erau făcute o serie de sugestii pentru motivarea diplomatică a acestei acţiuni.

 

Andrey Iakovlevici von Budberg, ministrul de Externe al Rusiei 1806-1807
Foto: Andrei Iakovlevici von Budberg, ministrul de Externe al Rusiei 1806-1807

 

 

 

 

Acesta a fost momentul în care ruşii s-au hotărât să nu se mai retragă din teritoriile românilor.

Au urmat ani de negocieri între ruşi şi otomani, între ruşi şi francezi, au fost propuse multe proiecte de împărţire a Europei şi a lumii, în cadrul cărora românii erau o simplă monedă de schimb.

Până în 1812 ruşii şi francezii au discutat de zeci de ori despre teritoriile românilor, existând inclusiv varianta anexării în bloc a Valahiei şi Moldovei la Imperiul Ţarist.

Până la urmă a fost anexată doar Basarabia în 1812 – însă momentul în care ruşii s-au hotărât să nu mai plece de pe teritoriile românilor a fost 19 august 1807, ziua în care baronul Budberg i-a recomandat ţarului să încalce Tratatul de la Tilsit şi să nu îşi mai retragă trupele din Valahia şi Moldova.

 

 

Ivan Ivanovici Michelson, generalul rus care a avut ideea să nu se mai retragă din Principatele române (sursa foto istoria.md)

 

Foto: Ivan Ivanovici Michelson, generalul rus care a avut ideea să nu se mai retragă din Principatele române (sursa foto istoria.md)

 

 

DOCUMENTE

 

1. Fragment din memoriul rus intitulat: «Câteva idei care şi-ar putea găsi locul în instrucţiunile negociatorului rus ce va fi însărcinat să trateze încheierea păcii. Puncte de discutat între plenipotenţiarii rus şi francez.» iunie 1807.

Diplomaţia rusă se pregătea pentru negocierile de pace şi îşi stabilea principalele linii de acţiune. Deşi armata rusă fusese înfrântă pe câmpul de luptă, se căutau mijloace pentru a fi păstrată stăpânirea asupra Principatelor române Valahia şi Moldova.

Redactat imediat după o înfrângere militară majoră, memoriul de mai jos stabileşte în anexa sa un principiu al reciprocităţii pentru evacuarea Principatelor române.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900, p. 562-567).

Integritatea Imperiului Rus propriuzis. După intenţiile pe care inamicul le-a manifestat din momentul primelor propuneri de armistiţiu care i-au fost făcute, nu părea că cineva vrea să conteste acest punct capital. Deci, nu va mai trebui menţionat, doar dacă se simte că Rusia este departe de a se afla într-o situaţie de a face sacrificiul unei părţi oarecare din teritoriul său. […]

[…] 3) Evacuarea Moldovei şi Valahiei. Fără îndoială, va fi de dorit ca făcând pacea cu Franţa noi să ne putem păstra posibilitatea de a trata de comun acord cu Poarta. Însă cum nu ne putem face iluzii de a putea evita intervenţia lui Bonaparte în acest aranjament, trebuie să încercăm, promiţând evacuarea celor două principate, obţinerea obligaţiei ca până la pacea definitivă între Rusia şi Franţa, Moldova şi Valahia vor rămâne în deplina stăpânire a drepturilor şi privilegiilor ce le-au fost acordate începând cu tratatul de la Kainargi. […]

2. Referatul baronului Andrei Budberg, ministrul de Externe al Imperiului Rus către Împăratul Alexandru I, din 19 August 1807. Petersburg, prin care se cere renunţarea la evacuarea Principatelor române. Acesta este primul document care indică faptul că Imperiul Ţarist nu avea în realitate nici cea mai mică intenţie să respecte prevederile Tratatului de la Tilsit.

Ambiguităţile din înţelegerea realizată între cei doi împăraţi urmau să fie folosite de abilii diplomaţi ruşi pentru a negocia păstrarea Valahiei şi Moldovei sub stăpânirea ţaristă.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900, p. 594-595).

Prezentându-vă rapoartele generalului Michelson şi cel al consilierului personal Laşkarev referitoare la deschiderea negocierilor între acesta şi plenipotenţiarul turc cred că am datoria să prezint Majestăţii Voastre Imperiale opinia mea despre importanţa care există pentru noi ca armatele noastre, în parte cel puţin, să rămână în Principate până la pacea definitivă şi să nu se retragă în josul Nistrului.

Deşi a fost stipulat, într-un articol al tratatului nostru de pace cu Franţa, că după semnarea actului de armistiţiu între armata turcă şi a noastră cele două oştiri să se retragă peste Dunăre şi Nistru pentru toată perioada cât vor dura negocierile până la pacea definitivă, de acest articol profită numai Poarta şi este în dezavantajul nostru.

Din moment ce armatele noastre vor fi în josul Nistrului ce ar putea să împiedice turcii să facă incursiuni în Valahia, traversând Dunărea şi să devasteze ţinuturile de acolo? În caz că nu se încheie pacea definitivă, trei sau patru zile le vor fi suficiente pentru turci să traverseze Dunărea şi să ocupe nu numai cetăţile din partea stângă a acestui fluviu, unde se găsesc acum trupele noastre, însă de asemenea şi alte localităţi şi locuri fortificate care se află acum în mâinile noastre, înainte ca armatele din josul Nistrului să poată întreprinde cele mai minime măsuri pentru a se opune.

Am pregătit în baza acestei opinii o depeşă pentru generalul Michelson pe care o supun aici aprecierii Majestăţii Voastre Imperiale.

3. Scrisoarea baronului Andrei Budberg, ministrul de Externe al Imperiului Rus către generalul Michelson, din 20 august 1807, Petersburg, prin care i se aduc la cunoştinţă comandantului trupelor ruse din Principatele române condiţiile şi metodele prin care trebuie menţinută prezenţa militară rusă în Valahia şi Moldova.
(Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, „Acte şi documente relative la istoria renascerei României”, Bucureşti, 1900 p. 597-599).

Au fost primite la timp toate rapoartele Excelenţei Voastre către Majestatea Sa Împăratul, la fel ca şi celelalte pe care mi le-aţi adresat personal cu diferite ocazii. Ultimul, din data de 5 a acestei luni, au ajuns ieri printr-un curier special. Am văzut conţinutul său şi Împăratul a binevoit să-mi ordone să vă comunic, domnule, voinţa sa supremă, pe care am onoarea să v-o prezint.

Majestatea Sa Imperială este complet de acord cu observaţiile conţinute în rapoartele Dumneavoastră precedente referitoare la dificultăţile care pot urma retragerii armatelor noastre în josul Nistrului în cazul în care pacea definitivă cu Poarta nu va fi încheiată.

Primele instrucţiuni privind armistiţiul, date de Excelenţa Voastră în acest sens printr-un rescript imperial din 28 iunie s-au bazat pe un articol al tratatului nostru de pace cu Franţa; însă incovenientul suprem al acestei măsuri constă incontestabil în distanţele disproporţional inegale la care se află cele două armate după retragere faţă de poziţiile pe care le ocupă acum.

Turcii vor putea trece Dunărea din primul moment şi să ocupe poziţii mai avantajoase şi totodată majoritatea cetăţilor unde se află armatele noastre acum, înainte ca acestea să treacă Nistrul din nou. Ţelul principal al armistiţiului trebuie să fie încetarea completă a ostilităţilor şi începerea imediată a negocierilor pentru pacea definitivă.

Cele două puncte, semnate deja de către plenipotenţiari şi pe care ni le-aţi comunicat, conţin tot ce trebuie în acest sens. Ar fi mult de dorit ca actul însăşi să prevadă aceste stipulări şi Împăratul să vă încredinţeze într-o manieră specială grija eforturilor dumneavoastră perseverente.

Trebuie doar extins mai mult primul punct pentru a-i cuprinde şi pe sârbi în armistiţiu sau să se introducă un articol special în acest sens; cât despre retragerea celor două armate, este de dorit, din motivele enunţate mai sus, să fie trecută complet sub tăcere: ca armatele turceşti să rămână acolo unde se găsesc în momentul armistiţiului, cu condiţia ca noi să ne păstrăm poziţiile ocupate, chiar şi dacă trebuie să reducem numărul trupelor care se găsesc acum acolo.

În cazul în care (ceea ce va fi extrem de regretabil) au stipulat deja retragerea armatelor sau că a fost imposibil de a aduce modificări, este esenţial pentru noi ca voi să încercaţi să tărăgănaţi, sub diferite pretexte favorabile, lucrurile în ceea ce ţine de retragerea completă a armatelor noaste.

Articolele al douăsprezecelea şi al cincisprezecelea al proiectului turc nu pot figura în actul de armistiţiu, căci ele trebuie să formeze temeiul negocierii tratatului definitiv de pace; însă dacă, în schimbul bunăvoinţei noastre referitor la unele articole, noi putem obţine articolul care ne este necesar, referitor la menţinerea unei părţi mai mici a trupelor noastre în principate, pot obţine imediat restituirea insulei Tenedos şi chemarea în porturi a forţelor noastre maritime de la Marea Neagră din locurile unde sunt plecate. […]

În sfârşit, trebuie să adaug, de asemenea, că dispoziţia cu care am fost de acord şi care stipulează, că în cazul în care nu se încheie pacea, ostilităţile să nu înceapă înaintea primăverii, nu este nicidecum în acord cu interesele noastre.

Turcii ţin la ea, pentru că ei nu pot primi întăririle din Asia înainte de primăvară, în timp ce noi în toate anotimpurile putem să mobilizăm armatele noastre într-un număr superior de trupe.

Din aceste considerente, este de o necesitate mare pentru noi ca acest articol să fie modificat şi să se stipuleze în locul său că în caz de redeschidere a ostilităţilor cele două părţi vor fi absolvite de a da un avertisment cu treizeci de zile înainte. Majestatea Sa Imperială recunoaşte în întregime eforturile perseverente ale Excelenţei Voastre în această problemă.

 

 

 

 

Foto: George Damian

 

George Damian este jurnalist, a studiat istoria, a absolvit masteratul de jurnalism al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București și masteratul de Istoria Relațiilor Internaționale al Facultății de Istorie, Universitatea București.

Și-a început activitatea jurnalistică în anul 2001 și a lucrat pentru publicații de prestigiu precum  ZIUA, Magazin Istoric, Deutsche Welle, Timpul, Adevărul Moldova.  

A  fost reporter la secţia română a postului de radio Deutsche Welle, redactor la departamentul de politică externă al ziarului ZIUA, după care a  coordonat suplimentul Dosare Ultrasecrete şi departamentul de politică externă până la închiderea ziarului în ianuarie 2010.

 Timp de un an de zile a  lucrat la Arhivele Naţionale.

Din noiembrie 2010 până în 2014 a scris articole de opinie pentru ziarul Timpul din Chișinău.

În 2012 a avut Cel mai popular blog la Roblogfest. Între ianuarie – decembrie 2012 a  fost redactor la ziarul Puterea. Din ianuarie 2013 până în 2014 a  fost redactor la revista Magazin Istoric. Din septembrie 2014 până în martie 2016 a  lucrat pentru Adevărul Moldova.

În 2014 și-a susținut la Facultatea de Istorie Universitatea București teza de doctorat în istoria relațiilor internaționale cu titlul ”Implicarea factorului economic în politica externă a României în anii dinaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial” sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Bușe.

În prezent face parte din echipa editorială a paginii moldNova.eu.

16/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Nicolae Iorga: Sufletul românesc în Basarabia după anexarea din 1812

 

 

 

Nicolae Iorga - O scurtă biografie - Istorica - Radio România ...

 

 

Foto: Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, la 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este recunoscut în întreaga lume ca un mare medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei.

A avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii.

El este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile.

După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

 

 

 

 

 

 

 

Într-un articol publicat în 1909 în revista „Neamul românesc”de marele istoric şi om  politic Nicolae Iorga (5 iunie 1871 – 27 noiembrie 1940) vorbește cititorilor despre

 

 

 

Sufletul românesc în Basarabia după anexarea din 1812

 

”Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte.

Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia.

Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.

Cine va putea face această comemoraţie? Statul? Dar el are datorii internaţionale de care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o telegramă de felicitări la Chişinău. Altă dată statul român, care-şi amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mişcare a sufletelor, fiind mai puţin desăvârşit în corectitudine, mai puţin aplaudat de Europa, avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere acuma.

Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintanţii „culturii”, ai „spiritului german”, ai „credinţei germane”, adecă, fireşte, rusnecii vagabonzi şi cerşitori, aventurierii poloni, cehi şi de alte neamuri, şi mai ales „austriecii” pe cari-i vedeţi şi răbdaţi aici lângă dumneavoastră, europenii de rasă asiatică.

Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocătoare, insultătoare, pentru a răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele acelei lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea barbară, de la Iaşi, întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopăr românilor din Bucovina un trecut şi-i fac să întrevadă un viitor.

Şi s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuţi barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulţi în Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri lucrează pe frontonul Universităţii jubiliare, scriind pe dânsa „Universitate românească” şi începând a însemna în locul datei de anexare o altă dată, pe care o aşteaptă ei şi o aşteptăm şi noi.

Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuţi, lumea se aduna la Iaşi, cu autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colţ năpădit de jidovime bustul de marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revărsat în neamul său, un grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se datoreşte acestui eveniment. Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii faţă de Rusia şi pentru biruri luate pe nedrept de la ţară, şi turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai uşor să ducă la Ţarigrad un cap tăiat decât un om viu.

Dar popoarele au nevoie de oameni simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruinţă, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creează, şi astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuşi atâta timp cât şi durerea noastră.

Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi – mai ştii?- pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune.

Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam.

Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912 publicarea unei cărţi despre Basarabia românească, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre aceste ţinuturi, ca un răspuns la cartea în care ruşii ar vorbi despre cei o sută de ani de când au această ţară. Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezveţe Liga Culturală de obiceiul ce are de a întreba la uşile partidului respectiv ce trebuie să facă în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeaşi soluţie negativă. Să se facă oriunde comemoraţia, dar mai ales în oraşe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbândă.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfăţişarea românească a ţerii, să câştige prin recunoaşteri şi adăugiri de drepturi toate clasele, – mai toate măcar.

Guvernator a fost numit un Sturdza aşezat în Rusia şi ai cărui urmaşi erau să fie cu totul înstrăinaţi, în sens franţuzesc şi rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în Chişinău a fost aşezat un răzeş bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărţi româneşti.

Boierilor li s-a cerut să se aşeze cu totul peste Prut ori să-şi vândă în termin scurt moşiile. Cei mai mulţi au rămas în Iaşi şi au pierdut moşiile, cu totul ori aproape. Şi la noi în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiţii ruseşti timbrate pentru o lungă cheltuială şi o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci.

Celor ce găsiră însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruşi, cinuri de funcţionari, cordoane de cavaler, – juveţe prinse de gâturi plecate.

Clerul, în ţara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în ţara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să fie nemulţămit.

Şi, în sfârşit, ţeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeşi ai Orheiului şi Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moşiilor pe nimic şi s-au împroprietărit pe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creştin, dacă un popor ar trăi, cum cred socialiştii, numai din viaţa trupului, dacă el s-ar simţi bine numai în oasele şi carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliş al nostru, un suflet pe care altă voinţă decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare şi suferinţă, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulţămire nu-l pot îndepărta.

Şi sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta şi nu putea stăpâni în Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc şi n-a putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbuşindu-l.

Unii au pribegit, îndată după începerea erei ruseşti. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, născut şi crescut peste Prut. Toată viaţa şi-a adus aminte de malurile Răutului, de şesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în şcoala militară a stăpânilor, a purtat uniforma ţarului. Dar deodată l-a furat dorul.

Dorul cel mai ciudat şi cel mai straşnic; nu acela care cheamă pe cineva spre ţara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape şi înstrăinează de ţărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său. Aşa a făcut Donici şi viaţa lui întreagă s-a desfăşurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Şi lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi lumina zilei şi frumuseţile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părţile româneşti unde românilor li era îngăduit orice alta decât să aibă un suflet.

În Basarabia şi-a petrecut toată viaţa cavalerul – un cavaler de ordin rusesc – C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al Huşilor; tatăl său rămăsese peste Prut şi acolo şi-a avut acestălalt scriitor pământul, funcţia, decoraţia. Dar şi pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de a vedea şi a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iaşi, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspiraţii neuitate pentru scrisul lui.

Când Mihai Kogălniceanu, întors din Apus, începu să tipărească o revistă literară pentru toţi românii, Dacia literară, când el ceru ajutorul tuturor scriitorilor neamului fără deosebire de graniţă, Stamati-i trimise duioasa idilă rurală, ţerănească, a Gafiţei blestemate de părinţi.

Din cronicile Moldovei, din viaţa răzăşească şi vitejească a Moldovei, din superstiţiile poporale ale Moldovei s-a inspirat el pentru a scrie poemele sale, şi isteţia săteanului nostru dă viaţă fabulelor lui, scrise într-o limbă românească aşa de bună. La Iaşi a apărut către sfârşitul vieţii lui culegerea operelor poetice ale unei liniştite şi îndelungate activităţi, stăpânite de spiritul românesc.

În acelaşi spirit de glumă şi înţelepciune a neamului scrie, tipărind la ruşii din Chişinău, Ion Sârbu, care nu ştia gramatică nouă, dar păstra cu evlavie şi mlădia cu pricepere limba cea veche. Poezii lirice stau alături cu fabulele lui, poezii slabe: nu din ele aflăm ce se putea petrece în sufletul său, ci din scurta fabulă a crinului, pe care nici ploaia nu-l hrăneşte, nici soarele nu-l bucură, căci e „în străinătate”.

Şi ca dânşii simţea o generaţie întreagă. Scrisorile ei ni-o spun. Şi dăunăzi ceteam un răvaş prin care cutare bătrân care-şi simţea bătrâneţa cerea de-acasă, din Moldova, o şubă bună, ca să-şi încălzească trupul şi poate, pe lângă aceasta, să-şi încălzească de amintiri sufletul.

IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost şi cel din urmă reprezintant al inteligenţei româneşti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Hasdeu, adevărat urmaş al neamului ce a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul şi nepotul unor oameni de talent cari scriseseră în ruseşte şi leşeşte. Nu doar că ei s-ar fi înstrăinat după 1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, ei păstraseră din spiritul românesc doar mândria neamului lor şi, în legătură cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc.

Mediul basarabean nou a înviat pentru români pe Hăjdău, tatăl şi fiul, cari aveau moşie la Cârstineşti lângă Hotin. De la noi a avut B.P. Hasdeu însuşirile bune ale sufletului său; cele rele, de sarcasm, de imaginaţie fără frâu, de lipsă a iubirii de oameni şi a simţului de datorie le căpătase, la Universitatea din Harkov şi între colegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindu-i, la noi şi-a făcut el toată viaţa.

Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se cetea cuvântul lui Dumnezeu, româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă ţernă asupra noastră şi înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscăleşti, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcaşul lui de întunerec, să-l fi chemat.

V

Dăunăzi, ruşii făcură revoluţie împotriva ţarului. Ruşii, şi mai ales evreii, şi unii şi alţii socialişti, internaţionalişti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roşie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.

Dar, când se vorbeşte de viaţă în cimitire, nu învie morţii cari şi-au isprăvit traiul pe dreptate şi nu prind viaţă stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-şi dreptate, cei ucişi tâlhăreşte. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluţia a fost înăbuşită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăieşte.

Au început întăi boierii. Familii unde abia se ştie româneşte au dorit reprezintaţii româneşti în Chişinău. Şi s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma uşoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se desluşea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau într-înşii?

Şi aşa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia şi vorbea şi chema în graiul nostru. Şi lacrima aceea s-a uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, şi prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebase nimeni.

Doar, şi acolo, boierul nu vede în jos! Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voinţă: daţi-ni graiul românesc în biserică!

Şi s-au chibzuit mult străinii şi, fiindcă legea creştină nu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască şi ei.

O comisiune a lucrat şi lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, şi, de curând, cel dintăi volum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chişinău.

Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început şi, prin ea, însăşi Basarabia românească-şi liberează sufletul.

E acum rândul nostru de a lucra.”

 

1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.)

 

 

16/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: