ROMÂNIA SUB AMENINȚAREA BOLȘEVICĂ

România s-a aflat de la început în prima linie a luptei împotriva bolșevismului. Românii au cunoscut în mod direct, încă din 1917, ce înseamnă bolșevismul, pe care l-au respins ca pe o ideologie străină spiritului poporului român, scrie Ioan C. POPA, doctorand la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti și fost consilier diplomatic la Chişinău în perioada 2000-2004, în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Documente de arhivă ale Armatei Române atestă fără putință de tăgadă că, în primăvara anului 1917, aliații ruși de pe frontul românesc s-au transformat peste noapte, sub isteria ideologiei bolșevice, într-o hoardă de prădători, care au refuzat să mai lupte și au pactizat cu inamicul, ceea ce l-a determinat pe Ion Antonescu (foto), pe atunci locotenent-colonel, șef al Biroului operații la Marele Cartier General Român, să consemneze:

„Iarna grea, inamicul și rușii se coalizaseră cu toții pentru a ne distruge… Veniți în număr mare, pentru a ne ajuta, rușii s-au instalat în Moldova ca cuceritori. Călăuziți fiind de această mentalitate au pus stăpânire pe toate orașele și satele, pe toate clădirile oficiale și particulare, pe toate aprovizionamentele și pe toate căile ferate.

Invocând secretul operațiilor, au impus trupelor noastre să se miște pe jos și numai pe anumite drumuri și să nu se cantoneze decât în localitățile cele mai mizerabile. Trebuie însă să se știe, că la acea epocă – în ajunul revoluției – toate operațiile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populația, dezonora femeile și distruge toată avuția noastră națională”, astfel că, în scurt timp, „prin mărinimia puternicului aliat eram acum străini în țara noastră”.

Poate și mai grav este faptul că, după victoria trupelor române în luptele de la Mărășești (25 iulie – 21 august 1917), germanii și austro-ungarii au început o acțiune de dezorganizare morală a Armatei Române, inamicul fiind ajutat și de soldații ruși, care, cel puțin formal, continuau să ne fie aliați.

Aceștia din urmă, preciza Antonescu, „încă de la izbucnirea revoluției lor, se luptau din răsputeri să tragă, prin minciuni, promisiuni și amenințări și pe ai noștri în apele lor. Soldatul nostru era îndemnat atât de unii, cât și de alții, să părăsească frontul, să răstoarne guvernul și să lupte pentru triumful bolșevismului”.

La 18 aprilie/1 mai 1917, circa 15 000 de soldați ruși cu drapele roșii, cărora li s-au alăturat și o serie de muncitori români, au manifestat pe străzile Iașilor, sub presiunea lor fiind eliberați din închisoare mai mulți adepți ai bolșevismului rus.

Printre cei eliberați s-a numărat și Cristian Rakovski, unul dintre colaboratorii lui Lenin și viitor membru al primului Birou restrâns al Comitetului Executiv al Cominternului (martie 1919), care s-a refugiat la Odessa și a început pregătirile pentru declanșarea unor evenimente după modelul celor din Rusia care să conducă la schimbarea regimului constituțional din România.

În pofida multiplelor disfuncționalități apărute în cadrul colaborării militare româno-ruse după intrarea României în război, trebuie precizat că, pe fond, raporturile generale dintre cele două state aliate, în primul rând în plan politic, au fost la început dominate de încredere reciprocă. O astfel de atmosferă a făcut posibilă, de altfel, luarea în calcul de către conducerea de stat a României a unei eventuale evacuări în Rusia și, mai ales, încredințarea spre păstrare, la Kremlin, a Tezaurului Băncii Naționale a României.

Este de menționat, de asemenea, faptul că în partea a doua a lunii aprilie și începutul lunii mai 1917, primul ministru Ion I.C. Brătianu, însoțit printre alții de Dinu Brătianu, generalul Constantin Prezan și colonelul Ion Antonescu, s-a aflat într-o lungă vizită la Petersburg, ca invitați ai guvernului provizoriu rus.

Cu toată dezamăgirea provocată de turbulențele și dezordinea vizibile la tot pasul în vechea capitală a Rusiei, Brătianu s-a întors totuși încrezător, după cum relatează I.G.Duca, deoarece a obținut „asigurarea formală că războiul va fi continuat, că ni se vor restitui proviziile pe care le împrumutaserăm armatelor rusești în tot decursul iernii, că se va grăbi trimiterea și tranzitarea materialului de război și mai cu seamă că se va întreprinde peste două luni alături de noi ofensiva pe linia Focșani-Galați, pe care o proiectaserăm în vederea eliberării teritoriului ocupat”.

Sentimentul de încredere era stimulat și de primirea făcută lui Brătianu și însoțitorilor săi de guvernul provizoriu rus, care „era nu numai cordială, dar cu adevărat regească. (Brătianu) Fusese primit la gară cu muzică și gardă de onoare. Atât el cât și însoțitorii lui… au fost găzduiți în Palatul de iarnă, în apartamentele imperiale. Generalul Prezan dormea în patul Ekaterinei a II-a”.

Preluarea puterii de către minoritatea bolșevică în toamna anului 1917 avea să schimbe din temelii cursul relațiilor ruso-române. Situația dramatică creată și amenințarea care plana asupra menținerii ordinii constituționale l-au determinat pe primul ministru Brătianu să convoace, în noaptea de 8/9 decembrie 1917, o ședință a Consiliului de Miniștri și să obțină, totodată, aprobarea regelui Ferdinand pentru intervenția în forță a armatei și dezarmarea bolșevicilor. Acestă acțiune a eliminat un pericol imediat, dar a reprezentat și semnalul unei riposte din partea fostului aliat de o virulență neașteptată.

Sunt cunoscute ultimatumul dat de Consiliul Comisarilor Poporului, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 și ordinul lui Lenin din aceeași zi de arestare a reprezentanților României la Petersburg în frunte cu ministrul Constantin Diamandy.

În pofida greutăților, românii aveau tot mai puternic sentimentul că a sosit momentul istoric al înfăptuirii unui ideal secular, după cum consemna ziarul Mișcarea, din 13 ianuarie 1918:

„Idealul unității naționale a rămas busola vieții noastre de stat. La acest ideal nu putem renunța fără a primejdui însăși existența statului român (…). Războiul îl purtăm cu suferințe și îl eternizăm în paginile istoriei cu sângele generației de astăzi. Dar valoarea lui adevărată nu se judecă cu nervii încordați ai celor de astăzi, ci cu seninătatea calmă a celor de mâine.

Drepturile pe care le-a fixat războiul de astăzi în conștiința omenirii și în paginile istoriei sunt imprescriptibile. Peste ele nu se va putea trece niciodată. Și astfel se leagă firele istoriei. Unirea cea mică de la 1859 cu războiul Unirii mari de la 1918. Înțelesul politic al acestui război este pasul hotărâtor către Unirea Mare”.  

Sub amenințarea noii puteri bolșevice din Rusia și la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, dar și a Comandamentului rusesc în frunte cu generalul Scerbacev, rămas fidel vechiului guvern imperial, la 8/21 ianuarie 1918, primele trupe române, conduse de generalul Ernest Broșteanu, trec Prutul pentru restabilirea ordinii în Basarabia.

După câteva zile, trupele bolșevice sunt nevoite să se retragă pe linia Nistrului. Nemulțumit de cursul evenimentelor, la 13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe în mod unilateral relațiile diplomatice cu România, toți reprezentanții români fiind expulzați.

Totodată, guvernul rus a dispus confiscarea Tezaurului României depozitat la Moscova, declarat „intangibil pentru oligarhia română”.

Leon Troțki (foto), atunci comandant al Armatei Roșii, propunea chiar o intervenție militară împotriva României care, afirma el, „va fi urmată de o răspândire a bolșevismului în rândul Armatei Române, așa cum s-a întâmplat recent în cazul Ucrainei”.   

Provocările și amenințările Rusiei Sovietice erau însă departe de a se liniști. La Odessa, C. Rakovski improvizase, cu acordul lui Lenin și Troțki, un „Colegiu Suprem pentru reglarea chestiunii Basarabiei și conflictului cu România”, structură care, în noaptea de 27/28 ianuarie 1918, a început arestarea în masă a românilor din oraș și transportarea lor pe vase de război, ca „măsuri de siguranță” datorită stării de beligeranță intervenite în raporturile ruso-române.

O lună mai târziu, Rakovski le telegrafia lui Lenin și Troțki că scopul misiunii sale la Odessa era de „a alunga forțele române contrarevoluționare din Basarabia și de a provoca o mișcare revoluționară în România”.

La 18 februarie/3 martie 1918, la Brest-Litovsk se semnează pacea dintre Rusia Sovietică și Germania, atât de mult hulită și detestată de Lenin, care a justificat-o ca fiind rezultatul unei coincidențe de interese între cele două puteri beligerante.

Mai mult, el susținea că pacea respectivă avea un caracter temporar, fiind vorba de un compromis cu bandiții imperialismului german, impus și acceptat ca o condiție a supraviețuirii revoluției bolșevice.

Ca o consecință imediată a acestei păci, find încercuită de inamici și lipsită de sprijinul promis de aliați, România se vede nevoită să semneze la Buftea (5/18 martie 1918) Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia), care se va finaliza prin umilitorul Tratat de pace de la București, din 24 aprilie/7mai 1918. Un tratat care ne-a pus într-o lumină nefavorabilă în fața aliaților vestici.

„Nu noi putem fi făcuți responsabili de pacea de la București”, scria un an mai târziu Ion Antonescu. Responsabilitatea o poartă „aceia care n-au avut, la timp, energia necesară să împiedice atât trădarea Rusiei țariste, cât și trădarea Rusiei revoluționare.

Pacea de la București este o consecință. Cauza ei este revoluția rusească și Brest-Litovsk”.

În pofida dezastrului care se prefigura, sorții aveau să deschidă totuși un alt drum României, care a renăscut din propria cenușă și a reușit în acel magnific an 1918 să-și împlinească marele ideal al unității și reîntregirii naționale.

Primul pas avea să fie făcut foarte curînd, la 27 martie, de Sfatul Țării din Chișinău, care a decis unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu „Mama sa România”, acțiune urmată rând pe rând de toate celelalte provincii istorice românești. Mai târziu, în 1928, referindu-se la acest eveniment cu adevărat epocal, Dimitrie Gusti scria:

„Mâinile care se căutau de veacuri, fără odihnă, acum zece ani s-au împreunat frățește de la Tisa la Nistru, de la Carpați la Mare. Iar poporul român, așezat de destine istorice milenare pe podișul Carpaților, ca să stea strajă neclintită civilizației în Orient, a devenit astfel singurul stăpân al Daciei străbune. Actul politic suprem al unirii întregului neam românesc formează o culme eternă în istoria neamului; el este punctul culminant, cu un nimb de apoteoză, al unui lung proces necesar istoric”. 

Martor direct al schimbărilor din România de la est de Prut, care au condus la înfăptuirea unirii, a fost și scriitorul Duiliu Zamfirescu, „primul și ultimul Comisar General în Basarabia”, după cum el însuși mărturisea și care ne-a lăsat câteva constatări memorabile.

Pe parcursul lunilor februarie-martie 1918, Duiliu Zamfirescu s-a aflat într-o misiune specială încredințată de mareșalul Alexandru Averescu, noul șef al guvernului român, pe lângă Consiliul Directorilor Generali (cabinetul de miniștri) al Republicii Democratice Moldovenești, proclamată la 2 decembrie 1917, în contextul destrămării Imperiului țarist și al aplicării principiului autodeterminării națiunilor.

„Basarabia actuală, ca orice țară ieșită din revoluție, este câmpul contrastelor”, devastată de curente centrifuge și promisiuni deșarte, scria D. Zamfirescu câteva luni mai târziu după încheierea misiunii.

„Lumea pare într-un echilibru nestabil”, iar peste tot latet anguis in herba/șarpele se ascunde în iarbă, mai avertiza el. În pofida multiplelor dificultăți pe care le întrevedea, D. Zamfirescu constata cu satisfacție că „poporul basarabean… este pur românesc în substratul său”. Comentând actul unirii, din 27 martie 1918, scriitorul și diplomatul cu o lungă experiență anterioară la Roma, sublinia:

„În acest pământ locuiește un popor care, de baștină, este popor românesc. Alături de dânsul și adesea ori peste dânsul s-au așezat și alte nații cari, ajutate de administrația rusească, au căutat să-l deznaționalizeze. Dar, aici, ca peste tot pe unde a trecut colonizarea romană, cu caracterul său agricol,– dragostea de pământ a asigurat păstrarea neamului nostru în frontierele țării și în cuprinsul limbei, cu acea neclintită statornicie a legionarului (membru al legiunilor romane, n.n.), pe care nimic n-a învins-o. Aceasta este comoara pe care ne-o aduce Basarabia: țăranul român, lipit de glie”.  

La finele Primului Război Mondial au luat ființă, aproape concomitent, două organizații internaționale cu scopuri diametral opuse: Cominternul (Internaționala a III-a, Comunistă) a cărei sarcină mondială stabilită de Lenin era să asigure victoria definitivă a socialismului în lume, și Liga (Societatea) Națiunilor, constituită în baza Pactului decis prin Tratatul de la Versailles dintre Puterile Aliate și Asociate și Germania (28 iunie 1919), al cărei obiectiv declarat era „dezvoltarea cooperării între națiuni pentru garantarea păcii și securității” prin asumarea de către statele membre a obligației de a respecta și menține integritatea teritorială și independența lor contra oricărei agresiuni externe. România a fost unul dintre cele 26 state fondatoare ale Ligii, cărora li s-au alăturat pe parcurs și alte țări.

Cominternul împotriva ordinii internaționale

Încă nu se stinseseră ecourile Primului Război Mondial, iar tratativele de pace de la Paris erau în toi, când Lenin și anturajul său au convocat la Moscova (2-6 martie 1919) „primul Congres comunist internațional” care a consacrat înființarea Internaționalei (a III-a) Comuniste (Cominternul).

Cu acest prilej, Lenin dă semnalul inaugurării unei „ere noi” în istoria umanității, a „prăbușirii capitalismului” și a trecerii proletariatului la „lupta deschisă cu aparatul de stat” pentru sfărâmarea vechii mașinării burgheze și asigurarea victoriei comunismului la scară mondială.

Noul imperialism bolșevic proclamat de Lenin reprezenta o amenințare reală și directă pentru România, țară inclusă de la început în planurile de acțiuni subversive inițiate de Comintern, prin înființarea a două birouri speciale de coordonare a procesului de bolșevizare în zona Balcanilor, unul la Harkov și altul la Odessa.

La două săptămâni după primul Congres al Cominternului, la Budapesta lua ființă Republica Sovietică Ungară/„Republica Sfaturilor” (21 martie 1919), în conducerea căreia rolul de frunte îl avea Bela Kun (responsabil în guvern cu afacerile externe și problemele militare). Bela Kun a devenit în anii următori unul dintre liderii de frunte ai Cominternului și este autorul a numeroase crime sângeroase comise cu cruzime în Crimeea, unde a fost trimis de Lenin, în 1920, să instituie puterea bolșevică.

România s-a văzut astfel amenințată din nou, atât de la Vest, cât și din Est, de unde se pregăteau intervenții militare directe și coordonate pentru răsturnarea ordinii constituționale și includerea sa în sistemul republicilor sovietice.

Aproape concomitent cu proclamarea Republicii Sovietice la Budapesta, un detașament al Armatei Roșii organizat de ruși și ucraineni în stânga Nistrului a efectuat, la 27 mai 1919, o incursiune sângeroasă la Bender/Tighina, orașul fiind ținut sub teroare timp de două ore.

O acțiune violentă similară fusese organizată în ianuarie 1919 la Hotin. Presa românească din perioada respectivă informa sistematic despre descoperirea și dezarmarea de către autoritățile din Basarabia a unor grupuri bolșevice înarmate infiltrate de peste Nistru pentru comiterea de acte violente.

Amenințarea bolșevică ce plana asupra României era agravată de atitudinea ambiguă și contradictorie a Puterilor Aliate în privința unei eventuale intervenții militare în Ungaria. În cele din urmă, sub presiunea evenimentelor și amenințată pe două fronturi de „alianța roșie ruso-ucraineano-ungară”, România decide să înlăture guvernul bolșevic de la Budapesta printr-o intervenție militară.

La 4 august 1919, Armata Română intra în capitala Ungariei, de unde s-a retras după patru luni. Pericolul bolșevizării Ungariei a fost înlăturat, dar amenințarea de la Vest va rămâne permanentă în perioada interbelică.

Pe de altă parte, provocările și acțiunile subversive bolșevice din partea Rusiei Sovietice nu au încetat niciun moment pe toată frontiera Nistrului și în interiorul Basarabiei. În timpul Congresului al II-lea al Cominternului, desfășurat la Moscova în perioada 17 iulie-7august 1920, stimulat de entuziasmul participanților, dar și de marșul Armatei Roșii pornit împotriva Poloniei, Lenin îi transmitea lui Stalin, aflat la Harkov, printr-o telegramă cifrată: „Situația din Comintern este excelentă. Zinoviev, Buharin și cu mine considerăm că ar trebui să încurajăm declanșarea revoluției din Italia chiar acum.

După părerea mea, ar fi bine să sovietizăm în acest scop Ungaria, poate chiar și Cehoslovacia și România. Trebuie să analizăm cu atenție această eventualitate…”.

În Manifestul adoptat la Congresul respectiv, scris de Troțki și aprobat de Lenin, agresivitatea bolșevismului căpăta accente noi: „Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supraviețui… Internaționala Comunistă reprezintă partidul internațional al insurecției proletare și al dictaturii proletariatului”.

Dincolo de caracterul utopic al planurilor cominterniste, pentru România ele reprezentau o realitate crudă.

La 13 ianuarie 1921, C. Rakovski (foto) îl informa pe Lenin : „După eforturi colosale, precum și după o serie de eșecuri, am reușit să organizăm activitatea ilegală în România, în special în Basarabia. Drept rezultat au fost aruncate în aer două poduri și am reușit să organizăm o diversiune la Senat”.

Un atac violent de o mare gravitate s-a produs în zilele de 12-17 septembrie 1924, la Tatar-Bunar, unde o rebeliune armată, aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Cominternului, urmărea să dea semnalul unei ample mișcări revoluționare în Basarabia, care să se extindă și în restul teritoriului României.

Surprinse în prima fază de agresivitatea grupurilor bolșevice, autoritățile române au fost nevoite să apeleze la militarii flotei de pe Dunăre pentru a pune capăt rebeliunii.

Mai târziu, în timpul anchetelor la care a fost supus în cadrul Cominternului (1937), Marcel Pauker, unul din liderii comuniștilor români după înființarea Partidului Comunist din România (PCdR) în 1921, confirma că „toate așa-numitele grupuri ilegale de partid fuseseră pregătite pentru terorism și, în al doilea rând, se aflau în legătură cu organizațiile ilegale basarabene, în care activitatea de partid, cea diversionistă și cea de spionaj în favoarea Ucrainei Sovietice se desfășurau laolaltă”.

Cominternul, devenită o ramificație și, în multe privințe o anexă a serviciilor secrete sovietice, a reprezentat stindardul sub care Moscova a desfășurat cele mai importante acțiuni subversive de subminare a statului național unitar român și de bolșevizare a întregii zone balcanice în perioada interbelică.

Planurile sale în privința României au ieșit pregnant în evidență la Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR), desfășurat la Gorkovo, lângă Moscova, în perioada 3-24 decembrie 1931, sub conducerea lui Bela Kun (Schlosser), ca reprezentant al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste.

Prin conținutul său, Rezoluția în problema națională adoptată la acest congres reprezenta un nou atac deschis la integritatea statului român și ordinea stabilită prin Tratatele de la Versailles (1919) și Trianon (1920), dar și o sfidare fără margini la adresa sacrificiilor făcute de poporul român pentru realizarea unității naționale:

„România contemporană” – afirmau membrii grupului cominternist de la Moscova desemnat să vorbească în numele și pentru viitorul poporului român – „nu reprezintă prin sine o unire a «tuturor românilor», ci un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.

Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina  și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaiîntâlnite și unei exploatări semicoloniale pe cele 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși, ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții”.

Lenin a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei cu România

Acest lucru reiese din relatările membrului Sfatului Țării, Gherman Pântea,reproduse în ziarul TIMPULmd. de la Chișinău în data de 9 octombrie 2017.

În materialul „Gherman Pântea și diplomația secretă”, se vorbește despre unul dintre oamenii care nu cautau aventuri, ci aventurile îi căutau pe ei.

Implicat în politică, apreciat și de adversarii săi, el avea o calitate substanțială care îl deosebea de alți camarazi politici.

Decizia sa de a păstra originalele proceselor-verbale de la Congresul Militarilor Moldoveni s-a dovedit a fi un pas providențial.

Când a fost inclus în delegațiile care discutau chestiunea Basarabiei, Pântea venea nu doar cu argumente, ci şi cu documente. Iată unul dintre acestea:

„Precum se vede din procesul-verbal al Congresului, timp de 7 zile, cât a durat acest congres, s-au discutat pe larg diferite probleme în legătură cu situaţia din Basarabia într-o atmosferă înălţătoare şi entuziastă. Aceste discuţii au fost concretizate în zece rezoluţii, din care două cred că trebuie să le reproduc, ele fiind cele mai importante şi propriu-zis baza istorică a congresului.

Iată prima rezoluţie, „Despre Autonomia Basarabiei”. Având în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi plecând de la principiul că fiecare norod are dreptul singur să hotărască de soarta sa, Congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a chezăşui drepturile lui naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală, a hotărât: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei.

A doua rezoluţie, „Despre Sfatul Ţării”. Iată cum sună această rezoluţie istorică.

„Întâiul Congres ostăşesc moldovenesc a hotărât, pentru ocârmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp, să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 locuri (30%). 44 de deputaţi moldoveni se vor alege din Congresul de faţă, 30 de deputaţi se vor alege de la ţărani şi 10 de la organizaţii şi partidele moldoveneşti.

Să li se dea în Sfatul Ţării 10 locuri (pe deasupra celor 120) moldovenilor de peste Nistru, dacă dânşii vor dori să le ocupe. Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai până la alcătuirea Adunării întemeietoare basarabene.

Toate Aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării. Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi nu au dreptul a se amesteca în treburile politice.”

Sfatul Ţării, aşa alcătuit cum am arătat mai sus, s-a deschis cu mare solemnitate şi entuziasm la 21 noiembrie 1917. La 2 decembrie 1917, Basarabia se declară Republică, iar la 8 decembrie a luat fiinţă guvernul Republicii Moldoveneşti.

„Votarea unirii a fost absolut liberă”

La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii Principatelor Române, Republica Moldovenească s-a declarat independentă, căci Ucraina deja se declarase independentă, rupând orice legătură cu fostul stat ţarist, iar noi, în mod automat, ne-am rupt de statul rus, căci graniţa noastră, Nistru, era în legătură cu Ucraina.

Dar în Ucraina în acel moment era un regim dictatorial, sub conducerea unui Hatman Scoropadschi, pe care îl instalase nemţii după ocuparea cu trupele lor a Ucrainei, în anul 1918.

Noi doream să rămânem cât mai mult Republică independentă, dar guvernul ucrainean a lui Scoropadschi declară oficial, că Basarabia românească face parte din teritoriul Ucrainei. Sfatul Ţării, reprezentantul real şi autentic al poporului moldovenesc din Basarabia, ales de ostaşii moldoveni de pe toate fronturile la Congresul Militarilor din 20-27 octombrie 1917, indignat şi revoltat de această atitudine a reacţionarilor ucraineni, într-un entuziasm de nedescris a hotărât la 27 martie 1918 stil vechi, 9 aprilie stil nou, unirea Basarabiei cu mama ei România.

Cu alte cuvinte, Sfatul Ţării a îndreptat un act abuziv al Turcilor, care la 28 mai 1812 prin tratatul turco-rus din Bucureşti a cedat Basarabia românească ruşilor, fără să aibă acest drept, căci Poarta nu a fost niciodată suverană asupra Principatelor Române, ci numai suzerană. Acest lucru îl declară Karl Marx, părintele comunismului mondial. Votarea unirii în Sfatul Ţării a fost absolut liberă, fără nici o presiune de nicăieri.

Dovada acestui lucru evident, pentru oameni de bună-credinţă este faptul că 86 de deputaţi au votat pentru Unire (blocul Moldovenesc), 3 deputaţi minoritari au votat contra Unirii, şi 36 de deputaţi, tot minoritari, s-au abţinut de la vot, motivând, că ei nu au aprobarea naţiunilor lor să voteze pentru, dar cu toate acestea majoritatea covârşitoare a deputaţilor, au votat pentru Unire.

Aşa stând lucrurile, cei care mai târziu sub diferite pretexte au contestat actul Unirii, au fost de totală rea-credinţă şi nedrepţi cu Basarabia românească, care a fost smulsă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin violenţă la 28 mai 1812.

Iată de altfel cum sună actul Unirii:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei: Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul Vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului, că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Basarabia se uneşte cu mamă-sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pan Halippa, secretarul Sfatului Ţării Ion Buzdugan.”

Vaida a pornit negocierile cu Rusia…

Prima etapă de negocieri în problema recunoașterii Unirii a fost la Conferința de Pace de la Paris, unde din partea Basarabiei au participat: Ion Pelivan, fost ministru de externe în Republica Democratică Moldovenească, Ion Codreanu, reprezentant al țăranilor basarabeni, Gheorghe Năstase și Sergiu Victor Cujbă:

„La conferinţa Păcii din Paris, Ruşii ţarişti iau atitudine contra Unirii, şi anume foştii miniştri ai țarului Sazonov şi Maclacov prezintă la 22 martie 1919 conferinţei de pace un protest împotriva alipirii Basarabiei la România. Acelaşi lucru îl fac şi alţi demnitari ţarişti. Protestele lor însă fiind fără bază juridică şi istorică sunt respinse de Conferinţă.

La 6 martie 1920, Ion Pelivan comunică telegrafic, că aliaţii au recunoscut Unirea Basarabiei cu România, iar a doua zi se face o mare demonstraţie pentru Unire la statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, unde mii de români aclamă pe foştii deputaţi din Sfatul Ţării, care la 27 martie 1918 au votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă.

Dar, pe când foştii demnitari ţarişti căutau să împiedice recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, conducătorii de fapt ai Rusiei din acel moment şi anume: Lenin şi Cicerin, ministru de externe sovietic, iau poziţie deschisă pentru recunoaşterea Basarabiei. Vaida, primul ministru al Ţării, în anul 1919-1920, plecând la Conferinţa de la Paris, trece şi pe la Londra, unde ia contact cu Crasin, un om extraordinar de inteligent şi prieten al lui Lenin şi Cicerin.

Când lucrurile au avansat, Vaida a cerut ca o delegaţie de basarabeni să vie la Londra pentru a trata în detalii chestiunea Basarabiei, iar dacă va fi nevoie, această delegaţie va pleca şi în Rusia.

… şi a fost debarcat de Rege

La 26 februarie 1920 s-a ţinut la Bucureşti un Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, unde s-a discutat raportul lui Vaida. Consiliul hotărăşte să trimită o delegaţie compusă din ministrul de Stat Ion Inculeţ, fost preşedinte al Republicii Moldoveneşti, Gherman Pântea, fost preşedinte al Comitetului Central Ostăşesc Moldovenesc şi moş Ion Codreanu, reprezentantul autentic al Ţărănimii Basarabene în Sfatul Ţării.

După ce ne-am pregătit, adunând actele necesare pentru apărarea drepturilor noastre, la 12 martie 1920, Inculeţ s-a prezentat în audienţă Regelui, pentru a-i expune situaţia Basarabiei în legătură cu tratativele începute la Londra de Vaida.

Venind de la rege, Inculeţ mi-a spus că regele este foarte supărat pe Vaida, că a început la Londra tratative cu bolşevicii fără consimţământul lui, căci el (Regele) este de părere să nu intrăm în legătură cu Sovietele până ele nu vor fi recunoscute şi de marile Puteri.

Pe chestia aceasta s-au unit toţi reacţionarii din ţară: Brătianu, Take Ionescu, Marghiloman, Averescu, şi l-au convins pe Rege să-l debarce pe primul-ministrul Vaida, atunci când acesta apăra cu atâta demnitate interesele Ţării în străinătate.

Conspiraţia a reuşit şi Vaida a fost înlăturat de la guvern ca un simplu servitor, instalându-se în locul lui un guvern Averescu, Take Ionescu. Aşa s-a pierdut cel mai prielnic moment, când Rusia, fiind încă foarte slabă, a fost gata să recunoască Unirea Basarabiei, cu minim de pretenţii.”

Cum au devenit sovieticii antiunionişti

Ratarea acestei minunate ocazii a adus ulterior și alte ratări, când în joc a intrat ginerele lui Zamfir C. Arbore, Cristian Rakovski.:

„Pentru această activitate provocatoare a noastră faţă de Rusia, Sovietele s-au înfuriat şi au trimis la Paris Ambasador pe Dr. Racovski, care din primele zile ale instalării sale a început un atac violent prin presă împotriva României în legătură cu Unirea Basarabiei, spunând că Sfatul Ţării nu reprezenta poporul basarabean, că deputaţii din Sfatul Ţării erau trimişi din Regat, fiind agenţi ai guvernului român, că unirea s-a făcut de armata română, şi jandarmii români, care au înconjurat Sfatul Ţării în ziua Unirii.

Toate aceste lucruri nu erau adevărate, căci noi am ajuns la Sfatul Ţării, aşa cum am arătat mai înainte, printr-un Mare Congres Militar, adunat la Chişinău, de pe toate fronturile, cu luptători căliţi în timpul războiului, care vărsase sângele lor pentru neamuri străine.

Toate organizaţiile noastre militare aveau un caracter revoluţionar, noi nu aveam nici o legătură cu moşierii, cu capitaliştii, ba din contra, toţi deputaţii din Sfatul Ţării erau fii de ţărani, socialişti revoluţionari, căci acest Partid avea primul punct – darea pământului ţăranilor în mod gratuit, ori noi, fii de ţărani, urmăream tocmai acest ideal, pe care l-am şi înfăptuit până la urmă. Campania lui Racovschi, în presa de la Paris, ne făcea mare rău în faţa aliaţilor, care recunoscuse deja Unirea Basarabiei.

În vara anului 1923 am fost chemat de Ion Duca, fost ministru de Externe atunci, care mi-a spus, că Racovski ne face mare rău în străinătate, atacând legalitatea Sfatului Ţării, şi spunând că, acest organ nu a reprezentat poporul basarabean. Noi ştim, spune Duca, că d-ta ai organizat Comitetul Central, ai fost preşedintele acestui comitet şi ai convocat Congresul Militar, care a declarat autonomia Basarabiei şi a ales Sfatul Ţării.

Am dori ca toate lucrurile acestea să le ştie şi Racovski, căci poate el e de bună-credinţă, dar a fost informat greşit de duşmanii neamului nostru. Atât domnul Brătianu, cât şi eu, mi-a spus Duca, crede, că acest lucru îl poţi face dumneata, dat fiind rolul d-tale important din trecut.”

1918 – UNIREA BASARABIEI CU TARA

MOTTO:
„Turcul ne lăsa să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de care nu s-a atins. El nu ne silea să învăţăm turceşte. […] De accea, când s-a aflat la 1812 că partea cea mai mănoasă a Moldovei trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri s-au cutremurat.”- Ion Pelivan,discurs în Sfatul Ţării

UNIREA BASARABIEI  CU ROMANIA

La 27 martie 2010 se implinesc 92 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. In istorica zi de 27 martie 1918, Sfatul Tarii din Republica Democratica Moldoveneasca a decis ca Basarabia sa revina la tara mama.

Actul unirii a fost pregatit inca din aprilie 1917, cand un grup de  patrioti români a înfiintat Partidului National Moldovenesc, o grupare politica ce isi propunea sa lupte pentru „dobândirea drepturilor cetatenesti si nationale pentru românii din Basarabia si de dincolo de Nistru”.

Sfatul Ţării a fost Parlamentul guberniei Basarabia iar, după proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, a fost organul legislativ al noii republici, care avea să proclame Unirea cu Regatul României în 1918.

Evenimentele care au precedat alegerile pentru Sfatul Ţării

Revoluţia din Februarie şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări şi congrese ale reprezentanţilor diferitelor clase sociale sau organizaţii profesionale pentru discutarea viitorului ţării. În perioada 6 – 7 februarie 1917 , a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Naţional Moldovenesc, sub preşedinţia lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herţa, Pan Hallipa şi Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariţia căruia a avut o importantă contribuţie un număr de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În acelaşi timp, Adunarea Naţională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecţiei Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.

În perioada 23 – 27 octombrie 1917, consiliul ostăşesc a proclamat autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării ca organ legislativ. Au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind aleşi de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale. Din totalul de 156 deputaţi, 105 erau români, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.

Republica Democrată Moldovenească

Prima sesiune a Sfatului Ţării a fost ţinută pe 21 noiembrie 1917. Preşedinte al forului legislativ a fost ales Ion Inculeţ. După îndelungi discuţii, pe 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democrată Moldovenească, Ion Inculeţ fiind ales în funcţia de preşedinte.

După victoria Revoluţiei din Octombrie, guvernatorul Basarabiei s-a retras din funcţie, lăsându-l în loc pe Constantin Mimi, numit Comisar Gubernial. Numai că Mimi nu a fost agreat de Congresul Ţăranilor, care l-a demis şi l-a înlocuit cu Inculeţ. Puterea exectivă a fost preluată de un nou organism prezitat de Pantelimon Erhan, Consiliul Director.

Revoluţia a adus haos în Rusia, iar unele bande de dezertori ruşi bolşevizaţi au încercat să impună revoluţia şi în Basarabia. Consiliul Director a trimis o misiune la Iaşi (oraş care îndeplinea temporar funcţia de capitală a României), în speranţa că Antanta va asigura un ajutor militar consistent împotriva bolşevicilor. Aliaţii europeni au încercat să trimită în zonă ceva trupe sârbe şi cehe, dar fără mare succes.

 În schimb, în Basarabia au ajuns unităţile formate din foşti prizonieri austro-ungari de naţionalitat română (originari din Transilvania şi Bucovina), care se organizaseră pe teritoriul fostului Imperiu Rus să lupte împotriva imperiului bicefal. Transilvănenii şi bucovinenii ajunşi în Chişinău au intrat în luptă împotriva gărzilor bolşevice în gara oraşului.

Bolşevicii îşi urmau programul politic al teroarei împotriva burgheziei şi proprietarilor de pământ din Basarabia. Ei au reuşit pe 5 ianuarie 1918 să ocupe Chişinăul, deputaţii Sfatului Ţării şi membrii Conciliului Director au fost nevoiţi să fugă, unii dintre ei fiind însă prinşi, judecaţi sumar şi executaţi. Într-o întrunire secretă ţinută a doua zi, membrii Sfatului Ţării au decis să trimită încă o delegaţie la Iaşi, pentru a cere ajutorul României.

Guvernul român al premierului Ion I. C. Brătianu a decis să intervină în Basarabia, iar, pe 13 ianuarie 1918, Armata a 9-a Română, în frunte cu generalul Broşteanu, a intrat în Chişinău. Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina şi, după o scurtă luptă, dincolo de Nistru.

Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti. Consiuliul Director a fost dizolvat şi a fost înlocuit de Consiliul de Miniştri. Primul ministru al noii republicii a fost numit Daniel Ciugureanu, iar Ion Inculeţ a fost reconfirmat ca preşedinte.

Unirea

Până la şedinţa din 27 martie a Sfatului Ţării, comitetele ţinuturilor din Bălţi, Soroca şi Orhei au fost consultate în privinţa Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiţii:

1. Sfatul Ţării urma să ducă la bun sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Ţării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul Ţării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale;
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
5. Legile locale şi forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali;
6. Drepturile minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român;
7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii;
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret şi universal;
10. Noua Constituţie urma să garanteze libertatea cuvântului şi a religiei;
11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracţiuni politice în timpul revoluţiei.

Din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abţinut, 13 deputaţi fiind absenţi. Citirea rezultatului a fost însoţită de aplauze furtunoase şi strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!” După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918, Sfatul Ţării a votat o moţiune prin care aproba unirea fără condiţii cu România , exprimându-şi încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu mai era nevoie de o protecţie specială pentru Basarabia.

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

 Proclamatia mai afirma respectarea drepturilor rninoritatilor, a votului universal egal, direct si secret, a libertatii personale, a tiparului, a cuvântului, a credintei, a adunarilor si a tuturor libertatilor obstesti, care vor fl garantate de noua Constitutie (din 1923 – n.n.).

A.Marghiloman a declarat oficial : „În numele poporului român si al Regelui României, cu adânca emotie si falnica mândrie, iau act de hotarârea cvasi-unanista a Sfatului Tarii si, la rândul meu, declar ca de azi înainte Basarabia este pe veci unita cu România”.

Regele Ferdinand telegrafia: „Un vis frumos s ’a înfaptuit. Din suflet multumesc Bunului Dumnezeu ca mi-a dat, în zile de restriste, ca o mângâiere, sa vad – dupa o suta de ani – pe fratii nostri basaerabeni revenind la Patria Mama”
Actul Unirii a fost promulgat de Regele Ferdinand si publicat în Monitorul Oficial din10 Aprilie 1918. Deputatii Ion Inculet si Daniil Ciucureanu au intrat în Consiliul de Ministri al României, iar C. Stere a devenit presedintele Sfatului Tarii de la Chisinau. Cele doua comisii – agrara si constitutionala – au lucrat efectiv, si în toamna s-a votat reforma agrara, având ca autor pe Anton Crihan, ultimul supravietuitor al Actului Unirii din 1918, decedat de curand în S. U. A. si înmormântat în Basarabia.

Unirea Basarabiei a fost recunoscuta prin Tratatul de la Paris din 28 Octombrie 1918, semnat de Anglia, Franta, Italia, Japonia si România.Rusia comunista a refuzat cu incapatanare sa recunoasca Unirea si a considerat tot timpul ca Basarabia este o provincie care ii apartine de drept.In baza acestei politici imperialiste ,Rusia sovietica a cotropit Basarabia in 1940 si in 1944 supunand poporul romanesc al acestui colt de tara unor atrocitati inimaginabile.

Sursa-Basarabia forum-Basaru

„…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […]

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei
austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea
cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […]

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[…]

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”

Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 301-302

 

 http://www.youtube.com/watch?v=Gka9YjyrXgw&feature=related