CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dan Dungaciu- Maia Sandu va trebui să răspundă la o întrebare irepresibilă: câte divizii are ea până la urmă?

A rămas celebru răspunsul lui Stalin la dorinţa papei Pius al XII-lea ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace: „Dar câte divizii are papa?”…
Cam aşa se pune problema şi astăzi dincolo de Prut: victorioasă cu un scor fără precedent, Maia Sandu va trebui, după ce fanfarele plecă din piaţă şi steagurile nu mai flutură, să răspundă la această întrebare irepresibilă: câte divizii are, până la urmă, preşedintele Maia Sandu se întreabă Profesorul Dan Dungaciu pe https://larics.ro, preluat de Romanian Global News.
Să schiţăm, pe scurt şi la cald, sub semnul acestei interogaţii, tabloul (post)electoral de la Chişinău.
Rezultatul alegerilor prezidenţiale din R. Moldova nu a fost chiar o surpriză şi, pe fond, era predictibil chiar din primul tur. Ieşirea în/din decor a lui Vladimir Plahotniuc în 2019 l-a lăsat descoperit pe Igor Dodon, reprezentantul său la putere şi la guvernare pe vremea Binomului Plahotniuc-Dodon.

Iar lăsat singur, Dodon nu reuşeşte nimic.

A fost permanent un secund, un Voronin în pantaloni scurţi, un personaj proptit. Şi când proptele au dispărut, a căzut şi el. Igor Dodon a rămas un politician al trecutului, incapabil să iasă din propria mediocritate.

O copie palidă, niciodată un original. Între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale şi-a dat arama pe faţă: a jignit, a ameninţat, a folosit tot portofoliul electoral a lui Vladimir Voronin, în vremurile negre ale acestuia, reeşapat: a vorbit chiar despre un scenariu Belarus în R. Moldova, a considerat diaspora „un electorat paralel”, a vrut să „dea la bot” celor care i se opun. Pe scurt, un om înfrânt înainte de turul al doilea.

Ultima găselniţă a socialiştilor după care Igor Dodon ar putea deveni, după o renunţare la funcţia de preşedinte, premier – numit de preşedintele interimar Zinaida Greiceanîi, actualul speaker al parlamentului – şi să preia guvernul şi majoritatea parlamentară, devine şi mai ridicolă în lumina diferenţei de scor dintre el şi Maia Sandu. Un asemenea scenariu, chiar dacă ar fi posibil, teoretic vorbind, este imposibil pentru un personaj precum Dodon…

Pentru liderul socialist, clopotele politice au început să bată. Voturile din diaspora au amplificat victoria, nu au fost decisive, dar prezenţa lor masivă sunt un element care nu mai poate fi neglijat de aici înainte. Pachetul de control, cel puţin la prezidenţiale, va trece, treptat, în afara R. Moldova!

Vestea bună e că sunt voturi europene, ceea ce arată că posesorii de cetăţenii româneşti sau de paşapoarte româneşti (fiecare după cum preferă) nu au plecat, politic vorbind, definitiv din R. Moldova pro-europeană sau pro-românească. Şi asta nu e rău deloc.

Contribuţia lor economică (remitenţele) s-a dovedit esenţială pentru supravieţuirea ca stat a republicii, contribuţia lor politică se va dovedi de aici înainte decisivă pentru orientarea strategică a republicii. „Ăştia decid soarta noastră, ăştia ne decid soarta…”, zicea, la un moment dat, cu năduf, un cetăţean aflat în localitatea Varniţa – printre acei cetăţeni de pe malul drept al Nistrului care erau acolo încercând să împiedice ca cei din stânga Nistrului să fie aduşi organizat (adică plătit) la vot, iar voturile transnistrene să nu se deverseze în apa electorală din R. Moldova şi să o infesteze. Adică să modifice, pervers, rezultatul.

De data asta Tiraspolul nu a reuşit. Dar ceva rămâne: Transnistria va deveni, în fiecare campanie de alegeri, o ameninţare. Dacă până acum regiunea separatistă era o ameninţare „externă”, adică purta riscul unei federalizări/statut special a republicii care periclita orice şansă, fie şi teoretică, de apropiere a R. Moldova de UE sau România, acum, mult mai concret, Transnistria devine o ameninţare „internă”, adică ceva care, la limită, poate perturba sau denatura un proces electoral din stânga Prutului.

Ceva bun tot a ieşit de aici: inclusiv din raţiuni electorale, nimănui nu îi va mai trece prin minte să (re)deschidă dosarul „soluţionării” transnistrene (includerea regiunii în condiţiile actuale ar muta controlul politic şi strategic la Tiraspol). Legitimitatea politică a Maiei Sandu este acum la apogeu. Pe bună dreptate. A câştigat glorios, dar, pe fond, este un comandant fără armată. Indiferent cât de bine se vede victoria ei din afară – şi se vede bine! -, mingea e în R. Moldova.

Care va fi relaţia între instituţii, cum se vor aşeza unele faţă de altele puterile din stat, cum va putea (con)lucra preşedintele cu guvernul sau parlamentul. Căci indiferent unde va face Maia Sandu prima vizită în calitate de şef de stat – chiar indiferent nu e! -, ea nu poate promite mult şi nici nu poate primi mult. Totul depinde de guvern, de majoritatea parlamentară.

Şi asta va deveni limpede repede pentru toate ţările dispuse, teoretic, să dea o mână de ajutor republicii. Să o dea, cui? Când candidezi pe o platformă anticorupţie e relativ simplu să fii inclusiv, să aduni în jurul tău mulţimi diverse şi cu agende nu neapărat comune. Problema este că, ulterior, trebuie să fii extrem de exclusiv, adică exclusivist, respectiv să fii foarte atent cu cine te aliezi şi pe cine girezi. Căci cei care te-au susţinut pentru lupta ta anti-corupţie nu e clar pe cine aveau în primul rând în minte când se gândeau la corupţie! Iar azi, în parlamentul R. Moldova, este plin de asemenea potenţiale „candidaturi”. Nici PSRM (partidul coruptului Igor Dodon), nici PDM, nici Pro-Moldova, nici Partidul Shor nu mai pot deveni parteneri de dialog, nici măcar „soluţii imorale”. Orice alianţă cu aceştia ar deveni o anulare din start a oricărui proiect politic Maia Sandu. Ar însemna anularea fulgerătoare a unei legitimităţi fantastice şi câştigate cu greu. Şi totuşi, ce e de făcut? Anticipatele sunt misiune (practic) imposibilă, mai ales dacă le faci cu Constituţia în mână. Strada te poate ajuta, prin presiuni, dar nu mai mult. Deci, cum o faci? Aici nu avem niciun răspuns ferm. Important este pentru Maia Sandu să nu facă paşi greşiţi. Timpul va răspunde la această întrebare, probabil că presiunea – tacită – a străzii, legitimitatea Maiei Sandu plus anumite condiţionalităţi din afară pentru finanţarea unei republici aproape pe butuci vor fi elementele care vor debloca procesul. Inclusiv anticipatele.

Ce înseamnă să nu facă paşi greşiţi? Chestiunea revenirii la „consensul” din iunie 2019, evident, nu se mai pune. Dacă nu se pot genera anticipate, ce mai poate face până în 2023, anul alegerilor parlamentare la termen? Un joc de rezistenţă politică. Flancată de o echipă solidă de consilieri, Maia Sandu poate începe o luptă la baionetă cu o majoritate parlamentară şi un guvern ostile.

Cu un veritabil „guvern din umbră”, preşedinţia ar ţine sub o presiune enormă executivul şi legislativul. Responsabilităţi mari nu va avea, dar va avea o tribună redutabilă, şi internă şi internaţională. În acest scenariu, teoretic, în 2023, proiectul politic Maia Sandu – la nivel de legislativ şi executiv – va putea deveni realitate. Şi cel mai puternic din republică. Unioniştii sunt perdanţii principali ai acestor alegeri, cel puţin la nivelul proiectului politic distinct. Altminteri, ca pro-europeni, au câştigat. Doar că ei nu sunt doar atât, dacă vor să fie ceva. „Moldovenismul europenist” al Maia Sandu nu este anti-românesc, dar nici nu poate fi foarte pro-românesc; nu se află în contradicţie/opoziţie cu unionismul basarabenilor dar nici nu se suprapune cu el. Suportul liderilor unionişti pentru Maia Sandu a fost explicit şi de înţeles. Dar de aici înainte e de urmărit cum va funcţiona această relaţie. Până la urmă, în perspectiva unor anticipate, când vor fi fiind ele, sau a alegerilor la termen, unionismul nu se poate identifica cu proiectul politic al Maiei Sandu fără riscul anihilării lui politice. Sigur, sunt şi ei (pe) acolo, pro-europeni, dar unioniştii nu trebuie să fie indistincţi. Căci dacă nu îşi mai asumă nicio diferenţă, de ce i-ar mai vota cineva? Mai bine o votează direct pe Maia Sandu. În politică, nimeni nu votează copia când are la îndemână originalul. Petru cineva de la Bucureşti care a urmărit alegerile din republică, un gând care i-ar veni în minte ar fi că R. Moldova seamănă izbitor cu România: vot masiv în diaspora pentru prezidenţiale, secţii de vot fără buletine suficiente, cozi interminabile… Da, dar să nu exagerăm. Dihotomia românească din dreapta Prutului nu este între Est şi Vest, precum ruptura adâncă din R. Moldova (Maia Sandu o fi încercat să nu divizeze societatea, dar va prezida deasupra uneia gata dezbinate de predecesorul Igor Dodon!). Ca să ilustrăm printr-o metaforă: în România nu există, la nicio alegere, două rânduri de cozi electorale, ca în R. Moldova. Două rânduri de cozi care ilustrează, în mic, destinul republicii desprinse din fosta URSS. Despre ce e vorba? Despre cozile la vot de la Varniţa (unde transnistrenii pro-ruşi votau masiv pentru Dodon) şi cozile de la Frankfurt (unde pro-europenii votau masiv pentru Maia Sandu)… Ele reprezintă, în realitate, contradicţia şi tensiunea strategică a republicii. Două cozi electorale ca două cordoane ombilicale care leagă R. Moldova de spaţii diferite. Ca să folosim expresia lui Igor Dodon, o leagă, concomitent, de două „lumi paralele”… De data asta, în 2020, a învins Frankfurtul. Dar ce va fi mâine, nu vom şti, într-o republică politică cu suişuri şi coborâşuri, cu iluziile unora şi deziluziile altora, niciodată decisive, niciodată definitive. Căci viaţa politică din stânga Prutului pluteşte, bezmetic, în valuri, când unii sus, când alţii jos, fără ca tabăra Est sau Vest să repurteze vreo victorie decisivă, fără ca republica să-şi găsească vreo ancoră solidă care, cel puţin, dacă nu o împinge în Vest, măcar să o oprească de a se mai întoarce vreodată în Est. Până la urmă, miza proiectului politic Maia Sandu este dacă va fi de partea valurilor care se duc şi se sparg de ţărm, sau de partea ancorei ferme.

23/11/2020 Posted by | analize | , , , , , , | Lasă un comentariu

Un vis rusesc care se spulberă

 

 

 

 

 

 

 

Petru BOGATU //Moartea visului rusesc

Occidentalizarea și democratizarea efectivă a Ucrainei este privită ca un exemplu molipsitor care va vindeca Rusia de boala autoritarismului.

Spunând lucrurilor pe nume, SUA și UE pariază pe Ucraina pentru a-l înfrânge pe Putin. Zarurile au fost aruncate.

Comunitatea euroatlantică a adoptat un curs strategic ce urmărește eradicarea regimului autocrat de la Moscova.

Rusia pentru Occident este acum un fel de Cartagina care trebuie distrusă, pentru că, în caz contrar, lumea liberă nu va avea liniște, instituțiile ei fundamentale fiind amenințate de Kremlin.

Care pe care

Toate acestea înseamnă că Occidentul a ridicat mănușa pe care a aruncat-o Putin, provocând astfel cel de-al doilea război rece. De acum încolo, vorba poetului, nu dă niciunul înapoi. E o luptă care pe care.

Rusia nu are nicio șansă în confruntarea Est-Vest. Forțele sunt inegale, PIB-ul cumulat al Occidentului este de 17 ori mai mare decât cel al Rusiei care intră în luptă aidoma unui pigmei fără stofa lui David.  

 

 

 

Imagini pentru putin şi trump photos

 

 

Sancțiunile americane, care vizează până și celebrul proiect Nord Stream, nu sunt o fumigenă, ci o cogeamite bombă economică menită să pricinuiască Rusiei o pierdere grea.

În ciuda unor divergențe ale Statelor Unite cu vechile democrații europene pe tema modului în care trebuie strunit Kremlinul, între UE și SUA există o unitate de opinii în ceea ce privește necesitatea suprimării putinismului.

Este puțin probabil, ce-i drept, ca liderul de la Kremlin să se aventureze într-un război clasic. Dar cel hibrid nu va înceta.

Dimpotrivă, ni se va înfățișa în ipostaze nemaivăzute,  surprinzătoare. Ne așteaptă noi atacuri propagandistice, cibernetice și psihologice.

Un lucru rămâne cert. Rusia, din nou, ca pe timpul lui Ronald Reagan, este categorisită de occidentali ca fiind o putere de partea rea a istoriei.

De aceea, politicile euroatlantice vor urmări, la fel ca în cazul URSS, subminarea și demolarea ei. 

Cele două linii de apărare

De unde și concluzia, că Republica Moldova are de acum două linii de apărare. Prima este constituită de scutul natural ucrainean.

Cea de-a doua este reprezentată de un artefact de dată recentă: mobilizarea exemplară a NATO la frontierele sale estice, de la Marea Baltică până la Marea Neagră. 

Cu alte cuvinte, astăzi ne lipsește nu doar granița comună, ci și frontul comun cu Rusia, pentru că la înaintare a ieșit Alianța Nord-Atlantică,  hotărâtă să descurajeze orice avansare agresivă a Moscovei spre Vest.

Nu mai suntem singuri în fața primejdiei ruse, după cum era până mai ieri.

Declararea vicepremierului rus persona non grata doar la o privire superficială pare un gest temerar al unui stat mic împotriva unui colos pofticios.

E la mintea oricui că nici România, nici Republica Moldova nu au acționat pe propria-i responsabilitate, forțându-l pe trimisul lui Putin să-și ia tălpășița.

În realitate, episodul Rogozin scoate în evidență noua poziționare euroatlantică în fața amenințărilor ruse.

Acțiunile Bucureștiului și ale Chișinăului au fost coordonate cu marile cancelarii occidentale, iar acest fapt a devenit posibil tocmai datorită noii strategii de stăvilire a uneltirilor expansioniste ale Kremlinului.

Astfel, și un orb, oricât ar fi el de filorus, vede că Putin nu-i atotputernic ca să aducă  Maica Rusie în Republica Moldova.

Asistăm la închiderea cortinei într-un teatru mincinos în care Dodon și alți ștabi filoruși au împărțit spectatorilor potcoave de cai morți. Politicienii care au pontat pe așa-zisul vector eurasiatic s-au demascat, rămânând în fața publicului în toată goliciunea lor penibilă de șarlatani ordinari.

O nouă bătălie de la Azov?

Visul rusesc este mort  în Republica Moldova, chit că partea cea mai încrâncenată a vulgului, spălat pe creier de propaganda imperială, încă nu și-a dat seama de acest fapt.

Ca toți oamenii, putiniștii se mai lasă în voia imaginației, firește.

Numai că visele lor sunt niște coșmaruri ce le îngrozesc zilele și nopțile. Nu-i ușor să accepți că Rusia e de domeniul trecutului pentru Republica Moldova.

Destui nostalgici, ce-i drept, își leagă speranțele de luna septembrie, când Putin va disloca, sub pretextul manevrelor „Zapad – 17”, forțele sale armate în Belarus.

Unii experți suspectează că ele ar putea să lovească țările baltice sau Ucraina. Nu în zadar, Occidentul își ia măsuri de precauție.

O replică la aplicațiile din Belarus sunt exercițiile militare din Suedia „Aurora -17” ale statelor NATO.

În aceste împrejurări, derapaje politice la Chișinău nu sunt excluse, bineînțeles. Rusia este în stare să-și mobilizeze coloana a cincea, oricât de disperată ar fi aceasta.

Să tulbure lumea, să pregătească lovituri de palat, să forțeze alegeri anticipate  ș.a.m.d.

Totuși, cele două fortificații ce stau între Republica Moldova și Rusia o privează pe cea din urmă de șansa revanșei.

În noua conjunctură internațională, Kremlinul poate să obțină, alegoric vorbind, cel mult o nouă bătălie de la Azov, în urma căreia întregul front sovietic în lunile septembrie și octombrie ale anului 1941a fost încercuit și nimicit.

 Unde mai pui că între Putin și Stalin există o diferență capitală. Cel din dintâi, spre deosebire de cel de-al doilea, nu mai amăgește pe nimeni în Occident. Este singur împotriva tuturor.

 

 

 

Citiţi articolul integral accesând:

https://deschide.md/ro/stiri/editorial/16761/Petru-BOGATU–Moartea-visului-rusesc.htm

23/08/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , | Un comentariu

O ANALIZA STRATFOR – R.Moldova, un stat fara naţiune

 

 

 

 

 

 

Agenţia americană STRATFOR a publicat cu putin timp in urma , o amplă analiză dedicată Republicii Moldova, semnată de directorul agenţiei, George Friedman.

Analiza lui George Friedman remarcă faptul că la Chişinău ruşii vor face tot posibilul pentru a controla statul, sau a-l menţine cât mai slab.

 

 

 

Map of Moldova

 

 

 

 

CE FEL DE ŢARĂ ESTE REPUBLICA MOLDOVA?

 

 

George Friedman îşi începe analiza asupra R. Moldova cu două întrebări: Ce fel de ţară este Moldova? şi De ce ar fi cineva interesat de această ţară? Analistul american încearcă să răspundă, mai întâi, la prima întrebare – din prisma securităţii Rusiei: Moscova are nevoie de două ţări tampon – Belarus şi Ucraina.

Iar din punctul de vedere al Moscovei este de preferat ca aceste ţări să nu fiedominate de Uniunea Europeană şi de Statele Unite.

Rusia nu poate fi apărată fără Ucraina, iar Ucraina nu poate fi apărată fără Republica Moldova.

 

 

 

 

Friedman reia istoria regiunii afirmînd că intrarea Basarabiei sub dominaţia sovietică s-a produs în urma acordului Hitler-Stalin, prin care Uniunea Sovietică a încercat să obţină o serie de avantaje strategice: îndepărtarea graniţei de Odesa, schimbarea Nistrului cu Prutul ca obstacole de depăşit în eventualitatea unei invazii, reducerea parţială a ameninţării asupra Kievului, puterea de a bloca cursul Dunării şi de a afecta astfel comerţul german.

„Stalin dorea să crească securitatea Ucrainei şi vulnerabilitatea României şi  a bazinului dunărean” – aceasta este explicaţia oferită de analistul american pentru ocuparea Basarabiei de către sovietici.

Prezentarea istorică se încheie cu evenimentele de la începutul anilor ’90: secesiunea transnistreană şi mutările din 2010 când „Moldova a început să nu mai fie un teritoriu între două râuri, ci un element strategic atât pentru Rusia, cât şi pentru orice entitate occidentală, care şi-ar dori să poată ameninţa Ucraina şi astfel Rusia”.

 

 

IDENTITATEA MOLDOVENEASCĂ:

 

 

„Este greşit să credem că Republica Moldova este, pur şi simplu, o parte din România luată de sovietici. După şaptezeci de ani de la despărţirea de România, Moldova a devenit mai mult decât o provincie românească, departe de a fi o provincie rusă şi nu îndeajuns de a se considera o naţiune. Este cazul când geopolitica şi realitatea socială se ciocnesc cap în cap”, scrie Friedman. „Sovieticii au brutalizat Moldova.

Am avut o conversaţie cu un jurnalist care a povestit cum a fost deportat împreună cu toată familia în Tomsk în 1948. Stalin era îngrijorat că moldovenii ar putea să vrea să se reunească cu România şi deşi România era un satelit sovietic, Stalin nu dorea să îşi asume riscuri. Soluţia sa, repetată în multe locuri de multe ori în Uniunea Sovietică, a fost deportarea populaţiei româneşti, importul de ruşi, o mică foamete şi o teroare aţintită la zdrobirea spiritului moldovenesc”, mai afirmă analistul american.

În urma călătoriei la Chişinău, George Friedman a observat micile diferenţe dintre limba română vorbită pe cele două maluri ale Prutului. Însă dincolo de chestiunile lingvistice, Friedman a observat că lupta se dă între cei care îi sprijină pe comunişti şi cei care îşi doresc o Moldovă independentă orientată către Uniunea Europeană şi NATO.

„Guvernul alcătuit după ce demonstranţii i-au alungat pe comunişti este format de o coaliţie fragmentată, fragilizată de interesele, personalităţile şi ambiţiile complexe.

Concluzia lui George Friedman cu privire la identitatea moldovenească este una cât se poate de dură: „Există naţiuni lipsite de stat, cum ar fi kurzii. Moldova este un stat căruia îi lipseşte naţiunea”.

 

 

O ŢARĂ EXPORTATOARE DE FEMEI

 

 

Friedman subliniază că Moldova este una dintre cele mai sărace ţări ale Europei, dacă nu cea mai săracă. Aproape 12 procente din produsul intern brut este alcătuit din banii trimişi de emigranţi. Chestiunea paşapoartelor româneşti este văzută de Friedman ca „un colac de salvare”, deoarece dă posibilitatea ca cetăţenii Republicii Moldova să poată munci legal în Uniunea Europeană.

Fragmentul cel mai şocant este cel în care se arată că „cel mai important produs de export al Moldovei sunt femeile, care fie sunt păcălite, fie se alătură de bună voie diasporei, pentru a munci ca prostituate. Unii spun că moldovencele sunt cele mai numeroase femei din bordelurile occidentale. Aceasta este o discuţie pentru care există puţine statistici şi multe păreri. Acesta oricum este un semn al unei ţări disperate”.

 

 

INTERESUL RUSIEI

 

 

Chestiunea transnistreană este văzută de George Friedman în următoarea formă: „Germanii, care încearcă să se apropie de ruşi, par să încerce să faciliteze negocierile cu privire la Transnistria.

S-ar putea ca ruşii să le facă pe plac germanilor. Însă chiar dacă o fac, mă îndoiesc că rezultatul va lipsi ruşii de controlul asupra malului estic al Nistrului.

Din punctul de vedere rus, forţe ostile la est de Nistru pot ameninţa Odesa şi nu au niciun motiv să părăsească acest teritoriu, indiferent cât de benignă ar putea părea situaţia în prezent.

Din punctul de vedere al ruşilor, luând în considerare istoria, o situaţie benignă poate deveni foarte rapid una malignă. (…) Pe hartă, Moldova este cu adevărat valoroasă. Este o regiune care în mâinile NATO sau ale oricărei alte puteri occidentale ar putea asigura un avantaj faţă de puterea rusă şi probabil ar putea întări dorinţa Ucrainei de a rezista în faţa Rusiei.

Problema este că ruşii înţeleg acest lucru şi fac tot ce le stă în putinţă pentru a crea un stat pro-rus în Moldova, sau cel puţin un stat suficient de instabil, pe care nimeni să nu îl poată folosi împotriva Rusiei”.

 

 

SOLUŢIA?

 

 

„Moldova este prinsă între rădăcinile sale româneşti şi trecutul său sovietic. Nu şi-a dezvoltat o identitate naţională independentă faţă de aceşti doi poli. Moldova este o ţară de graniţă în cadrul altei graniţe. Este un loc al influenţelor străine, venite din toate părţile.

Este un loc fără un centru clar. Pe de o parte, există o nostalgie faţă de zilele din vremea Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, există speranţa că Uniunea Europeană şi NATO vor crea şi vor apăra o naţiune care nu există”.

Concluzia analistului american vine surprinzător în ultimul paragraf: „Moldova a fost o dată parte a României. A mai fost parte a Uniunii Sovietice. Moldova are sens atunci când face parte din ceva. Uniunea Sovietică a dispărut. Europa are mai multe probleme decât poate rezolva şi nu caută altele noi. România este încă acolo. Nu este o soluţie perfectă şi cu siguranţă nu foarte mulţi moldoveni ar fi mulţumiţi, însă este o soluţie, oricât de imperfectă ar fi”.

 

 

 

George Friedman: Deși nu este soluția perfectă așteptată de mulți dintre moldoveni, integrarea Republicii Moldova în Romania reprezintă totuși soluția lor.

 

George Friedman, fondatorul și directorul renumitului centru de analize geopolitice Strafor, lider mondial în domeniu, afirmă că având în vedere situația actuală precum și istoricul regiunii, integrarea Republicii Moldova în Romania chiar dacă nu este soluția perfectă nefiind pe placul multor moldoveni, acest lucru reprezintă totuși o soluție viabilă, “în ciuda imperfecțiunilor”.

Chestiuni precum identitatea națională, “pașaportizarea Moldovei” de către România, tendințele Rusiei în regiune sau chestiunea transnistreană sunt toate puse în discuție de către analistul American într-o analiză cuprinzătoare și plină de substrat. George Friedman a efectuat recent o vizită în Republica Moldova în cadrul unei serii de vizite a mai multor țări din regiune (Turcia, Moldova, România, Ucraina).

Moldova este o țară aflată în cautarea unei explicații, chiar două de fapt. În primul rând avem intrebarea ce fel de țară este Moldova ? Apoi, avem întrebarea: de ce i-ar păsa cuiva de Moldova ? În mod bizar, am plecat în Moldova gândindu-mă că știu răspunsul la cea de-a doua întrebare dar nu și la prima. În final nu am mai fost sigur de răspunsul la niciuna. Să începem cu cea de-a doua întrebare: de ce conteaza Republica Moldova?

Al doilea articol din această serie, “Teritorii de frontieră”, descrie relansarea Rusiei ca putere regională după colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Siguranța națională a Rusiei depinde de două țări care au devenit independente după prăbușire: Belarus care este tamponul dintre Rusia și Europa in regiunea platoului nord-european și Ucraina care este tamponul dintre Rusia si regiunea munților Carpați.

Din perspectiva rusească, nu este atât de importantă dominația acestor țări pe cât de important este ca ele să nu fie sub influența Europei sau Statelor Unite. Rușii au atins acest obiectiv și poate chiar mai mult.

Ucraina este pentru Rusia ancora europeană din sud-vest (n. trad.) dar și călcâiul lui Ahile. Este dificil pentru Rusia să fie în siguranță fără Ucraina, atât din punct de vedere economic cât și politic. Rusia ar fi greu de apărat dacă Ucraina s-ar afla sub controlul unei forțe ostile. Ceea ce este Ucraina pentru Rusia, este Moldova pentru Ucraina. Este evident ce ar putea face Ucraina dificil de apărat iar dacă Ucraina nu ar mai putea fi apărată atunci nici Rusia nu mai poate fi apărată. Cel putin așa gândeam la începutul vizitei mele în Moldova.

 

 

POZIȚIA STRATEGICĂ A REPUBLICII MOLDOVA

 

 

Aveam argumente foarte solide in sprijinul acestei viziuni. Modul meu de a raționa era la fel ca al lui Stalin. În 1939 sovieticii semnau un pact de neagresiune cu Germania nazistă. Într-una din secțiunile înțelegerii, Polonia era împărțită în secret între Germania și Uniunea Sovietică.

În altă secțiune a tratatului, în aceeași manieră secretă, Basarabia era cedată sovieticilor, deși aceasta era pe atunci parte a României. Sovieticii au luat Basarabia în 1940, redenumind-o ca Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și schimbându-i frontierele. Astfel, Basarabia poate fi gândită ca predecesorul Republicii Moldova.

Existau multe lucruri pe care sovieticii le-ar fi putut cere germanilor dar nu au cerut decât cedarea Basarabiei și partea estică a Poloniei. Motivele erau de ordin strategic:

1. Frontiera estică a Basarabiei, deci a României, era la mai putin de 80 de kilometri de portul sovietic Odesa, cea mai importantă ieșire la Marea Neagră și Marea Mediterană a Uniunii Sovietice.

2. România era bine așezată în est pe râul Nistru. Dacă sovieticii ar fi decis vreodată să atace în vest atunci Nistrul ar fi constituit o formidabilă linie defensivă.

3. Luând Basarabia, sovieticii ar fi eliminat avanpostul ce putea amenința Kievul.

4. Sovieticii au împins frontiera către vest, pe Prut.

5. Sovieticii puteau bloca Dunărea din Basarabia. Blocarea comerțului dunărean și implicit european – în acest caz german – ar fi avut costuri economice semnificative.

Stalin dorea să sporească securitatea Ucrainei sporind vulnerabilitatea României și bazinului danubian. Obscură așa cum era pentru restul lumii, Basarabia devenise de fapt o piesă cheie pe tabla de șah dintre Hitler și Stalin, exact așa cum fusese mai înainte pentru Imperiul Țarist și cel Otoman. Regiuni lipsite de importanță pentru restul lumii pot avea o importanță majoră pentru marile puteri.

După cum știm, înțelegerea nu a funcționat cum credea Stalin, din moment ce Hitler i-a atacat pe sovietici și le-au luat toate regiunile pe care le cedaseră anterior. Însă ceea ce Stalin a pierdut în 1941, a recâștigat în 1944. Nu a avut niciodată intenția de a returna Basarabia României.

Ceea ce a făcut însă a fost să transfere o parte a teritoriului moldovenesc Ucrainei iar Moldovei să-i alipească teritorii ucrainiene aflate la est de râul Nistru. Din moment ce totul se afla sub control sovietic, aceste schimbări mai degrabă administrative păreau lipsite de importanță atunci.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, acest teritoriu a devenit Republica Moldova. Regiunea de la est de Nistru, s-a revoltat sprijinită de Rusia iar Moldova a pierdut controlul a ceea ce este numit astăzi Transnistria. Vreme de 18 ani, Moldova a păstrat controlul teritoriului dintre râurile Prut și Nistru, o regiune relativ lipsită de importanță.

Într-adevăr, dintr-o perspectivă globalistă, până în 2010, Moldova era un simplu loc pe harta lumii. Alegerile din Ucraina din 2010 au adus la putere ceea ce pare a fi un guvern pro rusesc, anulând efectele Revoluției Portocalii. Așa cum argumentam și în “Teritorii de frontieră”, acesta a fost un pas cheie pentru resurecția Rusiei ca putere strategică.

În consecință, statutul Moldovei s-a schimbat de la acela de simplă bucată de pământ între două râuri la acela de obiectiv strategic atât pentru ruși cât și pentru un Occident care dorește fie să integreze, fie să amenințe Ucraina si astfel Rusia.

Vreau să subliniez ideea că acest statut al Moldovei “abia a început să se schimbe”, nu că Moldova ar fi în prezent un obiectiv strategic. Acesta este un proces în curs de desfășurare a cărui evoluție depinde de trei lucruri:

– puterea Rusiei

– puterea Rusiei asupra Ucrainei

– o posibilă replică venită din Occident

Toate acestea componente sunt schimbătoare și nici una nu este definitivă. De aceea Moldova este o regiune de o importanță crescândă. Oricât de încet ar fi acest proces, această țară mai degrabă obscură devine tot mai importantă pe măsură ce marile puteri încep să se ciocnească în această parte a lumii.

Din acest motiv am dorit sa vizitez Moldova, pentru că pare să evolueze ca un teren din ce în ce mai strategic pe care doream să-l înțeleg.

 

 

IDENTITATEA MOLDOVENEASCĂ

 

 

Moldova, bineînțeles, nu are doar o fațetă strategică. Este un loc unde oamenii traiesc prinși între moștenirea românească si trecutul sovietic. Este o greșeală să consideri în mod simplist Moldova doar ca pe o parte a României care a fost răpită de către sovietici și care odată eliberată pur și simplu s-ar reuni cu România.

La șaptezeci de ani după separare, departe de a fi o provincie rusească, Moldova a devenit mai mult decât o provincie românească dar ceva mai puțin decât o națiune. Acesta este locul în care geopolitica și realitatea socială încep să se ciocnească.

Sovieticii au tratat Moldova brutal. Am avut o conversație cu un jurnalist moldovean în care acesta a povestit cum el și familia sa au fost deportați în 1948 la Tomsk în Siberia. Vorbea aproape firesc despre această experiență. Aceasta este moștenirea comună a moldovenilor.

Stalin era îngrijorat că moldovenii ar dori sa se alăture din nou României și, deși România era un satelit sovietic, Stalin nu a vrut să ofere nici o șansă acestui posibil curs al lucrurilor. Soluția sa, folosită deja de multe ori în multe regiuni ale Uniunii Sovietice, a fost deportarea populației românești, importul de ruși, foametea și teroarea, toate menite să distrugă spiritul moldovenesc.

Diferența dintre Europa de est și fostele republici sovietice mi-a devenit foarte clară abia în Moldova. În țările Europei de est, era comunistă este privită ca un coșmar iar teama și neîncrederea față de ruși persistă la fel de vii și astăzi. În Moldova există însă o nostalgie sinceră pentru perioada sovietică așa cum aceasta există și în alte părți ale Uniunii Sovietice.

Într-adevăr, în Moldova regimul comunist nu s-a sfârșit în 1992. Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), moștenitorul Partidului Comunist care fusese inițial interzis, a continuat să conducă Moldova până în 2009. Din punct de vedere ideologic, PCRM nu a fost un partid comunist, de fapt nici nu avea vreo ideologie cu adevărat însă ceea ce oferea era continuarea legăturilor cu Rusia (Uniunea Sovietica n. trad.) și un simț a continuității pentru o țară nostalgică după ceva familiar.

Basarabia a fost provincie a României și cei mai mulți basarabeni vorbeau românește. În Moldova de astăzi, limba română nu mai este singura limbă vorbită. La fel ca și în celelalte foste republici sovietice, limba rusă este extrem de răspândită și nu doar de rușii care trăiesc acolo. Pentru o bună parte a populației moldovenești rusa este limba preferată. Generațiile mai vechi au învățat în rusă la școală și s-au deprins să o foloseasca în viața de zi cu zi.

Generațiile mai tinere vorbesc de asemenea rusa iar indicatoarele pe străzi sunt în română și în rusă. Mai mult, mi s-a spus că în prezent româna vorbită in Moldova nu este chiar la fel cu româna vorbită în România (precizez că nu vorbesc românește deloc). Că româna din Moldova nu a evoluat in același fel și are un fond mai arhaic. Poți distinge cu ușurință între un român și un moldovean vorbind românește.

Aceasta generează uneori tensiuni autentice. Un membru al staff-ului nostru care trăiește în România ne-a însoțit în Moldova. Ne-a povestit cum a intrat într-un magazin de ciocolată (faimos pentru ciocolatele sale) și când a vorbit în româna sa, care se deosebea în mod clar față de varietatea sa moldovenească, nu a mai fost servită, a fost ignorată pentru o vreme și apoi pasată de la un rând la altul.

După cum ne-a explicat, moldovenii consideră că românii îi privesc de sus, de aici reacția de respingere. Firește aceasta este o singură anecdotă însă oamenii vorbesc despre tensiunile dintre români, vorbitorii moldoveni de română și vorbitorii de rusă.

Această împărțire merge în paralel cu direcțiile din politică. În vreme ce acei care doresc o uniune cu România sunt departe de a fi grupul dominant, lupta reală are loc între susținătorii comuniștilor și cei ce susțin o Moldovă independentă orientată spre Uniunea Europeană și NATO. În mare, puterea comuniștilor le vine din mediul rural, de la săraci și bătrâni. Partidele pro europene au un handicap major în diviziunea de care suferă, împărțire ce variază în funcție de personalitatea liderilor mai mult decât în funcție de ideologie.

Aceasta înseamna că guvernul creat după ce demonstranții i-au alungat de la putere pe comuniști în 2009

este un guvern aparținând unei coaliții extrem de fragmentate care este chiar mai fragilă din pricina intereselor complexe, a personalității și ambițiilor lor. Poate că PCRM nu va obține o majoritate însă ei nici nu ar avea nevoie de mulți parteneri de coaliție așa cum se întâmplă în cazul partidelor pro europene.

Pe 28 Noiembrie iarăși vor fi alegeri iar în țară vezi peste tot afișe electorale cu diferiți candidați și agitație electorală pretutindeni. Organizațiile non-guvernamentale occidentale (ONG) sunt de asemenea prezente. Ni se spune că unele sunt finanțate de către American National Endowment for Democracy, altele susținute de NATO și tot așa.

Dar și rușii au învățat lecția ONG-urilor de la Occident analizând diferitele revoluții colorate. Așa că ONG-urile susținute de către Rusia sunt și ele prezente, servind tinerii cu brânză și vin după cum mi-a spus un jurnalist. Se pare că așa au impact.

Problema fundamentală din spatele complexității politice este aceasta: ce este Moldova ? Exista un consens asupra a ceea ce nu este: că nu va fi o provincie a României. Dar Moldova a fost o provincie a României și o republică socialistă sovietică. Dar ce este ea acum ? Ce înseamnă să fii “moldovean” ?

Asupra acestei chestiuni nu pot vedea nici un fel de consens. Există națiuni care nu au un stat al lor, cum sunt kurzii. Moldova însă este un stat căruia îi lipsește o națiune. Clădirea unei națiuni în Moldova nu are atât de mult de-a face cu instituțiile cât are a face cu crearea unui consens la nivel de țară despre națiune.

 

După cum în România, facțiunile pro europene au o soluție clară la această problemă: calitatea de membru NATO și UE. Dacă acest lucru este obținut atunci românii cred că vor avea o definiție solidă a națiunii – ca țară europeană – precum și protecție în fața rușilor sau a altora care îi pot amenința. România a dorit mult să devină membrul acestor organizații ca o modalitate de a-și depăși trecutul.

Moldova vede aceasta ca pe o soluție de definire a sa. În timp ce a fi european este un scop in România, acest lucru este aprig disputat in Moldova, deși ceea ce doresc comuniștii în afară de putere este destul de neclar.

Aceasta este principala problema in Republica Moldova. Intenția facțiunilor pro europene este de integrare în Uniunea Europeana și NATO și a face din această integrare o definiție a țării. Acestea nu iau în considerare puternicul Partid Comunist cu legaturile sale rusești și nici acea parte consistentă a societății care mai degrabă se identifică cu Rusia decât cu Occidentul.

Unele partide pro europene, sensibile la această chestiune, mențin legăturile și cu rușii, în mod direct prin vizitele la Moscova sau indirect. Fideli opțiunii occidentale, ei încearcă să îmblînzească sentimentul pro-rus.

Însă acest joc nu este deloc ușor iar diviziunile sociale obișnuite rămân neschimbate. În acest sens țara persistă în încremenire (socială și politica – n. trad.). Oricine învinge la următoarele alegeri va guverna o țară extrem de divizată și cu idei foarte diferite despre cum țara ar trebui să arate sau cine ar trebui să o guverneze.

 

 

O ECONOMIE A APARENȚELOR

 

 

Acest lucru devine și mai dificil când se ia în considerare situația economică a Moldovei. Se spune că este una din cele mai sărace țari ale Europei daca nu cumva chiar cea mai săracă. Aproximativ 12 procente din produsul intern brut provine din remitențele trimise de emigranții ce muncesc în țătile europene, unii ilegal. Acest procent a scazut de la 19%, nu datorita creșterii economice, ci din cauza recesiunii mondiale care au afectat remitențele.

România a început un program de acordare a pașapoartelor românești cetățenilor moldoveni. Acesta va permite moldovenilor să călătorească și să lucreze oriunde în Uniunea Europeană. Ei deja făceau aceste lucruri însă ilegal. Acum, procesul de emigrare cât și remitențele au devenit formale. Unii în Moldova acuză ca prin acest program România încearcă să submineze Moldova prin încurajarea emigrării însă având în vedere situația remitențelor, este probabil un colac de salvare.

Oameni din Moldova si din Romania mi-au spus că cel mai mare export al Moldovei constă în femei care fie sunt momite (amăgite – n. trad.) fie merg de bunăvoie (depinde pe cine întrebi) în străinătate să lucreze ca prostituate.

Unii afirmă (și nu pot verifica) faptul că moldovencele sunt cele mai numeroase prostituate care lucreaza in bordelurile legale ale Europei. Aceasta este o discuție în care există foarte puține date statistice reale și foarte multe opinii. Totuși, vorbind cu oamenii, afirmația nu pare controversată. Acesta este simptomul unei țări disperate.

Iată o anecdotă dintr-o seară de sâmbătă petrecută la plimbare pe străzile Chișinăului. Trotuarele bulevardului sunt pline de tineri între 15 și 25 de ani. Mi s-a spus că nu există cluburi în care aceștia pot petrece așa că se adună pe străzi. Acest lucru însă nu e cel mai ciudat: îmi amintește de Queens Boulevard din New York din timpul anilor mei de liceu.

Ceea ce este ciudat este că se adună în grupuri de la 5 la la 15 inși. În centrul fiecărui grup era un mic număr de fete, între unu și trei, toate îmbrăcate uluitor de dichisit în comparație cu băieții care arătau extrem de modest, aproape ca niște nătărăi.

Ciudățenia consta în lipsa de proporționalitate a numărului de băieți față de cel al fetelor, covârșitor mai mare. Nu am reușit să aflu dacă celelalte fete erau acasă cu părinții lor sau pur și simplu este vorba de o lipsă de fete. Cu toate acestea, soția mea mi-a confirmat că fetele nu purtau haine ieftine; ea a estimat că numai încălțările costau câteva sute de dolari.

Nu prea știu cum să interpretez acest lucru însă il voi corela cu numărul neobișnuit de mare de bănci care se găseau peste tot de-a lungul bulevardului. Când am vizitat un orășel din nord, acesta avea de asemenea un mare număr de bănci ce mărgineau strada.

Construcția și întreținerea filialelor băncilor este scumpă și acestea au nevoie de deponenți pentru a-și menține activitatea iar atunci când vezi șapte bănci concurente într-un orășel, înseamnă că acolo există și bani. Cu siguranță nu arătau sărăcăcios.

 

Așadar, avem un paradox. Cifrele ne spun că Moldova este extrem de săracă însă există o grămadă de bănci precum și tinere îmbrăcate foarte bine, cu haine scumpe. Băieții, în majoritatea lor păreau să-mi împărtășească gusturile în materie de haine, care pot proveni fie din sărăcie fie din indiferență, așa că ei nu prea se potrivesc analizei mele însă sunt destul de sigur atunci când spun că statisticile oficiale ale Republicii Moldova și realitatea economică nu sunt sincronizate.

Există trei explicații posibile. Prima este că remitențele inundă țara, de la femei sau alți expatriați și că băncile sunt acolo pentru a-și oferi serviciile pentru banii ce sosesc din străinătate. A doua este că exista o masivă economie subterană, care se sustrage reglementării, taxării și analizelor statistice.

A treia explicație este că orașul capitală și câteva alte orașe sunt destul de prospereîn timp ce zonele rurale sunt extrem de sărace. (Am văzut unele apartamente din epoca sovietică ce-mi pot confirma acest lucru.) Intuiesc că răspunsul bun ar fi că toate trei explicații sunt corecte, explicând și politica divizată din țară.

Republica Moldova traversează o profundă criză identitară, are un sistem politic extrem de divizat și o economie care nu are, cum se spune, o transparență deplină. De aceea este dificil să o tratezi în termeni geopolitici.

 

 

MOLDOVA ȘI STRATEGIA

 

 

Din punctul de vedere moldovenesc, cel puțin cel al facțiunilor pro-europene, problemele strategice ale Moldovei încep cu Transnistria. Ele doresc să recâștige malul estic al râului. Regiunea ar aduce beneficii reale Moldovei, putând fi inima sa industrială, cel puțin discutând în termeni relativi.

La fel ca în cazul altor teritorii disputate din fosta Uniune Sovietică, este vorba mai degrabă de disputa în sine decât de valoarea strategică a teritoriului. Acest lucru este important.

Este un punct de plecare sau, cel puțin o tentativă de a găsi unul. Este de asemenea o bază pentru grupurile pro occidentale de unde pot ataca grupurile pro ruse din moment ce rușii protejeaza regiunea separatistă.

Germanii, care se apropie tot mai mult de ruși, par să încerce a facilita negocierile cu privire la chestiunea transnistreană. Rușii însă se pot înțelege cu germanii dar dacă se întâmplă asta atunci mă îndoiesc că rezultatul va fi unul prin care rușii vor pierde controlul malului stâng al Nistrului.

Din punctul de vedere al rușilor, forțe ostile de pe malul stâng al Nistrului ar putea amenința Odesa și de aceea ei nu văd nici un motiv să plece de pe Nistru indiferent cât de favorabil pare acum contextul negocierilor. Perspectiva rusească, formată în decursul istoriei, este că orice conjunctură, oricât de favorabilă ar părea poate lua o turnură negativă extrem de rapid.

Avem de-a face cu o ciudățenie aici, bineînțeles. Vorbesc despre trupele ruse din Transnistria însă acesta este un teritoriu înconjurat de Ucraina, nu de Rusia. Rușii sprijină Republica Nistreană în vreme ce ucrainienii nu o fac. Din 1992, ucrainienii nu au adresat Rusiei nici o cerere expresă pentru a nu mai interveni în Transnistria ceea ce este un aspect esențial al relațiilor dintre Ucraina și Moldova.

Aceasta ar putea fi din cauză că ucrainienii nu-și doresc ca celelalte teritorii luate în trecut de la Moldova și oferite Ucrainei să devină cumva monedă de schimb. Totuși, suspectez că motivul este chiar mai simplu de atât: chiar dacă Uniunea Sovietică s-a prăbușit, rușii sunt cei preocupați de chestiuni precum o poziție defensivă pe râu, în timp de ucrainienii privesc problema cu mai multă detașare.

 

 

O SCURTĂ EVALUARE

 

 

Pe hartă, Moldova este un teritoriu de valoare. Este o regiune care în mâinile NATO sau ale oricărei alte puteri occidentale ar putea oferi un real sprijin contra puterii ruse și poate ar întări dorința Ucrainei de a rezista Rusiei.

Plasarea de trupe NATO aproape de Odesa, important port ucrainian de care rușii depind, i-ar putea face pe aceștia extrem de prudenți. Problema este aceea că rușii înțeleg foarte limpede acest lucru și fac tot ce pot pentru a crea un stat pro-rus în Moldova sau, cel puțin, un stat suficient de instabil pe care nimeni nu-l să nu-l poată folosi pentru a amenința interesele rusești.

Moldova este prinsă între rădăcinile sale românești și trecutul său sovietic. Nu a dezvoltat o identitate națională proprie, independentă de acești doi poli. Moldova este un teritoriu de frontieră înăuntrul unui teritoriu de frontieră.

Este un loc supus influențelor străine din toate părțile și este un loc fără un centru clar. Pe de o parte există nostalgia față de zilele bune de odinioară de pe vreme Uniunii Sovietice (care-ți dă o idee cam cât de rău stau lucrurile astăzi pentru mulți moldoveni) iar pe de altă parte există speranța că Uniunea Europeană și NATO vor creea și vor apăra o națiune care nu există.

Dacă geopolitica ar fi un joc pur teoretic, atunci mutarea logică ar fi ca Moldova să se integreze imediat în NATO și să devină un membru al Uniunii Europene. Există și alte națiuni la fel de bizare care sunt membre ale ambelor organizatii. Dar geopolitica ne învață că fundamentarea unei strategii naționale este de fapt existența națiunii.

Deși acest lucru este evident ar mai fi ceva ce trebuie spus: am venit în Moldova privind ca spre frontiera unei națiuni ce s-ar putea opune revigorării Rusiei. Am crezut că am găsit o națiune pe hartă dar s-a dovedit că deși trăiesc oameni acolo, ei nu sunt o națiune. Ceea ce părea promițător pe hartă s-a dovedit a fi foarte diferit de realitate.

Aceasta nu înseamnă că Moldova nu ar putea dezvolta un simț al naționalității și identității însă astfel de lucruri necesită timp îndelungat și arareori apar în mod pașnic. Între timp, forțe foarte puternice din toate părțile pot face dificilă apariția unei națiuni moldovenești dacă nu chiar imposibilă.

Acesta ar putea fi cazul unui stat care ar putea forma o națiune numai dacă ar fi membru al Uniunii Europene și NATO însă acum Uniunea Europeană este ocupată cu problema Irlandei iar NATO nu are nici un fel de apetit pentru o confruntare cu Rusia. Apartenența la aceste organizații depinde numai de voința moldovenilor deși nu-mi dau seama cât de lung le va fi răgazul oferit de istorie pentru a atinge un consens în acest sens.

Din moment ce nu le împărtășesc destinul, cu siguranță că nu mi se potrivește rolul de sfătuitor al moldovenilor însă având în vedere că oricum nu voi fi ascultat voi face totuși o observație: Moldova a fost cândva parte a României.

De asemenea a fost parte și a Uniunii Sovietice. Moldova capătă un sens numai ca parte a ceva mai mare.

Uniunea Sovietică a dispărut iar Europa are deja mai multe probleme decât le poate face față nefiind în căutarea altora noi. România însă este tot acolo. Nu este soluția perfectă și cu siguranță nu cea așteptată de mulți dintre moldoveni dar, deși imperfectă, este o soluție.

Acum plec într-un loc despre care nu există nici o îndoială că este o națiune însă este angajat într-o dezbatere despre ce fel de națiune ar trebui să fie: Turcia.

 

 

EXCLUSIV: George Friedman vorbește despre Moldova și România

 

 
Traducerea: Vasile Gheorghiu

Sursa: pavlicenco.md/

 

04/04/2015 Posted by | POLITICA | , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: