Dan Dungaciu- Maia Sandu va trebui să răspundă la o întrebare irepresibilă: câte divizii are ea până la urmă?

A rămas celebru răspunsul lui Stalin la dorinţa papei Pius al XII-lea ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace: „Dar câte divizii are papa?”…
Cam aşa se pune problema şi astăzi dincolo de Prut: victorioasă cu un scor fără precedent, Maia Sandu va trebui, după ce fanfarele plecă din piaţă şi steagurile nu mai flutură, să răspundă la această întrebare irepresibilă: câte divizii are, până la urmă, preşedintele Maia Sandu se întreabă Profesorul Dan Dungaciu pe https://larics.ro, preluat de Romanian Global News.
Să schiţăm, pe scurt şi la cald, sub semnul acestei interogaţii, tabloul (post)electoral de la Chişinău.
Rezultatul alegerilor prezidenţiale din R. Moldova nu a fost chiar o surpriză şi, pe fond, era predictibil chiar din primul tur. Ieşirea în/din decor a lui Vladimir Plahotniuc în 2019 l-a lăsat descoperit pe Igor Dodon, reprezentantul său la putere şi la guvernare pe vremea Binomului Plahotniuc-Dodon.

Iar lăsat singur, Dodon nu reuşeşte nimic.

A fost permanent un secund, un Voronin în pantaloni scurţi, un personaj proptit. Şi când proptele au dispărut, a căzut şi el. Igor Dodon a rămas un politician al trecutului, incapabil să iasă din propria mediocritate.

O copie palidă, niciodată un original. Între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale şi-a dat arama pe faţă: a jignit, a ameninţat, a folosit tot portofoliul electoral a lui Vladimir Voronin, în vremurile negre ale acestuia, reeşapat: a vorbit chiar despre un scenariu Belarus în R. Moldova, a considerat diaspora „un electorat paralel”, a vrut să „dea la bot” celor care i se opun. Pe scurt, un om înfrânt înainte de turul al doilea.

Ultima găselniţă a socialiştilor după care Igor Dodon ar putea deveni, după o renunţare la funcţia de preşedinte, premier – numit de preşedintele interimar Zinaida Greiceanîi, actualul speaker al parlamentului – şi să preia guvernul şi majoritatea parlamentară, devine şi mai ridicolă în lumina diferenţei de scor dintre el şi Maia Sandu. Un asemenea scenariu, chiar dacă ar fi posibil, teoretic vorbind, este imposibil pentru un personaj precum Dodon…

Pentru liderul socialist, clopotele politice au început să bată. Voturile din diaspora au amplificat victoria, nu au fost decisive, dar prezenţa lor masivă sunt un element care nu mai poate fi neglijat de aici înainte. Pachetul de control, cel puţin la prezidenţiale, va trece, treptat, în afara R. Moldova!

Vestea bună e că sunt voturi europene, ceea ce arată că posesorii de cetăţenii româneşti sau de paşapoarte româneşti (fiecare după cum preferă) nu au plecat, politic vorbind, definitiv din R. Moldova pro-europeană sau pro-românească. Şi asta nu e rău deloc.

Contribuţia lor economică (remitenţele) s-a dovedit esenţială pentru supravieţuirea ca stat a republicii, contribuţia lor politică se va dovedi de aici înainte decisivă pentru orientarea strategică a republicii. „Ăştia decid soarta noastră, ăştia ne decid soarta…”, zicea, la un moment dat, cu năduf, un cetăţean aflat în localitatea Varniţa – printre acei cetăţeni de pe malul drept al Nistrului care erau acolo încercând să împiedice ca cei din stânga Nistrului să fie aduşi organizat (adică plătit) la vot, iar voturile transnistrene să nu se deverseze în apa electorală din R. Moldova şi să o infesteze. Adică să modifice, pervers, rezultatul.

De data asta Tiraspolul nu a reuşit. Dar ceva rămâne: Transnistria va deveni, în fiecare campanie de alegeri, o ameninţare. Dacă până acum regiunea separatistă era o ameninţare „externă”, adică purta riscul unei federalizări/statut special a republicii care periclita orice şansă, fie şi teoretică, de apropiere a R. Moldova de UE sau România, acum, mult mai concret, Transnistria devine o ameninţare „internă”, adică ceva care, la limită, poate perturba sau denatura un proces electoral din stânga Prutului.

Ceva bun tot a ieşit de aici: inclusiv din raţiuni electorale, nimănui nu îi va mai trece prin minte să (re)deschidă dosarul „soluţionării” transnistrene (includerea regiunii în condiţiile actuale ar muta controlul politic şi strategic la Tiraspol). Legitimitatea politică a Maiei Sandu este acum la apogeu. Pe bună dreptate. A câştigat glorios, dar, pe fond, este un comandant fără armată. Indiferent cât de bine se vede victoria ei din afară – şi se vede bine! -, mingea e în R. Moldova.

Care va fi relaţia între instituţii, cum se vor aşeza unele faţă de altele puterile din stat, cum va putea (con)lucra preşedintele cu guvernul sau parlamentul. Căci indiferent unde va face Maia Sandu prima vizită în calitate de şef de stat – chiar indiferent nu e! -, ea nu poate promite mult şi nici nu poate primi mult. Totul depinde de guvern, de majoritatea parlamentară.

Şi asta va deveni limpede repede pentru toate ţările dispuse, teoretic, să dea o mână de ajutor republicii. Să o dea, cui? Când candidezi pe o platformă anticorupţie e relativ simplu să fii inclusiv, să aduni în jurul tău mulţimi diverse şi cu agende nu neapărat comune. Problema este că, ulterior, trebuie să fii extrem de exclusiv, adică exclusivist, respectiv să fii foarte atent cu cine te aliezi şi pe cine girezi. Căci cei care te-au susţinut pentru lupta ta anti-corupţie nu e clar pe cine aveau în primul rând în minte când se gândeau la corupţie! Iar azi, în parlamentul R. Moldova, este plin de asemenea potenţiale „candidaturi”. Nici PSRM (partidul coruptului Igor Dodon), nici PDM, nici Pro-Moldova, nici Partidul Shor nu mai pot deveni parteneri de dialog, nici măcar „soluţii imorale”. Orice alianţă cu aceştia ar deveni o anulare din start a oricărui proiect politic Maia Sandu. Ar însemna anularea fulgerătoare a unei legitimităţi fantastice şi câştigate cu greu. Şi totuşi, ce e de făcut? Anticipatele sunt misiune (practic) imposibilă, mai ales dacă le faci cu Constituţia în mână. Strada te poate ajuta, prin presiuni, dar nu mai mult. Deci, cum o faci? Aici nu avem niciun răspuns ferm. Important este pentru Maia Sandu să nu facă paşi greşiţi. Timpul va răspunde la această întrebare, probabil că presiunea – tacită – a străzii, legitimitatea Maiei Sandu plus anumite condiţionalităţi din afară pentru finanţarea unei republici aproape pe butuci vor fi elementele care vor debloca procesul. Inclusiv anticipatele.

Ce înseamnă să nu facă paşi greşiţi? Chestiunea revenirii la „consensul” din iunie 2019, evident, nu se mai pune. Dacă nu se pot genera anticipate, ce mai poate face până în 2023, anul alegerilor parlamentare la termen? Un joc de rezistenţă politică. Flancată de o echipă solidă de consilieri, Maia Sandu poate începe o luptă la baionetă cu o majoritate parlamentară şi un guvern ostile.

Cu un veritabil „guvern din umbră”, preşedinţia ar ţine sub o presiune enormă executivul şi legislativul. Responsabilităţi mari nu va avea, dar va avea o tribună redutabilă, şi internă şi internaţională. În acest scenariu, teoretic, în 2023, proiectul politic Maia Sandu – la nivel de legislativ şi executiv – va putea deveni realitate. Şi cel mai puternic din republică. Unioniştii sunt perdanţii principali ai acestor alegeri, cel puţin la nivelul proiectului politic distinct. Altminteri, ca pro-europeni, au câştigat. Doar că ei nu sunt doar atât, dacă vor să fie ceva. „Moldovenismul europenist” al Maia Sandu nu este anti-românesc, dar nici nu poate fi foarte pro-românesc; nu se află în contradicţie/opoziţie cu unionismul basarabenilor dar nici nu se suprapune cu el. Suportul liderilor unionişti pentru Maia Sandu a fost explicit şi de înţeles. Dar de aici înainte e de urmărit cum va funcţiona această relaţie. Până la urmă, în perspectiva unor anticipate, când vor fi fiind ele, sau a alegerilor la termen, unionismul nu se poate identifica cu proiectul politic al Maiei Sandu fără riscul anihilării lui politice. Sigur, sunt şi ei (pe) acolo, pro-europeni, dar unioniştii nu trebuie să fie indistincţi. Căci dacă nu îşi mai asumă nicio diferenţă, de ce i-ar mai vota cineva? Mai bine o votează direct pe Maia Sandu. În politică, nimeni nu votează copia când are la îndemână originalul. Petru cineva de la Bucureşti care a urmărit alegerile din republică, un gând care i-ar veni în minte ar fi că R. Moldova seamănă izbitor cu România: vot masiv în diaspora pentru prezidenţiale, secţii de vot fără buletine suficiente, cozi interminabile… Da, dar să nu exagerăm. Dihotomia românească din dreapta Prutului nu este între Est şi Vest, precum ruptura adâncă din R. Moldova (Maia Sandu o fi încercat să nu divizeze societatea, dar va prezida deasupra uneia gata dezbinate de predecesorul Igor Dodon!). Ca să ilustrăm printr-o metaforă: în România nu există, la nicio alegere, două rânduri de cozi electorale, ca în R. Moldova. Două rânduri de cozi care ilustrează, în mic, destinul republicii desprinse din fosta URSS. Despre ce e vorba? Despre cozile la vot de la Varniţa (unde transnistrenii pro-ruşi votau masiv pentru Dodon) şi cozile de la Frankfurt (unde pro-europenii votau masiv pentru Maia Sandu)… Ele reprezintă, în realitate, contradicţia şi tensiunea strategică a republicii. Două cozi electorale ca două cordoane ombilicale care leagă R. Moldova de spaţii diferite. Ca să folosim expresia lui Igor Dodon, o leagă, concomitent, de două „lumi paralele”… De data asta, în 2020, a învins Frankfurtul. Dar ce va fi mâine, nu vom şti, într-o republică politică cu suişuri şi coborâşuri, cu iluziile unora şi deziluziile altora, niciodată decisive, niciodată definitive. Căci viaţa politică din stânga Prutului pluteşte, bezmetic, în valuri, când unii sus, când alţii jos, fără ca tabăra Est sau Vest să repurteze vreo victorie decisivă, fără ca republica să-şi găsească vreo ancoră solidă care, cel puţin, dacă nu o împinge în Vest, măcar să o oprească de a se mai întoarce vreodată în Est. Până la urmă, miza proiectului politic Maia Sandu este dacă va fi de partea valurilor care se duc şi se sparg de ţărm, sau de partea ancorei ferme.

Publicitate

Unirea rămâne posibilă, dar condiţia este să nu uităm nicio clipă că România este Basarabia şi Basarabia este România !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai este posibilă unirea Basarabiei cu România?

Nu puţini cetăţeni români din Ţară, dar şi din diaspora se arată nedumeriţi sau chiar miraţi că moldovenii de dincolo de Prut au ales un preşedinte pro-rus în persoana lui Igor Dodon, care, nici mai mult sau mai puţin, se prezintă ca un „preş şifonat” în faţa „ţarului Putin” ce îi dăruieşte, vezi Doamne, o hartă a Moldovei Mari, dându-i speranţe că Moldova se va reface în dauna României sub tutela Ursului de la Moscova.

Dacă pătrundem cu ochii minţii prin negura istoriei noastre milenare, vedem cum dovezi arheologice, lingvistice şi istorice arată că de la abandonarea Daciei de către romani, şi anume din anul 271 (împăratul Aurelian) şi până în anul 1330 (anul fondării Ţării Româneşti) şi anul 1343 (anul fondării Moldovei), matca de continuitate a Poporului Român au fost peşterile şi pădurile Arcului Carpatic.

După invazia asiatică asupra Europei şi până la apariţia celor două mari imperii – turc şi rus -, românii au ieşit din pădurile şi peşterile Carpaţilor şi s-au aşezat în cele două state româneşti ce ţineau de la Dunăre la Marea cea Mare şi Nistru, pe pământul strămoşesc al regilor Burebista şi Decebal. Românii au coborât la sud, până la Dunăre şi Marea cea Mare şi au întemeiat Ţara Românească, românii au venit la est până la Nistru şi Ceremuş şi au fondat Moldova.

Apoi a fost necesar ca în faţa primejdiei repetate a invaziei tătarilor, Domnul Ştefan cel Mare şi Sfânt să colonizeze, între Prut şi Nistru, pe cei mai capabili şi mai viteji dintre moldoveni. Aceştia au colonizat acest teritoriu şi au construit cetăţi puternice ca acelea de la Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi Tighina.

Aceştia au fost strămoşii basarabenilor de astăzi. Din păcate, după ocuparea Basarabiei de către ruşi, au fost aduşi în acest teritoriu ruşi şi alte naţiuni privilegiate, iar adevăraţii moldoveni au fost surghiuniţi în Siberia. Acesta este adevărul, aceasta este realitatea istorică de necontestat.
Din punct de vedere logic, dar şi economic, cred că Unirea mai este posibilă şi în vremurile noastre, doar că acum am pierdut trenul, odată cu alegerea lui Igor Dodon ca preşedinte pro-rus al Republicii Moldova.

Personal, cred că traversăm o perioadă destul de tulbure a istoriei mondiale şi europene, şi cred că totul depinde de ce vom face în continuare – noi, poporul de pe ambele maluri ale Prutului, dar mai ales, ce vor face politicienii noştri.

Fie ne vindecăm împreună ca naţiune, fie ne vom prăbuşi.

Clasa intelectualilor de pe cele două maluri ale Prutului a ales Unirea, urmează să aleagă clasa politică. Nu este o alegere a unui singur om, este alegerea unei naţiuni de-a ne dezvolta într-o Europă Unită împreună.

Am făcut, după 1989, greşeli după greşeli ca naţiune, ne-am împiedicat unii de alţii, iar acum, în ultima vreme, nici nu mai avem puterea să ne privim în ochi unii pe alţii. Am ajuns la ură, ceea ce este cel mai grav…

Mai avem, totuşi, o şansă să ne revenim, dar condiţia este să nu uităm nicio clipă că România este Basarabia şi Basarabia este România !

• dr. Mircea Frenţiu (Blaj); http://www.condeiulardelean.ro/articol/mai-este-posibila-unirea-basarabiei-cu-romania

Etnie vs. nationalitate in R.Moldova

 

Motto:

 

” A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugeniu  Coseriu

 

 

 

 

 

 

 

Cine a fost Eugeniu Coseriu ?

 

 

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a nascut la 27 iulie 1921 in comuna Mihaileni judetul Balti in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat la 7 septembrie 2002 in Germania la Tubingen.
A fost fost un lingvist român care a trait in exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.
Este părintele a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Balti in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie la universitățile din Iasi si Roma. A mai studiat filosofia la Universitatea dinMilano si intre anii 1950-1963 a predat la Universitatea din Montevideo din Uruguay. Intre1961-1963 a activat ca profesor-invitat și la Universitatea din Bonn din Germania Occidentala.
Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.
A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

 

 

 

 

Etnie vs Nationalitate

 

 

 

 Parerile despre etnie si nationalitate, exprimate deschis in prezent de unii moldoveni basarabeni, sunt adeseori confuze in raport cu teoria stiintifica.
Sociologic si psihologic lucrurile au evoluat mult in ultimii ani, astfel incat  astazi in afara de cetatenie, care este certa, data de pasaport, intalnim doua notiuni care se confunda adesea: etnia si nationalitatea.

Natiunea se defineste ca fiind o comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.

Nationalitatea este data de apartenența a unei persoane la o anumită națiune.

Un grup etnic (denumit și etnie, din limba greaca ἔθνος, etnos, „popor”), este definit ca o colectivitate în interiorul unei societăți mai mari, ai cărei membri au constiinta unei origini comune, împărtășesc același trecut istoric și un punct de vedere comun  asupra unuia sau mai multor elemente simbolice si sacre.

Etnia defineste apartenenta la un neam sau  grup etnic ( romani, germani, turci,rusi, etc), fiind o legatura de inrudire  intre persoane cu un  trecut istoric comun si cu o cultura si  limba proprie.

Nationalitatea este asimilata de francezi cu cetatenia si  este data de traditii, obiceiuri, limba vorbita, cultura, cu sau fara legatura cu etnia.

 Unii romani  basarabeni vorbesc ruseste si  tin obiceiuri rusesti si ucrainene, mai cu seama din cauza ritului vechi al bisericii rusesti (Mitropolia Moldovei subordonata Patriarhiei Rusiei ), au o cultura formata in jurul culturii ruse sau ucrainiene, motiv pentru care astazi asistam la fenomenul de deznationalizare a lor .

Ei au inceput sa-si piarda legaturile traditionale si culturale cu propria lor etnie romana (ex.cazurile politicienilor  Muntean, Voronin, Dodon si altii) si sa sustina in sens politic un nou construct, numit „etnia moldovana sau moldoveneasca”, care nu este altceva decat nationalitatea rusa , insusita de catre etnicii romani deznationalizati.

Acestia nu concep spre exemplu, faptul ca hora este in egala masura un dans ardelenesc, moldovenesc sau muntenesc, ea fiind proprie unei etnii care depaseste granitele provinciei Moldova dintre Prut si Nistru, fiind specifica intru-un sens larg etniei romane si spatiului etnic romanesc.

A contopi  etnia cu nationalitatea, inseamna a accepta existenta unei nationalitati sau etnii moldovenesti, ceea ce este o eroare raspandita de multa vreme si cu toate mijloacele de propaganda antiromaneasca deznationalizatoare.

Cei care sustin ca apartin etniei moldovenesti, sunt de fapt etnici romani deznationalizati, care au fost asimilati nationalitatii ruse din Republica Moldova, in urma unui proces care s-a desfasurat in timpul ocupatiei ruse si care continua pana in zilele noastre.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In Moldova de astazi traieste o majoritate etnica romaneasca de aproximativ 75% din populatie, partial deznationalizata, alaturi de aproximativ 25 % etnici ucrainiei, rusi, gagauzi si alti minoritari.

Nationalitatea este impartita de doua categorii distincte in ceea ce priveste grupul etnic al romanilor (75%) : unii  sunt persoane succesoare ale traditiilor si culturii ruse/sovietice (aproximativ 40%), in timp ce altii sunt animati de sentimentul de redesteptare nationala romaneasca (aproximativ 35%).

Grupurile etnice minoritare si-au conservat traditiile si obiceiurile specifice, fiind incurajati in aceasta directie de statul sovietic si de regimurile proruse care i-au succedat.

Interesanta este situatia grupului etnic gagauz, care apartine practic acum nationalitatii ruse, minimele traditii gagauze fiind  astazi asimilate culturii ruse.

In ceea ce priveste limba vorbita curent, aceasta difera in functie de nivelul educational.

Elita culturala a societatii este romaneasca, este  in majoritatea ei absoluta vorbitoare de limba romana, pe care o identifica ca fiind limba romana.

Elita politica a societatii este impartita, aproximativ 45% din aceasta vorbeste limba romana, pe care o identifica ca fiind limba romana, dar  majoritatea cca.55% comunica in principal in limba rusa, iar atunci cand comunica in limba romana, o numesc „limba moldoveneasca” si doar rareori recunosc public faptul ca este una si aceiasi cu limba romana.

Elita economica a societatii este preponderent vorbitoare de limba rusa, insa comunica si in limba romana, sau in alte limbi europene.

Populatia din mediul rural vorbeste in majoritate limba romana dar  o identifica majoritar cu  „limba moldoveneasca”.

In grupurile etnice romanesti traditionale, limba romana este numita limba romana atat in vorbirea curenta cat si oficial, constituind un titlu de mandrie nationala.

Populatia urbana vorbeste limba rusa si limba romana in egala masura. Majoritatea neologismelor sunt de origine slava si anglosaxona, insa exista si un vocabular mixt, subcultural, asimilat in perioada sovietica, care nu poate fi asimilat neologismelor.

Cu toate acestea in subconstientul colectiv, in randurile populatiei majoritare si ale celei  rusofile/rusofone, exista tendinta in crestere de asimilare a Moldovei cu spatiul romanesc, insa din motive politice, sociale si economice, isi  recunoaste cu greu obarsia romaneasca.

ONU a recunoscut identitatea culturala romaneasca moldovenilor si nu a alocat un cod lingvistic separat  limbii moldovenesti.

Din punct de vedere geostrategic, recunoasterea natiunii romane in Moldova este inevitabila, fiind doar o chestiune de decizie politica, ce trebuie raportata la gradul de constientizare a populatiei.

Studierea limbii romane in scolile din R. Moldova, conduce inevitabil la redesteptarea constiintei nationale a romanilor din Basarabia.

Istoricul si gazetarul  George Damian scria in  Adevarul.ro/moldova/, ca una din soluţiile miraculoase ale propagandei „moldoveniste „, in fond antiromanesti, promovate cu obstinatie  pentru „rezolvarea” falselor dileme identitare din Republica Moldova, este găselniţa ”naţiunii civice”.

Această ”naţiune civică” apare de obicei în discursurile celor care nu doresc să-şi asume identitatea românească.

Nu este vorba de nimic altceva decât o continuare a mai vechiului proiect sovietic de deznaţionalizare a românilor dintre Prut şi Nistru, proiect descifrat în toate detaliile sale de către istorici si sociologi.

Conform documentelor din arhivele sovietice, Lenin avea în vedere,in mod pervers deznaţionalizarea, tocmai prin promovarea unui naţionalism – însă era vorba de un naţionalism strict controlat de centrul imperial de la Moscova.

Planul lui Lenin prevedea crearea unor teritorii naţionale, promovarea limbilor proprii fiecărui popor intrat în malaxorul sovietic – la nevoie chiar inventarea unor limbi literare, crearea unor elite naţionale ataşate de Moscova şi mai presus de toate, susţinerea culturilor naţionale prin elementele lor exterioare, respectiv conservarea formelor folclorice.

Sub aparenţa unui sprijin al dezvoltării fiecărei naţiuni din Uniunea Sovietică, se producea în realitate o centralizare extremă a controlului moscovit asupra  naţiunilor  cuprinse între graniţele sovietice.

Naţiunile nu erau cu adevărat libere să se dezvolte conform propriilor interese, erau libere să îşi danseze şi cânte jocurile populare pe scenele din Moscova şi nimic mai mult.

În cazul experimentului transnistrean au fost create câteva seturi de elite naţionale, care în momentul în care nu au mai corespuns intereselor Moscovei au fost pur şi simplu epurate.

Dezvoltările nu erau naturale, ele erau făcute conform planurilor cincinale şi sub supravegherea strictă a partidului comunist. Următoarea etapă era „modernizarea” accelerată a acestor societăţi astfel încât să dispară sentimentul naţional – care avea la dispoziţie două sau trei cincinale pentru a-şi atinge maturitatea.

Această dezvoltare accelerată ar fi trebuit să aibă ca efect atragerea spre comunism a naţiunii rămase în afara Uniunii Sovietice.

În cazul Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenesti care a functionat pe malul stang al Nistrului din 1924, pana la aparitia Republicii Sovietice Socialiste  Moldovenesti dupa al doilea Razboi Mondial, pe teritoriul Basarabiei romanesti cotropite de soviete, bunăstarea de sorginte sovietică ar fi trebuit să-i facă invidioşi pe românii din dreapta Prutului, care trebuiau să se grăbească pentru a declanşa în România o revoluţie bolşevică.

Doar că planurile Moscovei nu au prea funcţionat. Revoluţia bolşevică din România nu a avut loc, iar în stânga Nistrului ani de-a rândul a bântuit foametea şi nu a existat nici urmă de bunăstare.

Crearea unei ”limbi moldoveneşti” neinteligibile, industrializarea forţată şi foametea artificială, au dat măsura insuccesului acestui plan leninist.

Abia după Al Doilea Război Mondial a putut fi pus în aplicare acest plan, este drept la o scară mult redusă.

Când la Chişinău se vorbeşte de ”naţiune civică”, de fapt se evită rostirea adevărului: între Prut şi Nistru trăiesc români deznaţionalizaţi de imperiul sovietic.