Maia Sandu spune răspicat că Vladimir Putin va fi arestat dacă vine în Republica Moldova

Publicația https://timpul.md. scrie că șefa statului Maia Sandu a declarat pentru Euronews România, că Vladimir Putin va fi arestat dacă vine în Republica Moldova.

„Acum nu există niciun risc de invazie militară pentru Republica Moldova. Dar ne confruntăm cu tentative din partea Rusiei de destabilizare a țării noastre. Moldova este semnatar al acordului Curții Penale și ea va respecta decizia Curții”, a spus Maia Sandu.

Vă amintim că vineri, 17 martie, Curtea Penală Internațională a emis un mandat de arestare pe numele președintelui Rusiei, Vladimir Putin, acuzându-l de comiterea crimelor de război în Ucraina.

Kremlinul a negat în mod repetat acuzațiile conform cărora forțele sale ar fi comis atrocități în timpul invaziei asupra vecinului său, Ucraina.

CPI a emis un mandat de arestare lui Putin, sub suspiciunea de deportare ilegală a copiilor și transfer ilegal de persoane de pe teritoriul Ucrainei în Federația Rusă.

Recent, premierul Dorin Recean a declarat în cadrul unei emisiuni de la un post privat de televiziune că președintele Rusiei, Vladimir Putin, are interdicția de a intra pe teritoriul Republicii Moldova.

Publicitate

Revoluția TINERILOR DIN 7 APRILIE 2009 ŞI CĂDEREA GUVERNĂRII COMUNISTE DIN R. MOLDOVA

„Cine e vinovat de ceea ce s-a întâmplat?”.

Au trecut 14 ani de la fraudarea masivă a alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009, în urma căreia Partidul Comunist din R.Moldova a luat majoritatea mandatelor (60), PLDM (15), PL (15), AMN (11), fapt care a generat revoluţia tinerilor din 7 aprilie 2009, scrie Valeriu Dugheru în https://basarabialiterara.com.md.

Victoria anunţată şi contestată a PCRM la alegerile parlamentare din aprilie 2009 a mobilizat un şir de manifestaţii de stradă, care au degenerat în ziua de 7 aprilie în ciocniri violente cu poliţia şi devastarea clădirilor Parlamentului şi Preşedinţiei. Partidele „liberale” şi „democratice” din opoziţie au exploatat reuşit aceste evenimente, descalificând felul în care guvernarea comunistă a gestionat protestele din 6-7 aprilie 2009. Aceste proteste au condus la alegerile anticipate din 28 iulie 2009, care au adus la guvernare o coaliţie de partide democratice, eveniment salutat de puterile occidentale şi forurile internaţionale.
În continuare se prezintă o scurta cronică a evenimentelor care au avut loc îndată după alegerile din 5 aprilie 2009. În seara zilei de 6 aprilie, câteva mii de tineri s-au adunat în preajma monumentului lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului, pentru a aprinde o lumânare cu ocazia declarării datei de 6 aprilie “Zi de doliu naţional”.

Aceştia au acuzat conducerea de falsificare a rezultatelor alegerilor parlamentare. Participanţii, mobilizaţi prin internet şi SMS, s-au deplasat spre sediul Preşedinţiei, unde au scandat lozinci anticomuniste şi prounioniste. În faţa acestora au ieşit liderii PLDM, V. Filat şi cel al PL, D. Chirtoacă, îndemnându-i să nu se lase provocaţi la acţiuni de violenţă. Acţiunile de masă au fost susţinute şi de către Alianţa „Moldova Noastră” şi Mişcarea „Acţiune Europeană”. A doua zi, pe 7 aprilie 2009, protestele au continuat cu o mai mare amploare. Circa 30 000 de protestatari, în marea lor majoritate tineri, s-au adunat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, cerând anularea alegerilor, pe care le considerau fraudate şi repetarea scrutinului. Ulterior, protestatarii s-au împărţit în două grupuri, unul rămânând în piaţă, iar celălalt protestând în faţa clădirilor parlamentului şi preşedinţiei.

Deşi organizatorii acţiunii au îndemnat tinerii, în repetate rînduri, să nu se lase atraşi în tot felul de provocări, protestele din jurul parlamentului şi preşedinţiei au degenerat în violenţe, având loc altercaţii între forţele de ordine şi protestatari. Protestatarii au spart ferestrele clădirii preşedinţiei şi uşile parlamentului, au distrus zona din preajma sediului parlamentului, au ocupat ambele clădiri şi le-au vandalizat, distrugând mobilierul, tehnica de calcul şi documente. Printre poliţişti şi protestatari se înregistrează mai mulţi răniţi. În a doua parte a zilei de marţi, liderii de opoziţie au semnat o declaraţie comună, prin care solicitau Comisiei Electorale Centrale să suspende totalizarea rezultatelor alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009 ca urmare a mai multor încălcări înregistrare în ziua alegerilor.

Grupul de iniţiativă al tinerilor „Eu sunt anticomunist” cerea renumărarea voturilor de la alegerile din 5 aprilie. La o conferinţă de presă susţinută pe 7 aprilie, unul din membrii săi, Oleg Brega, a spus că tineretul este nemulţumit de rezultatele alegerilor, considerându-le „falsificate”. „Nu credem că unul din doi alegători au votat pentru PCRM. Noi nu ne-am găsit în rezultatele oficiale ale alegerilor, de aceea considerăm data de 6 aprilie drept zi de doliu naţional”, a spus Brega. Potrivit lui, acţiunea de protest de luni seara pe Piaţa Marii Adunări Naţionale a fost spontană. „Noi nu ne-am aşteptat că la protest se vor aduna 15 mii de persoane. Suntem bucuroşi că tinerii ne susţin şi regretăm că partidele de opoziţie nu au început acţiunile de protest înaintea noastră”, a menţionat acesta.
Jurnalista Natalia Morari a atras atenţia asupra faptului că în doar câteva minute prin Internet s-au adunat pe piaţă 15 mii de oameni. „Suntem bucuroşi că liderii partidelor au ieşit în piaţă, pentru a susţine tineretul. Noi chemăm politicienii şi societatea civilă să formeze o comisie publică, care să analizeze rezultatele alegerilor, precum şi întreaga campanie electorală”, a spus Natalia Morari. Acum, la distanța de 14 ani știm care a fost misiunea acestei „jurnaliste”.

Totuşi, cine a aprins fitilul la 7 aprilie? Comuniştii. Orice ar spune ei. Argumentele sunt indirecte şi directe. În mod indirect, acest lucru a început înainte de 7 aprilie. Prin campania electorală frauduloasă, exprimată prin coruperea alegătorilor cu cadouri, pensii date chiar în preajma alegerilor, majorarea salariilor de la 1 aprilie (pe hârtie fără acoperire financiară), reparaţii de drumuri, donaţii acordate bisericilor ş.m.a., prin presiunea psihologică exercitată seară de seară prin intermediul întregului imperiu mediatic pus la cheremul lor. Un alt argument indirect a fost arestarea tinerilor (inclusiv români) pe data de 26 martie şi expulzarea lor (a fost ca o repetiţie a ceea ce s-a întâmplat mai târziu), închiderea vămii pentru fraţii români în perioada 26-29 martie 2009.
Comportamentul impardonabil al comuniştilor şi PPCD-ştilor, care au făcut agitaţie electorală chiar şi în ajunul alegerilor – lucru interzis de lege. În ziua alegerilor, la postul de televiziune publică (publică nu privată!) au fost prezentaţi cum au votat doar liderul PCRM, V. Voronin, M. Lupu şi Z. Greceanîi de pe listele aceluiaşi partid. Ca pe timpurile sovietice, nici pomină de alţi lideri de partide. Indirect era şi aceasta o fraudă electorală făcută chiar în ziua alegerilor, când majoritatea alegătorilor încă nu votaseră. Tot în ziua alegerilor au fost depistate diverse cazuri de fraude electorale (îndemnarea alegătorilor de a vota „secera şi ciocanul”, neştampilarea fişelor de însoţire ale buletinelor, persoane decedate introduse în liste, persoane străine cu viză de reşedinţă în apartamentele unor oameni ş.a.).
Fraude au fost comise şi în noaptea prelucrării datelor comisiilor electorale, lucru menţionat şi de baronesa Emma Nickolson, observator OSCE, care a declarat că la ora 1 de noapte comuniştii aveau circa 35% (procent prezis de sondaje), iar spre dimineaţă lucrurile s-au inversat, comuniştii acumulând circa 50%, adică fiecare al doilea cetăţean al Republicii Moldova a votat cu comuniştii. Lucrul cel mai prost care era aşteptat – fraudarea alegerilor – a avut loc. Ei şi-au luat tocmai atât de cât aveau nevoie (la început, prin redistribuirea voturilor partidelor perdante ei aveau 61 de locuri în Parlament) pentru a guverna de unii singuri. Prin declaraţia sa Voronin a spus foarte clar că nu va coopera cu nici unul dintre partide, iar dacă va fi nevoie, va dialoga cu parlamentari în parte (evident, prin corupere). Este sub orice critică faptul că, chiar a doua zi după alegeri când rezultatele finale nu erau încă cunoscute, Voronin a fost felicitat de către preşedintele Rusiei, Dmitrij Medvedev. Toate aceste lucruri au scos în primul rând tinerii în stradă.

Mitingul spontan din seara zilei de 6 aprilie 2009 al celor circa 30000 de tineri trebuia să fie un semnal pentru guvernare. Dar guvernarea, în loc să facă anumiţi paşi concreţi pentru a tempera spiritele, a hotărât că este momentul să compromită definitiv opoziţia. Era clar că guvernarea comunistă, prin intermediul aparatului ei informativ-represiv, era informată de intenţiile tinerilor pentru a doua zi. Toate chemările pe Internet şi prin SMS-uri erau interceptate. Şi ei s-au pregătit pentru o mare provocare în timpul manifestaţiilor paşnice ale tinerilor din 7 aprilie. A fost fotografiate şi filmate foarte multe din cele ce s-au întâmplat: două clădiri devastate – Palatul Preşedinţiei şi clădirea Parlamentului, sute de răniţi în rândul poliţiştilor şi al manifestanţilor.

Din spusele martorilor oculari, din cele prezentate la diferite posturi de televiziune, pe diferite site-uri pe Internet majoritatea oamenilor se întreabă: cum a putut să se întâmple aşa ceva? Cum o manifestaţie atât de paşnică la început s-a transformat mai apoi într-un adevărat teatru de război? De ce guvernarea comunistă, având pârghiile puterii în mână, nu a putut evita acest dezastru? De ce a cedat cu atâta uşurinţă cele două clădiri?

De ce cineva a avut acces cu atâta uşurinţă pe acoperişul clădirii? De ce aceste clădiri, fiind dotate cu foarte multe camere video, nu au fost filmate intrările manifestanţilor în clădiri. Oare nu pentru a nu-i identifica apoi pe adevăraţii provocatori? Cine este vinovat de acest dezastru? Prima reacţie, amplificată şi de comentariile tendenţioase ale posturilor de televiziune naţionale (toate aflate în mâna comuniştilor), era că tinerii şi opoziţia parlamentară erau de vină. Necunoscând unele dedesubturi, care s-au clarificat mai apoi, mai mulţi tineri se simţeau frustraţi, dezamăgiţi. A fost de vină şi lipsa oricărei coordonări sau organizări din partea lor, fapt ce a făcut posibilă organizarea unor provocări. Era un fals al conducerii comuniste, care a devenit evident mai târziu, când la suprafaţă au apărut mai multe dovezi ale implicării ei. Toate posturile de televiziune aservite puterii comuniste în toate acele zile prezentau un film prin care, prin trucaje şi ruperi din context, era înfierată opoziţia parlamentară (cele 3 partide liberale – PL, PLDM şi AMN), se vorbea despre implicarea României, a Uniunii Europene, a Serbiei şi a altor state.

A fost ca o picătură chinezească această otravă pentru bieţii părinţi, fraţi şi surori de la ţară ai tinerilor, dezorientaţi şi manipulaţi, la care nu ajungeau alte informaţii. Voronin spunea literalmente următoarele: „…Noi am luat decizia de a le ceda lor pentru o zi ceea ce ei îşi doresc atât de mult – cabinetele preşedintelui, spicherului Parlamentului, sala de şedinţe a Parlamentului, telefoanele noastre şi tehnica. Am hotărât să le cedăm tot ceea ce reprezintă, în viziunea lor, puterea”. Doar pentru acestea trebuia judecat. A fost ca un trăsnet nu numai pentru majoritatea celor dezorientaţi, dar şi pentru părtaşii săi. Cei care intuiau această provocare au găsit, în sfârşit, răspuns la întrebarea care-i frământa: „Cine e vinovat de ceea ce s-a întâmplat?”.

Tinerii au putut să-şi şteargă obrajii de noroiul cu care au fost împroşcaţi. Pentru realizarea acestei mari provocări, guvernarea a folosit cele mai mârşave căi. În primele rânduri ale protestatarilor au fost infiltraţi provocatori din serviciile secrete, delincvenţi, reprezentanţi ai aripii tinere a PPCD, provocatori ai NBP (o organizaţie fascistă rusească), provocatori aduşi de la Bălţi, Tiraspol ş.a. Arborarea drapelelor pe acoperişul celor două clădiri, devastarea lor, maltratarea tinerilor cursanţi de poliţie a fost opera lor. Majoritatea tinerilor au fost simpli spectatori a ceea ce se întâmpla. Toate acestea au fost pregătite din timp. Se părea că deja nu mai erau întrebări fără răspuns. Mai rămânea ca acest adevăr să-l cunoască şi moş Ion – un lucru deloc uşor, luând în consideraţie că întregul imperiu mediatic se află în mâinile comuniştilor.

Maltratarea tinerilor participanți la revoluția de la 7 aprilie 2009: Caricatura: Iovv, Voronin și Roșca. Autor: Iurie Cibotari, prof., UTM
Mai exista un aspect deosebit de alarmant: bestialitatea cu care au fost trataţi copiii arestaţi în plină stradă, vânaţi prin parcuri ca nişte fiare de diferiţi tipi îmbrăcaţi în civil, intimidarea lor pe toate căile (cât făcea doar avertismentul prim-ministrului Z. Greceanîi că se va trage în tineri dacă nu se vor linişti. Şi acest lucru îl spunea o mamă!, poreclită ulterior Zinka Karabinka). Numărul foarte mare de arestaţi – în exclusivitate tineri (în toate fotografiile şi filmările apar o serie de indivizi care numai a studenţi nu seamănă, dar nici unul nu a fost arestat) şi modul cum erau trataţi în penitenciare şi la comisariatele de poliţie sunt îngrozitoare. Au fost copii dispăruţi căutaţi de rude, despre care nu se ştia nimic.

A fost ca pe timpul juntei lui Pinochet în Chile sau a dictatorului Duvalier în Haiti. Decesul tânărului Valeriu Boboc de 23 de ani de la Bubuieci a fost tot pe seama lor (oricare ar fi declaraţiile MAI). Prea multe declaraţii contradictorii s-au făcut în jurul acestui trist caz pentru părinţi, soţie şi micuţa sa fiică. Dar şi în cazul celorlalţi trecuţi prin maşina infernală (nkvd-stă) a poliţiei lui Voronin nu s-a făcut lumină.
Iată opinia unei stimate doamne – mama tânărului torturat Damian Hân¬cu, martor ocular al maltratării tânărului martir Valeriu Boboc – Parascovia Hâncu, care a trecut, de altfel ca şi multe alte mame, prin infernul căutării fiilor şi fiicelor arestaţi şi torturaţi în comisariatele de poliţie: „Poliţis¬tul (de serviciu la poarta Comisariatului General de Poliţie de pe str. Bulgară 48 – n.a.) a strigat foarte urât la mine, striga ca la animale, spunându-mi: Duceţi-vă la morgă şi-l căutaţi” [184]. Vă imaginaţi starea morală a acestei mame în acel moment? Oare pentru cei de la MAI era atât de greu să-l identifice pe acest monstru, căruia numai în poliţie nu-i era locul?

La sigur, undeva a fost înregistrat faptul cine a fost de gardă la acel comi¬sariat la data de 8 aprilie 2009. În acelaşi stil s-a expri¬mat şi şeful statului de atunci, V. Voronin, cu privire la imaginile zguduitoare ale urmelor de tortură, adunate de dl Dorin Chirtoacă, care au făcut înconjurul lumii: „…acel băiat era vopsit, nu erau vânătăi”. Dezamăgi¬tă, această mamă declara cu durere în suflet: „De mulţi ani am senzaţia că mergem înapoi. De aceea, când s-a produs această schimbare, cu preţul cu care s-a pro¬dus, am aşteptat foarte multe. Dar azi am senzaţia că e tot atât de rău, în domeniul poliţiei, al justiţiei, al economicului, al politicului. Ce să mai zic, dacă, după atâta timp, revenim cu discuţii bizare asupra denumirii limbii, susţinute chiar de unii politicieni democraţi?”Această declaraţie trebuia să-i pună pe gânduri pe stimaţii lideri care ullterior au format AIE. Ca şi această biată femeie gândesc mulţi alţi susţinători ai AIE. Ulterior prin investigaţiile jurnaliştilor, ale procuraturii mai multe lucruri au ieşit la suprafaţă.

A devenit clar (prin mulţimea dovezilor incontestabile) că guvernarea comunistă a pus la cale această mare provocare. A devenit clar că în spatele tuturor evenimentelor din 7 aprilie (dar şi de apoi) se află acelcardinalnegru, revoluţionarulde profesie M. Tkaciuk, un fel de Che Guevara (unul dintre cei mai mari terorişti ai secolului XX) al Basarabiei. După apariţia pe 7 aprilie 2012 (chiar în ziua când se împlineau trei ani de la tragicele eve¬nimente) pe internet a filmului „Operaţiunea din 7 aprilie” mai multe lucruri au devenit mult mai clare. Ceea ce era foarte clar este faptul că o astfel de acţiune cu un deznodământ tragic nu pu¬tea avea loc fără implicarea puterii, a atotputernicului V. Voronin, care ţinea totul „sub el” (Preşedinţie, Guvern, Parlament, SIS, Procuratură etc.). El, fiind preşedinte al Republicii în acele zile, comandant suprem al forţelor armate, putea să protejeze clădirile statului de vandalizare, aşa cum a făcut-o în repetate rânduri. De dataaceasta n-a făcut-o. De ce? Fiindcă se pusese la cale o mare provocare, menită să paralizeze pe timp îndelungat opoziţia şisă-i deschidă „tătuculuinațiunii” caleaspre al treilea mandat de preşe¬dinte în situaţia „când viitorul ţării era pus în pericol”. Acesta era planul urzit de cardinalul din umbră M. Tkaciuk. Provocările au fost pregătite din timp şi puse în aplicare pe 7 aprilie 2009, fiind prevăzute revoltele legate de falsificarea alegerilor.
În continuare se prezinta câteva secvențe din acel film care demonstrează rolul nefast al „cardinalului din umbră”, M. Tkaciuk, pentru destinul acestui colţ de ţară supus prea multor încercări, în special, din partea străinilor. Scopul provocărilor de la 7 aprilie 2009, coordonate de M. Tkaciuk, era compromiterea pe termen lung a opoziţiei şi a tinerilor. Grupul de lucru includea: Gheorghe Papuc, ministru de interne; Artur Reşetnikov, director SIS; Valeriu Gurbulea, procuror general; Iu. Roşca, viceprim-ministru; K. Starîş (și astăzi e în parlament!), lider de opinie, care se supunea, în exclusivitate, ex-consilierului prezidenţial M. Tkaciuk, coordonaţi de preşedintele de atunci, V. Voronin.

Acest grup conlucra în strânsă legătură cu grupul de tehnologi ruşi format din portalul http://www.litprom.ru, condus de cunoscutul deja Eduard Baghirov (este prezent în fotografie alături de grupul format de el sub pseudonimul SFINKS), care se aflau sub acoperirea organelor secrete ruseşti. Iată ce a declarat E. Baghirov la postul de radio rusesc City-FM: „…Am fost în Gruzia, Kirghizia în timpul revoluţiilor oranj, iar la cea din Moldova chiar am participat. Sunt mândru de aceasta. Nu pot spune multe, însă confirm că am participat la schimbarea puterii în Moldova…Am dedicat acestui lucru mai mult de un an…Personal nu am parti¬cipat la distrugeri, ci la organizare. Băieţii noştri lucrau. Acolo era vorba de o acţiune de forţă organizată de fostul preşedinte ”. Baghirov şi echipa sa au acţionat prin intermediul unor reţele de socializare, cum ar fi „Odnoklassniki” ş.a.

La desemnarea lui Baghirov drept lider al grupului pentru Republica Moldova a participat în mod direct Vladislav Surkov, politician apropiat din anturajul lui Putin, cunoscut ca aflându-se în spatele organizaţiei de tineret ruse proputiniste. Baghirov a fost „paraşutat” în Republica Moldova încă în 2008, în urma unor întâlniri ale lui Mark Tkaciuk cu Vladimir Surkov. „Operaţiunea mi-a fost comandată nu din Rusia, ci de aici, de Tkaciuk”, declară Baghirov. Pentru „muncă” urma să primească suma de 500 de mii de dolari SUA. „Deoarece banii nu i-au fost eliberaţi integral, a hotărât să-l denunţe pe Tkaciuk”, constată autorii filmului. M. Tkaciuk a organizat aceste provocări din timp. În opiniile autorilor filmului, însoţite cu dovezi incontestabile, M. Tkaciuk era autorul înfiinţării unor organizaţii ex¬tremiste controlate de el: „Mişcarea naţional-creştină”, „Noua dreaptă” ş.a.

Este văzut foarte clar în compania unor tineri în fotografia alăturată (stânga) şi a celor doi tineri într-o manifestare a „Noii Drepte”.
Un alt provocator, pe nume Roman Zotea, adus de la Tiraspol, s-a dovedit a fi rudă cu Artur Reşetnicov. Ion Galaţchi, eroul zilei de 7 aprilie, care a arborat tricolorul românesc pe clădirile Preşedinţiei şi Parlamentului, este fiul unui ofiţer de poliţie în rezervă. Renat Hairulin, cu pseudonimul RENCON, care a făcut parte din grupul Baghirov, precum şi rusul Igor Pekarski au fost participanţi activi la vandalizarea clădirilor (v. foto). Observaţi şi tipul din foto ce mutră tipic moldovenească are!!! Adevărat pui de dac.
De menţionat că, ori de câte ori sosea la Chişinău, Baghirov era adăpostit de Natalia Morari, jurnalist la publicaţia moscovită New Times. Acesteia i-a revenit rolul de a organiza şi mobiliza tineretul. Fiind o persoană absolut necunoscută, serviciile ruseşti îi creează o legendă, organizând scenariul interdicţiei acesteia în Federaţia Rusă. Scenariul cu aprinderea lumânărilor în seara de 6 aprilie, care avea rolul de a pregăti tineretul pentru a doua zi, a fost organizat de Natalia Morari, Artur Gurău, fiul consilierului din partea PCRM în Consiliul Municipal din Chişinău, şi Elena Zgardan, aflată în relaţii apropiate cu Dmitri Soin, liderul organizaţiei „Prorîv” din Tiraspol (de menţionat că atât Dm. Soin, cât şi N. Morari sunt absolvenţi ai unei instituţii de învăţământ superior din Moscova). Acţiunile provocatoare ale acestei duduiţe în evenimentele din 6-7 aprilie 2009 erau foarte bine prezentate în film.

De altfel, ea însăşi s-a scăpat cu vorba (într-adevăr, „pasărea pre limba ei piere”) în emisiunea „Fabrika” de la „Publika TV” din 15 martie 2011, confirmând complicitatea sa cu M. Tkaciuk la 7 aprilie 2009. Serviciile ruseşti manipulează în permanență cu marionetele din Republica Moldova. Astfel, în 2012 N. Morari i se retrage interdicţia de intrare în Federaţia Rusă, imediat după care împreună cuM. Tkaciuk s-a deplasat la Moscova, fiind observaţi în holul administrației prezidenţiale ruse (probabil, pentru a relua misiunea eşuată). De altfel, se observă cu ochiul liber duplicitatea acestei duduiţe după stilul emisiunilor, pe care le făcea la Publika TV apoi la TV8, relaţiile sale apropiate cu Iu. Roşca (a se vedea participarea ei la serbarea a 50 de ani ai lui Iu. Roşca), cu interlopul V. Platon.
Argumente privind implicarea lui M. Tkaciuk în provocările din 7 aprilie 2009 sunt suficiente. Iar M. Tkaciuk o face pe nevinovatul. Bietul este ca „mieluşelul blând hărţuit de haita de lupi liberal-democraţi”.

„Filmul a fost făcut la comanda Procuraturii… Nimic nu corespunde adevărului în acest film. Totul e trucat. Nu există dovezi directe”, a răspuns în mod obraznic M. Tkaciuk jurnaliştilor (admiţând într-un fel că ar exista dovezi indirecte, dar se ştie că anchetatorii profesionişti deseori emit hotărâri judecătoreşti argumentate şi în baza unor dovezi indirecte).
Poporul trebuie să-şi cunoască eroii, dar şi criminalii.

În actualele condiții critice, Republica Moldova nu poate supraviețui singură, fără sprijinul României

 

Fără România, statul R. Moldova e mai mult o ficțiune decât o realitate, iar existența sa e mai mult formală

Despre efectul consolidator, coeziv al „operației militare speciale” ruse asupra ucrainenilor a aflat toată lumea. Chiar dacă mai slab, un efect asemănător al războiului ruso-ucrainean poate fi observat și în Republica Moldova. Acesta se reflectă, în primul rând, în atitudinea cetățenilor față de protestele organizate de Ilan Șor pentru a destabiliza și răsturna guvernarea actuală.

În majoritatea lor, cetățenii refuză să iasă în stradă, înțelegând că astfel fac jocul Rusiei, care și-ar dori un stat-vasal în spatele Ucrainei.

Cu toate că au motive să fie nemulțumiți, cetățenii noștri se abțin de la manifestările de protest, conștienți de natura și miza lor geopolitică.

Până și o parte din cei care optează sincer, naiv, pentru „neutralitatea” Republicii Moldova ignoră apelurile lui Șor și ale fostului lor lider Igor Dodon, cărora li s-a alăturat recent și Plahotniuc, evitând să fie taxați ca trădători, ca instrumente ale revanșei ruse.

Cu tot ajutorul coloanei a cincea, plătind generos serviciile „protestatare”, Rusia abia reușește să scoată în stradă 5-7 mii de oameni și, supărată, răzbunătoare, închide tot mai mult robinetul la gaz și taie curentul electric.

Ceea ce, la rândul său, provoacă în Republica Moldova alte efecte, similare celor de după închiderea pieței ruse pentru vinurile, fructele și legumele moldovenești, efecte pe care Moscova irațională, prinsă într-un vârtej al smintelii imperiale, le ignoră, mizând totul pe cartea războiului.

Pusă în situația să caute surse alternative de gaze și energie electrică în prag de iarnă, la prețuri corespunzătoare puterii de cumpărare a cetățenilor, guvernarea începe în sfârșit să realizeze starea adevărată a Republicii Moldova, cât de reală e „statalitatea” ei și cât de „independente” au fost guvernările precedente, dacă în peste 30 de ani nu s-a reușit construcția măcar a unei linii electrice de tensiune înaltă care să unească ambele maluri ale Prutului,constată jurnalistul Nicolae Negru, în Ziarul Național.

Dar mai cu seamă vine înțelegerea că Republica Moldova nu poate supraviețui în actualele condiții critice fără România, că are nevoie „organică” de ajutorul și sprijinul României, nu numai din punct de vedere energetic, economic și comercial (ca piață de desfacere), dar și al securității sale. Fără România, statul Republica Moldova e mai mult o ficțiune, mai mult un „proiect”, decât o realitate, existența sa e mai mult formală, bazată pe un fundament ipotetic, pe un teren mișcător, pe ceea ce se așteaptă să fie, nu pe ceea ce este cu certitudine.

E un stat eșuat sau nerealizat, dar nu din cauza că instituțiile sale au fost (și poate mai sunt) capturate de oligarhi, ci pentru că nu e capabil să se țină pe picioare de sine stătător. Și nu se știe când va fi capabil, dacă va fi. Creșterea sentimentelor unioniste e una din consecințele acestui fapt.

Pe de cealaltă parte, trebuie să recunoaștem că Bucureștiul oficial este receptiv la nevoile existențiale ale statului moldav „suveran și independent”, că orice s-ar spune despre planurile, gândurile și năzuințele sale „intime”, răspunsul autorităților române este corect, civilizat, realist, pragmatic și, sperăm, strategic, vizionar, ele nu pun alte condiții decât cele pe care le pune UE. Și, principalul, nu au transformat, relația cu Republica Moldova, deși există această tentație, într-un câmp de bătaie electorală. Că unele partide încep să se adreseze electoratului basarabean e altceva.

„Astăzi, în aceste timpuri extrem de grele pentru toți, Republica Moldova și România nu doar își dau mâna, ci își croiesc împreună soarta, ca parte a lumii libere”, a apreciat Maia Sandu în discursul adresat „cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului”, vorbind în cadrul conferinței internaționale „Femeile parlamentare din România și promovarea egalității de gen ca angajament național”, organizată de Parlamentul României la începutul acestei săptămâni și căreia guvernarea PAS i-a acordat, în aparență, o importanță exagerată, delegând-o nu numai pe șefa statului, ci și pe președintele Parlamentului, Igor Grosu. Conferința a fost mai curând un pretext de a merge la București.

Deși tema era alta, Maia Sandu a mulțumit pentru „interesul deosebit” cu care autoritățile de la București răspund „rugăminților și nevoilor cetățenilor din Republica Moldova”.

„Vă mulțumesc pentru cât de aproape ne sunteți și vă rog să ne rămâneți aproape”, a spus președinta R.Moldova.

Ea ar putea părea, pentru prima dată, luată de un val sentimental, dacă nu am ști cât de critică este situația prin care trece Republica Moldova azi, ce eforturi enorme trebuie să depună pentru a nu cădea în prăpastie. Și când își exprimă dorința „să muncim (împreună) pentru ca cetățenii de pe ambele maluri ale Prutului să trăiască în pace și în bunăstare într-o casă comună europeană” (…), iar „Prutul să nu ne despartă, ci să unească – drumuri, afaceri, teatre, cinematografie, școli, inovații, valori, oameni”, vrei să crezi că Maia Sandu e sinceră, că nu sunt cuvinte ocazionale și că nu spune totul.

Da, s-au mai rostit cuvinte asemănătoare și până la ea, unii îi vor reproșa că a spus prea puțin sau că a spus prea mult, dar trebuie să recunoaștem că Maia Sandu e prima care le spune, știind că s-ar putea curând să i se ceară să le probeze.