Matrioșka mincinoșilor. MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome și eurasianismul

MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului

Jurnalistul și documentaristul Marian Voicu analizează, în studiul publicat – ”Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism”, Humanitas, București, 2018 – miturile propagandistice despre Rusia ca forță mesianică (slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă și A treia Romă), mituri împachetate în staniol ieftin, pe care propanganda putinistă le rostogolește cu o intensitate în continuă creștere.

Marian Voicu prezintă puncte de vedere avizate – istoricii Alain Besançon (unul dintre cei mai proeminenți specialiști în istoria rusă și sovietică) și Marlène Laruelle, deopotrivă cu jurnaliști cunoscuți pe plan internațional –, în contrapondere cu delirul propagandistic al ”istoricilor” și geostrategilor gustați din plin în Kremlinul zilelor noastre: Dughin, Savițki, Panarin, Ilin și Gumiliov. 

Toți aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Moscovei.

Alex Miclovan prezintă în publicația Podul.ro o serie de pasaje sugestive (pag. 312-314) din studiul lui Marian Voicu.

 ”În secolul al XVIII-lea, Rusia era văzută de slavofili ca având misiunea de a salva spiritual lumea. Aceștia credeau, după cum arată Alain Besançon, că Rusia este o civilizație distinctă, care nu se va dezvolta conform modelelor europene și că aparentul ei decalaj față de Vest ascunde, de fapt, un salt peste soluțiile modern ale țărilor occidentale. A apărut apoi eurasianismul, care i-a avut ca ideologi pe Constantin Leontiev și Nikolai Danilevski. Aceștia credeau că Europa își consumase forța vitală, venise deci vremea Rusiei.

Astăzi, în jurul lui Putin sunt citiți Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki și Dughin, afirmă  Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff.

Aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Kremlinului: <Răul a venit întotdeauna din Occident> (Lev Gumiliov); <Credința în liderul care izbește în inamic în loc de a rosti vorbe goale, care conduce, în loc de a vinde străinului> (Ivan Ilin); <Doar poporul rus, călăuzitor de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității> (Igor Panarin); <Eurasianismul nu este doar un concept, este o realitate fizică, geografică> (Piotr Savițki).

E vorba de aceeași <cașă>, spune Alain Besançon – un melanj de istoriozofie, idei împrumutate din fascism și gândire ocultă de început de secol XX. Acesta este mediul intelectual în care domnește Putin, singurele repere stabile fiind ura sa față de Occident și gustul puterii absolute.

”Poporul rus aparține, fără îndoială, popoarelor mesianice”, scrie Dughin. ”Și ca orice popor mesianic, el are o importanță universală, care concurează nu numai cu alte idei naționale, ci și cu alte tipuri de universalism civilizator”.

 Pentru Dughin (foto), interesele strategice ale poporului rus trebuie să aibă orientare antioccidentală, ”fapt ce rezultă din imperativul păstrării identității civilizatoare rusești.

Este absurd să considerăm expansionismul metodic și expresiv al rușilor ca fiind o întâmplare istorică. Acest expansionism este o parte inalienabilă a existenței istorice a poporului rus și e conjugat cu misiunea lui civilizatoare”, scrie el.

În 2011, conform unor studii ale Institutului de Sociologie al Academiei Ruse de Științe, doar 13% din ruși se considerau europeni. Doar 7% susțineau ideea ca Rusia să intre în ”Casa europeană comună” (cu 50% mai puțini decât în urmă cu 10 ani) și o treime împărtășeau viziunea că Rusia este o civilizație eurasiatică unică.

În 2012, într-un discurs rostit în Adunarea Federală a Rusiei, Putin numea Rusia o ”civilizație-stat”, care nu se va contopi niciodată cu lumea din jurul său.

Slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă, A treia Romă sunt versiuni ale aceleași narațiuni despre Imperiul Rus ca forță mesianică, protector al valorilor tradiționale creștine.

 Biserica Ortodoxă Rusă a devenit persuasivă la nivel global, generând un lobby influent, dezvoltând conexiuni cu mari corporații (de exemplu, cu Koch Industries, cea mai mare companie privată din SUA, cu o cifră de afaceri de cca 100 de miliarde USD) și grupări conservatoare americane.

După cum observă Matthew d’Ancona, Dughin a împrumutat din postmodernism ideea că <adevărul este o problemă de convingere, nu există ceea ce se cheamă fapte>. Nu e de mirare că ideologul rus este atât de popular printre americanii alt-right – de la naționaliștii din Casa Albă și Bannon, fostul strateg-șef al lui Trump, până la neonaziști. Cu toții împărtășesc credința că <adevărul este ceea ce faci din el>.

Uniunea Sovietică a hipnotizat Occidentul timp de 74 de ani cu forța sa gigantică, sfârșind prin a se autosugestiona.

 Satele Potemkin au devenit un Hollywood sovietic post-Cernobîl. Radiațiile uciagașe continuă să scape de sub lespedea uriașă de beton de la Pripiat, tot așa cum propaganda national-comunistă a lui Ceaușescu continuă să creeze iluzia unui popor dac care a inventat limba latină.

Puterea sovietică era goală pe dinăuntru. O butaforie putredă din care au supraviețuit, ici-colo, statuile-clonă ale lui Lenin.

Va reuși regimul lui Putin să repopuleze Rusia cu sate Potemkin?”.

Publicitate

Henry Kissinger: „Cum se încheie criza din Ucraina. Unde greșește Occidentul”

Henry Alfred Kissinger, născut Heinz Alfred Kissinger la 27 mai 1923, în localitatea Fürth, Bavaria, a fost secretar de stat al Statelor Unite și consilier pe probleme de securitate națională, în timpul președinției lui Richard Nixon și a lui Gerald Ford.

A jucat un rol cheie în diplomația mondială între 1969 și 1977. În anul 1973 i-a fost acordat, alături de generalul vietnamez Lê Ðức Thọ, Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția sa decisivă la încetarea devastatorului conflict din Vietnam.

Marele diplomat american Henry Kissinger, are un editorial despre cum crede ca se încheie criza din Ucraina, scrie publicația https://m.ziuanews.ro.

El atrage atentia asupra unor greșeli ale Occidentul și tot el ne spune cât de încăpățânat este Putin, pe care îl cunoaște foarte bine din tinerețea actualului presedinte rus, dupa cum notează și Harald Malmgren, un strateg geopolitic, negociator și fost consilier al președinților John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford.

Discuția publică despre Ucraina este doar despre confruntare. Dar știm unde mergem? În viața mea, am văzut patru războaie începute cu mare entuziasm și sprijin public, toate nu am știut cum să le încheiem și din trei dintre care ne-am retras unilateral. Testul politicii este cum se termină, nu cum începe.
Mult prea des problema ucraineană este pusă ca o confruntare: dacă Ucraina se alătură Estului sau Vestului. Dar dacă Ucraina vrea să supraviețuiască și să prospere, nu trebuie să fie avanpostul uneia dintre părți împotriva celeilalte – ar trebui să funcționeze ca o punte între ele.

Rusia trebuie să accepte că încercarea prin care vrea să forțeze Ucraina să devină un stat satelit și, prin urmare, să mute din nou granițele Rusiei, ar condamna Moscova să-și repete istoria de cicluri auto-împlinite de presiuni reciproce cu Europa și Statele Unite. Occidentul trebuie să înțeleagă că, pentru Rusia, Ucraina nu poate fi niciodată doar o țară străină. Istoria Rusiei a început în ceea ce se numea Rusia Kieveană. De acolo s-a răspândit religia rusă. Ucraina face parte din Rusia de secole, iar istoriile lor s-au împletit înainte de atunci.

Unele dintre cele mai importante bătălii pentru libertatea Rusiei, începând cu Bătălia de la Poltava din 1709, s-au purtat pe pământul ucrainean. Flota Mării Negre – mijlocul Rusiei de a proiecta puterea în Marea Mediterană – are la bază închirierea pe termen lung la Sevastopol, în Crimeea. Chiar și dizidenți renumiți precum Aleksandr Soljenițîn și Joseph Brodsky au insistat că Ucraina este o parte integrantă a istoriei Rusiei.

Uniunea Europeană trebuie să recunoască faptul că dilatarea birocratică și subordonarea elementului strategic față de politica internă în negocierea relației Ucrainei cu Europa au contribuit la transformarea negocierilor într-o criză. Politica externă este arta de a stabili priorități.

Ucrainenii sunt elementul decisiv. Ei trăiesc într-o țară cu o istorie complexă și o compoziție poliglotă. Partea vestică a fost încorporată în Uniunea Sovietică în 1939, când Stalin și Hitler au împărțit prada. Crimeea, a cărei populație este rusă în proporție de 60%, a devenit parte a Ucrainei abia în 1954, când Nikita Hrușciov, un ucrainean de naștere, a acordat-o în cadrul sărbătoririi a 300 de ani a acordului rus cu cazacii.

Ucraina occidentală este în mare parte catolică; Ucraina orientală în mare parte ortodoxă rusă. Partea occidentală vorbește ucraineană; partea orientală vorbește mai ales rusă. Orice încercare a unei aripi a Ucrainei de a o domina pe cealaltă – așa cum a fost modelul – ar duce în cele din urmă la război civil sau la destrămare. A trata Ucraina ca parte a unei confruntări Est-Vest ar distruge timp de zeci de ani orice posibilitate de a aduce Rusia și Occidentul – în special Rusia și Europa – într-un sistem internațional cooperant.

Ucraina este independentă de numai trei deceni; a fost anterior sub un fel de stăpânire străină încă din secolul al XIV-lea. Deloc surprinzător, liderii săi nu au învățat arta compromisului, cu atât mai puțin din perspectiva istorică. Politica Ucrainei post-independență demonstrează clar că rădăcina problemei se află în eforturile politicienilor ucraineni de a-și impune voința în părțile recalcitrante ale țării, mai întâi de către o facțiune, apoi de către cealaltă.

O politică înțeleaptă a SUA față de Ucraina ar căuta o modalitate prin care cele două părți ale țării să coopereze între ele. Ar trebui să căutăm reconcilierea, nu dominația unei facțiuni.

Rusia și Occidentul, și mai puțin diferitele facțiuni din Ucraina, nu au acționat pe acest principiu. Fiecare a înrăutățit situația. Rusia nu ar putea să impună o soluție militară fără a se izola într-un moment în care multe dintre granițele sale sunt deja precare. Pentru Occident, demonizarea lui Vladimir Putin nu este o politică; este un alibi pentru lipsa uneia.

Putin ar trebui să realizeze că, oricare ar fi nemulțumirile sale, o politică de impuneri militare ar produce un alt Război Rece.

La rândul lor, Statele Unite trebuie să evite să trateze Rusia ca pe un elev încăpățânat care trebuie învățat, cu răbdare, reguli de conduită stabilite de Washington. Putin este un strateg serios – pe premisele istoriei Rusiei. Înțelegerea valorilor și psihologia SUA nu sunt punctele lui forte. Înțelegerea istoriei și psihologiei Rusiei nu a fost nici un punct forte al factorilor de decizie din SUA.

Liderii din toate părțile ar trebui să revină la examinarea rezultatelor, nu să concureze. Iată noțiunea mea despre un rezultat compatibil cu valorile și interesele de securitate ale tuturor părților:

• Ucraina ar trebui să aibă dreptul de a-și alege liber asociațiile economice și politice, inclusiv cu Europa.
• Ucraina nu ar trebui să adere la NATO, o poziție pe care am luat-o acum șapte ani, când a apărut ultima oară această ipoteză.
• Ucraina ar trebui să fie liberă să creeze orice guvern compatibil cu voința exprimată a poporului său. Liderii ucrainieni ar opta atunci pentru o politică de reconciliere între diferitele părți ale țării lor. Pe plan internațional, ei ar trebui să urmeze o postură comparabilă cu cea a Finlandei. Această națiune nu lasă nicio îndoială cu privire la independența sa acerbă și cooperează cu Occidentul în majoritatea domeniilor, dar evită cu grijă ostilitatea instituțională față de Rusia.
•Este incompatibil cu regulile ordinii mondiale existente ca Rusia să anexeze Crimeea. Dar ar trebui să fie posibil să se pună relația Crimeei cu Ucraina pe o bază mai puțin tensionată. În acest scop, Rusia ar recunoaște suveranitatea Ucrainei asupra Crimeei. Ucraina ar trebui să consolideze autonomia Crimeei în alegerile organizate în prezența observatorilor internaționali. Procesul ar include eliminarea oricăror ambiguități cu privire la statutul flotei Mării Negre la Sevastopol.

Acestea sunt principii, nu prescripții. Oamenii familiarizați cu regiunea vor ști că nu toate vor fi acceptabile pentru toate părțile. Testul nu este satisfacția absolută, ci insatisfacția echilibrată. Dacă nu se ajunge la o soluție bazată pe aceste elemente sau pe elemente comparabile, deriva către confruntare se va accelera. Momentul pentru asta va veni destul de curând.

Henry Kissinger

Zbigniew Brzezinski, fostul consilier fostul consilier de securitate națională al președintelui american Jimmy Carter, explică motivele obsesiei Rusiei față de Ucraina

 

De ce este Rusia obsedată de Ucraina?

Chiar dacă a apărut în 1997, „Marea tablă de șah”, cea mai importantă carte de geopolitică scrisă de Zbigniew Brzezinski, fostul consilier de securitate națională al președintelui Jimmy Carter, oferă încă răspunsuri la întrebări actuale.

De pildă, de unde vine obsesia Rusiei față de Ucraina?

Pentru publicul larg, ceea ce se întâmplă acum în apropierea graniței estice a României poate părea greu de înțeles.

Cu trupele masate la frontiera ucraineană, președintele Rusiei amenință Occidentul cu represalii militare dacă nu va primi garanții ferme că Ucraina nu fi niciodată membră NATO, iar organizația nord-atlantică își va retrage forțele din țările care au aderat după 1997 (deci inclusiv România și Bulgaria), notează hotnews.ro, într-un articol evocat de https://www.timpul.md.

Pentru Ucraina, o țară care și-a trecut în Constituție aderarea la UE și la NATO, amenințările lui Putin nu reprezintă o surpriză.

Rusia a ocupat deja Peninsula Crimeea în 2014 și tot de atunci duce un război împotriva statului ucrainean prin intermediul separatiștilor pro-ruși din Donbas.

Pentru restul lumii însă, această obsesie a lui Putin pentru țara vecină (și fostă prietenă) de la vest poate fi de neînțeles.

O carte publicată însă în urmă cu 25 de ani de Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pentru securitate națională al președintelui american Jimmy Carter și unul dintre cei mai proeminenți analiști de geopolitică, oferă câteva răspunsuri interesante la această întrebare.

Cartea se numește „Marea tablă de șah”, a apărut în 1997, practic la câțiva ani de la terminarea războiului rece și prăbușirea URSS, și vorbește despre importanța așa-numitei regiuni „Eurasia”, într-o lume condusă, la momentul respectiv, de o singură putere mondială și anume SUA.

În această analiză făcută de Brzezinski, proaspătul stat independent (Ucraina și-a declarat independența în 1991) primește o importanță semnificativă. Atât pentru Rusia cât și pentru Occident.

Am să extrag mai departe câteva idei din „Marea tablă de șah” ce ar putea explica, măcar parțial, evenimentele care se întâmplă acum.

Fără Ucraina, Rusia nu se mai poate pretinde o putere europeană, ci cel mult una asiatică

După destrămarea URSS, cea mai importantă pierdere pentru Rusia a fost, în opinia lui Brzezinski, exact Ucraina.

Iată ce scria atunci fostul diplomat american:

„Apariţia unui stat ucrainean independent nu numai că i-a obligat pe toţi ruşii să regândească natura propriei lor identităţi etnice şi politice, dar a reprezentat o majoră piedică geopolitică pentru statul rus.

Repudierea a mai bine de trei sute de ani de istorie imperială rusă a însemnat pierderea unei economii industriale şi agricole potenţial bogate şi a 52 de milioane de oameni suficient de apropiaţi de ruşi din punct de vedere etnic şi religios pentru a face din Rusia un stat imperial cu adevărat mare şi sigur pe sine”.

Dacă ar fi păstrat orice formă de control asupra Ucrainei, Rusia ar fi putut pretinde că este liderul unui „imperiu euro-asiatic arogant” în care Moscova i-ar fi putut domina pe non-slavii din sudul și sud-estul fostei URSS.

Cu alte cuvinte, fără Ucraina, Rusia nu mai poate fi un imperiu eurasiatic, ci unul doar asiatic „pasibil de a fi atras în conflicte —care-l vor slăbi — cu statele central-asiatice”.

„Dacă Moscova își recapătă controlul asupra Ucrainei, (…) Rusia recâştigă automat, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial, întins în Europa şi în Asia. Pierderea independenţei de către Ucraina ar avea consecinţe imediate pentru Europa Centrală, deoarece ar transforma Polonia în pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite”.

Precizarea importantă aici ar fi că, la momentul la care a apărut cartea, China nu era văzută ca o putere asiatică, așa cum este în prezent, deci un competitor pentru Rusia.

Ucraina și problemele de identitate ale rușilor

După prăbușirea URSS, gânditorii ruși au ridicat inevitabil câteva întrebări legitime: Ce este Rusia, unde este Rusia și ce înseamnă să fii rus? „Este Rusia un stat naţional, bazat pe o etnicitate pur rusă, sau este ea prin definiţie ceva mai mult (aşa cum Marea Britanie e mai mult decât Anglia) şi astfel destinată a fi un stat imperial? Care sunt — istoric, strategic şi etnic — frontierele juste ale Rusiei?

Ucraina independentă ar trebui privită ca o aberaţie temporară dacă este evaluată în asemenea termeni etnici, strategici şi istorici? (Mulţi ruşi sunt înclinați să gândească astfel). Ca să fii rus, trebuie să fii etnic rus („Russkii“) sau poţi fi rus politic şi nu etnic (adică să fii „Rossyanin“ — echivalentul lui „British“, dar nu al lui „English“)?”, mai scrie Brzezinski.

Rușii au văzut interesul americanilor în Ucraina drept unul îndreptat împotriva Rusiei

Brzezinski spune că elita rusă post-sovietică pare să se fi aşteptat ca Occidentul să ajute la restabilirea rolului central al Rusiei în spaţiul post-sovietic. În aceste condiții, conducătorii ruşi au fost iritați de dorința Occidentului de a ajuta noile state independente post-sovietice să-şi consolideze existența politică separată.

„Importanţi analişti de la Moscova ai politicii externe americane susțineau (nu complet incorect) că SUA căutau „reorganizarea relaţiilor interstatale în întreaga Eurasie… în care nu exista nici o singură putere conducătoare pe continent, ci multe puteri de mărime medie, relativ stabile şi suficient de puternice… dar inevitabil inferioare SUA în ce priveşte capacităţile lor individuale sau chiar colective“.

În această privinţă, Ucraina era decisivă. Înclinația crescândă a Americii, mai ales prin 1994, de a ajuta Ucraina să-şi menţină noua libertate naţională era văzută la Moscova, de către mulţi, chiar şi de către „occidentalizanţi“ drept o politică îndreptată împotriva interesului vital al Rusiei de a aduce în cele din urmă Ucraina înapoi pe făgaşul comun.

Că Ucraina va fi în cele din urmă „reintegrată“ într-un fel rămâne obiectul credinţei multora dintre membrii elitei politice ruse.