CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Democraţia şi problema revendicărilor minorităţilor din România

 

 

Imagini pentru harta sfasierii romaniei

 

 

Conform recensământului din anul 2011, populaţia minoritară reprezenta un procent de circa 11% din totalul de 20,1 milioane de locuitori ai ţării noastre. 

 Cele mai importante minorităţi din România sunt cea maghiară – 1,23 milioane de locuitori (circa 58,9% din totalul minorităţilor), fiind urmaţi de romi – 0,62 milioane (29,8% din minoritari), ucraineni – 50,9 mii de locuitori (2,44% din minoritari), germani – 36 de mii (1,73%), turci – 27,7 mii (1,33%), ruşi-lipoveni – 23,49 mii (1,13%) şi cu sub 1% pondere (fiecare) din minoritari (20 de mii de locuitori sau mai puţin) – tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croaţi, greci, evrei, italieni, polonezi, cehi şi alte minorităţi.

   Diversitatea etnică a României este extrem de complexă. Paisprezece minorități, reduse ca număr, sunt integrate în populația majoritară situându-se, așadar, dincolo de tensiunile pe care le poate invoca „naționalitatea”.

Cu excepția tradițiilor maghiară,germană și evreiască, contribuția lor la profilul multicultural al țării este periferică.

           Minoritatea rromă ridică probleme serioase. Nivelul de educație și standardul ei de viață sunt considerabil sub medie. Discriminarea împotriva romilor este acută.

Rromii sunt priviți cu cel mai scăzut „grad de simpatie” de restul populației.

            Românii etnic maghiari reprezintă o problemă politică caracteristică multor alte țări. Transilvania, regiunea în care este situată majoritatea minorității maghiare, a fost pentru o lungă perioadă de timp un principat autonom, care mai apoi a devenit o parte a regatului maghiar în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

În 1918, Transilvania a devenit parte a României. Astăzi, Ungaria este vecinul României situat la granița Transilvaniei.

Deși maghiarii trăiesc într-o comunitate compactă în centrul țării (județele Harghita și Covasna) mai degrabă decât lângă graniță, posibilitatea ca Transilvania să devină o provincie ungară este o temă constantă în imaginația colectivă a românilor.

Situația în care o comunitate puternică devine minoritară, după retragerea granițelor, ajungând astfel să ocupe o regiune ce se învecinează cu „statul-mamă” cu care respectiva comunitate e înrudită etnic, nu este neobișnuită.

Italia, Slovacia și Finlanda, pentru a numi numai câteva state europene, furnizează exemple similare.

Imediat după revoluţia anticomunistă din 1989 noua conducere FSN-istă a ţării a renunţat  la legislaţia care ocrotea înstrăinarea patrimoniului cultural naţional.  

O parte a opiniei publice a înţeles atunci, în mod total eronat, că acestea sunt forme de manifestare a democraţiei.

Neinformat de către fostul regim ceauşist, poporul nu sesiza nimic din ceea ce i se întâmpla şi din intenţiile noilor forţe politice, nici măcar acele acţiuni care, subminând evident ţara în ansamblul ei, ar fi putut să conducă până la destructurarea statului.

S-a ajuns la o rapidă reorientare a strategiilor minorităţilor naţionale din România şi, în consecinţă, a agendei lor de comunicare, de propagandă şi de revendicări.

Instantaneu, începând chiar din ziua de 22 decembrie 1989, reprezentanţi ai unor minorităţilor naţionale, în mass media din România şi din afara ţării, s-au declarat victime ale întregii perioade a regimului socialist de stat, pe care, impropriu, îl numeau „comunist”.  

Unii reprezentanţi ai minorităţilor naţionale s-au referit la suferinţe, la lipsa unor drepturi şi la presiunea statului român asupra lor, ca urmare a calităţii lor de minoritari etnici.

Aceleaşi acuzaţii la adresa statului român şi a majorităţii româneşti s-au făcut şi privitor la perioada interbelică.

Dintre minorităţile naţionale, cele mai vehemente critici la adresa presupuselor încălcări ale drepturilor lor de către români le-au formulat şi le formulează şi astăzi unii unguri, cărora li s-au alăturat şi unii ţigani şi, uneori, unii saşi.

Aceştia din urmă au lansat acuzaţii potrivit cărora statul român i-ar fi vândut Germaniei „la bucată”.

La fel, au afirmat şi unii evrei, chiar dacă realităţile au fost altele.

România nu a fost deranjată de plecarea unor minoritari, care, în trecut, îi produseseră numeroase dificultăţi majore în relaţiile internaţionale şi subminau din interior politica statului.

Este suficient să amintim tratatele de pace din 1878 şi de după primul război mondial, când minorităţile naţionale de la noi au fost folosite ca mijloc de şantaj asupra guvernului de la Bucureşti, ca o condiţie pentru obţinerea independenţei naţionale şi a recunoaşterii României Mari.

Privitor la emigrarea germanilor, astăzi nu mai este un secret faptul că ea a fost iniţiată de serviciile secrete germane şi că după 1989, statul german s-a răzgândit şi nu mai ştia cum să-i oprească pe saşi şi şvabi să emigreze, iar astăzi caută, fără succes, soluţii pentru o întoarcere a lor în România.

În ceea ce priveşte minoritatea maghiară, pe care am menţionat-o ca fiind  o minoritate mereu nemulţumită de români şi istoria lor şi de autorităţile lor, este suficient să spunem că după ce au urcat permanent la conducerea României, pas cu pas, împânzind toate instituţiile statului, au trecut de la lupta pentru autonomie culturală, la lupta pentru autonomie teritorială şi la contestarea calităţii de stat naţional unitar a României.

Asistăm la o luptă consecventă pentru desprinderea regiunilor locuite de secui şi de unguri de cele locuite majoritar de români, iar apoi racordarea acestora la influenţa şi circuitul de interese al Budapestei.

Etapele sunt identificate de multă vreme de către organele abilitate ale statului român, dar, din servilism faţă de forţele externe şi din interese electorale, guvernele României tolerează trădarea şi trădătorii. 

Există dovezi că de nenumărate ori, conducători ai României au neglijat total informaţiile oferite de Serviciul Român de Informaţii.

Unii, cum ar fi fostul prim ministru Radu Vasile, au şi recunoscut acest lucru, iar recent, chiar directorul S.R.I., George Cristian Maior, s-a referit la faptul că informează unele instituţii ale statului şi nu se iau măsuri, nici când se încalcă legea.

  Din istorie, politicienii zilelor noastre nu au reţinut aproape nimic spre aplicare practică.

Sunt neglijaţi românii, în favoarea unor minorităţi naţionale, al căror ataşament faţă de aspiraţiile majorităţii şi faţă de statul român, din întreaga perioadă de la 1859 încoace, în general, a fost şi este, în cel mai bun caz, la cote scăzute.

Uneori, minorităţile au luptat făţiş împotriva intereselor majorităţii româneşti.

În statele vecine trăiesc de trei ori mai mulţi români decât numărul minoritarilor etnici din Româna, iar interesul societăţii româneşti ar trebui să se îndrepte mult mai mult către aceşti români. În fond, România ar trebui să fie în primul rând ţara tuturor românilor.

Discriminarea pozitivă este mult mai mult o formă impusă nouă de forţe străine, de favorizare a intereselor străine, în vederea exercitării de presiune şi control asupra majorităţii româneşti, prin intermediul minoritarilor etnici.

 De-a lungul anilor, serviciile româneşti de informaţii au monitorizat, alături de toate celelalte probleme ale ţării, modul de gândire al reprezentanţilor  minorităţilor naţionale şi raportarea lor faţă de statul român şi faţă de majoritatea românească.

 S-a văzut, fără putinţă de tăgadă, nu numai că reprezentanţii unor minorităţi  etnice nu sunt ataşaţi faţă de statul naţional unitar român, dar şi faptul că există puternice resentimente ale unor minoritari faţă de români.

Dimensiunea acestor resentimente nu poate fi cuantificată şi  nu ne putem baza pe o cercetare ştiinţifică în această direcţie, deşi din câte se pare, fenomenul este extins.

Aceste resentimente sunt amplificate, în cazul minorităţii maghiare, de mişcarea revizionistă care preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace de la Trianon şi formulează, în baza lor, o ideologie, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre.

La loc de frunte stă şi astăzi doctrina „dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna.

 

Problema revendicărilor minorităţilor germană şi maghiară şi ale cultelor religioase romano-catolice şi protestante din România.

 

Dezbaterea îndelungată pe tema revendicării averii minorităţii germane şi a cultelor religioase Romano-Catolic şi Protestant, ar fi trebuit supusă unui dialog bine ancorat în societatea civilă, fiind vorba despre averi imense aflate astăzi în posesia statului şi prevenind astfel ca ele să devină un peşcheş pentru politicienii recuperatori români şi pentru Înalta Poartă de la Berlin.

După instalarea guvernului U.S.L., a fost înfiinţată şi o comisie   privind restituirea proprietăţilor U.D.M.R., deşi minorităţile ceruseră deja şi fostului guvern restituirea în natură a proprietăţilor confiscate de comunişti.

Fostul ministru al Finanţelor Publice, Bogdan Drăgoi,  declara  că din totalul de 16 miliarde de euro estimat, care ar reprezenta echivalentul în bani al proprietăţilor naţionalizate, din care mai mult de jumătate ar reveni cultului Romano-Catolic, care a depus cereri de retrocedare pentru 88.000 de imobile, iar cealaltă parte ar reveni minorităţilor din România.

Prea uşor însă se pierde în discuţia publică adevăratul motiv al acestei confiscări a averii minorităţilor, care din motive politice este prezentată ca fiind un act de nedreptate comunistă.

De fapt, încă înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii, prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, au impus, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc.

Convenţia de Armistiţiu a preluat principiile de realizare a păcii în Europa precum au fost stabilite prin Acordul de la Potsdam, încheiat la 1 august 1945 de către Puterile Aliate.

Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României.

Prin aceeaşi lege s-a hotărât şi confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei organizaţii hitleriste şi legionare.

Se remarcă faptul că această lege (nr. 485/1944) nu a fost abrogată nici până în zilele noastre.

Prevederile articolului 15 au fost implementate în România şi prin legea nr. 187 din 23 martie 1945, Art. 3: În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite:

a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de
naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă.
b) Pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării;
c) Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;

Dar care este totuşi legătura dintre Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe), până la desfiinţarea sa prin lege în octombrie 1944, şi cultele religioase? Începând cu data de 23 mai 1932 Fritz Fabritius, reprezentatul saşilor din România, a cerut din partea României dreptul de autonomie al grupului etnic german şi administrarea proprie a şcolilor şi bisericilor germane.

După 21 noiembrie 1940 Grupul Etnic German, când a fost oficializat prin Decretul-Lege nr. 830, a căpătat un statut de semi-autonomie în cadrul statului român. Conform politicii expansioniste a Reichului, s-a constituit la scurt timp „N.S.D.A.P. der Deutschen Volksgruppe in Rumänien” (Partidul Naţional Socialist al Grupului Etnic German din România). Conform structurii de semi-autonomie în cadrul României, Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe) era sub comanda directă şi subordonat Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist din Germania (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – NSDAP).

O mare parte a averii, printre care se numără şcoli şi spitale, nu a aparţinut cultului religios, ci grupului etnic german.

La baza acestei administrări a proprietăţii cultelor religioase a stat, de pildă, Convenţia generală privind reglementarea relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi etnicii germani din România, încheiată în anul 1942.

În 1941 s-a semnat Convenţia Generală privind Reglementarea Relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi Etnicii Germani din România, prin care s-a hotărât trecerea averii fostei „Universităţi săseşti” (desfiinţată de Curtea Regală a României în 1 iunie 1937 pentru că funcţiona abuziv ca un stat în stat) la Grupul Etnic German.

„Convenţia” este semnată de Episcopul Bisericii Evanghelice C.A., Wilhelm Stäedel, şi de liderul Grupului Etnic German (Volksgruppenführer) din Braşov, Andreas Schmidt.

Iată ce cuvântau cei doi „camarazi” hitlerişti în 31 martie 1941, la Braşov:

„Germanii din patria noastră, care sub uriaşa influenţă a mişcării naţional-socialiste a lui Adolf Hitler aspiră la o nouă şi puternică unitate, sunt divizaţi din punctul de vedere al credinţei religioase în cel puţin două mari grupuri.

Conştiinţa naţională a germanilor şi credinţa religioasă nu se mai suprapun. De aceea conducerii Grupului Etnic German îi revine azi o mai mare importanţă în comparaţie cu trecutul […].

Acum însă, după ce Grupul nostru Etnic German este recunoscut în România prin decretul lege din data de 20 noiembrie 1940 ca personalitate juridică înzestrată cu certe competenţe în cadrul comunităţii, misiunea Bisericii noastre, de conducere politică a poporului, necesară în trecut, se sfârşeşte, iar conducerea populară revine iarăşi în drepturile sale…”

Legătura cu minoritatea maghiară rezidă în recunoaşterea calităţii de succesor în drepturi de la Judecătoria Sibiu, nr 4884/2006, în care prin sentinţa civilă nr. 3567 din 30.08.2006 se recunoaşte că F.D.G.R. este şi succesorul Asociaţiei Agricole Săsească-Ardelenească (cuprinzând Societatea de Agricultură Săsească din Ardeal şi „Mişcarea cooperatistă maghiară din Transilvania până în 1918”).

În concluzie, nu comuniştii, cum tot încearcă să inducă în eroare până în zilele noastre Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), au naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German, inclusiv cele ale Bisericii Evanghelice şi Romano-Catolice, ci aceste două Biserici s-au integrat de bunăvoie cu proprietăţi cu tot, în respectiva organizaţie hitleristă .

F.D.G.R., condus de Klaus Johannis, se declară astăzi, în urma unei sentinţe oficiale a Judecătoriei Sibiu din 2006, urmaşul juridic al Grupului Etnic German.

Forumul Democrat al Germanilor din România este, în consecinţă, succesorul unei organizaţii naziste recunoscută ca atare de Puterile Aliate care au învins Germania nazistă.

Ca urmare România ar trebui să consulte toate Puterile Aliate, dacă intenţia de a despăgubi o grupare nazistă ar putea să contravină sau nu unui tratat internaţional aflat încă în vigoare.

Deoarece nici Republica Federală Germania nu a revendicat proprietăţile naţionalizate de către U.R.S.S. până în 1948, invocând o obligaţie în baza dreptului internaţional public, ar trebui şi guvernanţii noştri să apere patrimoniul ţării prin eforturi politice şi diplomatice.

Actuala coaliţie la putere ar face bine să ţină cont şi de Constituţia României, care prevede la Art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.

Statul român a fost parte semnatară a Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, care prevedea, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc, or, Grupul Etnic German, dizolvat prin Decretul-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, dar reactivat de judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. 2790, a fost exact o astfel de organizaţie care ar intra astăzi, prin politica de restituire generoasă a statului, în posesia averii confiscate!

A fost chiar Convenţia de Armistiţiu cea care l-a obligat pe regele Mihai să emită Decretul- Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944.

Dar mai ales guvernul de la Bucureşti trebuie să atragă atenţia Germaniei că problema revendicărilor ar trebui conectată cu problema creanţelor comerciale, tot în valoare de aproximativ 19 miliarde de euro, din clearingul bilateral, pe care această ţară nu le-a achitat României. Fiind ambele litigii un produs al anului 1945, am avea şi cele mai bune şanse de succes, ca să nu scoatem ţara la mezat.

Dialogul politic pe tema revendicării averii bisericeşti în România este la fel de vechi precum structura feudală a redistribuirii inegale a averii în ţara noastră; tocmai de aceea trebuie să purtăm un dialog social cât se poate de larg înainte de a acţiona pripit.

 

 

Ec. Dr. Radu GOLBAN -http://www.justitiarul.ro/ec-dr-radu-golban-in-revista-agero-stuttgart-problema-revendicarilor-minoritatilor-din-romania/

http://revistapolis.ro/gandire-universala-fapte-estice-scrutand-drepturile-minoritatilor-nationale-in-romania/

http://www.art-emis.ro/analize/718-despre-problematica-istoriei-minoritatilor-nationale-din-romania.html

 

05/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 8 comentarii

DATE DE REFERINŢÃ PRIVIND DICTATURA COMUNISTÃ DIN ROMÂNIA

 

 

ROMÂNIA SUB DICTATURA COMUNISTà(1945 – 1989)

1945

 

 

Profitând de prezenta trupelor de ocupatie sovieticã în România, comunistii reusesc sã pãtrundã în aparatul de conducere al tãrii. De asemenea, în timpul guvernului condus de generalul N.Rãdescu (6 decembrie 1944- 28 februarie 1945) comunistii ajutati de sovietici trec direct la amenintãri.

La Moscova impune cu forta guvernul comunist condus de dr.Petru Groza, care va trece la sovietizarea tãrii. Acest guvern a marcat instaurarea la putere a regimului comunist si lichidarea democratiei.

Au început astfel epurãri si deportãri, internãri în lagãre de detinuti politici, se instituia cenzura. Regele Mihai cere în aceastã situatie sã demisioneze guvernul. Deoarece Groza refuzã, s-a ajuns la „greva regalã” când suveranul nu a vrut sã mai semneze decretele guvernului. Regele a sperat ca prin actul sãu sã provoace demisia lui Groza, dar acesta s-a dispensat de semnãtura regelui.

 Pe 8 noiembrie,de ziua onomastica a regelui  ,a avut loc in Bucuresti în Piata Palatului, prima mare demonstratie anticomunistã, care s-a terminat însã cu numeroase victime: arestati, morti si rãniti.

1946

 

 

Dupã recunoasterea internationalã a guvernului Groza la 4 februarie 1946, au început procesele politice. S-a urmãrit practic exterminarea fizicã a adversarilor politici ai regimului comunist. Dupã procesele înscenate sunt condamnati la moarte maresalul Ion Antonescu si unii colaboratori ai sãi.  

 Primele alegeri de dupa razboi  din ziua de 6 martie au fost falsificate în mod flagrant de comunisti,desi au fost castigate de fortele democratice .

1947

 

 

 In tratatul de pace incheiat cu Puterile aliate si asociate din 10 februarie 1947 la Paris,României nu i se recunoaste statutul de tarã cobeligerantã. Trupele sovietice urmau sã stationeze pe teritoriul României 90 de zile, dar în realitate au rãmas pânã în 1958.

Basarabia, Bucovina de nord si tinutul Hertei rãmâneau la U.R.S.S. Se anula Dictatul de la Viena si astfel partea de nord a Transilvaniei revenea celei ce au avut-o de drept – România.

În anul 1947 ritmul sovietizãrii s-a intensificat. Mãsurile economice care s-au luat (etatizarea Bãncii Nationale, reforma monetarã, s.a.) au însemnat lichidarea opozitiei politice democratice. În aprilie 1947 s-a organizat înscenarea de la Tãmãdãu, în care au fost implicati fruntasi ai P.N.T. Liderii tãrãnisti în frunte cu Iuliu Maniu au fost arestati si condamnati la ani grei de închisoare.

În acelasi an si-a încetat existenta si P.N.L. fiind înlãturati din guvern si arestati Gh. Tãtãrescu si colaboratorii sãi.

 Partidul comunist devine partid unic si instaureaza „dictatura proletariatului”,nesocotind profund drepturle si libertatile individuale si aservind complet tara Uniunii Sovietice,aducand-o la stadiul de semicolonie..

 

 

Regele Mihai ofiţer

Regele Mihai

Monarhiei i se lasa mai mult un rol protocolar,Regele Mihai fiind obligat sa asiste, fãrã a avea posibilitatea de interventie, la nesocotirea  flagrantã de catre comunisti si ocupantul rus  a regulilor vietii politice, democratice.

Regele a devenit în 1947 unicul obstacol în calea deplinei comunizãri a tãrii. În acelasi timp, România era singura tarã din zonã care mai pãstra institutia monarhicã.

Întors în tarã la 21 decembrie 1947 dupã vizita efectuatã în Anglia, regele Mihai era lipsit de orice sprijin intern si extern – ministerele cele mai importante erau deja în mâna comunistilor. (Ministerul de Externe si Ministerul Apãrãrii Nationale).

În aceste conditii, în timpul audientei cerute la 30 decembrie 1947  de Petru Groza  si Gheorghiu -Dej,si acordatã de regele Mihai, la , sub amenintare, suveranul este fortat sa abdice .

În aceiasi zi România a fost proclamatã republicã. Prezidiul Republicii Populare Române compus din Mihail Sadoveanu, Constantin I. Parhon, Gheorghe Stere, Ion Niculi, Stefan Voitec nu a avut decât un rol figurativ, cãci factorul de decizie rãmâne partidul comunist.

Odata cu inlãturarea monarhiei la 30 decembrie 1947,intreaga putere politica in tara  a fost acaparata abuziv de comunisti ,care au trasat  astfel tarii o evolutie  ulterioara   cu totul contrara  spiritului democratic si traditiilor  poporului român.

 

 

Iuliu Maniu

 

 

 

 

 

 

 

 

Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Taranesc

 

Au loc arestari in masa,deportari,se extinde sistemul concentrationar,tara devenind o imensa puscarie.Cresc in intensitate luptele partizanilor patrioti din munti cu trupele de securitate si militie.Mii si mii de romani sunt trimisi la munca fortata la Canal.

Poporul roman a platit cu viata a sute de mii dintre fii sai  refuzul de a accepta barbaria comunista.

 

 

1948, aprilie 13

 

 

Era aprobat in unanimitate proiectul de Constitutie.Romania, alaturi de Cehoslovacia, era tara din blocul comunist fara o constitutie de tip sovietic.

 

 

              Gheorghe Gheorghiu Dej.jpg -               

         „Tovarasul”Gheorghiu-Dej        „Tovarasa”Ana Pauker

 

1948, august 3

 

 

Reforma educatiei. Schimbarea esentiala din educatie consta in inlocuirea predarii obiective a diferitelor materii cu propaganda stalinista si indoctrinarea  comunista.

1948,august 4

 

 

 

Decretul asupra cultelor.Statul prelua in intregime conducerea problemelor ecleziastice.

Consecintele sovietizãrii s-au repercutat grav nu numai asupra vietii economice si politice,dar si asupra culturii nationale. Un mare numãr de oameni de stiintã si artã au ajuns la închisoare, iar mari personalitãti au fost complet marginalizate. S-a mers pânã acolo încât încã din iulie 1946 erau interzise 2000 de titluri dintre care unele creatii ale lui Eminescu,Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, G. Cosbuc adevãrate „cãrti de cãpãtâi” în cultura noastrã.

Aceste mãsuri atât de severe si absurde au fost luate dupã o perioadã de puternicã efervescentã culturalã în care, pornindu-se de la reconsiderarea surselor traditionale s-a ajuns la valorificarea specificului national romanesc, fãrã a se neglija deschiderea spre cultura universalã.

Astfel în literatura romana antebelica  se  ajunsese de la tematica tãrãneascã la dadaismul promovat de Ilarie Voronca ori teatrul absurdului de Eugen Ionescu.

Un suflu înoitor l-au cunoscut si artele plastice mai ales prin contributia genialã a lui Brâncusi. Istoriografia a fost dominatã de Nicolae Iorga cu activitatea sa de titan dar si de importantele  contributii ale lui Gheorghe Brãtianu sau opera lui C.C. Giurescu.

În filozofie s-au remarcat Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu si altii. Dimitrie Gusti a creat o scoalã de sociolagie, originalã, în timp ce Virgil Magearu sau Gheorghe Zone au pus bazele gândirii economice românesti moderne.

Un rol important l-au avut si savantii din domeniul stiintelor tehnice între care Henri Coandã, Gogu Constantinescu, Stefan Procopiu, Stefania Mãrãcineanu si altii.

Regimul comunist avea sã întrerupã aceastã perioadã atât de fecundã. Multe personalitãti ca Geroge Enescu, Dinu Lipatti, Mircea Eliade, Emil Cioran si altii au continuat sã creeze în exil dând dovada, în continuare, a spiritului creator al poporului nostru si contribuind la îmbogãtirea patrimoniului culturii universale.

 

1949

Romania a semnat acordul de constituire al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R,un organism dominat de sovietici.

1955, mai 11-15

 

 

România devine membru fondator al Pactului de la Varsovia,un organism militar condus de sovietici.

1955, decembrie 14

România este primitã în ONU.

1956, iulie 27

România devine membrã UNESCO.

1958, iunie

În urma unei întelegeri sovieto-române, trupele de ocupatie sovietice sunt retrase din România, care devine astfel singura tarã esticã neocupatã de armata sovietica.

1965, martie 22

Ca urmare a decesului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie), Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român îl alege în functia de prim-secretar al C.C. al P.C.R. pe Nicolae Ceausescu.

 

1965, august 21

Prin hotãrârea Marii Adunãri Nationale, Republica Popularã Românã devine Republica Socialistã România.

 

1968

Romania a refuzat sa participe la invadarea Cehoslovaciei,alaturi de trupele Uniunii Sovietice si armatele tarilor socialiste membre ale Pactului de la Varsovia.

1969

Romania primeste vizita presedintelui S.U.A. ,Nixon, iar in 1975 a lui Gerald Ford.

Romania a aderat totusi, in pofida orientarii sale politice, la o serie de organisme internationale occidentale :

 

1971

– Acordul General pentru Tarife si Comert.

 

1972

– Fondul Monetar International si Banca Mondiala.

 

1973

–A  incheiat un acord de cooperare economica cu Comunitatea Economica Europeana.

1974, martie 28

Nicolae Ceausescu devine primul presedinte al României.

1984

A fost redactata celebra ” scrisoare a celor sase „: Apostol, Birladeanu, Fazecas, Pirvulescu, Manescu si Brucan.

1989, decembrie 16-22

 

 

Pe fundalul politic international care a dus la prãbusirea cortinei de fier si la înscrierea treptata a fostelor tãri socialiste pe traiectoria democratiei de tip occidental, în România au loc ample miscãri de stradã anticeausiste care se transformã rapid în revolutie anticomunistã.

Mãsurile represive nu fac decât sa sporeascã valul popular care, prin fraternizarea armatei si a tuturor fortelor de ordine cu manifestantii, reuseste sã-l alunge pe dictator (22 decembrie) si sã facã posibilã instaurarea unei forme de guvernãmânt revolutionar-democratice.

 

 

Lista evreilor comuniști care au condus România în anii celei mai crunte dictaturi și represiuni

Lista comuniștilor care au condus România în anii celei mai crunte dictaturi și represiuni

Literatura de specialitate extrem de bogată care a fost dedicată comunismului din România primilor ani de după război, permite radiografierea aparatului de stat în ale cărui poziții cheie s-au regăsit foarte multi  comunisti neromani, multi dintre ei trimisi direct de la Moscova, pentru a „intari”partidul comunist roman, care la sfarsitul razboiului numara doar cateva sute de membri:

1. Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn) (1893-1960), secretar general al CC al PMR între 1944 și 1948; din noiembrie 1947 până la excluderea ei din viața politică în 1952 ministru de Externe al RPR și membru al Secretariatului General al Partidului Comunist Român, PCR (din 1948 redenumit Partidul Muncitoresc Român, PMR, după care în 1968 a revenit la titulatura PCR); președinte de onoare al Uniunii Femeilor Democrate Române (UFDR) (1948-1952), continuatoarea Uniunii Femeilor Antifasciste Române.

2. Ilca Melinescu (n. Ilka Wasserman), secretara biroului Anei Pauker (și după unii adevărata șefă a Ministerului Afacerilor Externe, MAE) și directoarea editurii de limba rusă “Cartea Rusă”.

3. Ella Diamantstein, secretara Anei Pauker la biroul de la sediul PCR (1944-1947).

4. Carol Lustig, director administrativ în MAE între 1948 și 1952 (demis).

5. Ana Toma (Ana Grossman), soția lui Sorin Toma, apoi a lui Constantin Pârvulescu și în fine a lui Pantelei “Pantiușa” Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie, șeful Securității): secretara particulară a Anei Pauker după război; ministru adjunct al aceleiași Ana Pauker la MAE (1950-1952), apoi ministru adjunct al Comerțului Exterior.

6. Egon Balaș, șeful Departamentului pentru Probleme Economice din cadrul MAE între 1948 și 1952, când va fi arestat (eliberat în 1954).

7. Cristina Boico, înalt funcționar în cadrul MAE până în 1952, când va fi destituită.

8. Iosif Chișinevschi (născut Jakob (B)Roitman, a preluat la căsătorie numele de Chișinevschi al soției sale) (1905-1963): membru al CC din 1945; și secretar responsabil cu propaganda (departamentul Agitație și Propagandă) (1948-1952); membru al Secretariatului, responsabil cu propaganda și cultura (1952-1955); prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1955); membru al Biroului Organizatoric și șef al Secției Externe a CC (1950-1957, când va fi destituit).

9. (?) Vasile Luca (Luka László) (1898-1963): fondatorul de facto al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) după război (Andreescu, Nastasă, Varga, 2003, p. 152); membru al Secretariatului, Comitetului Central și Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru de Finanțe (1947-1952); arestat în 1952, condamnat la moarte în 1954, dar sentința i-a fost ulterior comutată în închisoare pe viață; decedat în detenție în 1963 și reabilitat oficial în 1968.

10. Alexandru Iacob, șeful organizației PCR Cluj după război; ministru adjunct de Finanțe între 1948 și 1952 (arestat).

11. Zoltan Eidlitz, șef de personal în Ministerul de Finanțe între 1948 și 1952 (arestat).

12. Alexandru Nistor, membru în Comisia de Lichidare CASBI și director în cadrul Ministerului de Finanțe între 1948 și 1952, când va fi arestat (eliberat doi ani mai târziu).

13. prof. Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman) (n. 1909), acuzator public în procesele de la finele războiului și ministru al Justiției (1948-1952); secretar general al Marii Adunări Naționale (1952-1956); ambasadorul României la ONU (1956-1957); ministru de Externe (1958-1961).

14. Leonte Răutu (Lonia Oigenstein) (1910-1993): membru CC al PMR/PCR (1948-1972); membru în comitetul de redacție la Scânteia după război (?); șeful Secției de Verificări a CC în 1950; membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); membru al Comitetului Politic Executiv al PCR (1955-1981); secretar CC al PCR (1965-1969); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1969-1972); rector al academiei de partid “Ștefan Gheorghiu” (1972-1982).

15. Gheorghe Stoica (Moscu Kohn) (1900-1976): membru al CC al PMR/PCR (1948-1974); membru supleant, apoi titular al Comitetului Executiv (1968-1974); prim-secretar al comitetului orășenesc al PCR (1950-1953); ambasador în RD Germană (1953-1956); director general al Direcției Generale pentru Consiliile Populare (1969-1976)

16. Miron Constantinescu (Meher Kohn, după alte surse Cohen, evreu originar din Galați), ministru al Minelor și membru în CC al PCR.

17. Alexandru Moghioroș (Balogh Joszef, evreu originar din Ungaria, născut la Salonta, Bihor) (1911-1969): membru al Biroului Politic (din 1948); secretar CC al PMR (1948-1954); membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); ministru al Nationalităților în guvernul Groza (1948-1952), președinte al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole (1950-1951); prim-vicepreședinte și apoi vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965); șef al secției de relații internaționale a partidului în timpul guvernării Dej; membru în conducerea CDE.

18. Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev) (1906-1973): comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); șeful organizației București a PCR (1944-1947); șeful Direcției Politice a Armatei, (1948-1950); membru CC al PMR (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ’50; membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965) Cuscrul lui Ceausescu.

19. (?) Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin): președinte al Confederației Generale al Muncii (1944-1953); membru CC din 1945 și al BP din 1948; prim secretar CC (1954-1955); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri până în 1968.

20. Ghizela Vass (n. 1912): membru supleant CC (1945-1948), membru titular al CC al PMR/PCR (1948-1984); șef-adjunct al Secției Externe a CC (1950-1953, când va fi destituită); apoi șefa de cadre a CC al PMR și ulterior șefă de secție a CC al PCR (1975-1984). Nimeni alta decat bunica actualului presedinte al camerei deputatilor, Bogdan Olteanu.

21. av. Leopold Filderman: președinte al Comisiei Superioare de Epurație de pe lângă Federația Uniunilor de Comunități Evreiești; deputat de Bacău în Marea Adunare Națională (1946-1952) și totodată secretar general la departamentul Industriei de Stat din Ministerul Industriei și Comerțului.

22. Victor Vezendian, adjunct în Secția Externă a CC (1950-1953), apoi viceprimar al capitalei.

23. Aron Braeșter, membru supleant al CC al PMR (1948-1955).

24. Heinrich Kreindler, secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice din 1947.

25. Ida Felix: membră a Comisiei de Control a Partidului (1945-1950) și apoi directoare de cadre în Ministerul de Externe (1950-1952).

26. David Rotman, șef de secție în Comisia Controlului de Stat între 1945 și 1953, când va fi demis și exclus din partid.

27. av. Georgescu (Ashkenazy), director general în cadrul Ministerului Învățământului (1948-1952).

28. dr. Simion Oeriu (Schaefer), comisar general al executării armistițiului, având rang de subsecretar de stat (1945-1946); comisar general al guvernului pentru legătura cu Comisia Aliată de Control (1946-1947), apoi comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris.

29. Emil Calmanovici, director general al Normelor și Construcțiilor în Ministerul Construcțiilor între 1944 și 1951, când este arestat în “procesul Pătrășcanu”.

30. Jean Coller, membru al Direcției de Cadre a CC (1945-1950).

31. Liuba Chișinevschi (n. 1911), soția lui Iosif Chișinevschi, presedintă a Uniunii Femeilor Antifasciste din România (1944-1946) și vicepreședinte a Confederației Generale a Muncii din 1944; membru CC al PCR (1945-1955); membru al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1955); secretară a Consiliului Central al Sindicatelor (din 1957); activistă a Consiliului Sindicatelor din sectorul II al capitalei (din 1971).

32. dr. Simion Zeiger, președintele Comisiei de Stat pentru Planificare din Ministerul Economiei Naționale (1948-1952). [Nu îmi dau seama dacă este vorba de aceeași persoană cu dr. Lew Zeiger, dir. Gen. în Ministerul Economiei.

33. Alexandru Sencovici (1902-1995), membru în secretariatul general al Confederației Generale a Muncii; ministru adjunct al Muncii și Prevederilor Sociale (1948-1949); ministru al Industriei Ușoare (1949-1957 și 1961-1969); ministru al Industriei Bunurilor de Consum (1959-1961).

34. Gheorghe Gaston Marin: secretar particular al lui Dej după război; ministrul Industriei și Energiei Electrice și Electrotehnice (1952-1958); membru CC în 1960; numit președinte al Comisiei de Stat pentru Planificare în 1962; vicepreședinte al Consiliului de Miniștri până în 1965.

35. Nicolae (Miklos) Goldberger (1904-1970), membru în conducerea CDE.; instructor CC al PCdR pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; responsabil al Comisiei Propagandă din Direcția Propagandă și Agitație a CC al PMR (1948-1952); șeful Direcției Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Științe Sociale de pe lângă CC al PMR (din 1956); director adjunct al Institului de Istorie al CC al PCR.

36. Fanny Goldberger, soția lui Nicolae, șefa cancelariei CC al PMR în anii ‘50.

37. Alexandra Sidorovici (1906-2000), soția lui Silviu Brucan: acuzator public la “Tribunalul poporului” (1945-1946); deputată de București în Marea Adunare Națională (1946-1952); secretar general al Ministerului Minelor și Petrolului (1948-1958); secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948.

38. Andor Bernat, secretarul Uniunii Tineretului Comunist (UTC) după război.

39. Valter Roman (Ernst Neulander) (1913-1983), evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, tatăl lui Petre Roman: organizatorul securității (?), șef al Serviciului de Educație, Cultură și Propagandă (ECP) al Armatei, transformat ulterior în Direcția Superioară Politică a Armatei (1948-1950); ministrul Poștelor și Telecomunicațiilor (1950-1952, când este destituit); directorul Editurii Politice (1954-?); membru al CC al PCR (din 1965).

40. Armand Popper, directorul editurii “Cartea Rusă” în anii ‘50.

41. dr. Sandu Lieblich, membru în conducerea CDE, medicul personal al lui V. Luca și al altor lideri de partid până în 1953, când va fi arestat ca spion sionist.

42. av. H. Leibovici-Șerban: acuzator public în Tribunalul Poporului (1945); membru în conducerea CDE; secretar general al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești (FUCE) până în 1951; din 1948 deputat în Marea Adunare Națională.

43. Alexandru Bădău/Bădan (Alexander Braunstein), șeful Comisiei de Control al Străinilor, originar din Târgoviște.

44. mr. Lewin, fost ofițer în Armata Roșie, șef al cenzurei pentru presă.

45. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador (șef al Legației) al României în Elveția (1944-1948).

46. Harry Făinaru (Hersch Feiner), șef al Legației Române din SUA imediat după război.

47. Anton Moisescu (n. 1913): membru al CC al PCR (1955-1969); ministru plenipotențiar în SUA (1954-1956) și Argentina (1956-1957); secretar al Consiliului Central al Sindicatelor (1957-1962); președinte al Societății de Cruce Roșie (1962-1971).

49. Paul Davidovici, însărcinat cu afaceri al Legației Române la Tel Aviv (1949-1952); director în centrala MAE (1952-1953).

50. Mișa Levin: director în Ministerul Muncii (1946-1947); prim consilier și ministru plenipotențiar în centrala MAE (1947-1948); prim-consilier al Legației Române la Roma din 1948 până în 1950, când se refugiază în Israel.

51. Barbu Solomon (1904-1965): membru al CC al PMR (1948-1965); ministru plenipotențiar în Norvegia (din 1948); judecător la Tribunalul Suprem, iar din 1962 vicepreședinte al acestuia.

52. Ida Szigally, prietenă a Anei Pauker, conducătoarea de facto a Ambasadei din Londra.

53. N. Lăzărescu (Burah Lazarovici), însărcinat de Afaceri al RPR la Paris.

54. Simion Bughici: ambasador la Moscova (1949-1952); membru supleant al CC în 1949 și 1950; ministru de Externe (1952-1955) care, deși evreu, i-a succedat în funcție Anei Pauker, semn că epurările orchestrate de Dej nu aveau un conținut eminamente antisemit, cât politic.

55. Marcel Breslașu (Mark Breslau), directorul general la Direcția Artelor.

56. Aurel Baranga (Ariel Leibovici), dramaturg, poet și publicist, inspector general al Direcției Artelor din Ministerul Culturii.

57. Benjamin Vilner, inspector general la Ministerul Cultelor.

58. Samoilă (Samuel Rubenstein), director guvernator la Scânteia după război.

59. Sorin A. Toma: membru în conducerea CDE după război; redactor șef adjunct (1946-1947) și apoi redactor șef (1947-1960) al ziarului Scânteia; membru al CC al PMR (1955-1960); membru al Biroului Organizatoric al partidului (1950-1953).

60. Avram Șerban (Sam Asriel): membru, alături de Mișa Levin și Al. Sencovici, în secretariatul general al Confederației Generale a Muncii; membru CC al PCR (din 1945); deputat de Alba în Marea Adunare Națională (1946-1952); din 1948 director al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale.

61. Horia Liman (Lehman), scriitor, redactor șef adjunct la Scânteia.

62. Silviu Brucan (Saul Bruckner, după alte surse Brükker), redactor-șef adjunct al ziarului Scânteia după război, cel care conducea întreaga campanie propagandistică de comunizare, același care în mai 1945 amenința în ziar: “Da, nici o cruțare! Bandiți manisto-salaziți!”; ambasador la Washington (1956-1962); vicepreședinte al Consiliului Radioteleviziunii Române (1962-1966); diverse alte funcții în ministerele conduse de M. Constantinescu, I. Chișinevschi și apoi L. Răutu.

63. Alexandru Bârlădeanu (Goldenberg), membru al Comitetului Executiv și al Prezidiului Permanent al CC al PCR și, după Revoluția din decembrie 1989, președinte al Senatului în prima legislatură democratică

64. Barbu Zaharescu: numit la conducerea Direcției de Agitație și Propagandă a CC în 1949; redactor șef la Lupta de clasă până în 1962.

65. Ștefan Voicu (A. Rottemberg) (1906-1992): membru CC al PMR/PCR (1955-1984); redactor-șef adjunct la Scânteia (1948); redactor șef la Lupta de clasă din 1962 și la Era socialistă din 1974.

66. ing. S. Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă și membru în conducerea Uniunii Evreilor Români din Vechiul Regat după război.

67. Niculae Bellu, redactor responsabil la România Liberă în anii ‘50.

68. Radu Lupan, redactor-șef la Editura pentru Literatură și șef al departamentului extern al săptămânalului Contemporanul până în 1952, când va fi demis.

69. Dinu Hervian, membru în conducerea CDE și director general adjunct la Agerpress la începutul anilor ‘50.

70. Jehan Mihai (Jakob Michael), șeful industriei cinematografice române.

71. Elisabeta Luca (născută Birnbaum, soția lui Vasile Luca102): membră în Uniunea Femeilor Antifasciste din România și membră în Comitetul Cinematografiei din România între 1950 și 1952, când va fi eliberată din funcție.

72. Alexandru Graur (Alter Brauer, tatăl reporterului sportiv Dumitru Graur), director general adjunct al Societății Radiofonice Române din 1949, succedându-i în funcție lui Matei Socor.

73. ing. Mihail Roller (necunoscut înainte de venirea sa în România din Uniunea Sovietică), vicepreședinte al Academiei Române devenite în 1948 Academia RPR, autorul unei notorii istorii falsificate a românilor în 1947.

74. Barbu Lăzăreanu (Lazarovici), membru în prezidiul Academiei RPR odată cu reorganizarea din 1948 a acestei instituții.

75. prof. Eugen Schileru, membru în conducerea Artiștilor Plastici din RPR până în 1952, când va fi demis.

76. prof. Weigel, care conducea operația de epurare a studenților anticomuniști din Universitatea București.

77. prof. Lewin Bercovici, venit, ca atâția alții, din URSS, controla corpul didactic al Universității București.

78. Henri Wald, profesor de logică la Universitatea București în anii ‘50.

79. M. H. Maxy, profesor la Facultatea de Arte Frumoase București și președintele sindicatului acestei instituții; membru în Comisia Superioară de Epurație de pe lângă Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România.

80. Silviu Josifescu (Samson Josifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Cârlova și Vlahuță de toate pasajele care nu concordau cu doctrina comunistă.

81. Ioan Vinter (Jakob Winter), al doilea critic literar marxist al României.

82. Leonte Tismăneanu (Enea (Leon) Tesmenețki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu) (1913-1981), din 1948 redactor șef al Editurii PMR (viitoarea Ed. Politică) și profesor la Facultatea de Marxism-Leninism din Universitatea București.

83. Hermina Tismăneanu (mama lui Vladimir Tismăneanu), funcționară în biroul lui Al. Moghioroș în 1952.

84. Herbert (Belu) Zilber, director al Casei de Economii și Consemnațiuni (CEC) între 1944 și 1948, când va fi arestat și ulterior judecat în “procesul Pătrășcanu”.

85. Dr. Zeider, juristconsult al MAE.

86-87.) Pascu Ștefănescu și Podoleanu, secretari de stat responsabili de Industria Alimentară în guvernul Dej

Dintre evreii ofițeri de grad superior (maiori, colonei, generali) și/sau șefi de secții/birou/direcție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI) și în particular ai Securității s-au regăsit:

88.) Teohari Georgescu105 (Burah Tescovici) (1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central și Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); subsecretar de stat (pentru administrație) în Ministerul de Interne (1944-1945); ministru de Interne (1945-1952); vicepreședinte al Consiliului de Miniștri între 1950 și 1952; destituit în 1952 și arestat pentru “deviere de dreapta” în 1953, nu a fost condamnat; director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie” (1953-1972).

89.) George Silviu (Gersch Golinger), secretar general al Ministerului de Interne (1946-1952)

90.) Iosif Sraer (Șraier) (n. 1912), fost jurist al partidului comunist și avocat al lui Gheorghiu-Dej în perioada interbelică: secretar general al MAI (1945-1946); adjunctul ministrului T. Georgescu la M.A.I. (1946-1952), înainte de a emigra în Occident.

91.) gen.-lt. Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) (1915-1992), evreu basarabean originar din Chișinău, vorbitor de limbă rusă: avansat gen.-mr. în 1948 și gen.-lt. la 11 februarie 1959; funcționar în MAI din 1945; inspector general al Siguranței (1947-1948); subdirector (locțiitor al directorului general) al DGSP/DGSS (1948-1953); adjunctul lui Drăghici și secretar general al M.A.I. (1953-1961); trecut în rezervă în 1961 cu gradul de gen.-lt.

92.) Iozefina Marcovici, soția lui Nicolschi, angajată în direcția generală a Poliției

93.) mr. Wilhelm Einhorn, evreu vorbitor de maghiară din Transilvania: șeful Direcției Regionale de Securitate Cluj (1944-1948); din 1948 director al secretariatului DGSP și șef de personal al DGSP; avansat la gradul de colonel în 1951 și numit director adjunct al Direcției I de Informații Externe DGSS.

94. cpt. Emanoil Schmerler, unul din cei doi șefi de birou ai secretariatului DGSP.

95. gen.-col. Laurian Zamfir ( Laurian Rechler), originar din Brăila, numit în 1952 șeful Direcției Control Străini și Pașapoarte (DCSP) din cadrul Comandamentului General al Miliției.

96. Ervin Voiculescu (Erwin Weinberg), care i-a precedat în funcție lui Laurian Zamfir la DCSP, fiind apoi numit director al Școlii de Ofițeri de Securitate de la Băneasa; la un moment dat, șef al direcției Pașapoarte din MAE.

97. col. Mișu Dulgheru (Dulberger) (n. 1909): membru al Direcției Organizatorice a CC (1949-1952); șeful Direcției V (Cercetări Penale) a DGSP și șeful cabinetului ministrului de Interne Georgescu între 1948 și 1952 (avansat la gradul de general în 1951), când va fi destituit împreună cu șeful său și arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia sa.

98. mr. Samuel Antoniu, șef de serviciu și locțiitor al lui Dulgheru (1948-1952).

99. cpt. Grigore Stetcovici, șef al serviciului Contrasabotaj din Direcția V a DGSP.

100. mr. Simion Fischer, șef de birou în cadrul Siguranței, apoi subaltern al lui Dulgheru la Direcția de Cercetări Penale (1948-1952).

101. col. Francisc Butyka: fost activist CC al PMR și membru al Comitetului de Partid din centrala Ministerului Securității Statului, cel care i-a succedat lui Dulgheru între 1952 și 1963 la șefia Direcției V a Securității, renumerotată Direcția a VIII-a în 1956.

102. gen.-lt. Moises Haupt, comandant militar al capitalei imediat după război.

103. gen. P. Cristescu (Fifca Kleinman), șeful Miliției din România la sfârșitul anilor ‘40.

104. col. Iacov St. Bulan, avansat la 23 august 1949 general, care a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (1945-1952).

105. gen.-mr. William Suder (Wilman Suder), șef al Departamentului Contraspionaj al Securității până în 1949.

106. Heinz Gutman, șef al Serviciului Secret Civil al RPR.

107. mr. Avram Solomon, șef de serviciu al Direcției București a DGSP de la înființare (30 august 1948).

108. gen. Isidor Hollinger, șef de catedră la Școala de Ofițeri de Securitate de la Băneasa, cel care i-a succedat în funcție lui Suder la Departamentul de Contraspionaj.

109. mr. Ștefan Iordanov, ofițer politic al Diviziei “Tudor Vladimirescu”, formată în 1943 prin recrutări din rândurile soldaților români prizonieri în URSS, a fost apoi avansat colonel și a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

110. col. Holban (Moscovici), șeful Regionalei București Siguranței (1944-1948).

111. col. Holțier Ervin, șeful Direcției a X-a DGSP (1948-1952).

112. Eugen Dascălu (Davidovici), șeful Siguranței Satu Mare (1944-1946), posibil agent KGB, apoi șef DRSP Târgu Mureș

113. col. Lucian Stupineanu (Stappnau) (n. 1914): director general al Serviciului Special de Informații (1945-1947); secretar general la Președinția Consiliului de Miniștri (sfârșit 1946-început 1947); șeful Direcției Spionaj Economic a DGSP, odată cu înființarea acestei instituții la 30 august 1948.

114. col. M.A.I. Mihai (Bibi) R. Boico, din 1949 avansat gen.-mr., destituit în 1952.

115. col. Ludovic Cseller (Zeller), director al DRSP Oradea din 1948.

116. col. Iosif Breban, șeful Direcției Regionale MAI Cluj în 1955.

117. col. Gavril (Ianoș) Birtaș, șeful Direcției I a DGSP din 1948, destituit în 1952.

118. Andrei Micu, șeful Direcției Cadre a Ministerului de Interne între 1948 și 1952, când va fi destituit.

119. col. dr. Șuli Brill, exclus din M.A.I. și din partid în 1952.

120. Luiza Segal, șefă de birou în DGSP de la înființare (1948).

121. mr. Moise Senater, director adjunct al DRSP București (1948-1952).

122. col. Adalbert Izsak (Ijak, Iszaek): director adjunct al DRSP Brașov, apoi al doilea adjunct al șefului Direcției de Informații Externe (DIE) a Securității și ulterior șeful Direcției Regionale de Securitate Galați, unde i-a succedat în funcție lui Wisting.

123. col. Zeller, inspector general al Direcției Penitenciare a Ministerului de Interne între 1948 și 1952, când s-a sinucis urmare a destituirii sale în cadrul epurărilor.

124. Benjamin Fuchs, responsabil Direcția Personal a DGSP.

125. lt. col. Mauriciu Strul, șeful Direcțiilor Regionale Galați (1948-1950) și apoi Ploiești și ulterior Vrancea ale Securității.

126. Iuliu Massler, șeful Regionalei Bistrița Năsăud a Siguranței (1946-1947).

127. Johann Schwebel, care i-a succedat în funcție lui Massler (1947-1948).

128. Matusei Andreescu (Nathan Matusievici), șef de birou în DGSP de la înființare (1948).

129. col. Mihai Patriciu (Mihai Weiss) (†1996): inspector general la Regionala Cluj a Siguranței (1944-1948); director al DRSP Cluj (1948-1952), destituit în cadrul epurărilor antisemite din 1952, ulterior director al Uzinei Metalurgice Reșița.

130. lt.-col. Ștefan Koller (Coler) (n. 1916), angajat din 1952 în MAI (la Direcția Generală a Lagărelor); comandantul închisorii Aiud (1954-1957) și apoi al închisorii Văcărești.

131. col. Ițic Averbuch, comandantul Securității Ploiești în anii ‘50, avându-i ca adjuncți pe Mauriciu Strul și pe anchetatorul Șmilovici.

132. col. Eugen Vistig (Wisting), director al DRSP Craiova din 1948 și apoi șeful DRSP Galați la începutul anilor ’50, unde i-a succedat în funcție lui Mauriciu Strul.

133. lt.-maj. DGSS Marcu Abramovici, anchetator al lotului Vasile Luca în 1952-1954.

134. lt.-col. Ludovic Weisz (Weiss) (n. 1912): membru PCR din 1945; directorul Regionalei Satu Mare a Siguranței/Securității (1946-1953); anchetator al lotului Pătrășcanu în 1954; după reabilitarea celui din urmă în 1968, ar fi emigrat în Israel.

135. Iacob Fuchs, șeful serviciului județean Baia al DRSP Suceava.

136. lt. Barel Orenstein, din 1948 director adjunct al serviciului județean Râmnicu Sărat al DRSP Galați.

137. lt. Jacob Weigner, director adjunct al serviciului județean Turda al DRSP Cluj.

138. cpt. Israil Ruckerstein, șeful serviciului județean Botoșani al DRSP Suceava.

139. cpt. Iosif Hahamu, șeful serviciului județean Caraș al DRSP Timișoara.

140. mr. Zoltan Kling, șeful serviciului județean Severin al DRSP Timișoara.

141. lt. maj. Simon Siegler, șef de birou și referent la secția Probleme Speciale a DGSP din 1948; anchetator a DGSP în procesul “grupului Pătrășcanu”106 din 1954.

142. Adalbert Stern, subdirector al Biroului de Securitate Baia Mare în anii ‘50.

143. Iulian Sorin (cu numele său românizat, el a reușit o bună perioadă de timp să-și camufleze perfect originea evreiască) – ofițer superior la Direcția I a Securității, apoi inspector general al Departamentului Cultelor, iar din 1997, secretar general al Federației Comunităților Evreieștii România !!!!!!!!

144-146.) căpitanii List, Frost și Rigman, șefi ai catedrelor de specialitate de la Școala de Ofițeri de Securitate de la Băneasa

147-148.) cpt. Mauriciu Adam și Heinz Stănescu, doi din cei patru șefi de serviciu ai Direcției I a DGSP

149-151.) șefii de birou DGSP (din 1948) Eugen Tais, Marcel Turchischer, Estera Haber, etc.

De fapt, lista numeroșilor evrei comuniști din România postbelică nu poate fi redată exhaustiv, ci cel mult ilustrativ. Enumerarea de mai sus se extinde în realizate mult mai mult, lucru estimabil de pildă prin adăugarea altor nume de evrei din subordinea lui Mișu Dulbergher la Direcția de Anchete Penale:

152.) Antoniu Sami (Samuel Aritonovici), director adjunct al Direcției între 1948 și 1952, plecat ulterior în Israel

153.) Matusei Andreescu (Nathan Mathuseevici), anchetator penal la Brigada Mobilă între 1946 și 1948 și la direcția regională Timiș a MAI , decedat în 1988

154.) Răzvan Sergiu, locțiitor al șefului de serviciu, emigrat și el în Israel

155.) Ceaslavski, șef de serviciu (1947-1953) și fost frizer al Anei Pauker

156.) Neidman Gingol, consilier (1947-1953) și profesor la Școala de Securitate Băneasa, emigrat ulterior în SUA

157.) Rusu Mircea, anchetator al Securității 1947-1956), și el emigrat în SUA

158.) Mureșan (Leon Davidovici), anchetator între 1948 și 1958, emigrat în SUA

159.) Franco Sandu (1947-1956), emigrat în Israel

160.) Lenobel Barbu, anchetator (1945-1950) în Brigada Mobilă și la DGSP, emigrat în Israel

161.) Mahler William, anchetator (1952-1956), emigrat în Israel

162-163.) Flamboly Telemaques și Negru Nicu, ultimul emigrat în Israel

164-169.) Segal Luiza, Hosu Estera, Gersohn Clara, Hebert Estera, Wincler Viorica, Mateescu Ella, etc. Practic, în ansamblul Direcției, pe lângă cei de mai sus, alți 8-10 din totalul de 45 ofițeri erau evrei maghiari, 4-5 greci, 2-3 sârbi, 2-3 lipoveni, și doar 8 (!) români! (Niculae, 2004: 32)

Similar, există alte numeroase nume de evrei grupați în majoritatea lor în Comitetul Democrat Evreiesc (CDE, organizație care includea și sioniștii de stânga și Uniunea Evreilor Români – facțiunea dizidentă a lui M.Z. Sărățeanu), ceea ce ar permite constituirea unei liste mult mai lungi. În conducerea organizației, în afara celor sus-menționați, s-au regăsit: Bercu Feldman – președintele CDE, Marcel Fischler, Eduard Manolescu, Marcel Popper (toți deveniți, alături de Leibovici-Șerban, deputați în Marea Adunare Națională în 1948); Israel Bacal, un vechi comunist și conducător CDE-ist, K. Vechsler, Solomon Ștefan, dr. Jean Abermann, Baruch Berea, Paul Iscovici, Laurențiu Bercovici – secretar CDE pentru București, I. Stern și Morel Farchy – președinte și respectiv vicepreședinte al comunității din București, Tiberiu Reny-Arad, președintele FUCE la începutul anilor ’50, Petre Lupu, Marcel Rosenzweig, Ury Bernador și B. Lebli (directori succesivi ai Teatrului de Stat Evreiesc), Emil Dorian, Lascăr Șaraga – secretar general FUCE la sfârsitul războiului, Gh. Florescu, Nicolae Schwartz, etc.

Surse : vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro

 

 

 

Video:Executia lui Ceausescu

http://www.trilulilu.ro/petreradu1/cc908ad34a0d84

Sursa articol: media.ici.ro/history 

 

06/03/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: