CELE MAI MARI PUTERI ECONOMICE DE-A LUNGUL ISTORIEI

 

Topul celor mai mari puteri economice din istorie

 

In anul 1, deci in urma cu peste 2000 de ani, PIB-ul mondial era estimat la 106,19 miliarde dolari, cea mai mare putere economica mondiala fiind India, cu un PIB de $33,75 miliarde, China situandu-se pe locul doi cu un PIB de $26,8 miliarde.

In anul 1000, PIB-ul mondial era de 116,8 miliarde dolari, iar cele doua tari generau tot 60% din valoare, Europa de Vest avand o pondere de 10%

 

Cum a evoluat economia mondiala in ultimii 2000 de ani si care au fost cele mai mari puteri economice din istorie?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, am incercat sa fac un clasament al celor mai importante economii care au existat de-a lungul timpului, acest clasament fiind alcatuit in functie de ponderea pe care fiecare economie a avut-o in economia lumii, la momentul sau de maxima inflorire.

Sumele mentionate mai jos sunt in dolari internationali calculati la nivelul anului 1990.

Pentru detalii privitoare la modul de calcul al clasamentului si la sursele de informare, vezi notele de la subsol.

 

13. Imperiul Otoman in jurul anului 1560

La mai putin de 60 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare, Imperiul Otoman a ajuns sa controleze 6% din PIB-ul lumii, sau aproximativ $15 mld din $250 mld.

 

12. Imperiul Spaniol in jurul anului 1700

La sfarsitul secolului XVII si inceputul secolului XVIII, Spania avea un PIB de aproximativ $24 mld, suma echivalenta cu 6.5% din economia mondiala.

La momentul respectiv, Imperiul Spaniol se intindea pe o suprafata de 20 milioane km2 (a fost al doilea cel mai mare imperiu maritim din istorie, dupa cel al Marii Britanii) si avea o populatie de 68 mil persoane (12.3% din total).

In anul 2009, Spania a fost a 9-a economie a lumii cu o pondere de 2.5% in PIB-ul mondial.

 

11. Imperiul Bizantin in 1025

In perioada de maxima inflorire de la inceputul secolului XI, Imperiul Bizantin genera ~7% din PIB-ul mondial, sau 8 din $116 mld $.

 

 

10. Imperiul rus in 1913

In 1913, Imperiul rus genera 8.6% din PIB-ul global, respectiv $232.4 mld din $2,7 mii de mld, situandu-se pe locul 5 din punctul de vedere al ponderii in economia mondiala in anul respectiv, dupa Marea Britanie, SUA, China si Germania.

 

 

9. Germania in anul 1913

Imediat inaintea primului razboi mondial, Germania genera 8.8% din PIB-ul mondial ($237.3 mld din $2.7 mii mld), desi nu avea decat 3.6% din populatie.

In acest moment, nemtii produc 5.6% din PIB-ul lumii, cu doar 1.2% din populatie.

 

8. Califatul abbasid in jurul anului 1000

In anul 1000, PIB-ul mondial totaliza $116.8 mld, iar populatia globului era de 268.2 mil persoane.

In aceeasi perioada, Califatul abbasid (cu capitala la Bagdad) controla aproximativ 18.5% din economia lumii.

 

7. Imperiul Roman in anul 150 d.I.Chr.

La inceputul secolului I, PIB-ul la nivel mondial reprezenta echivalentul a $102,4 miliarde, in timp ce populatia totala ajungea la 230.8 milioane.

La momentul sau de maxima dezvoltare din secolul II, Imperiul Roman se intindea pe mai mult de 6 milioane km2, avea o populatie de 80 de milioane de persoane (35.9% din total) si genera 21.5% din PIB-ul lumii.

 

6. Imperiul Britanic in anul 1870

Englezii au reusit sa “construiasca” cel mai mare imperiu din istorie din punctul de vedere al suprafetei ocupate (33.7 mil km2) iar in perioada de maxima inflorire economica, genera 24.1% din PIB-ul mondial, respectiv  265 mld $ dintr-un total de $1.1 mii de mld (vezi nota 2 de la subsol).

In acest moment, economia Regatului Unit al Marii Britanii are o pondere de 3.8% in economia lumii.

 

5. Imperiul Persan in anul 1740 – controla 24.3% din PIB-ul global, respectiv  120 mld din $494 mld.$

 

 

4. Imperiul Mongol in jurul anului 1300

La sfarsitul secolului XIII/inceputul secolului XIV, imperiul mongol a ajuns la apogeu – se intindea pe 33 milioane km2 (22% din totalul suprafetei de uscat a pamantului si de 139 de ori mai mult decat are Romania in prezent) si avea o populatie de 110 milioane persoane, sau 25.6% din totalul populatiei lumii.

La acel moment, mongolii controlau 28% din PIB-ul mondial.

 

3. China in anul 1820

China a fost intotdeauna o mare putere, insa momentul de maxim a fost atins in 1820, cand chinezii controlau 32.9% din PIB-ul mondial, respectiv $228.6 mld dintr-un total de $694.4 mld.

In ceea ce priveste populatia, in China anului 1820 traiau 381 milioane de oameni sau 36.6% din populatia globului.

Spre comparatie, in acest moment ponderea economiei chineze in PIB-ul lumii este de 8.3%, iar ponderea in total populatie este de ~20%.

 

2. India in anul 225 i.IChr.

A fost cel mai mare imperiu al antichitatii. La momentul de maxim al dezvoltarii sale, India genera 33.3% din PIB-ul mondial cu o populatie de 75 milioane de persoane, respectiv o treime din total.

De remarcat ca la inceputul secolului I, China si India cumulau ~60% din economia si populatia lumii, urmate de departe de Imperiul Roman.

Dupa mai mult de 2000 de ani, respectiv in 2009, ponderea Indiei in PIB-ul mondial a ajuns la 2.2%, iar indienii reprezinta acum 17% din populatia totala a globului.

 

1. SUA in anul 1945

In toata istoria umanitatii, nu a existat nicio natiune care sa controleze economia mondiala asa cum au facut-o americanii imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand SUA genera 35% din PIB-ul mondial avand insa doar ~6% din populatia globului.

 

In acest moment, SUA genereaza 25% din PIB-ul mondial si are 4,6% din populatia lumii.

 

nota 1: spre deosebire de Wikipedia, am luat in calcul fiecare imperiu o singura data, la momentul de maxim al existentei sale.

Spre exemplu, in top 10 realizat de wikipedia, China si India apar de cate trei ori, ceea ce nu mi se pare corect din moment ce este vorba practic de aceleasi doua imperii.

nota 2: aici wikipedia spune ca in 1870, Imperiul Britanic a generat 24.1% din PIB-ul mondial, in timp ce aici, aceeasi wikipedia spune ca in 1870, Imperiul Britanic a generat 35.9% din PIB-ul mondial si ca a fost cel mai bogat imperiu din istorie.

Dupa ce am verificat putin datele (cifrele aici si aici), am luat de bun procentul de 24.1%. De altfel, cifrele din cele doua pagini nu corespund nici in cazul Rusiei, Califatului abbasid, Imperiului Spaniol, Roman sau cel Otoman.

Sursa cifrelor: theworldeconomy.org

Cristian Orgonas blog ; businessday.ro

 

 

 

Publicitate

Gândul zilei

 

 

” Până în 1945, cele trei mari puteri care timp de sute de ani s-au bătut să fie hegemonice în Europa au eşuat: mai întâi Spania şi Germania lui Carol Qvintul, pe urmă Franţa, de la Ludovic al XIV-lea până la Napoleon, pe urmă Germania, de la Bismark până la Hitler.

Ne găsim deci în 1945 cu cele două mari puteri exterioare într-un fel Europei: SUA şi Rusia.

Preziceam în cartea mea scrisă acum 40 de ani că musai vor fi învingătoare Statele Unite, nu Rusia.

 Occidentalii nu ştiu că Rusia până la Petru cel Mare nici nu ajungea la Marea Neagră, iar la Nistru a ajuns abia la 1792, deci noi n-am prea fost vecini cu Rusia.

Putin ? Un tip care este rezultatul absolut al inteligenţei diabolice din epoca comunistă. Tipul este inteligent, vorbeşte o grămadă de limbi, este dibaci. Este dat dracului, dar cum poţi să ai simpatie pentru o asemenea lighioană ?”.

Neagu Djuvara

 

 

 

 

 

 

 

 

Neagu M. DJUVARA, om de cultura, istoric, diplomat, filosof si publicist român, s-a născut la Bucureşti, în 18 august/ s.n 31 august 1916, într-o familie de origine aromână, aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari.Este licenţiat la Sorbona în 1937 şi doctor în drept la Paris, în 1940.

A participat la campania din Basarabia şi Transnistria in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941),fiind rănit în apropiere de Odessa.
Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică.

Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele, sub conducerea Anei Pauker,o comunista cominternista venita de la Moscova.

Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey.

Între timp, şi-a reluat studiile de filozofie la Sorbona.

În mai 1972, îşi obţine doctoratul la Sorbona, cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.).
Din 1984, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară.

Din 1991,in 1998, este profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie “N. Iorga” din Bucureşti.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.
Neagu Djuvara a primit in 30 Octombrie 2012, titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti .

A mai scris despre ceea ce el numește “hegemonia americană” și premisele acesteia, analizând influența Statelor Unite ale Americii asupra politicii globale și, mai restrâns, asupra Europei.
Djuvara descrie eforturile SUA de a stabili ceea ce seamănă cu o hegemonie în Europa și alte părți ale lumii ca un “război de șaptezeci și șapte de ani” care a avut loc pe parcursul veacului al XX-lea.
Si-a exprimat adesea si scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care o consideră dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.
Este de asemenea un critic al unei atitudini excesiv de favorabilă occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura române nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxa și istoria ultimelor secole.