CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PUSKIN SI BASARABENII. CUM I-A INSULTAT POETUL RUS PUSKIN PE ROMANII BASARABENI

 

 

 

 

Puskin A

  Alexandr Sergheevici Pușkin (n. 6 iunie, S.V. 26 mai, 1799, d. 10 februarie, S.V. 29 ianuarie, 1837)

 

 

Demitizarea zeilor

Dînd glas pustietăţii?..

 

Adeseori trecînd pe Aleea clasicilor literaturii române din centrul Chişinăului, în capătul căreia stă cocoţat bustul lui Alexandr Puşkin, citeasc versurile cioplite pe postament ce-i aparţin:

„ Cu lira nordică, dînd glas pustietăţii
Am poposit aci…”

Mă uimeşte cuvîntul „pustietăţii” şi mă întreb: oare atunci, în acea perioadă, cînd Alexandr Puşkin fusese exilat în Basarabia (1820), moldovenii nu aveau tradiţiile, obiceiurile, folclorul care-l au acum? Oare marele poet rus a văzut numai locuri pustii şi n-a putut să-l impresioneze nimic?

De ce Basarabia, în viziunea lui era un loc pustiu?
Aceasta frămîntare a sporit şi mai mult cînd, nimerindu-mi în mîini un volum de Alexandr Puşkin, am citit o scrisoare de a Domniei sale, din 1830, scrisă deja după plecarea lui din Basarabia.

El îi comunica amicului său din Chişinău N.S.Alexeev că aflarea lui pe meleagurile noastre în exil, nu i-a lăsat nici o impresie deosebită.
„ Prebîvanie moio v Bessarabii do sele ne ostavilo nicakih sledov – ni poeticeskih, ni prozaiceskih”.
( Aflarea mea în Basarabia nici pînă în ziua de azi nu mi-a lăsat vreo amprentă cît de cît, nici poetică, nici prozaică”).

În prefaţa ediţiei complete a lui Alexand Puşkin din 1887 ( în redacţia lui P.A.Efremov), am aflat preocupările şi pasiunile ce le-a avut tînărul surghiunit în Basarabia.
„ Vino, cartocinaia igra, volokitstvo za koketlivîh i vesima ustupcivîmi moldovankami, greceankami, italiankami, evreikami i ţigankami; zadornîie stocnovenia s şulerami i breterami… nakoneţ – dve duăli, blagopolucino, vprocem, oconcivşiesea – takovî bîli proiavlenia razmaşistoi naturî molodogo izgnannika…”
( Vinul, jocul de cărţi, turbulenţa după cochetele şi uşuraticele fete moldovence, grecoaice, italience, evreice şi ţigance: confruntările zvăpăiate cu potlogarii, coţcarii… în sfîrşit – două dueluri, care s-au terminat cu bine, acestea erau manifestările tînărului şi aprigului surghiunit).

Deci, reiese, că poetul ducea o viaţă destul de interesantă în felul său pe acest loc „pustiu”. Puşkinistul Boris Trubeţkoi, în monografia sa „Puşkin în Moldova”, reeditată la Chişinău tocmai de 7 ori, la pagina 180 menţionează:

„ În persoana lui Puşkin, care a întruchipat în sine geniul poeziei ruse, pentru prima oară au început a se contura relaţiile culturale şi literare dintre poporul rus şi cel moldovenesc.”
Adică această personalitate, a deschis pentru prima dată porţile culturii ruse la noi în Basarabia!?.

Una ne spune savantul, nominalizat mai sus, dar alta găsim într-o scrisoare adresată de către Alexandr Puşkin amicului său de la Chişinău în anii de surghiun:

„ Zdesi u nas moldovanno i toşno, ah Boje moi…”
( Aici la noi e moldovenime şi greaţă, Dumnezeul meu…!) ( vezi volumul 7 al operelor puşkiniste, în redacţia lui A.S.Suvorin, S-Petersburg, 1903, pagina,47).

Aş dori să-i întreb pe puşkinişti, cum înţeleg dumnealor cuvîntul „ moldovanno” ( moldovenime)? Cuvîntul „toşno” ( greaţă), însă, nu exprimă nici un dubiu, nu-i aşa?

Acelaşi ”respect” al poetului faţă de poporul român basarabean, în mijlocul căruia se afla, îl desprinde-m şi dintr-un catren din romanul în versuri „Evghenii Oneghin”:

„Dalece severnoi stoliţî
Zabîl ia vecinîi vaş tuman
I volinîi glas moiei ţevniţî
Trevojit sonnîh moldovan”.În traducere română înseamnă:Eu v-am uitat cu nordu-n ceaţă
Stoliţa, dragi concetăţeni
Ca să-i trezesc în dimineaţă
Pe somnoroşii moldoveni.

Boris Trubeţkoi, în monografia sa, afirmă că la acele vremi, cînd Puşkin i-a numit pe moldoveni „somnoroşi”, i-a avut în vedere pe boieri, deşi savantul nu aduce nici un argument convingător în această privinţă.

Şi dacă alte argumente convingătoare nu există, atunci, haideţi să ne punem întrebarea: ce a vrut să demonstreze marele poet naţional al ruşilor, mai turnînd, ca din gavanos, următoarele strofe:

Sredi neistovîh ţîganok
Ia, kak Orfei sredi vakhanok.
V crugu koketok moldovanok,
Pojalui, bog sredi bolvanok.Zato mej grustnîh moldovan
Ne lani v ovraghe livinom.
Vernee, lev mej obezian.
Ia – koni arabskii Alimadan
V smirennom tabune oslinnom.

În limba română:Printre-ale ţigănimii mutre
Eu sunt Orfeu ca printre cutre.
Eu printre moldovence proaste
Sunt Zeu al vechilor năpaste.Iar printre moldoveni sunt eu
Nu căprioară, dar un leu.
Mai bine zis, printre maimuţe
Sunt leu şi cal de Almadan,
Tu al măgarilor tăpşan.

În aceeaşi monografie, B.Trubeţkoi încearcă să ne convingă că poetul a manifestat un viu interes faţă de viaţa social-politică a românilor basarabeni (moldovenilor) ( paj.7 şi 180).

Părerea mea, însă, e că poetul a avut atitudine aproape de ostilitate şi plină de aroganţă. Precum este stabilit, Alexandr Puşkin venise la numai 8 ani după cotropirea Basarabiei de către Imperiul Rus.

Nu odată m-am întrebat: care, totuşi, a fost poziţia lui Alexandr Puşkin – a unui om progresist al Rusiei – faţă de răpirea teriroriului dintre Nistru şi Prut la 1812?

Citez fraza ce aparţine marelui poet:„Dunărea trebuie să devină reala frontieră dintre Rusia şi Turcia.

De ce Ecaterina nu a realizat acest plan important la începutul revoluţiei franceze, cînd Europa nu avea timp să acorde atenţie la întăririle noastre militare, iar Turcia extenuată nu putea să ne opună nici o rezistenţă? Acest lucru ne-ar fi scutit pe viitor de griji suplimentare.”

Ziaristul Serghei Fomin, în articolul „ Şi totuşi regele e gol!”, apărut în revista „Kodrî” de la Chişinău, în numărul 6, paj.151 din 1989, reproducînd acest pasaj puşkinist de mai sus,regretă pe bună dreptate că poetul, nu ne ştia bine nici istoria,nici geografia, nici necazurile acestui pătimit pămînt al Basarabiei.

În altă carte „ Jizni Puşkina, rasscazannaia im samim i ego sovremennikami” ( Viaţa lui Puşkin povestită de el şi contemporanii lui) editată la Moscova în 1987, la pag.428, citim o altă referinţă a marelui poet din acele vremi, la tema menţionată:

„ E o chestie importantă: ce are de făcut Rusia: vom cuceri noi Moldova şi Valahia sub pretextul mijlocitorilor pacifişti, vom trece Dunărea în calitate de aliaţi şi duşmani ai duşmanilor lor?”
De aici rezultă şi mai pregnant ambiţiile imperiale ale tînărului poet, desconsiderarea şi ignorarea românilor basarabeni, care nimerise de sub jugul turcesc sub jugur rusesc.

Domnia sa se credea, probabil, că în surghiunul din Basarabia, se află de fapt în Rusia, deoarece versurile următoare ne demonstrează că Prutul, în viziunea sa, era frontiera dintotdeauna a pămînturilor aflate în posesiunea ruşilor:

„ V stepeah zelennîh Budjaka,
Gde Prut, zavetnaia reka,
Obhodit russkie vladenia.”Peste-al Bugeacului întins
Pe unde Prutu-şi face cale,
Ocrotind moşii ruseşti natale…

Exprimîndu-şi în opera sa atitudinea faţă de poporul nostru, Alexandr Puşkin se referea adesea la boerii moldoveni. Avea el ce avea cu dînşii. Precum se ştie, în acea perioadă, la Chişinău, trăiau în afară de băştinaşi, şi alte naţionalităţi. Poetul, însă, nu se ştie de ce, se împiedică cel mai mult de moldoveni.Odată, Alexand Puşkin şi-a permis s-o insulte în public pe soţia boerului Tudor Balş.

Soţul acesteia i-a făcut observaţie, chemîndu-l la respect, dar Alexandr Puşkin i-a replicat… cu pumnii.

L-a bătut zdravăn, încîr gubernatorul Basarabiei generalul Inzov, ocrotitorul său, a fost nevoit în semn de pedeapsă să-i aplice arest la domiciliu. Acest lucru îl confirmă însuşi poetul.

În volumul 5 al operelor sale, apărute în redacţia lui Brokhauz-Efron ( S-Petersburg, 1911, pag. 529), găsim următoarele cuvinte:

„ Bătrînelul Inzov mă închidea sub arest la domiciliu, de fiecare dată cînd se întîmpla să-l bocănesc pe vreun boer moldovean.”Cazul respectiv i-a servit drept sursă de inspiraţie, fiind redat şi în versuri:„.. iasskii pan
Izvestnîi nam bolvan…
Pobit nemnojko mnoiu…”Panul ieşean
Cunoscut bădăran
De mine fost-a bocănit.Dar poate atitudinea poetului a fost alta faţă de reprezentantele sexului frumos? În ediţia operelor complete din 1887, în redacţia lui P.A.Efremov ( pag.388) citim următoarele:„Tî nakazana segodnea
I tebea pronzil Amur
O, ciuvstvitelinaia svodnea,
O , krasa moldavskih dur!..”Traducerea în română înseamnă:Amur te-a pedepsit acum
Cu ale lui săgeţi-duium.
O, tu gingaşă Vroscenă,
Frumoasa proastelor molvade…

Dar poate că pe poet l-au inspirat locurile „pustii”, care erau atunci virgine, fără poluări şi pesticide? Cum apărea oraşul Chişinău în viziunea poetului? Punem atare întrebări, ştiind că Alexandr Puşkin a locuit timp de trei ani în acest oraş. Aici i se înalţă azi monumente, aici avem o casă-muzeu, biblioteci, liceu, ce-a mai frumoasă stradă din centrul urbei ce-i poartă numele… Iată ce referire găsim în opera dumisale:

„ Prokleatîi gorod Chişinev!
Tebea braniti iazîk ustanet,
Kogda-nibudi na greşnii krov
Tvoih zapacikannîh domov
Nebesnîi grom, konecino greanet…”În româneşte:Blestemat Chişinău,
Am obosit să-ţi zic de rău.
Cîndva pe-acoperişul tău,
Peste-ale tale case slute
Va bubui un tunet greu!

Fireşte, nu i-a prea convenit poetului oraşul provincial de atunci şi el l-a imortalizat în aceste culori sumbre. Şi totuşi, am căutat insistent în oera sa măcar un cuvînt de bine despre românii basarabeni, dar zadarnic. Dimpotrivă.

Am găsit în versurile lui multă desconsiderare; robia şi biciul e totul ce mai puteau meritat popoarele asuprite de Imperiul rus.Mai paşteţi, paşnice popoare
De ce a turmei libertate,
Dacă nici knutul nu o doare?
Să fie tunsă, sfîşiată
Şi moştenirea fie-i toată
Doar bici şi jug, şi clopoţei…

După perioada de aflare în surghiun, la 1823, Alexandr Puşkin părăseşte Basarabia şi pleacă la Odesa. Am crezut că nu va mai reveni în epitetele sale: „somnoroşi”, „proşti”, deoarece, precum mărturiseşte Domnia sa unui prieten „… eu am părăsit Moldova mea şi m-am ivit în Europa”.

Însă, oricît ar fi de straniu, chiar şi din Odesa ( din Europa, adică) el continuă să-i prezinte pe moldoveni în aceleaşi culori:

„Iazîk Italii zlatoi
Zvucit po uliţe veseoloi,
Gde hodit gordîi slaveanin,
Franţuz, ispaneţ, armeanin,
I grek, i moldovan teajiolîi…”

În româneşte:

Dulce grai italian
Răsună-n străzi şi pe maidan
Pe unde-şi are pasul grav
Franţuz şi spaniol şi slav,
Şi grec, şi armean, şi moldovean bolnav…

A spus poetul şi… a plecat.

A plecat, ca ilustrul nostru clasic Vasile Alecsandri, pe bună dreptate să-i răspundă cu următoarele versuri, recunoştinţă la atitudinea rusului, faţă de poporul nostru:

Fiind mai negru ca ţiganii
Ce-ai tot cerşit la noi cu anii,
Tu, cel primit cu dor de sus
Nici bogdaproste nu ne-ai spus.Cu dar de pîine şi de sare,
Cu vin din beciul nostru mare
Te-am ospătat. Iar tu în zori
Rîzînd, te-ai scîrnăvit în flori.Apoi prin codri de milenii
Ai tot umblat de dragul lelii.
Ei, vezi atunci? Pun mîna-n foc:
Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

(din ziarul chişinăuian „Ţara”, din 21 mai 1991)

Desigur, că o să-mi replicaţi şi veţi zice: Poetul s-a aflat în Basarabia în exil. Era supărat pe propria-i soartă şi nu l-a obligat nimeni să ne studieze, să ne înţeleagă destinul, necazurile. Este un adevăr. Dar cine i-a permis să ne ponegrească, să ne insulte în opera sa pe care ruşii an de an o reeditează şi o popularizează nu numai la ei în ţară, ci pe toate merifdianele globului.

Aceste injurii dăinuie în opera sa. Iar noi, puşkinizăm în continuare localităţile din Republica Moldova.

În toate oraşele şi orăşelile avem străzi ce-i poartă numele. În satul Dolna – muzeu şi monument.La Chişinău – casă-muzeu şi trei monumente ş.a.m.d. Iar în centrul Aleii clasicilor literaturii române de la Chişinău, aidoma unui feldfebel ( fruntaş), ca reprezentantul „fratelui mai mare” stă monumentul lui. Deşi, din istorie este cunoscut că acest monument, a fost înălţat în altă parte in parcul respectiv.

Prin anii 60 al secolului trecut, cînd s-a construit Aleea clasicilor,comuniştii l-au strămutat, ca să simbolizeze „influienţa marii culturi ruse, prin persoana lui A.Puşkin” asupra literaturii române.

Monumentul (autor Opekuşin), a fost inaugurat la Chişinău în anul 1887 şi se afla într-un colţ al parcului, mai aproape de wc-ul public. În acel loc istoric ar fi bine să fie reamplasat. Sunt convins că ar fi ceva firesc. Ar însemna un adevăr şi un loc care-l merită un poet din partea poporului ce se respectă.

Boris Druţă

Basarabia literara

18/02/2013 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , | 5 comentarii

Poetul roman moldovean Vasile Alecsandri a scris o dedicaţie specială pentru Puşkin: „Tu n-ai fost cal arab, ci porc!”

  Quantcast

https://i0.wp.com/www.ipedia.ro/o_stiri/164.jpg

 

Poetul si omul politic Vasile Alecsandri

Daca  vorbim de Puşkin şi Basarabia, vă voi prezenta câteva citate din marele „prieten al românilor moldoveni”, cel care „ne-a onorat pământul prin faptul că l-a călcat în picioare”. Menţionez că am utilizat ca sursă cartea istoriului Ion Iachim – Istoria expansionistă a Rusiei, editura Opera Magna.

Sunt bine-cunoscute aventurile şi viaţa uşoară cărora se dedase rusul în compania unei tabere de ţigani nomazi de care a dat acesta în zona satului Dolna, unde, apropo, i se oferise conacul boierului moldovean Ralli, la 1821.

Anume această perioadă l-a determinat să scrie poemul Ţiganii prin intermediul căruia s-a avut grijă ca în toată uniunea să se propage mesajul greşit conform căruia moldovenii sunt de fapt nişte ţigani nomazi. Cine să fie de vină, altul decât însuşi poetul, că firea sa nu i-a permis să vadă altceva în Basarabia decât ţigani cu modul lor de viaţă specific?

Aşadar,iata ce  scria  Puşkin într-o epistolă către Baratânski:

Sia pusnnaia strana

Sveaşcena dlea duşi poăta:

Ona Derjavinâm vospeta

I slavoi russkoiu polna.

Adică, această ţară pustie e sfântă pentru sufletul de poet pentru că a fost cântată de Derjavin şi-i aureolată de slava rusească.

După cum se poate observa, nu specificul culturii locale l-a fascinat pe Puşkin, ci tot amprenta pe care şi-a imaginat el că a lăsat-o imperiul ţarist asupra noastră.

Şovinismul velicorus al poetului s-a manifestat deplin şi prin următoarele versuri:

Sredi neistovâh ţâganoc

Ia kak Orfei sredi vachanoc,

V crugu cochetoc moldovanoc

Pojalui bog mejdu bolvanoc.

Zato mej grustnâh moldovan –

Ne dani v ovraghe livinom,

Vernee lev mej obezian –

Ia cac arabschii „Arzaman”

V smirennom tabune oslinom.

Pe scurt, Puşkin se vede pe sine, între moldovencele cochete, aidoma unui zeu printre imbecile, iar printre moldovenii trişti el e aidoma unui leu printre maimuţe, ori aidoma unui armăsar arab într-o herghelie smerită de măgari. „O krasa moldavskih dur”, se exprima într-o altă operă rusul. Nimic nou…

Peste un anumit timp, versurile de mai sus au ajuns şi la regele poeziei româneşti, Vasile Alecsandri, care i-a răspuns pe măsură, după cum urmează:

Fiind mai negru ca ţiganii,

Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?

Tu, cel primit cu dor de sus,

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

Cu dar de pâine şi de sare,

Cu vin din valea noastră mare

Te-am ospătat, dar tu în zori,

Râzând, te-ai scârnăvit în flori.

Apoi prin codri de milenii

Ai tot umblat, râzând alene,

Ei, vezi, atunci pun mâna-n foc:

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

Consider că orice comentariu este de prisos…

 

Bustul lui Puskin  din Gradina Publica de la Chisinau

 

E necesar sa mentionam ca mama lui Pușkin, Nadejda (Nadja) Ossipovna Hannibal (1775–1836)  a fost fiica lui Ossip Abramovich Gannibal (1744–1807) și a soției acestuia, Maria Alekseievna Pushkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Pușkin, un paj ridicat în rang de către  Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea (Africa).

Prin  publicarea poeziei sale «Volnost» Puskin si-a atras urgia atotputernicului tar Nicolae I, care l’a pedepsit cu deportarea in Basarabia o  pedeapsa mult mai usoara decat  exilul in Siberia , fiindca Basarabia nu-i nicidecum Siberia urata si rece.

Partea  smulsa din trupul Moldovei, n-a facut de ras vestita ospitalitate a moldovenilor,iar  pe pamantul ospitalier al Basarabiei, A.S. Puskin n’a simtit decat dragoste si caldura.

S’a intamplat ca acest cantaret al libertatii, sa fie fata la prima faza de inrobire a unui popor subjugat de «Marea Rusie»din care facea parte si A.S. Puskin,  care o iubea, ca fiu al ei.

 

Sursa: Tudor Cojocaru

http://alecsandri-dedicatie-speciala-pentru puskin.html

10/04/2011 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , | 9 comentarii

DESPRE ROMANOFOBIA RUSEASCA, MOTIVATIILE SI CONSECINTELE ACESTEIA

 

 

ROMANOFOBIA RUSEASCĂ: MOTIVAŢII ŞI CONSECINŢE

 

CE AVEM

Conform unei teorii al cărei autor este savantul german Hermann Keyserling există trei tipuri de imagini ale unui popor.

 

 Primul, este imaginea de sine, adică faptul cum se vede un popor pe el însuşi (de cele mai dese ori, această apreciere este pozitivă şi, prin urmare, departe de a fi obiectivă).

 

 Al doilea – hetero-imaginea (imaginea dintr-o parte): cum este privit de alte popoare (şi această imagine este cam departe de adevăr, deoarece, în cele mai dese cazuri, este negativă).

Al treilea – etern, adică cum este poporul în cauză apreciat de către Dumnezeu (unica imagine în întregime obiectivă).Primul şi al treilea tip ar putea fi obiectul unor studii aparte. În cazul nostru ne interesează al doilea şi în special imaginea românilor moldoveni în ochii ruşilor din Rusia (căci ruşii din fostele „republici unionale” se deosebesc radical după toţi parametrii etnoculturali, psihosociali de ruşii din Rusia, fiind doar rusofoni ca şi „ucrainenii”, „beloruşii”, „polonezii”, etc. din afara teritoriilor lor etnice), deoarece Rusia are încă o influenţă mare în această zonă.

 S-ar mai putea de adăugat aici şi afinităţile de ordin istoric, politic, confesional şi cultural.Timp de mai bine de o sută cincizeci de ani (cu o întrerupere de două decenii), românii moldoveni de la est de Prut s-au aflat în componenţa statului rusesc şi a variantei sale bolşevico-comuniste (Uniunea Sovietică). În toată această perioadă ei au fost obiectul unui dispreţ şi discriminări din partea ruşilor. Nici în prezent situaţia nu este mai bună. Este destul să asculţi bancurile despre moldoveni ori să priveşti reprizele umoristice ale unor clovni de genul lui Zadornov de pe canalele TV ruseşti ca să îţi dai seama de acest lucru.

De-ar fi vorba numai de anecdotele povestite de către plebea din stradă sau gagurile ieftine ale bufonilor de la TV, atunci mai treacă-meargă, însă, problema este cu mult mai gravă şi are rădăcini mai adînci decît ne-am putea imagina. „Luceafărul” poeziei ruse, A. S. Puşkin care s-a aflat în exil prin Basarabia noastră nu cu mult timp după anexarea ei la Rusia, nutrea şi el faţă de populaţia băştinaşă un dispreţ asemănător cu cel a unui plantator alb din Virginia faţă de robii săi negri (tot de la un negru, fie vorba între noi, a provenit şi aedul rus).În scrisorile sale din exil, acest „Ovidiu” ruso-african, care cu „lira sa nordică” a dat „glas pustietăţii” (unde a văzut el în Basarabia pustietate?), îi compara pe băştinaşi cu nişte boi cu priviri tîmpe.

Gurile rele susţineau că aceste epitete nu prea diplomatice la adresa românilor basarabeni nu sînt, de fapt, decît o răzbunare din partea lui Alexandr Sergheievici cauzată de un incident avut cu boierii locali. Motivul „vendetei” a fost legat de încercările prea insistente din partea lui Puşkin de a le face curte soţiilor şi fiicelor acestora.Basarabenii noştri, nu prea daţi cu moda duelurilor galante împrumutată de moşierii ruşi de la rafinaţii nobili francezi, pur şi simplu l-au luat la pumni pe fustangiul intrus venit de pe malurile Nevei. 

Puşkin, ca orice om cu deficienţe fizice şi origine dubioasă[i], era foarte orgolios şi s-a răzbunat printr-o acidă satiră în versurile şi proza sa. Trebuie să recunoaştem că această răzbunare a fost foarte eficace, deoarece ruşii şi pînă în acum ţin foarte mult la părerea lui Puşkin. Această atitudine faţă de români trece ca un fir roşu prin toată literatura rusă din secolul XIX cu rare excepţii.

Graţie aceluiaşi Puşkin, noi, românii basarabeni, sîntem confundaţi cu … ţiganii (poemul omonim). De acest fapt am avut ocazia să mă conving personal, fiind la Moscova şi în ţinutul Altai (în anii studenţiei). Cuvîntul „român” sună în gura unui rus ca o injurie. În ciuda propagandei „moldovenismului” românilor basarabeni, ruşii sînt conştienţi că noi sîntem români, deşi oficial îşi exprimă cu orice ocazie adeziunea faţă de această „teorie” perimată.În această ordine de idei, îmi aduc aminte de inscripţiile lăsate vara de către huliganii venetici pe pereţii şcolii-internat nr. 2 din Tiraspol (ultima şcoală moldovenească din acest oraş din timpurile sovietice care a fost închisă încă în anul 1976 în toiul „prieteniei dintre popoare” şi a „internaţionalismului proletar”). 

Dacă le-am traduce într-un limbaj mai decent (de le-aş reda în original, ar roşi pînă şi monitorul), ele ar suna aproximativ cam aşa: „Lichele româneşti, căraţi-vă acasă peste Nistru!”.

 Despre dispreţul cu care eram trataţi în public de către „ubermenschen”-ii lumpenizaţi veniţi de prin Vorkuta sau Uriupinsk să ne civilizeze pe noi, „basarabenii înapoiaţi”, nici nu mai face să mai vorbim, deoarece prea proaspete sînt amintirile şi obidele. Chiar şi în ziua de astăzi, cînd se pare că multe ar fi trebuit să se schimbe, această atitudine se dezvoltă. Doar atît că nu mai îndrăznesc să o facă deschis, însă ea iese la suprafaţă în orice gest sau privire ale foştilor „fraţi mai mari”.[i] Puşkin era foarte mic de statură şi avea un exterior respingător. Nici cu provenienţa sa nu era totul în regulă.

 Unul dintre strămoşii săi a fost un negru (arap) din Etiopia care i-a fost dăruit lui Petru I în calitate de bufon. A avea în suită grumi sau bufoni negri era pe atunci la modă printre nobilime şi monarhi. Urmaşii acestui arap au fost înnobilaţi, dar aşa şi au rămas desconsideraţi de către nobilii “pur-sînge”. Puşkin, care se deosebea printr-un amor propriu foarte sensibil, suferea foarte mult din aceste cauze. DAR, A FOST ODATĂ ŞI BINE…De unde s-au luat asemenea dispoziţii la poporul rus, căci izvoarele istorico-literare de pînă la secolul XIX atestă contrariul.

Nicolae Milescu-Spătaru a fost înalt apreciat la curtea ţarului Alexei Mihailovici. Ţarul Ivan al III-lea a socotit pentru sine o cinste să se încuscrească Ştefan cel Mare. Destul de relevantă este şi celebra frază a istoricului rus Karamzin despre acest domnitor al Moldovei şi oştenii săi[i].În vechile izvoare istorice nu observăm nici un fel de dispreţ sau alt gen de atitudine negativă faţă de români. Pînă în secolul XVIII ei erau un obiect de admiraţie pentru cronicarii şi istoricii ruşi, deoarece Ţările Româneşti erau unicele state ortodoxe creştine de pe peninsula Balcanică care au reuşit să-şi păstreze fiinţa statală.

 Lupta eroică a confraţilor de credinţă români („volohi”) împotriva litfelor păgîne se bucura de simpatiile poporului rus. Chiar şi atunci cînd statele acestor două popoare nu aveau graniţe comune (fiind despărţite de „Stepa Sălbatică” stăpînită de tătari şi turci), între ele existau strînse legături diplomatice, religioase şi culturale. Patriarhii ruşi îi sfătuiau pe boieri şi pe dinaştii ruşi să se conducă de cartea „Învăţăturile către fiul Teodosie” a lui Neagoe Basarab, carte devenită de căpătîi pentru mai multe generaţii ale elitei ortodoxe ruseşti. Prezintă interese argumentul la care apelau ierarhii ruşi care le recomandau boierilor această carte: „Această carte este (a fost) citită şi apreciată de domnitorul Petru (Rareş) al Moldovei!”

Această stare de spirit a continuat şi în secolul XVII cînd, spre sfîrşitul lui, Rusia se lansează într-o îndelungată luptă cu turcii. Ea a fost marcată iniţial de eşecurile Sofiei (regentă pe lîngă fraţii săi Petru I şi Ivan V) în cele două campanii consecutive împotriva Hanatului Crimeei. Petru I, învingătorul Suediei, a fost şi el nevoit să cedeze în faţa Porţii în anii 1693 (încercarea eşuată de cucerire a Azovului) şi 1711 (campania de la Prut).Petru I, după catastrofa de la Stănileşti, a refuzat să-i predea pe moldovenii lui Cantemir în mîinile turcilor, spunînd că mai degrabă le va ceda osmanlîilor ţara pînă la Kursk.

El a creat primele regimente ale renumiţilor husari (în care, ulterior, vor fi înscrişi numai nobilii) din moldoveni, căci le aprecia foarte înalt calităţile militare.Primele tratate semnate între Rusia şi Ţările Româneşti ne vorbesc despre relaţii bazate pe paritate şi respect reciproc în ciuda diferenţelor teritoriale şi de populaţie. Cele de la Luţk, de pildă, prevedeau pentru Moldova şi Muntenia condiţii nemaipomenit de avantajoase în schimbul acceptării unui protectorat formal din partea Rusiei. 

Ţările Româneşti urmau să aibă un statut quasindependent asemănător celui pe care îl au dominioanele (Canada, Auastralia) în componenţa Imperiului Britanic.Împărăteasa Ecaterina II avea şi ea de gînd să formeze pe teritoriile populate de români un „Regat al Daciei” independent (drept că urma să fie condus de către un dinast rus). Chiar şi ţarul Alexandru I, anexînd Basarabia, i-a dăruit regiunii un statut autonom foarte larg, asemănător cu cel pe care îl aveau Finlanda şi Polonia în componenţa Imperiului Rus.RĂTĂCIREA FILETISMULUIGermenii actualei situaţii însă au fost semănaţi pe timpurile aceluiaşi Petru I.

Acest ţar a fost (după părerea mea) o personalitate foarte malefică pentru soarta poporului şi statului rus. Aparent, Rusia a atins în această perioadă timpul său de glorie: este cucerită ieşirea la Marea Baltică; are loc dezvoltarea manufacturilor şi diversificarea economiei; armata rusă este modernizată şi înzestrată cu armament modern, ceea ce i-a permis să-i învingă pe suedezi; ţara căpătă pentru prima dată în istoria ei o flotă militară; Imperiul Rus se include activ în „concertul european” şi luptă pentru eliminarea definitivă a Turciei Otomane de pe peninsula Balcanică şi din Strîmtori ş. a. m. d.

Tot în această perioadă sînt însă puse începuturile acelui fenomen care a condus Rusia Ortodoxă la catastrofă. Încă din copilărie, fiind lipsit de control şi lăsat de capul său[ii], Petru I a căzut sub influenţa negustorilor străini din „settlement”-ul Kukuia (mahala izolată din Moscova în care trăiau străinii). După ce a ajuns la tron, el întreprinde „Marea Solie”, cînd împreună cu un grup de cîteva sute de fii de boieri pleacă pe cîteva luni în Europa pentru a prelua practica Apusului în diferite domenii.În timpul acestei „practici de producţie”, el şi o mare parte din însoţitorii săi a fost contaminat de ideologia şi modul de viaţă protestant. Posibil că tot în această perioadă tînărul ţar a devenit membru al lojelor masonice şi devine un adversar convins al tradiţiei bizantine, moştenitoare de drept a căreia a fost Rusia Moscovită.

În timpul Războiului Nordic bisericile şi mănăstirile au fost jefuite fără milă de către această slugă a Antihristului: clopotele de pe biserici şi mănăstiri au fost topite pentru a fi turnate tunuri, vistieria patriarhiei a fost confiscată, iar călugării din mănăstiri şi schituri au fost arcăniţi la armată. După modelul apusean este începută şi secularizarea pămînturilor mănăstireşti (isprăvită de către Ecaterina II).

 Nu este de mirare că personalitatea lui Petru I a fost idealizată în istoriografia sovietică comunistă.În această „operă” a sa, Petru I s-a „inspirat” din practica Occidentului, unde asemenea măsuri au fost întreprinse de către regele Angliei Henric al VIII-lea, principii germani şi suveranii scandinavi (reforma luterană). În timpul Războiului Nordic, baronii germani din Ţările Baltice (alipite la Rusia) l-a proclamat pe ţarul rus drept cap al bisericii luterane locale.

 Petru I a dorit să extindă această practică şi asupra Bisericii Ortodoxe din Rusia.În anul 1700, după moartea patriarhului Adrian, aşa şi nu s-a procedat la alegerea unui nou cap al Bisericii. În locul lui a fost temporar instituită o locotenenţă patriarhică în frunte cu o creatură de-a ţarului, un oarecare Stefan Iavorski (episcop de Reazan), care în tinereţe a fost uniat[iii] şi şi-a făcut studiile la colegiile iezuite din Lvov, Liublin, Vilnius şi Poznan[iv].

 În anul 1721 Petru I lichidează postul de patriarh care este înlocuit cu un cinovnic de stat, ober-procurorul Sinodului Patriarhiei. Biserica este transformată într-un instrument în mîinile statului. Petru I va proceda la represiuni crunte împotriva Ortodoxiei şi a clerului ortodox.Prin contradictoriu, în Ţările Româneşti tradiţia bizantină era încă păstrată cu sfinţenie, ceea ce nu putea să nu-i irite pe unii dintre „iluminaţii” dvoreni[v] ruşi. În timpul Campaniei de la Prut din anul 1711, dacă să vorbim la figurat, Rusia vine pentru prima dată în contact direct cu Românimea.

 Elita politică rusească încă nu era într-atît de „europenizată” ca repulsia faţă de lumea românească patriarhal-bizantină să devină o obsesie.Caracteristic este şi faptul că majoritatea boierilor moldoveni care au luat împreună cu Dimitrie Cantemir calea pribegiei nu au acceptat noile rînduieli instaurate de Petru I în Rusia şi s-au reîntors în Patrie (printre care şi cronicarul Ion Neculce).

 În Rusia au rămas numai moldovenii de rînd care s-au asimilat în masa ţărănimii ruseşti necontaminată de virusul „iluminismului” şi anturajul cel mai apropiat al lui Dimitrie Cantemir care, la fel ca şi ţarul rus, era deja „europenizat”.[i] Karamzin a spus despre Ştefan cel Mare că acest domnitor, cu mijloace mici făcea fapte mari, stîrnind admiraţia şi mirarea popoarelor şi suveranilori. Fraza cu pricina era înscrisă pe soclul monumentului domnitorullui Ştefan cel Mare din Chişinău în perioada ocupaţiei sovietice.[ii] Tatăl său, cucernicul Alexei Mihailovici, a murit cînd nici unul dintre fiii săi nu a atins vîrsta majoratului.

Tronul a rămas în mîinile fratelui său Fiodor Mihailovici care era slab dezvoltat mintal şi a decedat şi el în curînd.Educator al tînărului ţarevici a fost numit boierul Nikita Zotov care, fiind un beţivan notoriu, a scăpat de sub control procesul educativ al protejatullui său. În plus la toate, la această vîrstă fragedă, Petru a fost martor la rebeliunea streleţilor (unităţile de elită ale armatei ruseşti de atunci, soldaţii cărora erau înarmaţi cu arme de foc şi alebarde) care s-au răfuit crunt cu apropiaţii mamei sale.

Această răfuială sîngeroasă şi-a lăsat o amprentă de neşters asupra psihicului viitorului ţar (devenit după aceasta epileptic cu crize de furie necontrolată).Apartenenţa ofiţerilor armatei şi a cinovnicilor aparatului de stat la această castă era obligatorie.Situaţia s-a agravat în timpul războiului ruso-turc din anii 1791-1792 cînd armata rusă s-a aflat sub conducerea feld-mareşalului Minich. Acest neamţ aflat în slujba Rusiei aşa şi a rămas luteran şi mason. În această calitate el ura de moarte Ortodoxia. Prin aceasta se explică atitudinea sa faţă de populaţia locală pe care a impus-o la grele prestaţii şi corvezi.

El a ordonat deportarea a cîtorva zeci de mii de familii de moldoveni şi munteni spre a fi aşezaţi cu traiul sau îniobăgiţi la est de Nistru pînă la Nipru şi chiar dincolo. În timpul acestei deportări forţate au murit sau au fost ucişi bieţii români cu miile. Adevărat că împărăteasa, aflînd despre modul în care acest mason i-a tratat pe creştinii români, l-a pedepsit dur pe feld-mareşal.În anii domniei Ecaterinei a II-a nobilimea rusă era contaminată de ideile iluminismului francez de sorginte masonică. Împărăteasa îl numea pe Voltaire, care era vestit printr-o bizantinofobie rupestră, „învăţătorul său”.

 Devine clar atunci de unde se trag dispreţul şi desconsiderarea de care dădeau dovadă ofiţerii ruşi faţă de populaţia şi elita politică din Ţările Româneşti neafectate încă de molima iluminismului.Campania europeană a armatei ruse din timpul războaielor napoleoniene a finalizat masonizarea nobilimii şi intelectualităţii ruseşti. Concomitent cu această plagă (de parcă n-ar fi fost de ajuns şi de rămas) a luat amploare şi filetismul. În plan politic acest curent era reprezentat prin Arakceev (un fel de Richelieu pe lîngă ţarul Alexandru I), iar în plan intelectual – de către slavofilii lui Aksakov şi şcoala sa care îi considera pe ruşi drept singurul „popor purtător de Dumnezeu” („narod bogonoseţ”).

Pentru prima dată fenomenul filetismului a fost condamnat cazul elitei politice bulgare, cînd aceasta a cerut şi a obţinut în anul 1872 de la Poarta Otomană formarea unui exarhat bulgar care cuprindea, pe lîngă teritoriul populat de către bulgari, şi pe cel al Macedoniei şi Traciei. Clerul bulgar, influenţat masiv de către masoni, a cerut ca toţi bulgarii, oriunde s-ar fi aflat, să se supună nemijlocit numai autorităţilor eclesiastice bulgare. Acest fapt contravine învăţăturii ortodoxe care cere ca credincioşii, aflaţi într-o ţară străină, să se supună autorităţilor eclesiastice locale indiferent de limba vorbită şi apartenenţa naţional-statală.

Soborul de la Constantinopol a condamnat această tendinţă şi a calificat-o drept „filetism”.Din limba greacă, cuvîntul „file” ar însemna rasă, neam, trib. În contextul dat, noţiunea de filetism s-ar putea de tradus drept „tribalism”.

Marele gînditor rus Constantin Leontiev apreciază evenimentul cu pricina în modul următor: „Bulgarii, cerînd pentru sine un exarhat cu graniţe nestabilite, căutînd separarea nu atît topografică, cît tribală şi (ceea ce este şi mai important) creînd o nouă ierarhie fără binecuvîntarea celei anterioare, nu au dreptate nu numai din punct de vedere canonic, dar nici moral”[i].

El califică filetismul bulgar drept o adevărată schismă bisericească în sînul Ortodoxiei[ii].Leontiev vorbeşte cu o deosebită oroare despre servilismul dezgustător faţă de Occident al elitei politice ruseşti din acele timpuri. El susţinea că un adevărat patriot al Rusiei ar trebui să-i trateze pe apuseni cel puţin cu o indiferenţă rece care le-ar arăta acestora locul pe care îl merită.

Părerea Europei „iluminate” nu trebuie să atîrne asemeni unei săbii a lui Damokles asupra capacităţii de decizie a elitei politice ruse.Leontiev aşa şi se exprimă: „Ce ne pasă nouă de faptul ce va gîndi Europa despre noi?”[iii] (desigur dacă nu sînt încălcate normele moralei creştine).

 Printre altele, marele gînditor rus vedea viitorul Europei Răsăritene sub o formă de confederaţie liberă a ţărilor ortodoxe (din care ar face parte şi o Românie reîntregită!) în frunte cu ţarul Rusiei[iv].Faptul că filetismuldevenise politică de stat a fost recunoscut în mod direct chiar de către unul dintre împăraţii ruşi. Este vorba de Alexandru II care în istoria Rusiei a fost supranumit „Eliberatorul” (de către camarila de la curte, deoarece a semnat manifestul despre eliberarea ţăranilor iobăgi).

 Cancelarul Prusiei Otto von Bismarck în memoriile sale menţiona despre un schimb de păreri pe care l-a avut cu acest ţar rus în anul 1862. Prusia se pregătea pentru unificarea Germaniei „mici”[i] pe „calea de sus”[ii] şi avea nevoie de sprijinul Rusiei sau cel puţin de neutralitatea acesteia. La rîndul său şi Alexandru II era interesat în sprijinul din partea acestui stat german, deoarece avea de gînd să lichideze consecinţele înfrîngerii ţării sale în Războiul Crimeei.

Ţarul rus a venit cu iniţiativa  de a-i ceda Prusiei partea rusească a Poloniei. Excepţie, din considerente militar-strategice, făcea numai Varşovia şi localităţile adiacente. În schimb el solicita susţinerea sau, cel puţin, neutralitatea binevoitoare a Prusiei în revenirea Rusiei în bazinul Mării Negre şi pe peninsula Balcanică. Această „generozitate”[iii] ţarul o explica prin faptul că polonezii, fiind catolici de confesie, nu pot fi rusificaţi[iv]. 

Cu alte cuvinte, el lega direct rusificarea polonezilor de convertirea acestora la ortodoxie. Biserica însă a fost creată de Dumnezeu pentru Mîntuirea sufletelor şi nu pentru a fi un instrument docil în promovarea politicii statului, fie el şi de zece ori ortodox.Fenomenul filetismului s-a manifestat printr-o dură politică de rusificare forţată a popoarelor ortodoxe neruse şi s-a extins şi în sînul Bisericii. Politica de rusificare nu i-a afectat aproape de loc pe catolici, protestanţi, musulmani, iudei şi budişti (minorităţile confesionale din Imperiul Rus).

Filetismul şi şovinismul rus a lovit în primul rînd în confraţii de credinţă: românii basarabeni, ucraineni, gruzini şi beloruşi.Lecţiile amare ale istoriei nu i-au învăţat nimic pe reprezentanţii elitei politice ruseşti, căci ei continuă cu o încăpăţînare demnă de alte împrejurări aceeaşi politică care a distrus singura mare putere ortodoxă din lume. Renumitul gînditor rus C. Leontiev, acum o sută treizeci de ani, menţiona că filetismul autohton (sub forma sa slavofilă) şi liberalismul importat din Apus sînt un pericol de moarte pentru statul şi poporul rus[v].

Toţi succesorii lui Petru I au continuat politica lui faţă de Biserica Ortodoxă, chiar şi acei care făceau paradă de hiperpatriotism ieftin, îmbrăcînd curtea şi armata în costume de operetă pseudo-ruseşti (epoca lui Alexandru III). Perioada sovietică o vom omite, căci şi ea s-a caracterizat prin crunte represiuni împotriva Bisericii, deşi Patriarhia a fost restabilită.În planul politicii naţionale, după o scurtă perioadă de aşa zis „internaţionalism proletar”, s-a revenit la o politică de rusificare a minorităţilor naţionale cu mult mai iezuită şi, prin urmare, mai eficace decît cea practicată de împăraţii ruşi după Petru I.

Şi de această dată ea a fost îndreptată mai ales împotriva beloruşilor, ucrainenilor şi românilor moldoveni.După colapsul Uniunii Sovietice, liderii de la Kremlin, în loc să-şi revadă poziţiile imperial-şoviniste perimate, continuă cu încăpăţînare aceeaşi politică în numele unui populism ieftin, menit să aduleze dispoziţiile gloatei. În această ordine de idei este relevantă scena oribilă care a avut loc între preşedintele rus V. Putin şi cel al Belorusiei, V. Lukaşenko, cînd primul l-a înjosit în public pe seful de stat al poporului-frate mai dihai decît sultanul turc pe un paşă (episodul cu pîrjoalele şi muştele)[vi].

„QUOD LICET JOVIS NON LICET BOVIS”(„Ce îi este permis lui Jupiter, nu-i este permis boului!”)

Politica Moscovei faţă de Republica Moldova, Georgia şi Ucraina este şi ea plină de asemenea exemple.

O asemenea atitudine pur şi simplu împinge aceste ţări în braţele Apusului, deşi, Dumnezeu este martor, că cel puţin Moldova nu prea a ars de dorinţă să facă acest lucru. Mai rusofili decît moldovenii sînt poate numai beloruşii, însă cum au fost ei răsplătiţi pentru această adeziune ? – Cu „rmn”, UTAG, „judeţul autonom” Taraclia şi „image”-ul (umflat pînă la dimensiuni homerice de către mass-media ruseşti) de ciucci europeni proşti şi bădărani!Atitudinea imperial-şovină faţă de restul popoarelor ortodoxe din fosta URSS şi în special faţă de moldoveni se observă foarte clar în evoluţia ultimelor evenimente din jurul aşa zisei „republici moldoveneşti nistrene”.

 Eforturile concertate ale Ucrainei şi Republicii Moldova de a face în sfîrşit ordine pe segmentul transnistrean al graniţei de stat moldo-ucrainene s-au ciocnit de împotrivirea disperată a impostorilor tiraspoleni. Regimul separatist este susţinut întru totul nu numai de Cremlin, dar şi de organele de informare în masă din Federaţia Rusă.Din păcate, opinia publică din Rusia este şi ea de partea bandei smirnoviste. La mijloc este nu numai manipularea ei de către mass-media, ci de o atitudine negativă preconcepută faţă de românii moldoveni. Acest fenomen este rezultatul direct al politicii filetiste promovate de către ţarism timp de aproape trei secole. Interesant că această politică a continuat şi pe timpul puterii sovietice, doar că ea nu mai avea un caracter eclesiastic, ci laic.

Filetismul a luat forma şovinismului velikorus („Frate mai mare noi din suflet îţi spunem…).Ceea ce se întîmplă astăzi demonstrează că filetismul a rămas ideologia care domină stările de spirit printre patrioţii ruşi, numai că a îmbrăcat de această dată toga „democraţiei dirijate”. Făţărnicia promotorilor acestei politici întrece orice limite. Foarte relevantă în această ordine de idei este paralela dintre evenimentele din Cecenia şi regiunile răsăritene ale Moldovei.

Astfel, discutarea problemei cecene la forurile europene a trezit protestele vehemente ale oficialităţilor ruse care au calificat-o ca pe un amestec extern în treburile interne ale Rusiei.

Cum ar trebui atunci calificate dezbaterile din Duma de Stat vizavi de situaţia „rmn” şi adoptarea de către legislativul rusesc a unor rezoluţii jignitoare la adresa Republicii Moldova ?

Metodele utilizate de Kremlin în „pacificarea” Caucazului pot fi comparate doar cu ale americanilor în timpul Războiului din Indochina în zonele Vietnamului de Sud controlate de partizanii lui Ho Şi Min. Orice acţiune întreprinsă de Chişinău (prin mijoace absolut paşnice) de a restabili cît de cît ordinea de drept pe pămînturile sale răsăritene trezeşte însă o reacţie isterică din partea Moscovei („Naşih biut!!!” – „pe ai noştri îi bat!”), deşi pentru o atare reacţie nu există nici un motiv plauzibil.

 [iii] Uniaţi sau greco-catolici: foşti ortodocşi care au acceptat supremaţia Vaticanului (păstrînd o parte din vechile ritualuri ortodoxe) în numele “egalării” în drepturi cu catolicii.

[iv] Nikolski N. M. „Istoria Russkoi Ţerkvi”, Moscova, anul 1985, p. 190.

[v] Dvoreni: casta nobiliară din Rusia instituită de către ţarul Ivan IV cel Groaznic, echivalentă cu cea a curtenilor din Ţările Româneşti.

 Dvorenii erau obligaţi să presteze servicii statului în schimbul domeniilor funciare şi a privilegiilor de care dispuneau (spre deosebire de boierii de viţă veche care le aveau prin moştenire).

 [i] Revoluţionarii „paşoptişti” din Germania visau la o „Germanie Mare” care ar fi reunit toate statele germane, inclusiv multinaţionalul Imperiu Habsburgic. Bismarck se temea (pe bună dreptate) de „diluarea” elementului german cu elemente etnice alogene şi de aceea opta pentru o „Germanie Mică” (fără Imperiul Austriac).

[ii] Unificarea Germaniei putea să se facă pe „calea de jos” (revoluţionară) şi „de sus” („prin fier şi sînge””, adică pe calea războaielor cu ţările vecine (Danemarca, Austria şi Franţa).

[iii] Aceste regiuni ale Poloniei erau foarte dens populate şi bine dezvoltate din punct de vedere economic (aici era concentrată o mare parte din potenţialul industriei textile şi constructoare de maşini ale Imperiului Rus).

[iv] Primul lucru pe care l-au făcut polonezii cînd şi-au obţinut independenţa a fost distrugerea pînă în temelie a monumentalei catedrale ortodoxe din Varşovia.

[v] Leontiev C., „Hram i Ţerkovi”, Moskova anul 2003, p.464

[vi] La o întîlnire la nivel înalt, Putin şi-a permis în aşa mod să-l admonesteze pe preşedintele belorus pentru încetinirea procesului de integrare cu Rusia în cadrul statului unional Rusia-Belarusi şi ca măsură de represalii a procedat la mărirea preţurilor la gazele naturale livrate de către ţara sa Belorusiei.

Autori: A. Savin, B. Moldoveanu

Publicat in Revista Moldova Noastra,Chisinau.

 

23/03/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: