CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

14 ani de la agresiunea militară a Rusiei din 2008 ÎN GEORGIA

Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de faptul că agresiunile din 2008, 2014 și 2022 fac parte din aceeași strategie a Rusiei de a retrasa granițele în Europa, iar ținta este întregul Occident, a scris Vahtang Maharoblișvili ambasadorul Georgiei la Uniunea Europeană, (foto) pentru EURACTIV.com.

S-au împlinit 14 ani de când Rusia a lansat o agresiune militară pe scară largă în Georgia, testând democrația și alegerea sa europeană și euro-atlantică, din această țară, precum și a întregului Occident cu privire la capacitatea sa de a apăra principiile și ordinea  internațională bazată pe reguli.

Reflecția asupra acestui război este și mai importantă acum, deoarece lumea este martoră la agresiunea continuă și neprovocată a Rusiei în Ucraina.

Modelul invaziei militare a țărilor independente a fost stabilit în 2008, când Rusia a lansat un atac masiv împotriva Georgiei pe uscat, mare, aer și spațiul cibernetic. Amploarea acestui scurt război a fost remarcabil deamplă pentru mica țară din Europa de Est.

Zeci de orașe din Georgia au fost bombardate, iar peste cincizeci de sate georgiene din jurul Ținvali au fost arse în totalitate.

Rusia a preluat controlul și a continuat ocuparea ilegală a regiunilor Abhazia și Osetia de Sud/Ținvali.

Bilanțul uman al invaziei ruse a fost nu mai puțin devastator, sute de vieți fiind pierdute – în mare parte civili pașnici – și ducând la un alt val de strămutare forțată a etnicilor georgieni.

Acest lucru a adus la jumătate de milion numărul total de IDP (persoane deplasate intern) și refugiați expulzați din casele lor de la începutul anilor 1990 din cauza purificării etnice.

Verdictul mult așteptat al invaziei din 2008 a apărut abia anul trecut, când Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) de la Strasbourg a stabilit responsabilitatea Rusiei pentru încălcările grave ale drepturilor omului în timpul războiului și în perioada de ocupare ulterioară a teritoriilor georgiene.

Încălcările includ uciderea, tortura, violul, tratamentul inuman, detenția arbitrară, purificarea etnică, jefuirea și incendierea caselor georgienilor. În plus, CEDO a recunoscut Rusia drept statul care controlează efectiv regiunile ocupate ale Georgiei și a confirmat că Moscova încă încalcă Acordul de încetare a focului din 12 august 2008, mediat de UE.

De la acest război, Rusia și-a consolidat prezența militară ilegală în regiunile Abhazia și Osetia de Sud/Ținvali și a intensificat pașii către anexarea lor de facto, proiectându-și puterea în regiunea extinsă a Mării Negre. Forțele de ocupație continuă exercițiile militare regulate, împreună cu răpirea și detenția ilegală a georgienilor.

Ridicarea de mici „ziduri ale Berlinului” sub formă de sârmă ghimpată sau garduri înalte în mijlocul curților și grădinilor localnicilor a devenit un coșmar de zi cu zi pentru toată Georgia.

Vulnerabilitatea este deosebit de tangibilă în satele adiacente liniei de ocupare. Acești oameni continuă să locuiască în casele lor cu risc ridicat care planează asupra vieții lor.

Pe fondul provocărilor zilnice din preajma liniei de ocupație, multe cazuri au riscat să ducă la noi ostilități deschise, inclusiv cele de torture și uciderea lui D.Bașaruli, G.Othozoria și A.Tatunașvili pe motiv de etnie, precum și ocupația ce se extinde: forțele de securitate ruse au capturat noi zone din teritoriul controlat de Georgia, înaintând în tăcere dincolo de linia de ocupație.

În acest context, escaladarea unui conflict armat mai semnificativ a fost prevenită doar datorită arhitecturii de pace bine stabilite facilitată de UE, cum ar fi formatele discuțiilor internaționale de la Geneva și mecanismelor de prevenire și răspuns la incidente, precum și prezența Misiunii de Monitorizare a UE în Georgia.

La rândul său, Georgia a urmărit cu fermitate o politică durabilă și pașnică de soluționare a conflictelor. De-a lungul anilor, guvernul Georgiei nu a cruțat niciun efort pentru a-și avansa politica de pace în două direcții principale — dezocuparea regiunilor Abhazia și Osetia de Sud/Ținvali, pe de o parte, și stimularea angajamentului și a întăririi încrederii între comunități divizate de linia de ocupație, pe de altă parte.

Dacă în urmă cu 14 ani unii sceptici puteau vedea un „argument” de „înțelegere a Rusiei” pentru invadarea Georgiei în 2008, astăzi, nimeni nu se îndoiește că „exercițiile” din 2008, 2014 și 2022 fac parte din aceeași strategie a Rusiei de retrasare a frontierelor în Europa și stabilirea unor noi așa-numite zone de influență, subminând independența și aspirațiile europene ale țărilor suverane. Iar ținta aici este Occidentul colectiv în sine.

Această aventură periculoasă face ca întreaga lume să realizeze ce este în joc și care ar putea fi prețul dacă lumea liberă și națiuni precum Georgia, Moldova și Ucraina sunt înfrânte în lupta lor pentru libertate și alegerea europeană. În cele din urmă, este vorba despre Europa, securitatea internațională și viitorul tuturor. Și asta îl face un moment al alegerii.

Fie dorim să păstrăm ordinea bazată pe reguli – unde principiile funcționează și pacea prevalează și toți facem tot posibilul pentru a proteja sistemul – fie riscăm să pierdem și să ne trezim într-o lume în care „pe timp de război legile tac”, în care armele nucleare determină regulile și o mare putere militară decide pentru țările mici independente. Cred că alegerea este clară și fără îndoială.

Georgia, la rândul ei, este puternică acolo unde trebuie și, în ciuda provocărilor de securitate, se alătură lumii civilizate în luarea măsurilor internaționale pentru a opri acest război agresiv.

Sunt mândru că Tbilisi a fost un susținător sau coautor al tuturor rezoluțiilor sau deciziilor care au fost adoptate la New York, Geneva, Viena, Strasbourg, Haga sau Bruxelles în sprijinul Ucrainei și a condamnării invaziei Rusiei.

Din perspectiva unei persoane care lucrează de 20 de ani pe subiecte legate de UE, voi spune că în aceste vremuri dificile, Uniunea Europeană a demonstrat un sentiment de unitate fără precedent și capacitatea de a lua rapid decizii strategice.

Ultimii pași îndrăzneți ai UE au transmis lumii un semnal important: comunitatea internațională nu va accepta practica folosirii forței pentru a obține dominația politică asupra lumii libere.

Decizia din 23 iunie a Consiliului European de a acorda perspectiva europeană tuturor cei trei parteneri asociați – Georgia, Moldova și Ucraina – a repezentat probabil drept cea mai decisivă poziție strategică a UE în ultimul deceniu, ilustrând faptul că Bruxelles a devenit cu adevărat un jucător geopolitic global.

Întoarcerea Georgiei înapoi la familia europeană a fost o aspirație a guvernului primei Republici Democratice Georgia în anii 1918-1921 (ocupată mai târziu de Uniunea Sovietică) și a fost un vis al multor generații ale poporului georgian.

Această dorință puternică și unitatea a peste 80% dintre georgieni în jurul opțiunii europene au făcut ca țara – cu 20% din teritoriul său ocupat și 10% din populația sa fiind strămutată forțat – să poată avansa fără încetare și să facă pași concreți către o tranziție democratică și integrarea europeană și euro-atlantică.

De ani de zile, Georgia a ocupat poziții de conducere în cadrul Parteneriatului Estic, implementând cu succes reformele sale democratice în materie de bună guvernare, stat de drept, anticorupție, pluralism și libertatea mass-mediei, drepturile omului, incluziunea de gen și protecția minorităților, instituții puternice și societate civilă.

Acest istoric general pozitiv a pus bazele deciziei istorice a UE, recunoscând perspectiva Georgiei pentru aderarea la UE și exprimându-și disponibilitatea de a acorda statutul de candidat odată ce țara abordează prioritățile stabilite de Comisia Europeană.

În ciuda dificultăților, guvernul Georgiei este ferm angajat să pună în aplicare recomandările CE. Munca a fost deja lansată, iar Georgia va face tot posibilul pentru a face progrese în ceea ce privește toate cerințele, consolidându-și în continuare democrația, întărirea statului de drept și incluziunea.

În timp ce vorbesc despre lecțiile învățate din 2008, precum și din 2014 și 2022, trebuie să spun, fiind ferm convins de faptul că consecvența și cooperarea, precum și o viziune strategică pentru trioul Georgia, Moldova și Ucraina, pentru Marea Neagră și extindere reprezintă calea către o „Europa liberă, întreagă și pașnică”. 

09/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Purificarea etnică a orașelor, parte a procesului de maghiarizare forțată a Ardealului

 

 

 

 

 

 

 

 

ORAŞELE SUNT ARTIFICIAL MAGHIARIZATE

În articolul de faţă vom avea în vedere un alt aspect al procesului de maghiarizare a Ardealului, aplicat într-un mod dur de autorităţile maghiare timp de mai bine de două secole şi care a devenit de-a dreptul furibund după 1867, în urma instituirii dualismului austro-ungar.

Este vorba de „purificarea etnică” a centrelor orăşeneşti, practic de interdicţia pentru români, în special, de a-şi stabili reşedinţa în mediul urban.

Era şi acesta un mijloc de a menţine naţiunea majoritară a Transilvaniei departe de bunăstarea economică, de avantajele unui mediu cultural şi educaţional adecvat şi de posibilitatea de a avea un standard de civilizaţie corespunzător acelor momente istorice.

Această stare de fapt, biseculară, şi care dusese la un raport nefiresc din punct de vedere etnic al componenţei mediului urban ardelenesc, a fost menţionată şi în discursul de instalare de către primarul patriot Emil A. Dandea, în cea dintâi legislatură în care s-a aflat în fruntea oraşului Târgu-Mureş (1922-1926).

Acest lucru a dus la o reacţie ostilă a politicienilor maghiari şi a presei maghiare locale.

Spre evidenţierea justeţei respectivei afirmaţii, Gazeta Oficială a Oraşului Târgu-Mureş, „ORAŞUL”, Anul I, Nr. 18, din 29 Sept. 1923, sub genericul Răspunsuri, la p. 170-171, nuanţează chestiunea şi o argumentează pe baza unui ordin emis de conducerea oraşului Turda.

Redăm in extenso acest articol:

„Cu ocazia instalării sale, primarul — între altele — a afirmat că oraşele, şi aşa şi Tg.-Mureşul a fost maghiarizat şi menţinut unguresc în mod artificial.

Pentru această afirmaţiune însă a fost atacat fără scrupul. Ne fiind aici locul pentru a trata mai pe larg chestiunea aceasta, întru dovedirea afirmaţiei primarului, deocamdată reproducem numai o hotărâre adusă relativ nu de mult de congregaţia oraşului Turda*; asemenea dispoziţiuni, sau similare, sigur că s-au luat mai în toate oraşele situate în «marea valahă», adică în Ardeal, deci de sigur şi în Tg.-Mureş.

La măsurile locale o să revenim, acum să vedem documentul.”**

„Anno 1711, die 19. mensis Iulii.

In congregatione Totius, Universitatis Nobilium Oppidi Thorda.

Conclusum***

Aflăm că românii se înmulţesc foarte tare între noi, spre dauna noastră…Oraşele şi satele vechi şi frumoase locuite înainte de maghiari şi saşi, într’atâta sunt pustiite de locuitori, prin «marea valahă»că acum nici de veste nu le mai putem auzi.

Pentru motivul amintit mai sus, hotărâm în comun că fiecare cetăţean sau văduvă din oraş este îndatorat a alunga, în curs de 8 zile, din casele şi pământurile lor pe toţi Românii, aflători la casa sau pe pământurile lor, iar dacă nu voiesc să meargă, să fie alungaţi.

Dacă se va afla vre-un cetăţăn ori văduvă atât de neajutorată, cât nu-l poate alunga cu forţa sa, ofiţerul oraşului este obligat a-i dea ajutor.

Dacă se va afla vre-un cetăţăn sau văduvă care nu va duce la îndeplinire ordinul să fie pedepsit, în mod irevocabil, până la 12 fl. [orini] şi ofiţerul oraşului, luând cu sine destule forţe, este dator să alunge pe astfel de valahi refractari şi să le alunge vitele de pe teritoriul oraşului.

Tot în această adunare se hotărăşte ca nimeni […] dintre locuitorii din Turda Nouă şi Veche să nu dea românului nici casă, nici loc de casă, nici loc extern; să nu-i vândă şi să nu-i dea loc de locuit aici; care loc, dacă va fi vândut cu drept de moştenire, sub orice titlu, se va confisca pentru oraş şi executorul îl va alunga (pe român) din oraş […]

Dacă însă se va afla cineva dintre noi, care nu va observa una sau alta din condiţiile susnumitului ordin, se va pedepsi, mox et de facto****, cu 24 fl.[orini] şi dacă va fi refractar şi mai departe să fie un om descalificat.”

(Urmează 135 de semnături).

 Selecţia textului şi comentariu, note, prof. Alexandru CIUBÎCĂ

http://www.cuvantul-liber.ro/ ORAsELE-SUNT-ARTIFICIAL-MAGHIARIZATE

*) Blasiu Orbán: Oraşul Turda şi jurul, B[uda]pesta, 1889. (nota redacţiei)

**) Asupra documentului ne-a atras atenţia neobositul cercetător al archivelor dl T. Popa, prof. la Liceul „Gh. Bariţiu” din loc.[alitate] (nota redacţiei)

***) În anul 1711, în ziua a 9-a a lunii iulie.

În adunarea tuturor, a unanimităţii nobililor cetăţii Turda. Hotărâre (traducerea noastră)

****) Imediat de pus în practică (traducerea noastră)

Notă: Prescurtările din document aparţin redacţiei bilunarului „Oraşul”.

09/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Nu cuvinte, ci vorbe, nu vorbe, ci palavre, nu palavre, ci lozinci …

 

Numai comunist nu sunt, dar când citesc că unul din miniştrii Comunei de la Paris, Delescluze, văzând că situaţia e pierdută – l9 mai 1871 – îşi ia jobenul şi puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot să nu încerc un fior şi să nu iau – măcar mintal! – poziţia de „onor la erou” ca şi în faţa Sfântului Ioan Nepomuk, care, decât să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei, mai bine primeşte a fi azvârlit în apele Vltavei; ori în faţa monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sângeroaselor ciocniri din iunie 1848, tot pe o baricadă.

Ce căuta acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul păstorului e lângă turma sa” – cuvintele săpate pe mormântul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame – , de când el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o idee-forţă, energie, viaţă. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esenţa Crucii, denumită „dătătoare de viaţă” nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morţi, ci şi pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în germeni. Sângele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă, dar se bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămâne fără urmaşi.

Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat? 

Toate-s bune şi frumoase până la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, atunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămâne numai acesta: curajul în faţa morţii.

Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.

  

(Fragment din JURNALUL FERICIRII de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991)

 

 

 

 

Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) a fost doctor în drept constituțional, scriitor, publicist și critic literar, originar din comuna Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la creștinism în închisoarea de la Jilava, și se va  călugări după punerea sa în libertate.

Între anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (în particular și la scoală „Clemența”) și ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numărau Constantin Noica, Mircea Eliade, Aşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Nicu Steinhardt, Primejdia mărturisirii, pp. 171-172). Își ia bacalaureatul în 1929.

După 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.

Începe să publice în  1934, sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul … tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalités juives.

Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.

În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de „purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la „Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literarLibertatea și Viața românească. Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”.

Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Acest eveniment înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire”   și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

Este supus rigorilor detenției din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Darvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare.

Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară.

Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș.

Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile.

Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian.

La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare.

Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară.

Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

https://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Steinhardt

 

16/03/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: