CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ucraina, România şi problema Bugeacului. VIDEO

 

 

 

 

Problema Bugeacului

Sub numele de Bugeac este desemnat, îndeobşte, ţinutul din nordul Deltei, aflat între vărsarea Prutului şi limanul Nistrului.

Acest teritoriu, numit şi „părţile tătărăşti“, înainte de a intra sub autoritatea domnilor Moldovei, s-a aflat o perioadã de timp sub dominaţia nominală a Hoardei de Aur, iar după declinul hanilor de la Serai, a fost stăpânit timp de peste o jumătate de secol de domnitorii munteni din familia Basarabilor, coborâtori ai lui Basarab I – de unde şi numirea, mai târzie, de „Basarabia“, denumire care s-a extins, prin „bunăvoinţa“ interesată a autorităţilor ţariste, asupra întregii Moldove răsăritene, înglobată forţat la Imperiul Ţarist prin Pacea de la Bucureşti din 16/28  mai 1812.

El mai este cunoscut şi sub numele de „Ţinutul Bugeacului“, termen ce provine din turco-tătară şi desemnează regiunea de stepă brăzdată de văi cu versanţi povârniţi, lipsită de ape curgătoare, din nordul Deltei.

Conform părerii altor cercetători, originea cuvântului Bugeac ar fi cumană: «Bucgac» («bucigac») = unghi («angulus»). La bulgari, sudul Basarabiei purta denumirea de «Onglu», adică «unghi», iar la unguri «Atelcuz».

Indiferent de originea termenului, ţinutul desemnat a fost anexat de Soliman Magnificul în uma campaniei din vara anului 1538 (îndreptată împotriva domnitorului Petru Rareş) şi transformat, pentru 274 de ani (împreună cu cetatea Tighina (Bender) şi zona adiacentã), în provincie otomană: raiaua Tighinei (a Benderului, în turco-tãtarã).

Prin Pacea ruso-otomanã de la Bucureşti (16 mai 1812), Moldova de răsărit – parte componentă a principatului moldav, împreună cu raialele Hotinului şiBenderului (Tighinei), ultimele două, posesiuni otomane, au intrat în componenţa Imperiului Ţarist, sub denumirea generică de Basarabia.

În urma războiului Crimeei, prin Tratatul de Pace care a pus capãt acestei conflagraţii europene (18/30 martie 1856), Principatele Române ale Moldovei şi Ţării Româneşti au fost scoase de sub protectoratul rusesc, rămânând, pe mai departe, sub suzeranitate otomană, dar cu frontierele garantate de marile puteri:  Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei (mai târziu, al Italiei).

Totodată, Tratatul de la Paris a stabilit retrocedarea, către Principatul Moldovei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad (Cetatea Albã), adică cea mai mare parte a fostului Bugeac.

În felul acesta, pentru 22 de ani, prin voinţa areopagului european, Imperiu Ţarist a fost îndepărtat de la Gurile Dunării.

Congresul european de la Berlin (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de Pace de la San Stefano, a recunoscut independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, dar a statuat reîncorporarea celor trei judeţe basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad) la Imperiul Ţarist.

În felul acesta, Marile Puteri dãdeau satisfacţie diplomaţiei ţariste, care nu putea să renunţe la Gurile Dunării, cele trei judeţe fiind „schimbate“ forţat de către autoritãţile de la Sankt-Petersburg cu Dobrogea, străvechi pãmânt românesc dintre Dunăre şi Mare.

Aparent, schimbul era favorabil României deoarece Dobrogea, ca suprafaţă şi resurse ale solului şi subsolului, era net superioară celor trei judeţe sud-basarabene. Maniera în care s-a făcut „schimbul“ („diktat“ al areopagului european – de fapt, al lui Otto von Bismark – la cererea expresă a Sankt-Petersburgului) a deranjat profund autorităţile de la Bucureşti (îndeosebi pe marii boieri moldavi care deţineau întinse proprietăţi funciare în Bugeac), inducând, totodată, un puternic curent de opinie anti-rus în rândul opiniei publice româneşti. Astfel, noul stat român a fost obligat să împartă stăpânirea Gurilor Dunării cu Imperiul Ţarist.

În anii care au urmat, autorităţile ţariste au accelerat procesul de deznaţionalizare a românilor, prin deportări în Siberia, rusificarea numelor şi îndeosebi, prin colonizări de ruşi sau elemente alogene, dar rusofone (ruşi, ucraineni, germani, baltici, evrei etc.).

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât, cu majoritate de voturi, Unirea întregii Basarabii cu România, deci implicit, şi a Bugeacului. Timp de 22 de ani, acest ţinut s-a aflat sub administraţie românească.

Rusia sovietică nu a renunţat însă la ideea reocupării Basarabiei, şi îndeosebi a Gurilor Dunării.

Pregătirea reanexării spaţiului pruto-nistrean a fost marcată de diversiunea iniţiată şi desfăşurată în septembrie 1924 de Comintern (în care un rol important l-au avut serviciile speciale sovietice, îndeosebi C.E.K.A.), cu ajutorul unor bande înarmate care, sub pretextul eliberării popoarelor din această provincie de sub „jugul boierilor şi ciocoilor români“, au încercat să declanşeze o răscoală armată a populaţiei alogene rusofone.

Diversiunea, soldată cu morţi şi răniţi în rândul grănicerilor, poliţiştilor şi jandarmilor români, dar şi al populaţiei şi reprezentanţilor autorităţilor civile, s-a manifestat cu violenţă îndeosebi în Bugeac, mai precis în localitatea Tatar-Bunar şi împrejurimi.

Ea a fost contracarată rapid de către autorităţile române, prin folosirea forţei armate.

După cum este ştiut, în urma ultimatum-urilor din 26-27 iunie 1940 şi a agresiunii militare a Armatei Roşii, atât Moldova dintre Prut şi Nistru (Basarabia propriu-zisă), cu o suprafaţă de 44.500 kilometri pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 de locuitori, cât şi Bucovina de Nord, având o suprafaţă de 6.000 kilometri pătraţi şi 500.000 de locuitori au fost înglobate în Uniunea Sovietică.

Prin acest rapt teritorial, şi sudul Basarabiei (adicã Bugeacul) a fost anexat, manu militari, la U.R.S.S.

La 4 noiembrie 1940, printr-un decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., partea de sud a Basarabiei (Bugeacul, cu plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), a fost  inclusă în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

Au fost alipite astfel la Ucraina, în afară de partea de nord a Bucovinei, raioanele Codâma, Balta şi Pesciana din fosta R.S.S. Moldovenească (situate în stânga Nistrului), judeţele Hotin şi Cetatea Albă (Akkerman), la care se adăuga şi plasa Chilia a judeţului Ismail din Basarabia.

Prin aceste cesiuni teritoriale, nou creata R. S. S. Moldovenească nu mai avea acces la Gurile Dunării şi nici nu mai beneficia de ieşirea la Marea Neagră.

În acel moment, în teritoriile cedate Ucrainei, situaţia etnică se prezenta în felul următor:

  • în judeţul Cetatea Albă (Akkerman): români moldoveni – 18%, ucraineni – 20%;

  • în judeţul Hotin: români moldoveni – 35%, ucraineni – 41,6%;

  • în judeţul Ismail: români moldoveni – 31%, ucraineni – 4,7%.

Agresiunea militară sovietică a determinat România să se alăture Germaniei hitleriste şi a obligat autorităţile politico-militare româneşti să participe la campania militară împotriva Uniunii Sovietice, declanşată în data de 22 iunie 1941. 

Până la 26 iulie 1941, armatele române şi germane au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord, care au reintrat, astfel, în componenţa statului român.

În urma înfrângerilor suferite pe frontul de răsărit şi a reocupării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armatele sovietice, imediat dupã 23 august 1944 aceste teritorii au reintrat, de facto, în componenţa Uniunii Sovietice.

De fapt,Bucovina de Nord,ţinuturile Herţa şi Hotin, împreună cu partea de sud a Basarabiei (plasele Reni, Bolgrad şi Ismail), au fost trecute sub jurisdicţia R.S.S. Ucrainene în baza mai vechiului decret al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din 4 noiembrie 1940.

Situaţia a fost recunoscută, de jure, de către anglo-americani şi de francezi şi stipulată în Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, care a consfiinţit astfel raptul teritorial sovietic din vara anului 1940.

După disoluţia URSS din 1991, noul stat independent Ucraina a rămas beneficiara Pactului Ribbentrop-Molotov, stare de fapt recunoscută de iure  şi de România prin Tratatul bilateral româno-ucrainean, semnat la Neptun la 2 iunie 1997, în urma cererii expresă a Comunităţii Europene, ca o condiţie sine–qua-non a admiterii ţării noastre atât în N.A.T.O. cât şi în Uniunea Europeană.

Prof.univ.dr.Traian-Valentin PONCEA

Extras din REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE PRIVIND BUCOVINA, ŢINUTURILE HERŢA ŞI HOTIN, BUGEACUL ŞI INSULA ŞERPILOR.

Sursa: http://roncea.ro prin https://foaienationala.ro

 

 

 

CITIŢI ŞI: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/21/bugeacul-si-importanta-sa-geopolitica-2/

 

 

 

 

19/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Justificarea ocupării, jefuirii, înrobirii popoarelor de către sovietici şi „minciuna 22 iunie 1941”

Victor Suvorov - Spărgătorul de gheaţă

Operatiunea „Barbarossa”, intre mit si realitate

Cu totii am invata la scoala ca Germania a atacat neprovocata pasnica Uniune Sovietica si a reusit uluitoarea performanta sa maseze 160 de divizii langa granita rusilor fara ca acestia sa se prinda.

Explicatia data de rusii, este insa ca de fapt ei stiau totul dar idiotul de Stalin nu a avut incredere in serviciile sale de informatii si astfel s-a petrecut cea mai mare catastrofa militara din intreaga istoria a omenirii, catastrofa comparabila cu abolut nimic in istoria militara!

Asadar Rusia a sustinut tot timpul ca nemtii au atacat-o fara ca sovieticii sa planuiasca ceva. Dupa 1991 si caderea URSS, in fata dovezilor coplesitoare care aratu ca intreaga Armata Rosie era masata la granita de vest pe pozitii ofensive, rusii au acceptat cam cu jumatate de gura ca intradevar se pregateau sa “elibereze” intreaga Europa, dar ca nu puteau face acest lucru decat in 1942.

Realitatea este insa alta, iar pretentia germanilor cum ca luptau de fapt pentru apararea Europei de hoardele rosii este absolut reala. De fapt Germania nu avea de gand sa atace URSS, dar a facut-o pana la urma doar in urma dovezilor foarte clare ca sovieticii pregateau un atac masiv impotriva sa si atunci a lovit preventiv.

Orice om cat de cat citit, care priveste dispunerea pe harta a unitatilor sovietice in iunie 1941, poate observa foarte clar nu numai ca acestea erau pe pozitii ofensive, cu trupele masate la granite, cu rezervele aduse in fata, cu trupele de genisti langa granite, cu depozitele aduse si ele inainte, dar prin amplasarea si forta acestor unitati, ipoteza ca Stalin se pregatea sa loveasca abia in vara lui 1942, este pur si simplu aiuritoare. In momentul in care germanii au atacat, truple de graniceri ale NKVD-ului erau deja retrase in spatele frontului, toate podurile erau deminate, toate lucrarile defensive erau dezafectate.

 

 

 

 

 

892074971_orig

 

Cel mai probabil Hitler l-a devansat pe Stalin cu maxim-maximorum 2-3 saptamani. Daca Armata Rosie ar fi atacat prima, la superioritatea URSS in capacitate industriala, in mod sigur in mai putin de 2 ani rusii erau la Atlantic.

Oricum daca rusii atacau primii, se pare ca directia de atac principala ar fi fost prin Romania si cea secundara prin nordul Poloniei, asa ca este cat se poate de necesar sa cunoastem macar acum adevarul despre …

 

 

 

 

Minciuna sovietică de la 22 iunie 1941

 

 

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care „fasciştii români”, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică.

Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941.

Inclusiv astăzi, la 75 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar U.R.S.S. era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă.

O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial.

La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin.

Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941.

Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti.

Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani?

Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

 

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, „crima noastră de neiertat”, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ.

Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare. Pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste.

Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei, pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi U.R.S.S. erau aliaţi?

Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce U.R.S.S. era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei.

O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea.

Iar reacţiile au început să apară, mai timid, totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859.

După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu. Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26-28 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”

Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică.

Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924?

Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista.

În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau U.R.S.S. n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze.

Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret.

Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti „Matrioşca”, au început să apară primele fisuri. In interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent G.R.U. sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar fi lucrat şi pe la arhivele G.R.U., din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine.

Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi.

Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov.

Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat.

A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

 

 

 

 

 

 

Foto: 1939 – Generalul german Guderian şi generalul rus Krivoşein la parada comuna sovieto-germană de la Brest, în Polonia ocupată de armatele celor doua ţari.

 

 

 

 

 

 

 

Cea mai mare mistificare din istorie

 

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că U.R.S.S. era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler.

Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul Ţările Baltice.

Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.

Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa Al Doilea Război Rondial. Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii.

Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare. Tot pentru a se apăra, în 1941, U.R.S.S. avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv.

Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord.

Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti.

Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?

 

 

 

 

 

 

M.Solonin-Butoiul si cercurile

Germania a început războiul împotriva U.R.S.S. cu circa 3.500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, U.R.S.S., doar pe linia de front avea circa 10.000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc.

Spre comparaţie, S.U.A. aveau în 1940 circa patru sute de tancuri.

De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop?

Nu cumva U.R.S.S. se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică?

Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ.

Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă? Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941!

Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană?

Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România.

În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.

Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci.

O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă.

Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers.

Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune.

În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.

Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice?

Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte.

Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o.

Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă. Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte.

Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi.

Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

 

 

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941.

Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea.

Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul.

Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti.

Ni s-a reproşat că nu ne-am oprit la Nistru, dar am răspuns deja la această acuzaţie în Ne puteam opri pe Nistru ?

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin).

Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova.

Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii.

Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate „General Antonescu”.

Am citat din romanul „Sânge pe Nistru”, a cărui acţiune se petrece în viitor, dar era necesară o scurtă paralelă trecut-viitor. Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică.

Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică.

De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei.

Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944.

Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil.

Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin. Un mic exemplu.

La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania.

Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state.

De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor O.N.U. (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate.

A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv.

Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial. Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns.

Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

 

Bibliografie (Surse):

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online: http://www.scritub.com/…/VICTOR-SUVOROVSpargatorul-de-g1432
2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online:
http://www.scritub.com/…/Victor-SuvorovUltima-Republica6310…
3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online:
http://www.scritub.com/…/Victor-SuvorovEpurarea422024318.php
4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online:
http://www.scritub.com/…/…/Victor-SuvorovZiua-M205514911.php
5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.
http://cristiannegrea.blogspot.ro/…/minciuna-22-iunie-1941….

6. http://cristiannegrea.blogspot.ro/ minciuna-22-iunie-1941;

7. http://www.art-emis.ro/istorie/-minciuna-22-iunie-1941

09/11/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Balada celor doi ciobanasi

Image result for   doi ciobani photos

 

„LOCUL DARĂ ACESTA, UNDE IESTE ACUM MOLDOVA ŞI ŢARA MUNTENEASCĂ IESTE DREPTŬ DACHIA, CUM ŞI TOT ARDEALUL CU MARAMOROŞUL ŞI CU ŢARA OLTULUI. ALTŬ NUME MAI VECHIŬ DECÂTŬ ACESTA, DACHIA, NU AFLU ÎN TOŢI CÂŢI SUNTŬ ISTORICI…”

(M.COSTIN:1632-1691, DE NEAMUL MOLDOVENILOR)

 

Balada celor doi ciobanasi

 

Pe strazile Chisinaului secesionist se afirma sus si tare ca cetatenii Republicii Moldova se numesc moldoveni.

Cine-ar contesta?

O intrebare, la dimensiunea tovarasilor moldo-ivani: cine populeaza tarmul vestic al Prutului?

Eventual raspuns  – tiranozaurii.

Argumentare. Caz nemaipomenit in intreg Universul: Uniunea Sovietica, ex-imperiul raului, „descopera” autoritar ca pe malul stang al Prutului, raul intern al Moldovei, habiteaza „poporul moldovean„, malul opus considerat a fi biotopul „rumunilor”.

Revelatiunea se produce odata cu oplosirea in Basarabia (re-)cotropita a celor cu „statalitatea sotialisti molidovineaschi” pe varful degetului (dar au o data fixa a „descalecatului” rosu – 12 octombrie 1924, despre care altercatie se fac a “uita”, parca-in saga, “iubaretii” de-avalma cu demnitarii ot “nasa Moldavia”).

Cand s-au oprit tancurile pe care a sosit la Chisinau „eliberatorul„, Kremlinul observa ca in Tinutul Herta, nordul Bucovinei, nordul Basarabiei, Transnistria, Bugeac – Basarabia propriu-zisa, in delta Dunarii, pe Insula Serpilor, ba si in Moldova istorica (!?) nu mai locuiesc moldoveni, ci romanime neastamparata.

Umbra de ghiaur nu zaresti, sa tot cauti cu lumanarea; si asta cu mult inainte de mezozoic.

Enciclopedii moscovite, acompaniate vajnic de filiala Academiei de Stiinte a URSS din fragmentul central al Basarabiei ciopartite, scot la iveala „vestigii” ce stramuta arealul de constituire al „poporului nou ales” in Fundul Izvorului (toponim din patrimoniul sat Vanatori, Nisporeni, sub Ungheni). Ulterior, filiala, ce sustine pretentios controversata teza, se autointituleaza eronat Academia de Stiinte… „a Maldovei[1] (dai boje), care „reprezinta unica institutie publica de interes national in sfera stiintei si inovarii, este coordonator plenipotentiar al activitatii stiintifice si de inovare – in calitate de cel mai inalt for stiintific al tarii – consultant stiintific al autoritatilor publice ale Republicii Moldova, are statut autonom si functioneaza in baza principiilor autoadministrarii.

Grava controversa strecurata „nevinovat” in uzul subiectelor vizate – „Moldova vs Republica Moldova” se considera ca de la cine putere.

Cum n-ai privi, un mic discomfort razbate din concurenta subiectelor nominalizate: de-o fi vorba despre Wallachia Minor, ne ciocnim cu o aberatie vadita: Patria e dezbinata / fragmentele imprastiate sangereaza / supravietuieste care cum il duce capul… si stapanul.

Daca insa e vizata, in singularitate, nano-particica din Valea Bacului, ne intrebam umil: de ce s-a recurs la uzul de fals?

Dar, ma rog, intelege care cum poate particularitatea hidoasa (ce se da ingenioasa) a circumstantelor, acel nod al contradictiilor scornite pe loc curat gol de maculatura lor savanta.

Cu totul interesant este ca dupa a.1945 Romania accepta tacit, iar dupa a.1991 preia instant flamura procedeului antistiintific, indicand pe harta cerului granita la est cu… Moldova!? De parca Principatul, fauritor in a.1859, impreuna cu Tara Romaneasca, a Romaniei moderne, a disparut in neant. Era acela, pesemne, de pe alta planeta; erau, se vede, extraterestii (tiranozaurii, vezi mai sus).

Sub care laitmotiv, mai recent, Chisinaul si Bucurestii interpreteaza pe-a intrecutelea balada celor doi ciobanasi:

Unu-i moldovean / Si altu-i roman”, aruncandu-se sincron dintr-o nenorocire in alta. Mai mult, se merge pana acolo, incat insasi bastinasii angreneaza lejer dezmembrarea etniei – capodopera de triumf a invadatorului. 

Magulitoarea minciunica cu referinta la doua state (?) contemporane romanesti (pe pamant moldovenesc!), tovarasii „Mari se vorbira / Si se sfatuira” sa o promulge in unison, in imparatia prostilor.

 Chiar daca primul, asumandu-si mirajul statalitatii de import (ce nu i-a apartinut niciodata!?), se califica a lea un cotcar invederat.

Pe cand, cel de-al doilea, da dovada de o concludenta imprudenta[2]. Nu cred sa poata gasi filosoful o alternativa mai reusita a distrugerii reciproce.

Din pacate, istoria noastra abunda in tradari, fie tradarea lui Burebista, sau a lui Antonescu, fie tradari mai recente, legate de raptul patrimoniului national, care aminteste subit de regretul pentru ciobanul ucis de cei doi vecini si prieteni ai sai, pamanteni si-un neam.

Rusinoasa manopera degradeaza totalmente comparativ cu jertfa celebrului principe moldovean Iacob Basilic Eraclide Despota (a.a.1511-1563, grec de origine, ajuns domn al Moldovei, sub numele Ioan Voda, in perioada 18 noiembrie 1561- 5 noiembrie 1563), care “a pierit cu cea mai cruda moarte, pentru ca visa (…) unirea Moldoromaniei, si pentru ca voia a introduce in tarile noastre civilizatiunea Europei![3] 

Retinem, in treacat, devansarea usoara a anului de glorie (a.1600) al lui Mihai Viteazul.

Si acum, la scurgerea circa a 500 de ani, cel putin unirea moldovenilor cu moldovenii – ca sa pastram aliniamentul politic actual – e contrariata vartos de numai cui nu e lene, mizerabila idee devenind pozitia protocolara a impostorului.

Consecintele nu se lasa asteptate. Ca reactie la coralul pe tema „suveran si independent, unitar si indivizibil[4], in coautoratul celei ramasite a piciorului de plai subscrie Republica Moldoveneasca Nistreana (de facto, Приднестрóвская Молдáвская Респýблика) – al treilea ciobanas -„revolutionar„.

La grozava si previzibila „federation” de viitor a cnezatelor moldo-ivanesti se asociaza oportun al patrulea ciobanas -ogli: Unitatea Teritoriala Autonoma Gagauzia (in fapt, Автономное территориальное образование Гагаузия / Avtonom Territorial Bölümlüü Gagauz Yeri).

Or fi si altii, isi reclama milostiv prezenta Moscova, mandra capitala a Tartariei (om-olog al sectorului Botanica din Chisinau).

Apropo, razboiul curent dinre Rusia si Ucraina demonstreaza duritatea vesnicului „eliberator”, care-si devoreaza semenii in alinarea poftei expansive, reanimand cruzimea celui mai tanar dintre titani, mitologicul Cronos.

Ba se mai aude prin mahala ca el ar slefui subtil ideea unei Republici Populare Basarabia (Бессарабскую народную республику[5]) in Bugeacul rapit acum 200 de ani din gradina Musatina. Ceea ce arunca o obscuritate si mai mare asupra fantasmagoricului „statu nostru rodnoi” (scump) din Piata Marii Adunari Nationale[6].

Iarta-ma, Doamne, dar lehamite de-atata „statalitate” ticaloasa.

Acestea fiind spuse, concluzionam cu regret ca daca clauza de moralitate nu strabate spatiul Prutului, cu atat mai mult nu are ea sorti de izbanda pe albia Nistrului.

Sursa: https://eternamoldova.wordpress.com.

 Note

[1]http://www.asm.md/; accesat la 5.01.2015.

[2] Excluderea fulger din formula dezbaterii insurectiei sovietice / pro-ruse in Transnistria (cine-i cu initiativa?) arata cat se poate de limpede diminuarea ponderii ce-i revine Romaniei in relatiile internationale, deoarece la caz concret Uniunea Europeana, SUA, blocul NATO ii refuza nu numai rolul de aliat stategic, ci si cel de victima a Pactului Ribbentrop-Molotov. Desi odioasa proba a prieteniei sovieto-germane din 23 august 1939 e recunoscuta nula ab initio de intreaga omenire, nimeni nu indrazneste sa puna intrebarea reabilitarii hotarelor de pana la 28 iunie 1940. Pana si Uniunea Sovietica – unul din semnatari ! – denunta Pactul la 24 decembrie 1989, prin hotararea nr.979-1 a Sovietului Deputatilor Poporului: „7. Congresul deputatilor poporului din URSS condamna faptul semnarii „Protocolului aditional secret” din 23 august 1939 si a altor acorduri secrete cu Germania. Congresul considera protocoalele secrete din punct de vedere juridic ca fiind nule si neavenite din data semnarii lor”. [Второй Съезд народных депутатов СССР. Стенографический отчет. М., 1990. Т. IV, р. 613.] – citat dupa sursa- https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/23/despre-pactul-talharesc-molotov-ribbentrop-si-anexarea-basarabiei-de-catre-uniunea-sovietica/. Paradoxal, dar, cu o uluitoare exactitate astronomica, Moscova si Chisinaul procedeaza absolutamente invers. Sub masca unei confuzii identitare, antica Bogdanie e intercalata stralucitei inventii a gulag-ului – fara a mai aminti de scindarea Basarabiei, care, la randu-i, pare sa fi fost o halucinatie trecatoare: intai – timp de (doar) aproape 106 ani (1812-1918), apoi, inca 1 luna si 5 zile (28 iunie – 2 august 1940). Din cealalta parte, proaspata „capitalaastatalistilor mulidoveni” imbraca conceptia unui pseudo-multinationalism caraghios, cocotandu-se impertinent pe buricul eclipticei raionului Cimislia.

[3] Bogdan Petriceicu Hasdeu. “Scrieri istorice, I. Studii. Din volume 1864-1898”. Editie critica de I.Oprisan. Editura VESTALA. Bucuresti-2008, p.44-49.

[4] “Republica Moldova este un stat suveran si independent, unitar si indivizibil.” Alin.(1) art.1 Constitutia RM din  29.07.1994; sursa– http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731; accesat la 5.01.2015.

[5] Articolul “Еще одна часть Украины может пасть жертвой сепаратизма”. Sursa – http://www.noi.md/ru/news_id/53978; accesat la 6.01.2015.

[6] Piata publica centrala a municipiului Chisinau.

05/11/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: