ROMÂNISMUL LA RĂSĂRIT DE PRUT, ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI al XX -lea

 

Teritoriul românesc numit Basarabia s-a unit benevol cu România în 1918, în baza deciziei Sfatului Ţării, primul Parlament al acestei provincii, exponentul conştiinţei naţionale româneşti a populaţiei băştinaşe basarabene.

Forţele motrice a acestei Uniri n-au fost împrejurările politice şi istorice, ci românismul locuitorilor teritoriului dintre Prut şi Nistru, conservat şi ocrotit de Biserică, de ţărănime, dar şi de intelectuali şi alţi adevăraţi patrioţi, care tot din rândul ţărănimii îşi trăgeau obârşia.
La 28 octombrie 1920, prin încheierea Convenţiei internaţionale în chestiunea Basarabiei, care a avut loc la Paris, între Anglia, Franţa, Italia, Japonia pe de o parte şi România, se recunoştea suzeranitatea României asupra Basarabiei.

Convenţia a fost semnată, dar n-a fost ratificată de Japonia. Uniunea Sovietică, prin încheierea la Londra a pactelor de neagresiune din 3 şi 4 iulie 1933, de fapt recunoştea şi ea actul Unirii Basarabiei cu România.

După istoricul Alexandru Boldur „prin Convenţiile din 1933 Sovietele au creat Basarabiei o situaţie prin care «posesiunea» se transformă inevitabil în «drept», starea de fapt se îmbracă în forme legitime juridice”.

„Prin urmare, consideră A. Boldur, înainte de 1940 situaţia Basarabiei se baza din punct de vedere juridic pe:

1. Voinţa populaţiei Basarabiei de a trăi în componenţa statului naţional românesc.

2. Voinţa României de a avea această provincie în competenţa teritoriului său.

3. Voinţa principial exprimată în 1917 a guvernului sovietic, de a socoti liber de
legătură cu statul rusesc oricare popor din cuprinsul vechii Rusii ţariste.

4.Dreptul de autodeterminare a naţionalităţilor, recunoscut de guvernele revoluţiei ruse,
anterioare sovietelor.

5. Angajamentul formal al Sovietelor de a respecta integritatea teritorială a României,
înţelegând prin teritoriul românesc şi cel al Basarabiei, şi de a se abţine pentru totdeauna de
orice agresiune în această direcţie”.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică, prin ultimatumul din 26 iunie 1940, s-a dedat laun act  de agresiune contra României, cerând sub amenințare Basarabia şi Nordul Bucovinei.

România acedat fără a opune o cât de mică rezistenţă întru salvarea demnităţii româneşti, contrar voinţei multor români, în primul rând a celor basarabeni. Unul dintre aceşti protestatari a fost şi marele patriot, profesorul Ştefan Ciobanu, originar din comuna Tălmaza, judeţul Tighina, una dintre cele mai mari localităţi basarabene de pe malul drept al Nistrului.
Reproducem integral declaraţia profesorului Ştefan Ciobanu, rostită în şedinţa Consiliului de Coroană al României din 27 iunie 1940, la care el a fost invitat ca fiind ministru al cultelor şi artelor al României. Marele patriot român din Basarabia s-a pronunţat pentru neacceptarea ultimatumului şi pentru opunerea rezistenţei.

În şedinţa de la amiază profesorul Şt. Ciobanu spunea:

„Sire! Provincia românească dintre Prut şi Nistru a făcut parte integrantă din vechea Moldovă de la înfiinţarea acestei formaţiuni politice româneşti.
Populaţia românească de răsărit a Moldovei, numită astăzi Basarabia, împărtăşeşte soarta întregului neam românesc în decursul unui şir de veacuri, până când în anul 1812 această provincie a fost smulsă mişeleşte din trupul neamului românesc şi anexată la imperiul ţarist, cu care n-a avut niciodată nici un fel de contracte.

Populaţia Basarabiei, formată 75 la sută din români şi 25 la sută din minorităţi aduse recent de ruşi, are un caracter eminamente românesc.

După o rezistenţă dârză a întregii populaţii în contra tendinţelor brutale de rusificare şi deznaţionalizare prin colonizări şi deportări, după grele suferinţe pe care le-a îndurat din partea stăpânirii barbare ruseşti, poporul românesc din Basarabia trece prin frământările revoluţionare ruseşti din anii 1905-1906 şi 1917-1918 şi, în baza dreptului de autodeterminare a popoarelor subjugate din Rusia, se uneşte cu Patria-mamă România.
Unirea se face prin organul revoluţionar legal al Basarabiei, unire care a fost cerută încă la începutul revoluţiei din 1918 de diferite congrese ale ţăranilor şi intelectualilor.

Dorinţa de a se realiza unirea a fost atât de mare, încât populaţia n-a ţinut seama că Vechiul regat, în parte sub ocupaţie, se găsea într-o situaţie critică.

Şi atunci cum s-ar putea abandona o populaţie românească, care cu atâta încredere s-a aruncat în braţele statului român?

Cum s-ar putea ceda Basarabia care şi-a arătat ataşamentul condiţionat faţă de Neamul şi Ţara Românească şi faţă de tron? Cum s-ar putea călca în picioare o poruncă a trecutului nostru istoric, cum s-ar putea trece peste suferinţele, lacrimile şi sângele acelora care s-au
jertfit pentru realizarea idealului neamului nostru?

Chiar minoritarii şi-au arătat tot devotamentul faţă de neamul românesc, manifestat în diferite alegeri şi în vizita regală recentă la Chişinău, şi-au manifestat dorinţa de a trăi în cadrul românismului.
Sire! Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională, căci ea ar însemna să aruncăm populaţia din Basarabia în braţele unui neam străin şi ale unui regim pe care nimeni în Basarabia nu-l doreşte.

Răspunsul ce trebuie dat Sovietelor:  rezistenţă până la sfârşit.

În lupta ce se va da în contra cotropitorilor, populaţia din Basarabia va fi alături de Armata Română.

Sire! (spunea patriotul basarabean Şt. Ciobanu, la şedinţa care a continuat în seara zilei de 27.06.1940) Susţin întru totul declaraţia pe care am făcut-o în
şedinţa de la amiază. Conştiinţa mea de român basarabean nu-mi permite să concep ca o provincie care şi din punct de vedere istoric, şi ca structură etnografică, este românească să fie cedată ruşilor fără nici un gest de apărare, ca populaţia ei să fie lăsată pradă. Acei dintre membrii Consiliului, care susţin că această cedare va fi provizorie, se înşeală.

Noi, care am simţit cizma robiei ruseşti, nu putem crede că stăpânirea rusească va fi uşor de înlăturat, că dreptatea noastră va fi restabilită. Eu cred ceva mai mult.

Acei care au urmărit evoluţia ideilor politice din Rusia din ultimul timp au putut observa că în viaţa ruşilor sovietici s-a produs un reviriment. De la internaţionalismul bolşevic ei au revenit la naţionalismul cel mai autentic al Rusiei ţariste.

Respectul drepturilor altor popoare este o ficţiune. Aceeaşi recrudescenţă s-a petrecut şi în altă ordine de gândire a ruşilor.

De la principiul de libertate, de autodeterminare a neamurilor, de care au făcut atâta paradă comuniştii, la ei reînvie ideea veche imperialistă într-o formă cu mult mai pronunţată decât
aceea de sub regimul ţarist.

Politica agresivă faţa de Polonia, Finlanda şi Ţările Baltice este o mărturie, la fel și  reînvierea imperialismului a renăscut şi visul obsesiv de cucerire a Constantinopolului, precum şi ideea panslavistă, idei alimentate de o întreagă literatură în decursul unui şir de veacuri.

Ei nu se vor mulţumi numai cu Basarabia, care nu este pentru ei decât un punct de trecere spre Peninsula Balcanică. Politica lor de apropiere faţă de
bulgari şi de sârbi nu este decât o încercare de a realiza visul slavofîlilor. Şi dacă vom ţine seama că la bulgari şi sârbi exista în stare latentă şi mişcarea  ruşii mâine vor pretinde Dobrogea, fie pentru ei, fie pentru bulgari, ca să facă joncţiunea între ei şi statul bulgar.

Cedarea Basarabiei ar deştepta şi poftele ungurilor şi ale bulgarilor.
Sire, decât să ne răşluiască ţara, bucată cu bucată, mai bine să murim cu toţii pentru un ideal al părinţilor noştri”.
Aceste înflăcărate, zguduitoare şi pătrunse de o profundă durere cuvinte ale lui Şt. Ciobanu, dar şi ale altor cu adevăraţi patrioţi l-au făcut pe Regele Carol al II-lea al României să noteze în memoriile sale:

„Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat, toţi cei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei prezenţi 26, au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silvio Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” (subl. n.).

Cu toate acestea, Basarabia a fost „cedată” de România spre a fi anexată a doua oară de Uniunea Sovietică imperială.

Se cunoaşte că odată cu anexarea  la 28 iunie 1940, regimul comunist de ocupaţie şi-a pus scopul să dezrădăcineze şi să lichideze românismul basarabean.

În acest scop autorităţile sovietice au organizat în Basarabia un regim de persecuții atroce  persecutarea tuturor acelora care, într-un mod sau altul, şi-au demonstrat deschis ataşamentul faţă de români şi România.

Prin exterminarea fizică, deportările masive în repetate rânduri în Siberia, procesele judiciare şi extrajudiciare, conştienta organizare în Basarabia a foametei în anii 1946 – 47, prefacerea râului românesc Prut în zid chinezesc, interzicerea rostirii adevărului privind trecutul românesc al Basarabiei şi alte măsuri, totuşi, sovietele n-au reuşit să nimicească spiritul românesc în Basarabia.

Cu toate interzicerile, represiunile şi teroarea, nu toţi basarabenii, nu toţi savanţii sovietici, au acceptat teoria pseudoştiinţifică şi antiromânească privind existenţa în aşa – zisa Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, a unui popor şi a unei limbi distincte față de de poporul și limba română.

Românismul moldovenilor basarabeni n-a putut şi nu poate fi înăbuşit.

 

 

Surse:

http://www.pl.md/public/files/Gheorghe_Ghimpu/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

Publicitate

ATACURI ARMATE SI PROVOCARI SOVIETICE IN BASARABIA, DUPA UNIREA DE LA 1918. VIDEO

 

 

Lantul trebuie sa fie tare !

 

 

 

Între 5 şi 7 octombrie 1921, o bandă de bolşevici din stânga Nistrului, formată din 36 de indivizi, a organizat un atac banditesc asupra unor localităţi din sudul Basarabiei.

Insurecţia s-a soldat cu omorârea a doi cetăţeni şi trei militari români şi zece răniţi, bandiţii având pierderi de şase persoane.

Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 a nemulţumit profund bolşevicii, astfel încât aceştia, în chiar primii ani după Unire, au întreprins atacuri armate din partea stângă a Nistrului asupra satelor şi locuitorilor din partea dreaptă în scopul de a-i intimida şi a provoca dezordine, nervozitate, incertitudine în rândurile populaţiei.

Istoriografia de după 1990 a descris amănunţit provocările comuniştilor în Basarabia după 1918 calificate de aceştia drept „răscoale” (amintim de cea de la Hotin, ianuarie 1919, de la Tighina – mai 1919, de la Tatarbunar – septembrie 1924), care în fond erau diversiuni organizate de Komintern asupra României şi locuitorilor Basarabiei.

 

 

 

Afis de propaganda sovietic

 

 

Adepţii lui Lenin au întreprins frecvent insurecţii de proporţii mai mici.

Un raport al prefectului judeţului Cetatea Albă, adresat Directoratului General al Internelor din Basarabia la 8 octombrie 1921, relatează despre unul din aceste atacuri banditeşti.

Nu vom comenta conţinutul documentului, întrucât cele relatate în el demonstrează elocvent metodele folosite de bolşevici.

Îl reproducem păstrând originalul, inclusiv scrierea denumirilor de localităţi.

„Urmare raportului nostru telegrafic Nr. 148 din 7 octombrie a. c. am onoarea a Vă raporta detaliat desfăşurarea atacului bolşevic de la 6 şi 7 oct[ombrie] a.c. astfel după cum urmează:

În noaptea de 5 spre 6 octombrie la orele 3½ o bandă de bolşevici compusă din 36 indivizi armaţi cu 2 mitraliere, 4 puşti mitraliere, arme, granate franceze şi engleze şi bombarde şi-au făcut apariţia în comuna Alexandrovca, de unde îmbarcându-se prin forţă în 9 căruţe cu cai şi conducătorii lor, au luat direcţia spre comuna Moldovca/Vodeni, unde ajungând pe la orele 7½ şi intrând în comună, au împuşcat pe evreul Coremazchi din Crocmaz pentru motivul ca a spionat românilor, luându-i şi patru mii de lei, după care s-au dus la şcoala primară interesându-se în ce limbă se predau cursurile; întâlnind apoi invăţătorul Cula Ananie din Caplan, care venise la percepţie spre a-şi incasa un mandat, au intenţionat să-l omoare, lăsându-l în viaţă numai în urma stăruinţelor populaţiei şi luându-i biletul de identitate, cu care sus numitul se justificase în faţa lor.

Urmăriţi de jandarmii de la postul Babei şi Secţia Staro Cazaci, bandiţii au luat direcţia Caplan şi în drum a avut loc prima ciocnire.

De aici văzându-se în de aproape urmăriţi s-au îndreptat spre Olăneşti şi, în drum, au omorât pe notarul comunei Crocmaz, Dinmcovschi, jefuindu-l de suma de 2000 lei.

În marginea comunei Olăneşti fiind întâmpinaţi de jandarmii postului şi de populaţie adunată în apărarea satului, bandiţii crezând că au în faţa lor armata, au luat direcţia spre Crocmaz, unde de asemeni întâmpinându-i populaţia şi jandarmii, au fost siliţi să ia direcţia Staro Cazaci, acolo străjerii şi populaţia înarmaţi cu furci de fier, topoare etc., i-au oprit şi i-au forţat să-şi schimbe direcţia înapoi, astfel văzându-se urmăriţi în de aproape de jandarmii posturilor învecinate din Babei, Staro Cazaci, Ivanovca, Han Clişa, Caplan, Gura Roşie, Olăneşti, Crocmaz, Seimeni şi de Grăniceri, s-au retras în valea localităţii numită Baicazia, unde dând drumul căruţelor s-au fixat pe o poziţie prielnică cu plantaţiuni şi şanţuri, deschizând focuri de mitralieră, arme şi granate.

La ora 3 a sosit de la Cetatea Albă şi Detaşamentul din Reg[imentul] 5 jandarmi, compus din 20 jandarmi, sub comanda Dlui căpitan Sandu, luând dispoziţiunile de încercuirea lor.

Lupta a durat până la ora 7 seara când bandiţii profitând de întuneric şi de faptul că frontul din spatele lor era format de populaţia din satele învecinate, înarmată numai cu furci şi ciomege, s-au retras în direcţia Han Câşla-Gura Roşie, lăsând pe teren şase morţi.

În aceeaşi luptă a căzut mort jandarmul sergent instructor Matei Mihai, şeful postului Han Câşla şi strajerii Arion Morolenco din comuna Han Câşla şi Vuhaţev Eudochim din comuna Staro Cazaci.

Răniţi au fost jandarmul plutonier Claman Dumitru, Şeful postului Staro Cazaci, cap[itan] jandarm Dima Nicolae de la postul Gara Roşie, cap[itan] jandarm Vagner Petre din Reg. 5 jandarmi, soldatul jandarm Marin Ştefan de la postul Crocmaz, soldat jan[darm] Ciobanu Const. de la postul Seimeni, trei soldaţi Grăniceri şi străjerul Izotov Iacov din comuna Staro Cazaci.

Asupra unuia din bandiţi care se crede a fi şeful lor s-a găsit o hartă militară a sudului Basarabiei, un carnet cu mai multe note şi un tablou de numele a 4 indivizi.

Jandarmul Sergent Instructor Matei Mihai mort în luptă corp la corp cu bandiţii, a fost desbrăcat de haine pe care le-au luat cu ei.

În timpul retragerei bandiţilor spre Han Câşla şi Gura Roşie, detaşamentul Palanca din compania 6-a Reg[imentul] 7 infanterie a angajat cu ei o scurtă luptă, în urma căreia un soldat a fost rănit.

Banda profitând însă de întuneric a reuşit să dispară în direcţia Gura Roşie – Han Câşla, îndreptându-se înspre pichetul de grăniceri Liman din faţa localităţii Maiacki, unde se presupune că aveau bărcile cu care intenţionau să treacă Nistrul, astfel că pe la ora 3 noaptea pichetul Liman care fusese deja prevenit, simţind apropierea bandiţilor a luat poziţia de luptă, somându-i cu focuri.

Unul din bandiţi îmbrăcat acum în hainele jandarmului Matei Mihai, somat de grăniceri a se opri, a răspuns în româneşte „Ce mai întrebi nu vezi cine sunt”, însă grănicerilor părându-li-se suspect, au tras focuri asupra lui, omorându-l.

În acest timp, între restul bandei şi grănicerii Pichetului s-a angajat o luptă care a durat până aproape la ora 6 dimineaţa când bandiţii au reuşit să treacă Nistrul înot de cealaltă parte.

În insula numită Toronciuc, pe locul de trecere a bandei, s-a găsit granate şi aproape 20 bucăţi dinamită, iar pe terenul de luptă de la Baicazia s-a luat de la bolşevici două puşti mitraliere şi 18 granate de diferite sisteme şi mărimi.

Din cercetările făcute până în prezent cum şi din declaraţia din ultimele momente a şefului lor, reiese că această bandă a fost trimisă în Basarabia de organizaţia Bolşevică din Tiraspol în scopul de a răspândi teroarea şi ideile bolşevice.

În trecerea prin comuna Caplan au răspândit şi unele numere din ziarul scris în limba română şi cu caractere ruseşti intitulat „BOLŞEVICUL BASARABEAN”.

Cercetările continuă spre a stabili dacă printre bolşevicii morţi sunt şi elemente locale, căci după felul cum au operat denotă că cunoşteau bine locurile şi oamenii.

Având în vedere cele arătate mai sus, ţinem a semnala atenţiunii Dvs, că atât jandarmii de la posturile menţionate, cât şi detaşamentul de jandarmi de sub comanda d-lui Căpitan Sandu, Comandantul Companiei jand[armi] din Cetatea Albă, ajutaţi şi de populaţie, cu curaj demn de toată lauda, şi-au făcut datoria în chip eroic şi în consecinţă propunem şi vă rugăm să binevoiţi a dispune ajutorarea familiilor celor morţi şi decorarea celor răniţi, ca un exemplu şi încurajare pe viitor, în îndeplinirea datoriei.

Prefectul Jud. C[etatea] Albă (semnătura)”

P.S. Pe prima pagină a raportului urmează o inscripţie de mână:

„Se va interveni pentru decorări şi pentru acordarea de ajutoare conform cererii din prezentul raport”. (Semnătura este indescifrabilă.)

La finele raportului, la fel este o inscripţie de mână:

„Cazul din prezentul raport a fost adus la cunoştinţă M[inistrului][de] Interne, subsecretariatului de Stat al Internelor şi Corpului 3 Armată, pe baza unor rapoarte telegrafice primite de la Pref[ectura] Judeţului şi poliţiei Cetatea Albă, acum însă urmează a se hotărî asupra ajutorării familiilor celor căzuţi în lupta armată”. (Semnătura indescifrabilă. 17 X.921.)

Publicând acest document, sperăm că poate cineva dintre locuitorii satelor amintite în raport: Caplani, Olăneşti, Crocmaz ş.a., cunosc mai multe, acesta fiind şi îndemnul pentru istoricii din localităţile respective pentru a reconstitui evenimentele din acele zile de grea cumpănă pentru Basarabia.

Mihai Taşcă,
doctor în drept

Sursa : Timpul.md

 

 

Operaţiunea Tatar-Bunar (1924), între propagandă şi dezinformare

 

„Noi nu trăim pe o insulă. Trăim în încercuire capitalistă„

(Stalin, 1926)

Grup de revoluţionari de la Tatar-Bunar, Răscoala de la 1924, sursă:wikimedia.org

Astăzi, localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei (în prezent teritoriu aflat în componenţa Ucrainei) numără mai puţin peste 10 000 de locuitori.

Monumentul colosal din centrul oraşului aminteşte de un eveniment, sau mai bine zis de un plan definitoriu al Kremlinului de a distruge statul român prin sovietizare.

Totuşi, ce importanţă are „revolta” de la Tatar-Bunar şi care sunt consecinţele acestei operaţiuni regizate de Comintern asupra redefinirii identitare a spaţiului dintre Prut şi Nistru? Care au fost adevăratele intenţii ale Uniunii Sovietice şi cine a stat în spatele „mascaradei-puci„. În următoarele rânduri voi încerca să răspund la aceste întrebări  prin intermediul unei investigaţii istorice.

Stalin şi ţara sovietelor

Gândirea sovietică percepea ameninţarea militară românească eminentă încă din decembrie 1917, după ce Armata română a reuşit să dezarmeze şi să alunge din Moldova în jur de 1 150 000 de soldaţi ruşi bolşevizaţi, organizaţi în trupe de zece ori mai numeroase decât efectivele româneşti, iar „de la predecesorii ţarişti a fost moştenit şi un resentiment strategic din cauză că românii reprezentau singurul obstacol non-slav în arcul slavic, care se întindea iniţial prin Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia„.[2]

La 12 mai 1922 Kremlinul, nemulţumit de unificarea teritoriilor româneşti din anul 1918, adoptă o decizie privind „spionajul activ„, astfel, în Basarabia începea aplicarea planurilor serviciilor secrete.[2]

Citatul de mai sus ilustrează pe deplin obsesia dictatorului de la Moscova asupra securităţii „ţării sovietelor„. Viziunea lui Stalin, care avea să fie biruitor în rivalitate cu Troţki, pune în prim-planul politicii externe sovietice problema brâului de securitate.

Cu alte cuvinte, U.R.S.S.-ul s-ar afla într-o „încercuire capitalistă„, care poate fi străpunsă printr-o „încercuire socialistă„[3] prin sovietizarea ţărilor din „vecinătatea apropiată„.

Or, înainte de sfârşitul lui ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd, percepea Basarabia ca pe o „platformă” de operaţiuni împotriva revoluţiei ruse.[4]

Stalin îi scria lui Lenin la 24 iulie 1920 despre necisitatea unei revoluţii în Italia şi în statele încă fragile, ca de exemplu Cehoslovacia şi Ungaria; referitor la România, exista doar un singur verdict: „Trebuie să zdrobim România„.[5]

Atât Lenin, cât şi Stalin, au fost „discipolii fideli” ai lui Karl Marx şi Friedrich Engels, care considerau că dintre est-europeni numai polonezii şi maghiarii erau „purtătorii standard ai progresului„, în schimb românii erau văzuţi ca un popor „degenerat„, „neviabil„, „un popor fără istorie„, fără vreo „capacitate de supravieţuire” şi fără vreo speranţă de a obţine „vreun mod de independenţă, destinat doar asimilării de către alte popoare„[6].

De aceea planurile liderilor de la Kremlin vizau „izolarea, rând pe rând, a provinciilor istorice româneşti, răsturnarea regimului politic existent, luarea puterii de interpuşii Moscovei, destrămarea ţării prin împărţirea ei între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria„.[7]

La 27 martie-2 aprilie 1924 U.R.S.S. a „planificat” eşecul discuţiilor româno-sovietice de la Viena, ale cărei obiective, date delegaţiei conduse de N.N. Krestinski, fixau că „În niciun caz, Basarabia nu poate fi dată României„.[8]

Iată ce îi scria M.M. Litvinov lui Christian Racovski[9] la 27 ianuarie 1924:

„Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război„.[10] La începutul anilor ʼ20 Rusia sovietică recurge la grupuri înarmate pregătite pe teritoriul ei, arme şi muniţii proprii, urmărind să desfăşoare cu ajutorul agenţilor comunişti locali mişcări de secesiune şi destabilizatoare în sud-estul Moldovei, pentru a da un semnal de scţiuni similare pe întreg teritoriul României, unde un rol important îl avea Partidul Comunist din România (P.C.R.).

Astfel, în timpul desfăşurării Conferinţei româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia, prin care populaţia locală să se exprime „pro” sau „contra” actului unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Iacta alea est!

Organizarea comitetelor revoluţionare

 

Astfel, primii paşi ai operaţiunii au fost crearea de reţele de spionaj în România este relatat într-un mod exhaustiv în dicţionarul lui Pavel Moraru: „A fost organizat aşa-numitul Comitet de partid din sudul Basarabiei alcătuit din: Andrei Kliuşnikov, alias Nenin, secretar, agent bolşevic, aflat în fruntea rebeliunii de la Tatar-Bunar; Nicolai Şişman, alias Afanasiev, agent bolşevic trimis de peste Nistru; trei membri din rândul populaţiei locale – Ivan Bejanovici, alias Kolţov sau Pugaciov, Ivan Dobrovolski, alias Gromov, şi Iustin Batişcev, alias Almazov.Această organizaţie nu era subordonată nici Comitetului ilegal regional de partid din Basarabia, care intra în componenţa P.C.R., nici conducerii de la Bucureşti a P.C.R., ci se afla în subordonarea directă a conducerii comuniste de la Moscova.

Conform instrucţiunilor şi indicaţiilor primite de peste Nistru de la serviciile speciale din Ucraina, membrii mai sus-numiţi au organizat aşa-zisele comitete revoluţionare în unele localităţi din sudul Basarabiei: Cişmeaua Rusă, Cişmeaua Văruită, Neruşai, Jebrieni, Vaisal, Galileşti, Caracurt, Banovca, Fântâna Zânelor, Cairaclia, Caragacii Noi, Chilia Nouă, Furmanca, Dracula, Sofiana, Schirlichitai, oraşul Ismail, Dulichioi, Câşliţa din judeţul Ismail, Plachteevca, Divizia, Şaba, Akmanghit din judeţul Cetatea Albă, Găvănoasa, Pelinei Moldoveni, Vulcăneşti, oraşul Cahul din judeţul Cahul.

Organizarea comitetelor revoluţionare în aceste localităţi nu a fost întâmplătoare şi s-au făcut cu uşurinţă, deoarece erau locuite în majoritate de ruşi şi ucraineni. Aici nu se aflau decât câteva familii de moldoveni cu totul izolate şi înăbuşite în ambianţa rusească.

După un plan ăntocmit de centrul de spionaj de la Odessa, agenţii comunişti au format o întreagă reţea: comitetele săteşti au fost unite în comitete mai mari, organizate pe sub-raioane şi create în centrele mai importante, care la rândul lor erau subordonate comitetelor regionale. Comitetele revoluţionare aveau trei funcţii: militară; de legătură; de spionaj, contraspionaj şi adunarea informaţiilor, încadrându-se perfect în instrucţiunile date de Moscova.

În paralel, pe lângă comitetul local, în fiecare localitate trebuia să fie creat un detaşament de luptă din cel puţin 30 de membri, fiind condus de un comandant. Legătura între comitete urma să se realizeze prin curieri„.[11]

Desfășurarea operațiunii (primul front)

 

Primul incident al rebeliunii bolșevice de la Tatar-Bunar a avut loc la 11 septembrie 1924 în localitatea Nicolaevca din sudul Basarabiei. Un grup înarmat condus de Ivan Bejanovici, aliasKolțov, a comis un atac banditesc. „Rebeliunea„, care în mod oficial avea un scop politic, a degenerat treptat în jafuri, tâlhării, omoruri la care s-au dedat bandele de bolșevici.

Despre evenimentele petrecute la Nicolaevca aflăm într-un număr al ziarului „Universul” din septembrie 1924 care menționa: „Bandiții au potrivit momentul să dea atacul când era târg în Nicolaevca„; „Primăria a ars cu totul. Cadavrul primarului Jancovski și al celuilalt sătean împușcat au fost carbonizate. Jandarmii Ion Costin și Gheorghe Chirvase au fost uciși cu grenade„; „Târgul a fost devastat, lumea fugind îngrozită în toate părțile.

După cât se știe, bandiții au voit să dea lovitura la Tuzla sau Jebrieni, unde chiar au apărut, dar au ales Nicolaevca, unde se afla măcar un jandarm, ca punctul cel mai favorabil„;

„Bandiții au lăsat manifeste prin care își arătau ura contra românilor, îndemnând populația să nu mai dea niciun concurs autorităților. Manifestele erau semnate cu numele de Terente” (agent bolșevic care acționa în zona Deltei Dunării și în Dobrogea).[12] Atacul de la Nicolaevca s-a soldat cu rezultate negative pentru bolșevici, fiind arestați unii dintre conducători.

Astfel, liderul bolșevic Andrei Kliușnikov, zis Nenin, a hotărât declanșarea operațiunii de proporții. „În seara de 15 septembrie, el a convocat comitetul revoluționar din Tatar-Bunar, la care au participat Iustin Batișcev, Nichita Lisovoi, Kolțov (Ivan Bejanovici – n.r.), Leonte Ţurcan, Alexei Pavlenco, fiind aprobat planul acţiunilor militare care urmau să se declanşeze a doua zi la Tatar-Bunar.

Unii dintre cei prezenţi la întrunirea secretă au fost desemnaţi să adune arme, cartuşe şi muniţii de la depozitul de la Cişmea. Atacul a început cu ocuparea principalelor clădiri  din Tatar-Bunar: oficiul poştal, percepţia, postul de jandarmi, primăria.

În zorii zilei de 16 septembrie, după jaful de la fabrica de postav, bandele bolşevice au silit populaţia să se adune în centrul localităţii, unde Nenin a ţinut un discurs în care spunea că Basarabia s-a declarat Republică Moldovenească Sovietică şi că România nu mai are nicio legătură cu acestă provincie.

El a făcut publică știrea falsă despre intrarea Armatei Roșii în Basarabia (care ar fi ocupat deja Cetatea Albă și înaintează spre Tatar-Bunar – n.r.), îndemnându-i pe locuitori să se înarmeze și să înceapă lupta. Și-a încheiat discursul cu lozinca „Trăiască Republica Moldovenească Sovietică!”, prezentând dorința sa drept realitate, dar dând totodată în vileag planurile sovietice.

Din ordinele lui, participanții la rebeliune au format două bande: una s-a îndreptat spre Akmanghit, cealaltă spre Cișmea. Întâmpinând rezistență, unii s-au retras spre Nerușai, de acolo spre Galilești. Alții au mers spre Tatar-Bunar, iar o parte s-au împrăștiat în diverse direcții. La 17 septembrie, Nenin și Iustin Batișcev, împreună cu câțiva rebeli, s-au retras prin Echipolos spre Nerușai, dar după unele confruntări cu trupele de ordine au fost arestați„.[13]

În timpul acestor evenimente, dintre membrii Comitetului de partid din sudul Basarabiei, au fost uciși: Andrei Kliușnikov, Ivan Bejanovici, Ivan Dobrovolski, iar Iustin Batișcev a fost arestat.

La 19 septembrie, după trei zile de lupte între rebeli și forțele de ordine, au fost arestate circa 1600 de persoane, urmând să fie judecate 489 de persoane, de unde și denumirea procesului judicciar de procesul celor 500, desfășurat în perioada 24 august-2 decembrie 1925 la Tribunalul Militar al Corpului 3 Armată.

În conformitate cu acest cadru legal au fost condamnate 85 din cei 287 de acuzați. Iustin Batișcev a primit cea mai severă pedeapsă – muncă silnică pe viață; Nichita Lisovoi și Leonte Țurcan au fost condamnați la 15 ani muncă silnică, trei inculpați la câte 10 ani, alți douăzeci la 5 ani închisoare, iar restul inculpaților la închisoare pe termene diferite între 1-3 ani; alți 202 inculpați au fost achitați.[14]

Trebuie să mai amintim că pentru a se salva de arestări și represalii, mulți dintre participanții la avenimentele de la Tatar-Bunar (în mare parte din rândurile populației alogene) au fugit peste Nistru, stabilindu-se în nou-creata Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.), fiind tratați într-un mod excepțional de către autoritățile de la Kiev. Totuși, aceștia nu au scăpat de represiunile care au avut loc în Uniunea Sovietică între 1937-1938.

Propagandă și dezinformare (al doilea front)

 

Despre planul din 8 august 1924 stabilit de Komintern, autorul Pavel Moraru ne spune în cartea sa că: „În ziarul „Universul” din 17 septebrie 1924, articolul intitulat Sovietele ne atacă pe două fronturi relevă faptul că „cei 20 de suspecți, care au fost capturați lângă Nicolaevca, au sosit din Bulgaria, de la Varna.

Mărturiile lor au fost confirmate de declarațiile a doi comitagii prinși în Cadrilater, care au recunoscut că au fost trimiși de Biroul comunist de la Sofia, pentru propagandă comunistă„.

Într-un alt articol, din ziarul „Îndreptarea” din 23 septembrie 1924, se vorbea despre un complot descoperit în Bucovina, care era similar cu cel produs în sudul Basarabiei. Se menționa că descoperirile făcute demonstrază unui plan conform căruia se produc aceste tulburări și se provoacă dezordine.

Ziarul „Adevărul” publica la 24 septembrie 1924 informația conform căreia atacul din România nu era un caz singular: „Bolșevicii de aproape doi ani pregătesc o lovitură în Balcani, care a fost încercată în același timp în Grecia, Bulgaria și Basarabia.

În toate părțile s-a contat din partea bolșevicilor pe propaganda făcută din timp de agenții lor pe lângă elementele nemulțumite de administrațiile respective. Dar ele au dat greș în toate cele trei state„.[15] De aici reiese faptul că originea operațiunii Tatar-Bunar s-a aflat sub stricta supraveghere a a Komintern-ului; iar executanții, considerați în terminologia actuală „idioți utili„[16], au fost agenți comuniști bine pregătiți și infiltrați clandestin în satele cu populație rusă și ucraineană din sudul Basarabiei și în anturajul P.C.R.

Despre gradul de pregătire a „răsculaților” ne vorbește Pavel Moraru în cartea sa. În următoarele rânduri voi reda câteva paragrafe cu mărturii:

„Unul dintre participanți arestați în timpul acestor evenimente, Parfentie Voronovski, a mărturisit la proces că Andrei Kliușnikov, alias Nenin, venise de la Moscova pentru a organiza comitete revoluționare în Basarabia.

A scris în casa lui un raport prin care cerea să i se trimită din Rusia 100 de săbii, 600 de puști, aruncătoare de mine și bombe. Din ordinul lui Nenin, în ziua de 16 septembrie, P. Voronovski trebuia să întrerupă legăturile telefonice și telegrafice din Tatar-Bunar. Nenin îi îndemna pe cei ce aderaseră la acțiunile lor să lupte fără frică împotriva armatei române, pentru că în ajutor le va veni Armata Roșie, care s-ar afla deja în Basarabia, ocupând Cetatea Albă și înaintând spre Tatar-Bunar.

Un alt participant la rebeliunea de la Tatar-Bunar, Leonte Țurcanu din Nerușai, a mărturisit la același proces că Nenin s-a prezentat drept student, sosit din Rusia în Basarabia să organizeze comitete revoluționare. Nenin a luat legătura cu el de mai multe ori pentru a se informa despre situația comitetelor revoluționare, oferindu-i două cărți: Abecedarul comunist și Armata Roșie.

Potrivit lui Leonte Țurcanu, Nenin ar fi fost la Odessa, apoi la Moscova, unde a participat la un congres bolșevic, iar la întoarcere a informat toate comitetele din Basarabia despre ajutorul promis din partea Armatei Roșii în cazul declanșării revoluției. Nenin le-ar mai fi spus că s-au adus arme din Rusia în august (1924), care au fost depozitate la Ivan Robotă din satul Cișmea.

Dimitrie Sivcone din Akmanghit, un alt participant la rebeliune, s-a infiltrat în mișcarea bolșevică în 1923, tot la îndemnul lui Nenin. În timpul cercetărilor, el a vorbit despre adunările care se făceau sub conducerea lui Nenin și Kolțăv, unde li se vorbea despre legăturile acestor comitete cu armata lui Kotovski, ce urma să vină în ajutor la începutul revoluției; de asemenea, era la curent cu faptul că pentru aceste acțiuni au fost aduse arme din Rusia în Basarabia.

Din depozițiile celor arestați reieșea pregătirea foarte bună a agenților comuniști, care alcătuiau comitetul din sudul Basarabiei. De pildă, despre agentul Nicolae Șișman se spunea că era bine instruit, cunoștea limbile rusă, română, bulgară, poseda arta deghizatului. știa să facă față oricărei situații„.[17]

După cum vedem, agenții bolșevici au fost informați mai dinainte despre o eventuală intervenție a trupelor lui Kotovski. Problema este că acest plan nu s-a materializat, și suntem îndreptățiți să considerăm că nici nu s-a dorit să fie aplicat.

Ca urmare a eșecului tentativei de lovitură de stat din Basarabia a fost deschis un adevăratal doilea front antiromânesc, de data aceasta cu un caracter propagandistic.

În Statele Unite activau așa-numitele „Societăți basarabene” care aveau drept scop dezinformarea comunității internaționale cu privire incidentele petrecute între România și U.R.S.S. Aceste societăți erau conduse de Biroul pentru Studierea Problemei Basarabenilor de la Moscova, care includea reprezentanți din Comitetul Central al P.C.U.S., Statul-Major al Armatei Roșii, Comisariatul Străin, Asociația Uniunilor pentru Legături Culturale cu Străinătatea (V.O.K.S.) și din conducerea R.A.S.S.Moldovenească (creată după revoltă) Komintern și Profintern.[18]

Raportul Serviciului Secret de Informații (S.S.I.) din 1937 cu privire la campania de propagandă și dezinformare  de pe continentul european îl putem găsi în cartea profesorului Larry L. Watts „Ferește-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România„:

„Centrala sovietică a societăților basarabene, împreună cu secțiile sale externe, editează și distribuie un mare număr de broșuri care denigrează și insultă România în străinătate. Printre aceste broșuri menționăm: Le rapt de la Bessarabie et l‘union la Roumanie,Le Bessarabie et la paix européene, Das rumanische Verwassung in Bessarabien,Bessarabien und die Vereinigung mit Rumanien, Was rumenische Heer in Bessarabien?, Historiche Rechte un Statistik.

Aceste lucrări au apărut și în limba cehă la Praga. În Belgia apare periodicul La Bessarabie Oprimée, organ al „Asociației emigranților basarabeni” – secția belgiană a Societății Basarabene – și a „Cercului basarabean – belgian”.

La Moscova, centrala sovietică a Societății Basarabene editează și distribuie oficialulKrasnaia Basarabia (Basarabia Roșie) în întreaga Europă.

Coperta pulicației reprezintă harta Basarabiei pe un fundal roșu, cu o frontieră de culoare neagră precum silueta unei femei cu mâinile legate la spate, spre care sunt îndreptate, din direcția României, un tun și două baionete. Lozinca „Muncitori din toate țările uniți-vă!” este înlocuită cu textul „Ocupanți români, jos mâinile de pe Basarabia!„.[19]

Astfel, Otdiel Mezhdunarodnoi Sviazi (O.M.S.), condus de Willi Müzenberg și ajutorul său, Lázló Dobos (alias Louis Gibarti), și-a canalizat tot efortul spre propaganda antoromânească.

Ziarele sovietice au început să publice așa-numitele scrisori din partea grupurilor de țărani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome, montând apoi o campanie „umanitară” internațională împotriva Bucureștiului pentru eliberarea „țăranilor și muncitorilor nevinovați” aduși în fața tribunalului.[20] Instrucțiunile au fost clare în acest sens: convingerea opiniei publice internaționale că o eventuală intervenție militară sovietică în România ar trebui considerată „legitimă„.

Pe de altă parte, deși operațiunea de la Tatar-Bunar a făcut parte dintr-un plan bine întocmit de centrele de peste Nistru, ea a fost parcă sortită eșecului în mod premeditat. Din păcate, în stadiul actual al informației, nu se pot formula decât ipoteze. Analizând cauzele eșuării acțiunilor din septembrie 1924 din sudul Basarabiei, Comitetul regional din Basarabia, în rezoluția adoptată la ședința din 12 iulie 1925, arăta:

„O condiție indispensabilă a unei asemenea acțiuni comune este însă renunțarea categorică la gândul de organizare a revoluției în Basarabia dincolo de Nistru, independent de mișcarea generală din România„,[21] cu alte cuvinte Komintern-ul ar trebui să aibă mai multă încredere în comuniștii români pentru viitoarele acțiuni. Astăzi, este vehiculată un alt tip de dezinformare cu privire la faptul că „răscoala” ar fi fost inițiativa personală a activiștilor din ilegalitate, care, într-o anumită măsură, ar fi dezinformat Moscova.

O astfel de opinie este susținută de istoricul rus Mihail Meltiuhov, ale cărui informații nu pot fi verificate în niciun fel.[22]

În vest o adevărată pleiadă de intelectuali precum Romain Rolland și Henri Barbusse au fost înrolați în campania de denigrare a României prin asociația antifascistă Amsterdam-Pleyel, unde activa agentul O.M.S., Alex Kellerman (alias Sándor Nogradi). Barbusse vine chiar în România pentru a împiedica procesul[23] și descrie experianța participării la „Procesul celor 500” în cartea sa Călăii.

Așadar, la Tatar-Bunar  a fost vorba de o acțiune armată organizată de pe teritoriul U.R.S.S. prin conlucrare cu agenții comuniști infiltrați în provincie și membrii P.C.R. având următoarele obiective reale ale acțiunii: destabilizarea situației din România și declanșarea unei campanii de propagandă și dezinformare în spațiul occidental, ca obiectiv minim; în cazul unui succes al rebeliunii, desprinderea Basarabiei de statul român prin intervenția Armatei Roșii, obiectiv mediu; în sfârșit, crearea unei situații haotice în România și Bulgaria, obiectiv maxim (geopolitic).

Autor: Nicolae Țîbrigan

Istoria md.

---

 Bibliografie:

[1] Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. Camelia Diaconescu, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 87.

[2] Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia 1918-1991: dicţionar, „Revolata” de la Tatar-Bunar, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 229.

[3] Laurenţiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii, Corint, Bucureşti, 2010, p. 41.

[4] AVP SSR, fond 125, opis 1, dosar 11, mapa 2, f.6. apud Larry L. Watts, op. cit., p. 90.

[5] Jean-Jacques Marie, Staline, Fayard, Paris, 2001, p. 209 apud Laurenţiu Constantiniu, op. cit., p. 39.

[6] Friedrich Engels, Lupta maghiarilor, Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1849 apud Larry L. Watts, op. cit., p. 88.

[7] Pavel Moraru, op. cit., p. 229.

[8] Oleg Ken, Aleksandr Rupasov, „Nam necevo toropitsia vînimat iz rumînskoi noghi bessarabskuiu zanozu„. Perepiska H. Rakovskogo s M. Litvinovîm, „Istocinik”, No. 1, 2001, p. 49 apud Laurenţiu Constantiniu, op. cit., p. 45.

[9] Vezi Pavel Moraru, op. cit., p. 220; Racovski Christian (nume adevărat Krîstiu Stancev, n. 1 august 1873, Kotel, Bulagaria – m. 11 septembrie 1941, închisoarea din Oriol, U.R.S.S.). A fost agent comunist, cu contribuţii majore la acţiunea de bolşevizare a României şi a Basarabiei în special; figură importantă în conducerea sovietică. Într-o scrisoare adresată lui M.M. Litvinov, fostul lider social-democrat din România alătură în cadrul litigiului teritorial româno-sovietic două provincii istorice: Basarabia şi nordul Moldovei (Bucovina). Racovski a fost unul dintre cei mai fervenţi promotori ai politicii oficiale şi neoficiale agresive a Rusiei sovietice împotriva României, obietivul umrărit de el fiind reanexarea Basarabiei.

[10] Oleg Ken, Aleksandr Rupasov, op. cit., p. 55 apud Laurenţiu Constantiniu, op. cit., p. 44.

[11]Pavel Moraru, op. cit., p. 229.

[12] Idem, p. 230.

[13] Idem, p. 231.

[14] Idem, 234.

[15] Idem, p. 232.

[16] În jargonul politic acest termen a fost folosit pentru a desemna simpatizanții Uniunii Sovietice din țările occidentale. Implicațiile se referă la faptul că, deși aceste persoane se considerau în mod naiv susținători ai U.R.S.S.-ului, sau ai altor țări din blocul socialist, de fapt erau folosite în mod cinic de către sovietici pentru scopurile lor politice.

[17] Idem, p. 230.

[18] Nota SSI referitoare la reorganizarea și utilizarea de URSS a „Societăților basarabene” în scopuri antiromânești, 30 ianuarie 1940, ASRI, fond Documentar, dosar 6666, f. 43-46 apud Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, p. 96.

[19] Arhivele Naționale de Istorie Centrală, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Serviciul Special de Informații, dosar 1/1937 in Larry L. Watts, op. cit., p. 96.

[20] Larry L. Watts, op. cit., p. 110.

[21] Pavel Moraru, op. cit., p. 231.

[22] Laurențiu Constantiniu, op. cit., p. 47.

[23] Szekely Gabor, „Hungarians in the Comintern: Some Results of a Research Project”, The European Work-shop of Communist Studies, vol. X, nr. 17 (2004), p. 34 apud Larry L. Watts, op. cit., p. 110.